Titlu executoriu, decizia de impunere din oficiu nr. 475/02.06.2014 şi decizia referitoare la obligaţia la plată a accesoriilor, anularea executării silite prin poprire pentru contribuţia la asigurările de sănătate, raportat la veniturile realizate din tr

Titlu executoriu, decizia de impunere din oficiu nr. 475/02.06.2014 şi decizia referitoare la obligaţia la plată a accesoriilor, anularea executării silite prin poprire pentru contribuţia la asigurările de sănătate, raportat la veniturile realizate din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

- Legea nr. 95/2006, exigenţa previzibilităţii legii, confirmată prin jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Rotaru v. România, publicată în M.O. nr. 19/11 ianuarie 2001), art. 257 alin.(2) lit. f);

- Hotărârea C.E.J., cauza 368-89, Crispoltoni v. Fattoria Tabacchi di Citta di Castello, 1991;

- art.44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 prin anunţul colectiv de comunicare prin publicitate;

Curtea conchide că recurenta CAS Ilfov avea competența de a emite deciziile de impunere contestate în prezenta cauză. În această ordine de idei, instanța de recurs apreciază, prin urmare, ca nerelevantă și inaplicabilă în cauză sentința civilă nr.835/08.02.2012. Aceasta din urmă mai poate fi avută în vedere doar în situațiile în care deciziile de impunere s-au emis anterior adoptării O.U.G. nr. 125/2011.

Curtea consideră că sintagma ”alte venituri care se supun impozitului pe venit” din art. 215 alin. (3) al Legii nr. 95/2006 trebuie citită împreună cu reglementările speciale introduse în Codul fiscal ca Titlul IX ind. 2 intitulat  Contribuţii sociale obligatorii, aplicabile începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2011, introduse fiind prin O.U.G. nr. 117/2010.

Or, în condițiile în care O.U.G. nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale a introdus reglementări exprese și detaliate, stabilind concret categoriile de contribuabili și de venituri pentru care se datorează contribuțiile de asigurări sociale, printre care nu se regăsesc și veniturile din tranzacțiile imobiliare, a proceda de maniera în care a făcut-o pârâta recurentă înseamnă a adăuga la lege și a combina nepermis reglementări cu obiecte distincte.

(Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal,

decizia civilă nr. 592 din data de 19 martie 2021)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 11.12.2018, reclamanta a formulat în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov contestaţie la executare silită solicitând anularea titlului executoriu – Decizia de impunere din oficiu nr. 475/02.06.2014 şi Decizia referitoare la obligaţia la plată a accesoriilor in cuantum total de 10.513 lei, anularea executării silite prin poprire, restituirea sumei de ce va fi reţinută până la data pronunţării unei hotărâri definitive, cu cheltuieli de judecata. Reclamanta a arătat că la data de 26.11.2018 a constatat că i-a fost blocat accesul la fondurile existente pe cardul său bancar si solicitând lămuriri de la ANAF i-au fost înmânate deciziile de impunere din oficiu nr. 475/2014 si accesorii emise de CAS Ilfov.

Prin sentința atacată, instanța de fond a admis acţiunea precizată privind pe contestatoare şi pe intimaţii CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ILFOV, ADMINISTRATIA JUDETEANA A FINANŢELOR PUBLICE ILFOV reprezentata prin DIRECTIA GENERALA REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI a anulat Decizia nr. 8639/19.04.2019 de soluţionare a contestaţiei emisă de pârâta CAS Ilfov, a anulat Decizia de impunere din oficiu nr. 475/02.06.2014 şi Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii, ambele emise de pârâta CAS Ilfov, a anulat decizia de calcul accesorii 465 din 25.05.2018, a anulat titlul executoriu şi toate actele de executare silită întocmite în dosarul de executare al ANAF-DGRFPB-AJFP Ilfov - Serviciul Fiscal Orăşenesc Bragadiru, a dispus restituirea sumelor poprite în baza respectivul dosar de executare silită, a obligat pârâta CAS Ilfov la plata către reclamanta a sumei de 1.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În esență, prima instanță a considerat că nici Legea nr. 95/2006 şi nici legislaţia fiscală în vigoare la nivelul anului 2010 nu prevedeau explicit că se datorează contribuţia la asigurările de sănătate raportat la veniturile realizate din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal. Nici practica organele fiscale si nici a casele de asigurări de sănătate judeţene nu era în sensul colectării unor astfel de contribuţii. Mai mult, deciziile de impunere emise de pârâtă în interpretarea greşită dată art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 încălcă exigenţa previzibilităţii legii, confirmată prin jurisprudenţa C.E.D.O. ( Cauza Rotaru v. România, publicată în M.O. nr. 19/11 ianuarie 2001), aceasta impunând ca autorităţile publice să normeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare după trecerea unei anumite perioade de timp, astfel încât să permită oricărei persoane să poată recurge la consultanţă de specialitate şi să îşi corecteze conduita. De asemenea, Curtea de la Luxemburg a impus instituţiilor europene, din motive de securitate juridică, obligaţia de a avertiza operatorii economici, de o manieră clară şi precisă, atunci când intenţionează să se îndepărteze de o anumită practică în anumite domenii de activitate, cu scopul ca destinatarii normelor să nu resimtă şocul unor schimbări imprevizibile, care i-ar putea vătăma (Ordonanţa Preşedintelui Curţii - cauza C-152/88 R, Sofrimport v. Comisia, 1988), în mod constant, această instanţă europeană sancţionând nerespectarea principiului previzibilităţii, declarând nule actele emise/adoptate în aceste condiţii, cu motivaţia că sunt abuzive, lipsind destinatarii acestora de posibilitatea de a lua la cunoştinţă de ele într-un termen rezonabil şi de a-şi adapta conduita în funcţie de schimbările aduse de acestea (Hotărârea C.E.J., cauza 368-89, Crispoltoni v. Fattoria Tabacchi di Citta di Castello, 1991).

Prin recursul declarat de recurenta Casa de Asigurări de Sănătate Ilfov sentința a fost criticată din perspectiva următoarelor motive de recurs prevăzute de:

- art. 488 alin. (1) pct. 3 C.pr.civ. contestațiile la executare silită sunt de competența judecătoriei;

- art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. în mod greșit instanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a CAS Ilfov, excepția necompetenței materiale, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția tardivității plângerii prealabile și excepția inadmisibilității. Obligațiile de plată către FNUASS sunt reglementate de dispoziţiile speciale ale art. 211 şi art. 213 din Legea nr. 95/2006.

Prin recursul declarat de recurenta DGRFP București în reprezentarea AJPFP Ilfov s-a arătat că executarea silită este legală, la baza emiterii somației și titlului executoriu stând decizia de impunere din oficiu și decizia de calcul accesorii, comunicate.

Întâmpinarea a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate

Examinând actele dosarului, motivele de recurs și dispozițiile legale, Curtea va respinge recursurile.

În primul rând, Curtea are în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, prin care se supune Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv, în cazurile prevăzute de lege, instanței ierarhic superioare, verificarea conformității hotărârii atacate prin raportare la motive de nelegalitate strict prevăzute de art. 488 C.pr.civ.

Motivul încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C.pr.civ. „când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii” este nefondat, întrucât acțiunea avea ca obiect anularea unor acte administrativ fiscale, știut fiind că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Potrivit art. 22 C.pr.civ.

(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.

(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna - credinţă.

Criticile recursului încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material” sunt nefondate.

Critica privind competența materială a Judecătoriei este nefondată, deoarece la momentul emiterii Deciziei de impunere din oficiu nr. 475/02.06.2014 privind stabilirea obligațiilor de plată la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS), aceste acte administrativ fiscale se puteau ataca la instanţa de contencios administrativ conform art.268 si art. 281 din Legea nr. 207/2015 (respectiv în baza art. 205 - 2017 din O.G. nr.92/2003 - act normativ menţionat in cuprinsul celor doua decizii, fata de data emiterii lor).

Curtea a constatat că în mod corect la termenul de judecata din 21.11.2019  tribunalul a luat act că reclamanta si-a completat acţiunea in sensul că a solicitat si anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 839/19.04.2019 prin care i-a fost respinsa ca tardiva contestaţia de către CAS Ilfov; totodată, tribunalul a stabilit văzând si organizarea actuala a Ministerului Finanţelor Publice că parate în cauză sunt AJFP Ilfov reprezentata de DGRFP Bucureşti şi CAS Ilfov astfel că au rămas fără obiect excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de parata AJFP Ilfov prin DGRFP Bucuresti prin întâmpinare; faţă de faptul că reclamanta şi-a precizat acţiunea contestând şi decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, tribunalul a respins ca neîntemeiata excepţia tardivităţii plângerii prealabilă invocată de CAS Ilfov întrucât vizează o chestiune de fond şi nu reprezintă o excepţie propriu-zisă; au fost calificate ca fiind chestiuni de fond excepţiile inadmisibilităţii pentru tardivitatea plângerii prealabile şi a inadmisibilităţii contestaţiei la executare; faţă de instituţiile reţinute ca pârâte în cauză – AJFP Ilfov şi CAS Ilfov, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive faţă de obiectul complex al acţiunii, atât de contestaţie act administrativ fiscal cât şi de contestaţie la executare, astfel ca fiecare dintre instituţiile emitente justifică calitate în privinţa actelor emise.

Tribunalul Ilfov a observat că procedura de comunicare a deciziilor cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire nu fost aptă să conducă la comunicarea efectivă a titlurilor de creanţa întrucât s-a restituit cu menţiunea destinatar mutat. Totodată, procedura de comunicare prin publicitate conform art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 prin anunţul colectiv de comunicare prin publicitate nr. 15600/30.06.2014 nu permite primirea efectivă a actelor administrativ-fiscale iar în plus, apelarea la această procedură se face după ce a fost epuizată procedura prin poştă. În speţă, cum se observă, anunţul colectiv s-a făcut la data de 30.06., adică la 6 zile după data restituirii scrisorii recomandate către pârâtă (24.06.2014), parata nedovedind că a întreprins vreun demers în vederea identificării domiciliului actual al reclamantei, pentru asigurarea comunicării efective a actelor administrativ-fiscale.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 536/28.04.2011 s-a decis că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează, în sensul că organul fiscal emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)—d) din aceeaşi ordonanţă. Procedând la o interpretare teleologică a acestor dispoziţii legale, Curtea observă că enumerarea pe care o conţin nu este întâmplătoare, ci modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menţionate intr-o ordine de prioritate în ceea ce priveşte aplicarea lor.

Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoştinţă a contribuabilului de conţinutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a), constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent si primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl conferă si modalitatea prevăzuta la lit. b), si anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c), comunicarea prin postă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum si prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal si confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d) se menţionează comunicarea prin publicitate.

În mod evident, intenţia legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalităţile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menţionată la lit. a) — d), obligaţia organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. (2). Curtea a reţinut, în mod judicios, că prevederile art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, care consacră posibilitatea realizării comunicării prin publicitate, reglementează o modalitate ultimă şi subsidiară de comunicare a actelor administrative fiscale, folosită doar în cazul în care celelalte modalităţi de comunicare nu au putut fi îndeplinite din motive obiective. Curtea a observat, cu acele prilejuri, că este apanajul exclusiv al instanţelor judecătoreşti constatarea folosirii abuzive a acestui mod de comunicare a actelor administrative.

Tribunalul a apreciat legal că pârâta nu a îndeplinit legal procedura de comunicare a titlului de creanţă reprezentat de deciziile de impunere emise în anul 2014, contestate de către reclamantă, iar aceasta a formulat prima contestaţie administrativă (cea înregistrata sub nr.40963/12.12.2018 (depusă la poştă în 11.12.2018) în termenul de 30 de zile prevăzut de art.7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la data de 26.11.2018, moment când a luat cunoştinţa de titlurile de creanţă ca urmare a blocării contului prin înfiinţarea popririi, dată ce nu a fost combătută de înscrisurile depuse de cele două pârâte, având in vedere că si procedura comunicării actelor de executare silită s-a făcut tot prin publicitate, procedura ce nu asigură comunicarea efectivă a titlurilor de creanţă.

Curtea a considerat nefondate și celelalte critici pe fondul pretențiilor.

Deciziile contestate au fost emise în anul 2014, adică sub imperiul O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Reglementarea menționată a venit să complinească, prin art. V, o lacună legislativă. Anterior aceasta fusese complinită prin Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Însă, acest act de punere în aplicare, fiind un act de rang inferior, a fost anulat prin sentința civilă nr. 835/08.02.2012 a Curții de Apel București. Această sentință a arătat că dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007 încalcă prevederile art. 86 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora decizia de impunere se emite de organul fiscal competent, iar, potrivit art. 17 alin. (5) din acelaşi act normativ, organe fiscal sunt ANAF şi unităţile subordonate acesteia, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Ca urmare, organele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nu sunt organe fiscale şi, în consecinţă, nu pot emite decizii de impunere. Este adevărat că, potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006, "CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală", iar, potrivit art. 141 alin. (1) din acest din urmă act normativ, "Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează, în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent...". Dar decizia de impunere este un act de stabilire a impozitelor (reglementat de titlul VI al Codului de procedură fiscală) şi nu un act de executare silită. Ca urmare, decizia de impunere nu se confundă cu titlul executoriu, în condiţiile în care acesta din urmă este emis în mod separat conform dispoziţiilor art. 141 alin. (4). În consecinţă, competenţa de a emite titluri executorii nu o include pe aceea de a emite decizii de impunere - aşa cum s-a arătat mai sus, aceste competenţe sunt stabilite de legiuitor în mod distinct.

Potrivit dispoziţiilor art. V al O.U.G. nr. 125/2011,

”(1) Începând cu data de 1 iulie 2012, competenţa de administrare a contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II şi III din titlul IX^2 al Codului fiscal revine ANAF.

(2) Competenţa de administrare a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. (1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum şi perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuţii sociale aferente anului 2012 şi, totodată, pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislaţiei specifice aplicabile fiecărei perioade.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul efectuării inspecţiei fiscale pentru perioade anterioare datei de 1 ianuarie 2012, stabilirea contribuţiilor sociale, precum şi soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revin organelor fiscale prevăzute la alin. (1).

(4) Începând cu data de 1 iulie 2012, casele de asigurări sociale predau organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în vederea colectării, creanţele reprezentând contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II şi III din titlul IX^2 al Codului fiscal, stabilite şi neachitate până la data de 30 iunie 2012. Predarea-preluarea se face până la data de 30 septembrie 2012, pe titluri de creanţă şi pe scadenţe, pe baza protocolului de predare-primire şi a următoarelor documente:

a) înscrisuri în care sunt individualizate creanţele datorate şi neachitate până la data predării-preluării şi care reprezintă titluri executorii;

b) situaţia soldurilor contribuţiilor stabilite până de data de 30 iunie 2012 şi neîncasate până la aceeaşi dată;

c) o copie a titlurilor în care sunt individualizate plăţile anticipate stabilite pentru anul 2012;

d) orice alte informaţii disponibile, necesare urmăririi şi verificării sumelor datorate.

(5) Procedura de predare-primire a documentelor şi informaţiilor prevăzute la alin. (4) va fi aprobată prin ordin comun al ministrului finanţelor publice, al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului sănătăţii, în termen de 30 zile de la data publicării prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(6) Sumele reprezentând contribuţiile prevăzute la alin. (1), inclusiv dobânzile, penalităţile de întârziere sau majorările de întârziere, pentru care dreptul de a stabili şi/sau dreptul de a cere executarea silită s-au prescris până la data preluării în administrare a acestora de către ANAF rămân în responsabilitatea caselor de asigurări sociale.

(7) După stabilirea contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice potrivit alin. (2), casele de asigurări sociale transmit ANAF o copie a titlurilor în care sunt individualizate contribuţiile sociale astfel stabilite, până cel târziu la data de 30 iunie 2013”. Termenul prev. de art. V alin. 7 a fost prorogat succesiv până la 30 iunie 2014.

În speță, sunt incidente dispoziţiile art. V alin. (2), fiind vorba despre venituri aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 30 iunie 2012, deciziile de impunere fiind emise în anul 2014, deci după adoptarea acestei reglementări și pentru perioade anterioare obligației de predare a creanțelor către ANAF (1 iulie 2012).

Prin urmare, Curtea conchide că recurenta CAS Ilfov avea competența de a emite deciziile de impunere contestate în prezenta cauză.

În această ordine de idei, instanța de recurs apreciază, prin urmare, ca nerelevantă și inaplicabilă în cauză sentința civilă nr. 835/08.02.2012. Aceasta din urmă mai poate fi avută în vedere doar în situațiile în care deciziile de impunere s-au emis anterior adoptării O.U.G. nr. 125/2011.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, textul art. 215 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 prevedea următoarele:

”(1) Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de angajator, persoanelor juridice ori fizice asimilate angajatorului, precum şi persoanelor fizice, după caz. (…)

 (3) Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond”.

Pârâta CAS Ilfov a considerat că veniturile obținute de reclamant din tranzacțiile imobiliare se subsumează sintagmei ”alte venituri care se supun impozitului pe venit”

Curtea consideră că sintagma ”alte venituri care se supun impozitului pe venit” din art.215 alin. (3) al Legii nr. 95/2006 trebuie citită împreună cu reglementările speciale introduse în Codul fiscal ca Titlul IX ind. 2 intitulat Contribuţii sociale obligatorii, aplicabile începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2011, introduse fiind prin O.U.G. nr. 117/2010.

Or, în condițiile în care O.U.G. nr. 117/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale a introdus reglementări exprese și detaliate, stabilind concret categoriile de contribuabili și de venituri pentru care se datorează contribuțiile de asigurări sociale, printre care nu se regăsesc și veniturile din tranzacțiile imobiliare, a proceda de maniera în care a făcut-o pârâta recurentă înseamnă a adăuga la lege și a combina nepermis reglementări cu obiecte distincte.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 10/2014 a Camerei de Conturi Ilfov, invocată de către CAS Ilfov, Curtea reţine că aceasta nu poate fi aplicată retroactiv pentru stabilirea unei contribuţii asupra unui venit obţinut în ani anteriori.

Deciziile de impunere emise de pârâtă în interpretarea greşită dată art. 257 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 95/2006 încălcă exigenţa previzibilităţii legii, confirmată prin jurisprudenţa C.E.D.O. ( Cauza Rotaru v. România, publicată în M.O. nr. 19/11 ianuarie 2001), aceasta impunând ca autorităţile publice să normeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative care să intre în vigoare după trecerea unei anumite perioade de timp, astfel încât să permită oricărei persoane să poată recurge la consultanţă de specialitate şi să îşi corecteze conduita. De asemenea, Curtea de la Luxemburg a impus instituţiilor europene, din motive de securitate juridică, obligaţia de a avertiza operatorii economici, de o manieră clară şi precisă, atunci când intenţionează să se îndepărteze de o anumită practică în anumite domenii de activitate, cu scopul ca destinatarii normelor să nu resimtă şocul unor schimbări imprevizibile, care i-ar putea vătăma (Ordonanţa Preşedintelui Curţii - cauza C-152/88 R, Sofrimport v. Comisia, 1988), în mod constant, această instanţă europeană sancţionând nerespectarea principiului previzibilităţii, declarând nule actele emise/adoptate în aceste condiţii, cu motivaţia că sunt abuzive, lipsind destinatarii acestora de posibilitatea de a lua la cunoştinţă de ele într-un termen rezonabil şi de a-şi adapta conduita în funcţie de schimbările aduse de acestea (Hot. C.E.J., cauza 368-89, Crispoltoni v. Fattoria Tabacchi di Citta di Castello, 1991).

Curtea a constatat astfel că si decizia prin care au fost stabilite accesoriile constând în majorări şi penalităţi de întârziere aferente debitelor principale stabilite asupra veniturilor din tranzacţiile imobiliare era nelegală întrucât se încălcau dispoziţiilor art. 119 C.pr.fisc. (O.G. nr.92/2003 aplicabil faţa de anul emiterii deciziilor), act normativ care prevede dreptul organului fiscal de a percepe dobânzi şi penalităţi de întârziere, însă cu condiţia depăşirii termenului de plată al obligaţiei principale. În speţă, este evident că organul fiscal nu putea stabili în sarcina reclamantului obligaţii accesorii pentru neplata la termen a obligaţiilor principale, cât timp nu i-a comunicat anterior deciziile anuale de impunere, conţinând creanţele bugetare şi termenele de plată ale acestora. Acest principiu este consacrat explicit prin dispoziţiile art. 45 C.pr.fisc., conform căruia actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o data ulterioară menţionată in actul administrativ comunicat, potrivit legii, iar în fapt tribunalul constată că parata avea posibilitatea efectiva de a emite decizii anuale privind stabilirea obligaţiilor reclamantului către FNUASS, atâta timp cat avea acces la informaţiile privind veniturile acestuia, conform Protocolului încheiat cu ANAF.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C.pr.civ., Curtea va respinge recursurile ca nefondate, iar în ceea ce privește cheltuielile de  judecată, raportat la art. 453 - 455 C.pr.civ. va obliga recurentele să plătească intimatei 1500 de lei cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare