Despăgubire datorată de angajator echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor din aceeaşi categorie cu cea a reclamantului, pe durata suspendării contractului individual de muncă.

 În situaţia în care raporturile juridice dintre părţi grefate pe suspendarea contractului  individual de muncă al salariatului erau deja soluţionate definitiv la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015, prin care dispoziţiile art. 52 alin.1 lit. b teza întâi din Codul muncii au fost declarate neconstituţionale, nu poate fi reţinută aplicabilitatea efectelor acesteia şi asupra situaţiilor juridice tranşate anterior care erau astfel consolidate definitiv, fiind, din această perspectivă, facta praeterita.

Prin acţiunea înregistrată la data de 07.02.2020 pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, sub numărul de dosar mai sus specificat, reclamantul…, în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ… -  PRIN SUC.REGIONALĂ ….., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate existenţa unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor din aceeaşi categorie cu cea a reclamantului, pe durata suspendării CIM, ca efect al deciziei CCR nr. 279/2015, moment la care temeiul juridic al suspendării nu mai există şi nu îşi mai producea efecte, precum şi obligarea pârâtelor la plata acestor despăgubiri către reclamant pentru perioada suspendării de la 17.06.2015 şi până la momentul angajării, adică 09.10.2019.

Prin sentinţa nr.1268 din data de 30.06.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr…. /……, a fost respinsă  acţiunea formulată de reclamantul…, în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ …..-  PRIN SUC.REGIONALĂ…..

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând actele şi lucrările dosarului, dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa a  reţinut următoarele:

Potrivit art .52 alin 2 din Codul muncii, în cazurile prevăzute la alin (1) lit a) şi b) dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea  anterioară şi i se plătește, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării.

Încetarea aplicării art 52 alin 1 lit b teza întâi din legea nr 53/2003 prin constatarea ca fiind neconstituțional de către Curtea Constituțională prin decizia 279/2015 nu-i poate profita reclamantului din moment ce soluționa de suspendare a contractului individual de muncă fusese soluționată în mod definitiv de către instanțe prin decizia nr 927/24.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul cu nr. …/…/….

Având în vedere această situație, angajatorul nu avea obligația de a-l reangaja sau de a înceta suspendarea decât pâră la soluționarea cauzei penale privind plângerea formulată, fapt ce s-a realizat la data de 19.10.2019.

In aceste condiții, decizia CCR nr 279/2015 nu a produs efectele decât pentru cauzele sau pentru suspendările care au fost efectuate după publicarea ei în Monitorul Oficial la data de 17.06.2015, nu şi pentru cele anterioare acestei date.

Or,  nu s-a putut reține ca fiind aplicabile dispozițiile art 253 alin 1 Codul muncii, întrucât acest articol consacră obligația angajatorului de a despăgubi pe salariat în situația în care salariatul a suferit un prejudiciu material sau patrimonial care să fi intervenit în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu, din moment ce pe perioada suspendării  aceste obligații nu mai există între părți.

Menținerea suspendării contractului de muncă de către angajator are justificare prin soluțiile pronunțate de instanță la contestația introdusă de reclamant, dar prin soluția pronunțată de Curtea de Apel Craiova prin decizia penală nr. 1293/3.10.2019, iar cererea de despăgubiri nu se poate întemeia în cauza de față decât în condițiile art. 52 alin 2 Codul muncii, iar nu în acel prevăzut de art. 253 alin 1 Codul muncii,  care presupune existenta unui raport de muncă, potrivit cu care să existe drepturi şi obligații între părți, iar nu şi pentru un raport de muncă suspendat.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, a fost respinsă acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel în termenul legal şi motivat  reclamantul…, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

 A invocat dispoziţiile art. 253 Cod pr. civ., potrivit cărora angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului  în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legatură cu serviciul.

A arătat că a existat culpa angajatorului,  în sensul că deși CCR constatase neconstituționalitatea temeiului avut în vedere la suspendarea contractului i individual  de muncă , anume art. 52 al. 1 lit. b teza întâi Codul muncii, angajatorul a menținut în mod abuziv măsura suspendării, dispusă în mod unilateral de către acesta.

Menținerea suspendării a fost atributul exclusiv al angajatorului, căci unilateral acesta a dispus suspendarea, așa încât tot angajatorul era obligat să nu mai mențină măsura suspendării după ce CCR a declarat neconstituțional temeiul avut în vedere la suspendarea CIM și a constatat ineficiența normei de drept ce a stat la baza suspendării contractului de muncă.

Așadar, în opinia sa, angajatorul a încălcat obligațiile contractuale asumate prin CIM, iar principala obligație fiind tocmai rechemarea la muncă după decizia CCR, obligație în strânsă legătură cu cea descrisă în art. 40 Codul Muncii.

Pe de altă parte, tot angajatorul avea obligația de a informa salariatul asupra posibilității de a relua raporturile de muncă după publicarea deciziei Curții, subsumată obligației dispusă la art. 40 al. 2 lit. a din Codul Muncii, potrivit căreia angajatorul are obligația de a informa salariatul asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă.

 A susţinut că efectele deciziei CCR, coroborate ce dispozițiile Codului Muncii,  conduc la o evidentă culpă a angajatorului, constatată categoric numai în fața instanței de judecată și, ulterior, de stabilirea despăgubirilor ca efect al constatării culpei în încălcarea normelor legale amintite anterior.

A arătat că a solicitat angajatorului plată acestor despăgubiri, însă s-a lovit de refuzul acestuia, motivat de faptul că i-a fost aplicată o amendă administrativă în dosarul penal format în baza plângerii care a stat la baza suspendării.

Pentru toate aceste considerente, a apreciat că este îndreptățit la a fi despăgubit de către angajator care are singura culpă în neinformarea sa cu privire la posibilitatea de a se întoarce la muncă și de a-i asigura un venit necesar traiului.

A solicitat, pentru toate acestea, admiterea apelului, desființarea sentinței atacate, și reținând cauza spre judecare, admiterea acțiunii în sensul constatării existenței unui drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită salariaților din aceeași categorie ca cea a sa, pentru perioada 17.06.2015-09.10.2019.

În drept, apelul a fost întemeiat pretențiile pe dispozițiile enumerate mai sus.

Intimata pârâtă  SOCIETATEA NAŢIONALĂ …… PRIN SUC.REGIONALĂ ……. …a depus la dosarul cauzei întâmpinare,  prin care a solicitat respingerea apelului,  menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond şi respingerea ca netemeinică şi nelegală a cererii de chemare în judecată  formulata, pentru următoarele motive:

A considerat ca reclamantului nu i se cuvin drepturi bănești pentru perioada in care contractul individual al acestuia a fost suspendat.

Daca instanța de judecata ar admite acțiunea si ar obliga societatea sa achite drepturile bănești solicitate, a considerat ca ar fi încălcate prevederile art. 52 alin.2 din Codul muncii, republicat , întrucât  soluţia de achitare dispusă de  Curtea de Apel Craiova, dar cu reținerea vinovăției, nu poate sa constituie temei de acordare a despăgubirilor solicitate.

A considerat ca nu pot fi  validate cele susținute de reclamant, potrivit cărora  in cauza ar trebui sa se ţină cont de prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23.04.2015, pronunțată in dosarul nr. 1418D/2014, prin care a fost admisa excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) lit. b din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, republicata, modificata si completata, deoarece, in conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României: "Deciziile Curții Constituționale se publica in Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor".

In situația de fata, situație in care contractul individual de munca al reclamantului a fost suspendat in temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, republicata, modificata si completata, anterior publicării in Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 279/2015 a Curții Constituționale si pentru care exista hotărâri judecătorești definitive prin care decizia de suspendare a fost menținută ca legala si temeinica, a apreciat ca se află in fata unei facta praeterita, cauza fiind definitiv si irevocabil soluționată, adică pentru fapte constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate in întregime înainte de intrarea in vigoare a legii noi, cat si efectele produse in acea situație juridica înainte de acest moment, se aplica numai legea veche, adică legea in vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, daca s-ar aplica o lege ulterioara ar însemna sa i se atribuie efect retroactiv.

Decizia de neconstituționalitate a prevederilor art.52 alin. 1 lit. b din Codul muncii se aplica deciziilor de suspendare a contractelor individuale de munca emise, atâta timp cat acestea nu au rămas definitive prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat temeinicia si legalitatea măsurii dispuse de angajator.

Prin urmare, decizia Curții Constituționale se aplica deciziilor de suspendare a raporturilor de munca, emise in temeiul art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii, aflate in cursul judecării contestației la instanța de judecata, si nu in situația in care au rămas definitive prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, definitive si irevocabile, in acest sens.

Or, in cauza, prin hotărâre judecătorească definitiva si irevocabila, a fost respinsa contestația formulata împotriva deciziei de suspendare a raporturilor de munca, astfel ca, admiterea excepției de neconstituționalitate a rămas fără efecte in plan procedural.

In drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205-208 din Noul Cod de Procedura Civila.

Apelul s-a apreciat a fi nefondat şi s-a respins, , potrivit art. 480 alin.1 Cod pr. civ., pentru următoarele considerente:

O chestiune prealabilă care se impune a fi subliniată este aceea că reclamantul nu şi-a întemeiat cererea de acordare a despăgubirilor pe dispoziţiile art. 52 alin.2 Codul muncii, care reglementează obligaţia angajatorului, în situaţiile prevăzute de alin. 1 lit. a şi b al art. 52 Codul muncii, dacă s-a constatat nevinovăţia salariatului care şi-a reluat activitatea, de a-i plăti o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, ci a invocat exclusiv dispoziţiile art. 253 Codul muncii, cu referire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015, prin care dispoziţiile art. 52 alin.1 lit. b teza întâi din Codul muncii au fost declarate neconstituţionale.

Apelantul a susţinut că la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 279/2015 în Monitorul Oficial, respectiv la data de 17.06.2015, s-a născut dreptul de a fi reintegrat în activitate, angajatorul având obligaţia corelativă de a-l informa cu privire la acest aspect şi de a-l rechema la serviciu, potrivit art. 40 alin.2 lit.a Codul munci. Or, câtă vreme nu şi-a îndeplinit această obligaţie,  angajatorul se află în culpă, astfel că în temeiul art. 253 Codul muncii, se activează îndreptăţirea reclamantului la acordarea de despăgubiri într-un cuantum echivalent cu remuneraţia cuvenită pentru perioada 17.06.2015( data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale )-5.10.2019( data reintegrării reclamantului, conform actului adiţional la contractul de muncă nr. CV1/4968/9.10.2019).

 În speţă, decizia nr. S2/1698/15.03.2013 prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al apelantului reclamant, întemeiată  pe dispoziţiile art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii, determinată de formularea plângerii penale formulată de angajator împotriva salariatului, a făcut obiectul controlului judecătoresc, legalitatea sa fiind confirmată prin sentinţa civilă nr. 4263/26.10.2015 a Tribunalului Dolj, rămasă definitivă ca efect al respingerii apelului prin decizia civilă nr. 1665/15 martie 2016 a Curţii de Apel Craiova.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 279/23 aprilie  2015, publicată în Monitorul Oficial la data de 17.06.2015, dispoziţiile art. 52 alin.1 lit. b teza întâi  din Codul muncii au fost declarate neconstituţionale.

Prin decizia nr. 19/2016 a  ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, s-a stabilit că,  urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. 1 pct. b teza întâi din Codul muncii nu-şi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial

 Or, ipoteza reglementată nu se regăseşte  în speţa de fata, câtă vreme la data publicării acestei decizii litigiul având ca obiect contestaţie împotriva măsurii suspendării contractului de muncă, care a făcut obiectul dosarului nr .51/63/2013,  era  soluţionat definitiv.

 În acest sens relevante sunt şi argumentele prezentate în considerentele deciziei nr.19/2016 a  ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, la punctele 49 şi următoarele , astfel:

„49. Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015 a determinat, aşadar, ineficienţa normei de drept ce permitea angajatorului să suspende contractul de muncă al persoanei împotriva căreia s-a formulat o plângere penală; drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naşte dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariţiei unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic.

50. Trebuie subliniat că lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, ca urmare a deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, este distinctă de problema acordării despăgubirii băneşti salariatului pe perioada suspendării contractului de muncă. Consecinţa directă a lipsirii de efecte a textului în discuţie duce la ineficienţa actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituţionale şi la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Aşadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naştere un drept de creanţă, pentru salariat, a cărui existenţă trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească.

51. În acest caz, dreptul de a obţine reparaţia bănească de către salariat este supus evaluării jurisdicţionale, ceea ce înseamnă că dreptul nu s-a născut în patrimoniul reclamantului, acesta luând naştere numai ca urmare a acordării de către instanţă, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei.

52. Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite pe cale judecătorească, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare a instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

53. Concluzia ce se impune, în raport cu toate aspectele analizate, este aceea că în cauzele pendinte, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, dreptul la despăgubire se acordă salariatului pe toată durata suspendării contractului de muncă.

54. În situaţia unor raporturi juridice încheiate definitiv, înainte de apariţia deciziei Curţii Constituţionale, nu se mai poate pune problema aplicării acesteia”.

 Prin urmare, cum raporturile juridice dintre părţi grefate pe suspendarea contractului  individual de muncă al salariatului erau deja soluţionate definitiv la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, aşa cum rezultă din dispozitiv, explicitat de considerente, nu poate fi reţinută aplicabilitatea efectelor acesteia şi asupra situaţiilor juridice tranşate anterior care erau astfel consolidate definitiv, fiind, din această perspectivă, facta praeterita.

 Concluzionând, decizia Curţii Constituţionale nr. 279/23 aprilie 2015 se aplică deciziilor de suspendare a contractelor individuale de muncă emise, atâta timp cât acestea nu au rămas definitive, premisă care nu este îndeplinită în cauză.

 Pentru motivele care preced şi care substituie parţial considerentele primei instanţe, Curtea a  apreciat că soluţia adoptată de Tribunal este legală şi temeinică, neexistând temeiuri, în limitele criticilor din apel ,care să conducă la reformarea sa, astfel că potrivit art. 480 alin.1 Cod pr. civ.,  astfel că apelul declarat  s-a  respins  ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare