Dreptul la compensaţia lunară pentru chirie în scopul achitării ratei sau unei fracţiuni din această rată. Condiţii. Interpretare art. 31 alin. 12 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului

Dreptul la compensaţia lunară pentru chirie în scopul achitării ratei sau unei fracţiuni din această rată. Condiţii. Interpretare art. 31 alin. 12 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.

Poliţistul care a contractat un credit ipotecar/imobiliar în scopul achiziţionării unei locuinţe are dreptul la compensaţia lunară pentru chirie în scopul achitării ratei sau unei fracţiuni din această rată doar dacă el îndeplinește condiţiile de acordare a acestei compensaţii lunare pentru chirie. Legiuitorul a instituit şi condiţia ca poliţistul să nu se încheie contractul cu copiii sau părinţii săi ori ai soţiei/soţului său.

În condiţiile în care legea prevede că această compensaţie nu se acordă atunci când contractul de închiriere a fost încheiat cu părinţii poliţistului, pentru identitate de raţiune, potrivit principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie), textul de lege este aplicabil, astfel că nu se acordă compensaţia pentru achitarea ratei sau fracţiunii din rata creditului destinat achiziţionării locuinţei atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de poliţist cu părinţii săi.

Prin sentința nr. 317/2021 din data de 20 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 469/104/2020* s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul C, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I. pentru membrul de sindicat A, în contradictoriu cu pârâţii B şi C, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 317/2021 din data de 20 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 469/104/2020*, a formulat recurs Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual-Biroul Executiv Teritorial Olt pentru reclamantul A.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a susținut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea, interpretarea şi aplicarea greşită a dispozitiilor Legii nr. 360/2012 şi ale H.G. nr. 284/2005, nefiind analizate înscrisuri şi apărări de către instanţă.

În drept, recurentul a invocat dispoz. art. 488 alin. 1 pct. 6 si 8 C.p.c.

Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă care prevede expres şi limitativ motivele de casare.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., indicat de recurentul reclamant în cererea de recurs, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 425 alin. 1 lit. b din C.proc.civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. 1 pct. 6 din C.proc.civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză. (CEDO, Cauza Albina contra România, hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, hotărârea din 8 iunie 2006).

Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98).  Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu s-ar regăsi literal toate susţinerile invocate de părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Curtea menţionează că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Curtea constată că sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Curtea constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă îndeplineşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi, sentinţa respectând şi decizia de casare.

Iinstanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a procedat la verificarea cauzei sub toate aspectele, ca urmare a necesităţii stabilirii corecte a situaţiei de fapt şi de drept existente în cauză, fiind respectate dispoziţiile art. 501 alin. 3 C.proc.civ

Simpla nemulţumire a recurentului reclamant cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor formulate de către reclamant, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., indicat de recurentul reclamant în cererea de recurs: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Potrivit art. 31 alin. 12 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului „Poliţistul care îndeplineşte condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie potrivit alin. (1) şi (11) şi care contractează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăşi durata de derulare a creditului respectiv, pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului. În această situaţie, compensaţia lunară pentru chirie se acordă în cuantumul prevăzut la alin. (1), dar nu poate depăşi rata lunară plătită pentru creditul ipotecar/imobiliar.”

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, pentru a avea dreptul la compensaţia lunară pentru chirie în scopul achitării ratei sau unei fracţiuni din rata aferentă creditului prin care a achiziţionat o locuinţă, poliţistul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de alin. (1) şi (11) ale art. 31 din Legea nr. 360/2002.

Art. 31 alin. 1 şi 11 din Legea nr. 360/2002 prevede că „(1) Poliţistul numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului într-o altă localitate decât cea în care îşi are domiciliul şi care nu deţine locuinţă proprietate personală în acea localitate, nici el şi nici soţia/soţul acestuia, în situaţia în care nu i se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, are dreptul la o compensaţie pentru chirie de până la 50% din salariul de bază. (11) Poliţistul numit în prima funcţie sau mutat în interesul serviciului în localitatea în care îşi are domiciliul, dar care nu deţine locuinţă proprietate personală în acea localitate, nici el şi nici soţia/soţul acestuia, în situaţia în care nu i se poate asigura spaţiul de locuit corespunzător, poate beneficia de compensaţia lunară pentru chirie, prevăzută la alin. (1), în cazuri justificate, pe baza rezultatelor anchetei sociale efectuate de o comisie constituită prin ordin al ministrului afacerilor interne, însuşite de către conducătorul unităţii din care face parte poliţistul, la solicitarea acestuia.”

Potrivit art. 31 alin. 5 din Legea nr. 360/2002 „Cuantumul compensaţiei prevăzute la alin. (1) şi condiţiile de acordare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.”

În acest sens a fost adoptată H.G. nr. 284/2005 privind stabilirea cuantumului şi condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite poliţiştilor, care prevede la art. 31 alin. (1) că „Nu se acordă compensaţia lunară pentru chirie în situaţia în care contractul de închiriere a fost încheiat cu copiii/părinţii poliţistului ori ai soţiei/soţului acestuia/acesteia.”

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, poliţistul care a contractat un credit ipotecar/imobiliar în scopul achiziţionării unei locuinţe are dreptul la compensaţia lunară pentru chirie în scopul achitării ratei sau unei fracţiuni din această rată doar dacă el îndeplinește condiţiile de acordare a acestei compensaţii lunare pentru chirie. Legiuitorul a instituit şi condiţia ca poliţistul să nu se încheie contractul cu copiii sau părinţii săi ori ai soţiei/soţului său.

În condiţiile în care legea prevede că această compensaţie nu se acordă atunci când contractul de închiriere a fost încheiat cu părinţii poliţistului, pentru identitate de raţiune, potrivit principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie), textul de lege este aplicabil, astfel că nu se acordă compensaţia pentru achitarea ratei sau fracţiunii din rata creditului destinat achiziţionării locuinţei atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de poliţist cu părinţii săi.

În acest cadru legal de acordare a compensaţiei, nu are importanţă aspectul cu privire la diferenţierea raţiunii juridice a contractelor, ci intenţia legiuitorului de a asigura acelaşi raţionament de acordare a dreptului, atât pentru situaţia contractului de închiriere, cât şi pentru situaţia contractului de vânzare-cumpărare.

Art. 31 alin. (12) din Legea nr. 360/2002 face trimitere la îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea compensaţiei lunare pentru chirie, astfel că solicitantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile legale pentru a avea dreptul la compensaţia pentru achitarea ratei sau fracţiunii din rata creditului, inclusiv condiţia privitoare la neîncheierea contractului cu părinţii săi, condiţie pe care recurentul reclamant nu o îndeplineşte, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu părinţii săi, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu poate beneficia de dreptul solicitat.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, criticile recurentului reclamant sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 din C.proc.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare