Interpretarea art. 11 aliniatul 8 ind.1 din Legea nr. 7/1996. Aplicabilitatea dispoziţiei legale privind recunoaşterea limitelor teritoriale stabilite prin procese – verbale de delimitare

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 30.10.2018 şi înregistrată sub nr. 3620/86/2018, reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Suceava şi Municipiul Suceava, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. anularea deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice nr. 78655/134246 din 15.05.2018 şi decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 71646/134246 din 15.05.2018, prin care i s-a impus suma debit total în cuantum de 176.424,45 lei din care debit de 144.599,00 lei (impozit pe clădiri şi teren – anii 2011 – 2018), majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de 31.828,52 lei;

2. anularea dispoziţiei nr. 2346/31.08.2018 emisă de pârâtul Primarul municipiului Suceava prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/ taxelor datorate de persoanele fizice nr. 78655/134246 din 15.05.2018 şi decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 71646/134246 din 15.05.2018, prin care să se dispună scăderea reclamantului din evidenţele pârâtului cu debitul pretins;

3. suspendarea executării celor două decizii emise de Municipiul Suceava până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004;

4. obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004, reprezentând daune morale, generate de reaua credinţă a emitenţilor în emiterea unor acte administrative fiscale nelegale, cu încălcarea competenţei teritorial fiscale;

5. cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Suceava - prin primar a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată.

Prin sentinţa nr. 119 din 14 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. 3620/86/2018 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea având ca obiect „anulare act administrativ” formulată de reclamantul B.M. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Suceava şi Municipiul Suceava; a anulat Decizia de impunere nr. 78655/134246 din 15.05.2018 şi Decizia de impunere nr. 71646/134246 din 15.05.2018; a anulat dispoziţia nr. 2346/2018.

Împotriva sentinţei nr. 119 din 14 februarie 2019 a Tribunalului Suceava a formulat recurs pârâtul Primarul Municipiului Suceava – I.L., solicitând admiterea acestuia şi casarea în întregime a sentinţei recurate, iar în rejudecare să se dispună respingerea ca nefondată a cererii de anulare a actelor administrativ fiscale contestate şi a actului de autoritate reprezentat de Dispoziţia de Primar pentru considerentul că acestea au fost emise cu respectarea prevederilor legale incidente în materie, raportat la existenţa bunurilor imobile ale reclamantei pe raza UAT Suceava. În subsidiar, în condiţiile în care se va aprecia că data de 29.05.2017 reţinută de instanţa de fond este momentul de început al dreptului pârâtului de a stabili sarcini fiscale în sarcina reclamantului, a solicitat a se constata valabilitatea şi legalitatea actelor administrative contestate pentru perioada aferentă acestei reţineri, respectiv anii 2017 şi 2018.

În motivare, a arătat că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în materie, în sensul că, deşi instanţa a recunoscut dreptul organului fiscal din cadrul Municipiului Suceava de a institui obligaţii fiscale în sarcina contestatoarei, a dispus anularea actelor emise cu eludarea prevederilor legale în susţinerea competenţei fiscale a Municipiul Suceava de a realiza astfel de acte împotriva reclamantului.

A precizat că, prin contestaţiile formulate, reclamantul a contestat în principal necompetenţa organului fiscal din cadrul pârâtului de a emite acte administrativ fiscale în sarcina sa, în condiţiile în care nu deţine bunuri impozabile pe raza UAT Suceava, motiv pentru care dreptul de a stabili obligaţii fiscale în sarcina sa aparţine în exclusivitate UAT Moara.

A arătat că, în mod eronat, instanţa a reţinut că pârâtul nu dispune de competenţa de a impozita bunurile reclamantului decât de la un anumit moment, în condiţiile în care situaţia de fapt expusă analizei şi temeiurile juridice invocate în susţinerea competenţei Municipiului Suceava sunt relevante, referindu-se la dispoziţiile art. 455 alin. 1 şi 3, art. 463 alin. 1 şi 3, art. 494 Cod Fiscal, art. 37 şi 38 C.pr.fiscală, din care rezultă că taxele şi impozitele pentru clădiri şi teren sunt datorate către bugetul local al unităţii administrativ teritoriale în raza căreia sunt situate bunurile impozabile.

Faţă de apărarea reclamantei conform căreia ar exista un conflict între UAT Suceava şi UAT Moara legat de limitele teritoriale între cele două unităţi administrative, a arătat că situaţia delimitării dintre cele două UAT-uri a fost clarificată încă de la nivelul anului 2011 prin semnarea procesului verbal de delimitare a celor două unităţi administrative la data de 23.02.2011.

A învederat faptul că prin sentinţa recurată se recunoaşte dreptul organului fiscal din cadrul Municipiului Suceava de a stabili obligaţii fiscale în sarcina reclamantei pentru bunurile imobile situate pe raza UAT Suceava doar începând cu data de 29.05.2017, momentul modificării Legii nr. 7/1996 în sensul recunoaşterii proceselor verbale de delimitare.

A considerat că soluţia instanţei de fond este eronată doar în sensul statuării datei de 29.05.2017 ca moment de la care pârâtul are dreptul de a impozita bunurile imobile ale reclamantei, în sensul că prin introducerea alin. 81 la art. 11 din Legea nr. 7/1996 intenţia legiuitorului a fost aceea de adaptare a cadrului legal situaţiei faptice existente, recunoscându-se valoare juridică a proceselor verbale de delimitare încheiate anterior, precum şi cel încheiat între UAT Suceava şi UAT Moara la data de 23.02.2011. Interpretarea alin. 81 al art. 11 din Legea nr. 7/1996 se impune a fi realizată în sensul recunoaşterii efectelor procesului verbal de delimitare de la momentul întocmirii sale, respectiv de la data de 23.01.2011 şi nu de la momentul adoptării normei juridice.

Sub un alt aspect, a criticat soluţia instanţei de fond prin prisma deciziei acesteia de a anula deciziile de impunere pentru considerentul nelegalităţii acestora raportat la lipsa motivării actului administrativ contestat şi a invocat faptul că reclamantul, prin cererea introductivă, nu a reclamat vicii de formă sau de fond ale actelor contestate, rezumându-şi apărările doar la lipsa calităţii organului fiscal de a emite astfel de acte, precum şi apărări legate de limitele teritoriale dintre cele două UAT-uri. A considerat că, nefiind pusă în discuţia părţilor legalitatea actelor contestate sub aspectul formei şi conţinutului, pârâtul a fost lezat în dreptul său la apărare.

A considerat că, potrivit dispoziţiilor art. 46 şi art. 49 C.pr.fiscală, actele administrativ fiscale emise sunt legale, atât sub aspectul formei, cât şi al conţinutului. Dacă instanţa ar fi solicitat punctul de vedere al pârâtului, acesta ar fi adus la cunoştinţă faptul că în emiterea deciziilor de impunere s-a făcut aplicarea prevederilor art. 107 alin. 2 C.pr.fiscală, care reglementează situaţia impunerii prin estimare a bazei de impozitare în condiţiile în care contribuabilul nu cooperează cu organul fiscal. Prin urmare, a apreciat că prevederile invocate de instanţă în constatarea nelegalităţii actelor contestate nu sunt date câtă vreme ambele decizii cuprind toate elementele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 46 C.pr.fiscală.

A mai arătat că instanţa în mod corect şi legal a statuat că, în baza prevederilor art. 37 şi 38 C.pr.fiscală, organul fiscal al UAT Suceava are dreptul de a stabili sarcini fiscale corespunzătoare bunurilor imobile situate pe raza sa administrativ teritorială, însă sunt eronate reţinerile instanţei referitoare la momentul de la care pârâtul a avut dreptul de a stabili aceste sarcini fiscale, în condiţiile în care bunurile deţinute de reclamanta intimată au existat pe raza UAT Suceava, cel mai târziu de la data de 23.02.2011, momentul procesului verbal de delimitare încheiat între UAT Suceava şi UAT Moara.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ.

Împotriva considerentelor sentinţei nr. 119 din 14 februarie 2019 a Tribunalului Suceava, precizate ca fiind  paragrafele 4-8 de la pagina 27, a promovat recurs reclamantul B.M. solicitând admiterea acestuia, menţinerea sentinţei atacate sub aspectul dispozitivului, cu consecinţa înlăturării acelor considerente excedentare (care, fiind în plus, nu atrag substituirea lor cu altele), respectiv a înlocuirii considerentelor greşite în drept şi în fapt cu propriile considerente ale instanței de control judiciar, cu ocazia redactării deciziei.

A arătat că toate considerentele contestate prin care s-au judecat probleme de drept care, deşi au legătură cu judecarea cauzei, sunt greşit dezlegate, ori nu dezleagă probleme de drept, cuprind constatări care prejudiciază partea.

Susţine că în mod eronat a apreciat Tribunalul Suceava că începând cu intrarea în vigoare a art. 11 alin. 8 ind. 1 din Legea nr.7/1996 (29.05.2017 ) se poate discuta de caracterul obligatoriu al limitelor teritoriale recunoscute prin procesul verbal de delimitare, cu toate consecinţele care decurg de aici, inclusiv cele fiscale. Raţionamentul instanţei este nefondat, în sensul că începând cu 29.05.2017 procesul verbal de delimitare a hotarelor, ori hotărârea judecătorească care tranşează neînţelegerile dintre vecini la stabilirea liniei de hotar, ar avea efect constitutiv şi nu declarativ, adică s-ar fi modificat limitele teritoriale dintre cele două UAT-uri. Mai mult, instanţa stabileşte nelegal competenţa teritorială în materie fiscală a UAT Moara, respectiv a UAT Suceava, care ar putea emite decizii de impunere în sarcina reclamantei, începând cu data de 29.05.2017. În prezent nu este soluţionat conflictul de competenţă fiscală dintre cele două UAT, primul organ fiscal pretinzând a fi competent să perceapă taxele şi impozitele locale, iar al doilea organ fiscal, cel care este în drept să perceapă taxele şi impozitele locale, încă de la momentul delimitării teritoriale conform regulilor cuprinse de Legea nr. 2/1968. Potrivit art. 43 C.pr.fiscală taxele şi impozitele locale pot fi achitate doar la organul fiscal, competent teritorial, UAT Moara.

A considerat că Tribunalul Suceava anulează efectele considerentelor CCR care stabilesc că, pronunţând hotărârea prin care se soluţionează acţiunea în stabilirea hotarelor UAT-urilor, instanţa verifică  operaţiunea tehnică de delimitare a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale efectuată de către comisia de delimitare, pronunţând o hotărâre ale cărei efecte nu sunt constitutive de drepturi, ci declarative, în sensul că se pronunţă asupra întregii documentaţii cadastrale, stabilind hotarele unităţilor administrativ-teritoriale în conformitate cu legile în vigoare şi cu prescripţiile tehnice incidente.

Recurentul a citat şi a făcut analiza dispoziţiilor legale incidente în materie, referindu-se şi la jurisprudenţa Curţii Constituționale. A subliniat distincţia dintre operaţiunea de delimitare şi marcare a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzută la art, 11 alin. (3), pe de o parte, şi modificarea prin lege a limitelor teritoriale ale unităţilor administrativ-teritoriale, pe de altă parte, prin precizarea expresă inserată în cuprinsul art. 11 alin. (17) din acelaşi act normativ, mneţionând că distincţia dintre acestea două operaţiuni este esenţială, deoarece delimitarea şi marcarea hotarelor reprezintă operaţiunea tehnică de materializare la teren a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale, în condiţiile prevăzute de lege sau de actele administrative cu caracter normativ date în aplicarea acesteia, în timp ce modificarea limitelor teritoriale ale unităţilor administrativ-teritoriale este măsura legislativă care priveşte exclusiv înfiinţarea, reînfiinţarea sau reorganizarea unităţilor administrativ-teritoriale.

A arătat că modul eronat de interpretare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale incidente, în raport de nesoluţionarea conflictului de competenţă fiscală, cu consecinţa stabilirii dreptului de a emite decizii de impunere începând cu data de 29.05.2017, justifică prejudicierea reclamantului prin emiterea de acte administrativ fiscale retroactive, în baza considerentelor sentinţei atacate, inclusiv acte subsecvente de executare silită.

A precizat că toate plăţile reprezentând obligaţii fiscale ale reclamantului au fost achitate la organul fiscal competent teritorial, respectiv comuna Moara, reclamantul respectând principiul unicităţii impunerii şi cel al aparenţei în drept, din moment ce impozitele şi taxele achitate rămân venit la bugetul local la care au fost plătite chiar dacă, după soluţionarea conflictului, dreptul de impunere aparține altui organ fiscal local.

A mai susţinut că pârâţii nu au făcut dovada apartenenţei imobilelor supuse impozitării, proprietatea reclamantului, la teritoriul administrativ al municipiului Suceava, or, apărările acestora vizează apartenenţa ia teritoriul administrativ al municipiului Suceava, conform unei operaţiuni tehnice - procesul verbal şi nu delimitat prin lege. A afirmat că un organ fiscal necompetent teritorial cu privire la emiterea deciziilor de impunere, nu poate fi competent cu privire la emiterea actelor administrative contestate.

Reclamantul recurent a formulat întâmpinare la recursul pârâtei şi a solicitat respingerea acestuia.

A invocat nulitatea recursului, întrucât criticile aduse nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pt. 8 C.pr.civ., iar motivele invocate nu fac referire decât la modul de apreciere a probelor.

Pe fondul raportului de drept material, a arătat că în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea, sub rezerva revizuirii considerentelor, astfel cum a solicitat şi a expus pe larg în motivarea recursului promovat de reclamant, aspecte reluate în întâmpinarea la recursul pârâtului. A arătat, în esenţă, că în mod eronat a apreciat instanţa de fond că, începând cu intrarea în vigoare a art. 11 alin. 8 ind. 1 din Legea nr. 7/1996 - 29.05.2017, se poate discuta de caracterul obligatoriu al limitelor teritoriale recunoscute prin procesul verbal de delimitare, cu toate consecințele ce decurg, inclusiv cele fiscale. A expus interpretarea legislației pozitive şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale privind clarificarea conflictului prevăzut de art. 43 C.pr.fiscală. De asemenea, s-a referit la jurisprudenţa instanţelor care a concluzionat că delimitarea teritorială se stabileşte prin lege, iar orice modificare a limitelor teritoriale se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum. Ori, în speţă, OCPI Suceava nu a făcut dovada apartenenţei reclamantei la teritoriul administrativ al municipiului Suceava, care nu a suferit modificări de la situaţia reglementată de prevederile Legii nr. 2/1968.

Pârâtul Municipiul Suceava a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

A considerat că sunt corecte, legale şi temeinice reţinerile instanţei de fond în ceea ce priveşte modul de interpretare şi efectele pe care le produc dispoziţiile alin. 81 al art. 11 din Legea nr. 7/1996 adoptate prin Legea nr. 111/2017, raportat la scopul urmărit de legiuitor la momentul adoptării modificării dispoziţiilor din Legea cadastrului.

A precizat că problema supusă analizei şi soluţionării instanţei de control judiciar o reprezintă dreptul organului fiscal din cadrul pârâtului de a stabili obligaţii fiscale în sarcina reclamantului ce deţine bunuri imobile pe raza UAT Suceava, conform extraselor de carte funciară existente la dosarul cauzei.

Faţă de excepţia necompetenţei organului fiscal din cadrul Primăriei municipiului Suceava de a întocmi acte de impunere faţă de reclamant, a invocat dispoziţiile art. 455 alin. 1 şi 3, art. 463 alin, 1 şi 3 art. 494 Cod fiscal, din care rezultă că taxele şi impozitele pentru clădiri şi teren sunt datorate către bugetul local al unităţii administrativ teritoriale în raza căreia sunt situate bunurile impozabile.

În ceea ce priveşte existenţa unui conflict asupra limitelor teritoriale, a arătat că nu există un asemenea conflict între UAT Suceava şi UAT Moara, fiind depusă la dosarul cauzei Decizia Curţii de Apel Suceava nr. 5008/2011 prin care a fost modificată Sentinţa nr. 4152/2011 a Tribunalului Suceava, iar ambele instanţe au reţinut că limitele teritoriale dintre Suceava si Moara nu au suferit modificări. Bunurile reclamantei faptic sunt situate pe teritoriul UAT Suceava.

În baza modificării Legii cadastrului rezultă că procesele verbale, precum cele reţinute în hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, sunt valabile şi oficiale, existând pentru ANCPI obligaţia introducerii lor în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară.

Raportat la aceste argumente, a considerat că reţinerile instanţei de fond asupra motivării conferite modificărilor dispoziţiilor Legii cadastrului sunt corecte în sensul că, în baza acestei noi realităţi juridice, bunurile recurentei sunt situate pe raza UAT Suceava, organului fiscal din cadrului instituţiei pârâte fiindu-i conferit dreptul de a stabili obligaţiile fiscale aferente acestor bunuri, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor de recurs formulate, curtea a  constatat următoarele:

Cu privire la recursul pârâtului, acesta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., susţinând că hotărârea pronunțată de Tribunalul Suceava este greşită în sensul statuării datei de 29.05.2017 ca moment de la care organul fiscal din cadrul Municipiului Suceava avea dreptul de a impozita bunurile imobile ale reclamantului.

 Cu privire la această critică, curtea a observat că judecătorul fondului a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 11 alin. 81 din Legea nr. 111/2017 de aprobare a OUG nr. 98/2016, în sensul că limitele unităţilor administrativ-teritoriale stabilite prin procese-verbale de delimitare, procese-verbale de conciliere sau prin  hotărâri judecătoreşti definitive devin oficiale până la aprobarea delimitării prin legea acestor unităţi. Or, înţelesul ce rezultă din introducerea acestui text de lege nu este acela că limitele stabilite înainte de aprobarea lor prin lege se aplică de la data încheierii proceselor verbale sau a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de delimitare, ci că ele se aplică de la intrarea în vigoare a modificării legislative în discuţie – 29.05.2017 şi până la aprobarea prin lege a delimitării.

O altă critică adusă hotărârii instanței de fond se referă la soluţia instanţei de fond de a anula, raportat la o parte din perioada de referinţă, deciziile de impunere datorită lipsei motivării adecvate a actelor administrativ-fiscale.

Cu privire la această critică, curtea a remarcat că prima instanță a fost investită cu o acțiune prin care s-a solicitat anularea unor decizii de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice. Pentru a putea statua asupra legalității unor astfel de decizii, instanța verifică corectitudinea emiterii acestora sub toate aspectele, astfel potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală cu denumirea marginală „Conținutul și motivarea actului administrativ fiscal“: (2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente : e) motivele de fapt; f) temeiul de drept.

Din analiza conținutului deciziilor de impunere atacate,  rezultă fără echivoc faptul că lipsesc mențiunile referitoare la motivele de fapt și temeiul de drept.  Mențiunile privind motivarea în fapt și în drept a actului administrativ fiscal sunt mențiuni obligatorii, caracterul obligatoriu rezultând, pe de o parte, din tonul imperativ al reglementării, iar, pe de altă parte, din principiul potrivit căruia motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului.

 Așadar, motivarea este o formalitate substanțială, a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului.  O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. Or, absența acestor mențiuni obligatorii din cuprinsul deciziilor de impunere emise de organele fiscale, creează premisele emiterii unor decizii de impunere viciate, din conținutul cărora lipsesc mențiuni esențiale.

Cu privire la recursul declarat de reclamantul B.M., curtea a observat că acesta a promovat calea de atac doar împotriva considerentelor, în temeiul art. 461 C.pr.civ, apreciind că soluția din dispozitiv este legală.

În esenţă, criticile vizează statuările primei instanțe cuprinse la paragrafele 4-8 de la pagina 27 din hotărârea recurată, argumentându-se o greşită interpretare şi aplicare a dispozițiilor Legii nr. 111/2017 privind  aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 399/26.05.2017,  respectiv  art. 11 alin. 8 ind. 1 din Legea nr. 7/1996. În concret, reclamantul consideră că în mod greşit a apreciat tribunalul că începând cu intrarea în vigoare a art. 11 alin 8 ind. 1 (29.05.2017)  se poate discuta de caracterul obligatoriu al limitelor teritoriale recunoscute prin procesul verbal de delimitare, cu toate consecințele care decurg aici, inclusiv cele fiscale.

În faţa unui amplu volum de argumente împotriva sau în favoarea hotărârii primei instanţe, curtea s-a văzut obligată să stabilească limitele în care va judeca pricina în recurs, limite care se află evident într-o strânsă legătură cu aspectele analizate de judecătorul fondului şi considerentele exprimate de acesta în respectivele chestiuni.

Iar ceea ce a stabilit prima instanţă este faptul că începând cu data de 29.05.2017 taxele și impozitele datorate de recurent trebuie achitate către UAT Suceava ca urmare a modificărilor legislative intervenite.

Astfel, prin art. 11 din Legea nr. 7/1996 aliniatul 8 ind. 1 s-a prevăzut că „Până la aprobarea delimitării unităţilor administrativ-teritoriale prin lege, în cazul în care limitele acestora sunt stabilite prin procese-verbale de delimitare, procese-verbale de conciliere sau, după caz, prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceste limite devin oficiale şi Agenţia Naţională are obligaţia de a le introduce în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, dispoziţiile alin. (16) fiind aplicabile.”

Rezultă cu certitudine voinţa legiuitorului ca limitele unităților administrativ teritoriale stabilite prin procese verbale de delimitare, procese verbale de conciliere sau hotărâri judecătorești definitive, să se aplice, tranzitoriu, de la intrarea în vigoare a modificării legislative în discuţie – 29.05.2017 şi până la aprobarea prin lege a delimitării. O altă interpretare nu poate fi primită  deoarece ar conduce la o aplicare retroactivă a legii, interpretare care nu a putut fi în intenţia legiuitorului pentru că se opune principiului de rang constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Aşa fiind, cum această soluţie a fost confirmată jurisprudenţial pentru situaţii similare inclusiv de instanţa supremă, dincolo de semantica folosită în hotărârile judecătoreşti pronunţate, începând cu 29.05.2017 sistemul integrat de cadastru şi carte funciară va reflecta situaţia corespunzătoare actelor de delimitare, noile limite teritoriale devenind opozabile inclusiv din perspectiva efectelor fiscale.

Faţă de cele ce preced, curtea, văzând prevederile art. 496 alin. 1 C.pr.civ., a constatat că recursurile sunt nefondate și le-a respins ca atare.

Domenii speta

Spete similare