Contract de prestări servicii. Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru recuperarea plăţilor făcute în cazul executării neconforme a contractului.

Dreptul beneficiarului unui contract de a pretinde executantului lucrării să îi restituie sumele achitate ca preț al prestației contractuale se naște la data când beneficiarul a fost în măsură să cunoască paguba  pricinuită, adică la data când neconformitatea lucrării putea fi constatată. Actul de control al Curții de Conturi prin care s-a constatat că executarea contractului nu a fost conformă nu are efect întrerupător de prescripție.

-art. 7 din Decretul nr.167/1958

-art. 16 din Decretul nr. 167/1958

-Decizia RIL  19/2019

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC  C SRL la restituirea sumei de 900 Euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de evaluare prestate necorespunzător de către aceasta, în baza contractului de prestări servicii nr.../2007. A solicitat ca suma să fie calculată în echivalent lei, la cursul de schimb valabil la data restituirii.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune iar  în subsidiar,  respingerea cererii  de chemare în judecată ca netemeinică. A solicitat  obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7052/07.11.2019, pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu a fost admisă excepţia prescripţiei şi a fost respinsă ca fiind prescrisă cererea

A fost respinsă ca nedovedită cererea pârâtei privind  cheltuielile de judecată de chemare în judecată.

Prima instanţă  a reţinut că, raportat la momentul naşterii raporturilor contractuale dintre părţi, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 iar dreptul de a solicita restituirea sumelor putea fi exercitat începând cu momentul efectuării plăţilor, respectiv 2009 – 2010 sau cel mai târziu din momentul în care Curtea de Conturi constată neregulile în evaluarea imobilelor, respectiv în anul 2013.

Având în vedere data semnării contractului dintre părţi, data la care au fost efectuate şi predate rapoartele de evaluare, data achitării de către reclamantă a obligaţiilor născute din contract, dar şi momentul la care aceasta a cunoscut neconformitatea acestor rapoarte, instanţa a apreciat ca fiind pe deplin întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare.

 Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, apelanta apreciind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost prelungit până la data de 28.06.2019, data când A. a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta SC C SRL în dosarele de despăgubire indicate în cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 902 din 08 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secţia I Civilă, s-a respins ca nefondat apelul.

Tribunalul a reţinut că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune se stabileşte în raport de dispoziţiile art. 10 din Decretul nr. 167/1958,  acesta fiind data la care beneficiarul a achitat prestaţiile către prestator, nefiind primită susţinerea apelantei că dreptul la acţiune a luat naştere la momentul efectuării controlului de Curtea de Conturi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A., criticând-o pentru nelegalitate.

In motivare a arătat că instanța de apel în mod greșit a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care reclamanta  ar fi avut posibilitatea sa verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

A arătat că  prin Decizia nr. ../10.10.2013 Curtea de Conturi a României a constatat că nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluări şi a dispus în sarcina conducătorului A. o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost inițial 30.04.2013, pentru ca ulterior, datorită dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape,  ultima oară termenul fiind prelungit până la data de 28.06.2019.

Recurenta a susţinut că termenul de prescripției începe să curgă de la data când  A. a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta SC  C SRL în dosarele de despăgubire indicate în cererea de chemare în judecată, astfel că, raportat la data introducerii acţiunii, termenul de prescripţie nu era împlinit.

Recurenta a arătat că  momentul descoperirii viciilor lucrării efectuate de către pârâtă este cel al constatării de către Curtea de Conturi a neconformității rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaționale de Evaluare, respectiv data întocmirii Deciziei nr.../10.10.2013, după care a urmat procedura de  identificare a rapoartelor întocmite necorespunzător.

A. a inițiat procedura de achiziție a serviciilor de verificare încă din data de 20.03.2014, însă desemnarea verificatorului și încheierea contractului de prestări servicii s-a dovedit un proces anevoios.

Prin urmare, a concluzionat că termenul de prescripție a început să curgă de la data constatării de către Curtea de Conturi a neconformității rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaționale de Evaluare, iar termenele acordate licitațiilor iniţiate de reclamantă, precum și termenele necesare verificării rapoartelor au constituit cauze de natură a întrerupe cursul prescripției.

 Nu în ultimul rând, a învederat că în spețe similare instanța a admis acțiunea și a obligat pârâtul să restituie contravaloarea serviciilor prestate necorespunzător, reţinându-se că  reclamantul și-a îndeplinit obligația constând în plata serviciilor de evaluare contractate, însă pârâtul și-a îndeplinit obligațiile de evaluare în mod defectuos conform rapoartelor de verificare.

Pentru considerentele expuse, a solicitat să se admită recursul formulat, casând în tot hotărârea atacată și să se admită cererea de chemare în judecată formulată.

În drept, a invocat dispoz. art. 483 și art. 488 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă

Intimata pârâtă SC C. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A susţinut că reclamanta putea să observe neconformitatea celor cinci rapoarte de evaluare la data când i-au fost predate, astfel c ă potrivit art. 3 din contract pârâta era îndreptăţită să emită factura pentru plata serviciilor.

Recursul este nefondat, urmând să fie respins pentru următoarele considerente:

Între reclamanta A.şi pârâta SC C.SRL s-a  încheiat  contractul de prestări servicii nr. .../2007, în temeiul OUG 34/2006 privind achizițiile publice, forma în vigoare la data încheierii contractului, pârâta asumându-și obligația de a evalua anumite imobile în vederea stabilirii despăgubirilor datorate de stat către persoanele îndreptățite, conform Legii 10/2001 și Legii 247/2005, în vigoare la data nașterii raporturilor contractuale dintre părți.

Reclamanta pretinde că 5 dintre rapoartele de evaluare, întocmite în perioada  2009-2010, nu sunt conforme, aspect rezultat din raportul de verificare și Decizia Curții de Conturi nr. .../10.10.2013, prin care s-a impus reclamantei recuperarea prejudiciilor suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din contractul de prestări servicii nr..../2007,  reclamanta, în calitate de beneficiar, avea obligația să emită factura de plată în termen de 15 zile de la data comunicării acceptării raportului de evaluare. Prin urmare, după ce prestatorul ( pârâta) comunica beneficiarului raportul de evaluare, acesta din urmă trebuia să verifice calitatea lucrării, să comunice prestatorului acceptarea raportului de evaluare iar în termen de 15 zile de la această dată, să fie  emisă factura de plată. Plata efectivă urma să fie făcută de beneficiar în termen de cel mult 30 de zile de la data prezentării facturii la Direcţia Financiar, Administrativ şi Resurse Umane, confirmată cu „bun de plată” de responsabilul de contract, aspect consemnat în art. 4 din contractul părţilor.

Aceste dispoziții contractuale duc la concluzia că înainte de a face plata lucrării, beneficiarul avea posibilitatea și, în același timp, obligația de a verifica dacă raportul de evaluare îndeplinește standardele de calitate.

În speță, plata celor cinci lucrări de evaluare imobile a fost făcută de reclamantă în termenul contractual, perioada 2009-2010.

În raport de aceste prevederi din contractul părților și având în vedere data la care s-au primit de către reclamantă lucrările întocmite de pârâtă și s-a  făcut  plata, Curtea  constată că în mod corect Tribunalul a reținut că sunt aplicabile dispozițiile Decretul 167/1958 în materia prescripției extinctive. Potrivit art. 6 alin. 4 din noul cod civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului cod civil sunt supuse legii sub imperiul căreia  au fost instituite, așa încât nu sunt incidente în speță dispozițiile  art. 2500 şi urm Noul cod civil privind prescripţia extinctivă.

Astfel, dreptul pretins de reclamantă a fi fost încălcat este un drept de creanță, reclamanta susținând că pârâta îi datorează sume de bani ca urmare a executării neconforme a unui contract de prestări servicii, pentru care  a făcut plata în anul 2010. Dreptul de creanță este un drept personal și conform art. 1 alin 1 și art. 3 din Decretul nr.167/1958 este un drept prescriptibil într-un termen general de 3 ani.

Data de la care prescripția începe să curgă este, potrivit art. 7 din Decretul nr.167/1958, data la care se naște dreptul material la acțiune, aceeași dată fiind consacrată și prin  art. 1886 cod civil de la 1864, sub imperiul căruia s-a încheiat contractul dintre părți și a fost făcută plata prestației. Regula astfel instituită de legiuitor are caracter general  și presupune că  data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, negat ori contestat.

În raporturile contractuale de natura celui existent între reclamantă și pârâtă, dreptul beneficiarului unui contract de a pretinde executantului lucrării să îi restituie sumele achitate ca preț al prestației contractuale se naște la data când beneficiarul a fost în măsură să cunoască paguba  pricinuită, adică la data când neconformitatea lucrării putea fi constatată. Altfel spus, la data când  rapoartele de evaluare au fost primite de beneficiar, conform înțelegerii contractuale, acesta avea  posibilitatea reală să verifice calitatea lucrării, respectiv dacă evaluarea făcută de către prestatorul de servicii era în conformitate cu dispozițiile legale. În aceste condiții, reclamanta  putea fie să refuze plata, fie, în ipoteza în care plata a fost făcută, să solicite restituirea ei deoarece a fost încălcat dreptul beneficiarului de i se efectua și preda lucrări de evaluare corecte.

Pentru situația în care plata serviciilor neconforme fusese deja făcută, dreptul beneficiarului de a cere restituirea plății se naște de la data plății.

 În acest sens, începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, și anume: un moment subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege și stabilite prin contractul de prestări servicii, și un moment obiectiv, acela la care beneficiarul trebuia să cunoască paguba și faptul că prestatorul este responsabil de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.

În lipsa unui astfel de  moment obiectiv, ar însemna să se lase la discreția și latitudinea uneia dintre părțile contractului  valorificarea dreptului de creanță, iar pasivitatea și neglijența acesteia să nu fie sancționate.

Cum prin  art. 3 din contract părțile au convenit că beneficiarul  trebuia să verifice calitatea lucrării, apoi să comunice prestatorului acceptarea raportului de evaluare, de la data acestei comunicări fiind stabilit și termenul de plată a lucrării, este evident că reclamantei îi revenea obligația obiectivă de  stabili dacă a fost respectat dreptul său  de a-i fi predate rapoarte de evaluare corect întocmite  iar în caz contrar, putea să acționeze fie prin refuzul plății și solicitarea de a se reface lucrarea, fie prin  solicitarea de a i se restitui sumele încasate ca preț pentru raportul de evaluare.

În concluzie, sunt aplicabile în speță dispozițiile Decretului 167/1958 deoarece plățile au fost făcute de reclamantă pentru cele cinci rapoarte de evaluare în perioada 2009-2010 iar cursul prescripției a început să curgă de la data plății, ca urmare a faptului că  reclamanta avea obligația contractuală să verifice calitatea lucrărilor și avea posibilitatea reală să stabilească dacă acestea sunt corect întocmite.

Ca urmare, Curtea apreciază că Tribunalul  a reținut corect că dreptul la acţiune nu a luat naştere la momentul efectuării controlului de Curtea de Conturi în anul 2013, întrucât paguba constatată era preexistentă raportului Curţii de Conturi  și trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control. Concluzia este corectă deoarece reclamanta trebuia, potrivit contractului de prestări servicii, să  verifice calitatea lucrărilor și avea la dispoziție toate înscrisurile necesare pentru a face această verificare, înscrisuri care au stat și la baza concluziei din raportul de verificare al Curții de Conturi. Așa cum rezultă din cuprinsul acestuia, organul de control nu a  avut în vedere alte chestiuni de fapt sau de drept, care să fi fost imposibil de cunoscut de către reclamantă, dimpotrivă,  a analizat legislația incidentă și  lucrările aflate la reclamantă, precum și toate elementele de fapt pe baza cărora se face evaluarea,  chestiuni cunoscute de beneficiarul rapoartelor de evaluare.

În sensul că actul de control al Curții de Conturi nu poate marca începutul termenului de prescripție extinctivă s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19/2019, publicată în Monitorul oficial nr. 860 din 24 octombrie 2019, decizie obligatorie conform art. 517 alin. 4  cod procedură civilă. Deși chestiunea de drept dezbătură de instanța supremă a privit interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1)litera c) din Codul muncii, raportat la 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cele reținute în considerentele deciziei se impun și în cauza de față deoarece au vizat aceeași problemă de drept. Instanța supremă a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Aceeași chestiune se pune în discuție și de către recurenta reclamantă în cauza pendinte, aceasta susținând că dreptul său de a pretinde pârâtei cu care a încheiat un contract de prestări servicii să-i restituie sumele de bani achitate pentru prestații care s-au dovedit a fi neconforme s-a născut după ce Curtea de Conturi a constatat că reclamanta are obligația de a acționa pentru recuperarea prejudiciului, adică pentru obligarea cocontractantului de a restitui prețul contractului.

În considerentele Deciziei 19/2019 ÎCCJ  a reținut ( paragraf 53 și 54) că ”în condițiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube” . Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că  nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul ( în speța de față instituția publică beneficiar al lucrării contractate),  ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de gestionare a resurselor bugetare.

Instanța supremă a avut în vedere că  ( paragraf 55) ”controlul efectuat de Curtea de Conturi constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziția Curții de Conturi de către instituția supusă controlului.”

Cum  conform art. 21 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi efectuează o verificare a resurselor financiare ale entității controlate, având atribuția de a constata încălcări ale principiilor legale cu ocazia gestionării respectivelor resurse,  paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

ÎCCJ a reținut că ” paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.”

Concluzionând că verificările și constatările Curții de Conturi, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței, instanța supremă a arătat că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, invocarea actului de control al Curții de Conturi  fiind irelevantă sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive.

Coroborând aceste considerente obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu cele arătate anterior, Curtea constată că în speță data la care  s-a născut dreptul reclamantei de a cere de la pârâtă restituirea sumelor de bani achitate  pentru întocmirea unor rapoarte de evaluare neconforme este data când plata s-a făcut către prestatorul de servicii.

Se constată că prin motivele de recurs recurenta reclamantă face trimitere la viciile lucrării, ceea ce duce la concluzia că a avut în vedere reglementarea prescripției în ipotezele prevăzute de art. 5 și art. 11 din Decretul 167/1958, dispoziții privitoare la termenele speciale de prescripție în materia viciilor ascunse ale  unei lucrări executate.

Instanța de recurs constată că evaluarea greșită de către societatea pârâtă a  unor imobile și aplicarea necorespunzătoare a standardelor de evaluare prevăzute de legislația în materie nu constituie vicii ascunse ale rapoartelor de expertiză, deoarece descoperirea erorilor de evaluare se putea face de către reclamantă cu ocazia verificării lucrării, așa cum rezultă din art. 3 din contractul de prestări servicii încheiat între părți.

 Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că aceste erori de evaluare se califică drept vicii ale rapoartelor de expertiză, termenul de prescripție  special ( de 6 luni, respectiv de 1 an) ar fi început să curgă de la descoperirea viciilor, ori, după cum s-a arătat anterior,  această descoperire nu s-a făcut la data când s-au finalizat rapoartele de evaluare  întocmite la cererea reclamantei de către un alt evaluator, așa cum se susține prin motivele de recurs, ci la data când lucrările au fost primite de beneficiar.

Vor fi respinse, astfel, criticile vizând aplicarea de către Tribunal a dispozițiilor legale în ce privește nașterea dreptului la acțiune și, implicit, începutul termenului de prescripție, această dată nefiind data  la care a fost emisă de către Curtea de Conturi Decizia nr. ..../2013.

 Curtea va respinge și criticile recurentei legate  de modul de  aplicare a dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției, deoarece prin raportare la dispozițiile art. 13 și art. 16 din Decretul 167/1958 termenele acordate licitațiilor iniţiate de reclamantă, precum și termenele necesare verificării rapoartelor nu au constituit cauze de natură a întrerupe cursul prescripției. Cauzele de întrerupere a cursului prescripției sunt limitativ prevăzute de lege, așa încât nu s e pot adăuga alte situații decât cele prevăzute prin art. 16 din decret.

Cu privire la posibilitatea calificării actului de control al Curții de Conturi ca un act întrerupător de prescripție, ÎCCJ a arătat în  considerentele Deciziei 19/2019 ( paragraf 62 și 63)  că nu poate fi dată o astfel de calificare deoarece dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ  cauzele de întrerupere a prescripției  iar actul de control al Curții de Conturi nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege și  acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție.

Apreciind ca fiind neîntemeiate criticile din recurs deoarece dispozițiile legale în materie de prescripție au fost corect aplicate de Tribunal, potrivit art. 496 cod procedură civilă recursul se va respinge ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare