Legea nr. 10/2001. Teren concesionat nelegal în perioada indisponibilizării imobilului prin notificarea formulată de persoana îndreptăţită, conform Legii nr. 10/2001. Acţiune în restituire a contravalorii folosinţei terenului concesionat. Prescripţie.

În speţă reclamantul a solicitat instanţei de fond angajarea răspunderii civile delictuale a părţilor care, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 al (5) din Legea nr. 10/2001, au încheiat două contracte de concesiune cu privire la o suprafaţă de teren ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, urmare a notificării formulată de reclamant, solicitând anularea contractelor de concesiune şi obligarea pârâţilor vinovaţi la plata contravalorii folosinţei terenului de care a fost privat reclamantul.

Pentru a ocroti dreptul victimei legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat prin faptă ilicită (delict civil) şi implicit, al naşterii  dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind astfel că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În jurisprudenţa sa instanţa de contencios european a drepturilor omului a stabilit că valoarea de piaţă a unor proprietăţi nu se stabileşte în funcţie de „condiţii ipotetice”, iar potenţialul de dezvoltare trebuie să fie unul concret realizabil şi sustenabil de probare (ex: „un proiect de exploatare economică a proprietăţii care începuse să se realizeze”- Cauza Papanichopulos ş.a. contra Greciei, hotărârea din 31 octombrie 1995 sau existenţe unui „certificat prealabil de urbanism… pentru construirea unui antrepozit şi a unor birouri” –cauza Pine Valley Development Ltd. ş.a. contra Irlandei, hotărârea din 9 februarie 1993).

Art. 14 din Legea nr. 10/2001

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 6597/118/20.05.2011 reclamantul C.T. a chemat în judecată pe pârâţii SC A. GNL SRL, Consiliul Local al oraşului Eforie Sud, Oraşul Eforie Sud prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie Sud solicitând ca prin hotărâre judecătorească:

1. să se constate nulitatea absolută a contractelor de concesiune nr.86/14.08.2001 şi nr.87/14.08.2001 încheiate între pârâţi

2. să se dispună evacuarea SC A. GNL SRL de pe terenul proprietatea reclamantului;

3. să fie obligată pârâta SC A. GNL SRL să ridice toate construcţiile  aflate pe terenul proprietatea reclamantului sau să fie autorizat reclamantul să le desfiinţeze pe cheltuiala pârâţilor;

4. să fie obligaţi pârâţii la plata sumei estimată provizoriu la 2000 lei cu titlul de daune produse prin lipsirea de folosinţa terenului în suprafaţă de 262,5 mp în perioada 22.08.2005-15.03.2011 şi cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii se arată că urmare a pronunţării sentinţei civile nr.1055/30.06.2005 a Tribunalului Constanţa a fost emisă Dispoziţia nr.416/22.08.2005 a Primarului Oraşului Eforie Sud prin care s-a restituit reclamantului în natură terenul în suprafaţă de 600 mp, lotul 970 din parcelarea Movila Techirghiol însă grevat de o serie de contracte de concesiune, notificarea reclamantului fiind înregistrată la Primăria oraşului Eforie sub nr.156/16.07.2001.

Susţine reclamantul că deşi s-a realizat predarea în fapt a posesiei prin procesul verbal întocmit la data de 18.04.2006, reclamantul a luat la cunoştinţă de conţinutul contractelor de concesiune abia cu ocazia întocmirii documentaţiei cadastrale în 2008. Reclamantul a aflat, când primăria a predat expertului cadastrist contractele,  că cele două contracte de concesiune au fost încheiate de fapt după data la care fusese notificat terenul în baza Legii 10/2001.

Chiar şi în condiţiile în care reclamantul a luat la cunoştinţă de modalitatea nelegală de încheiere a contractelor, a înţeles să notifice pârâţii pentru identificarea persoanelor care au edificat construcţia provizorie pe lotul 6, nespecificată în Dispoziţia de restituire, pentru a lua măsurile legale iar societatea comercială pentru a încheia contract legal cu noul proprietar; pârâţii nu au înţeles să dea curs notificării.

În aceste condiţii, susţine reclamantul, sunt incidente disp. art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 care prevăd că „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

Fiind vorba de o nulitate absolută, nici una din părţi nu se poate prevala de buna credinţă, mai mult cu cât în conformitate cu disp. art.11 din Legea nr.50/1991 aveau obligaţia de a solicita date cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului şi dacă face obiectul Legii nr.10/2001.

Culpa în edificarea construcţiei provizorii aparţine unităţii administrative care a permis concesionarea după notificarea restituirii terenului.

Cu privire la ultimul capăt de cerere, reclamantul invocă disp. art.33 din Legea 10/2001, apreciind că pârâţii trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat  de lipsa de folosinţă a terenului, în condiţiile art.1073 c.civ., susţinând că se fac împreună responsabili, unitatea deţinătoare pentru încasarea redevenţei iar societatea pârâtă pentru folosinţa terenului reclamantului, solidaritatea răspunderii izvorând din conivenţa frauduloasă a acestora.

În dovedirea acţiunii a înţeles să se folosească de proba cu înscrisuri, interogatorii, expertiză.

Pârâţii nu au formulat întâmpinare.

La termenul de judecată din 02.06.2011, pârâţii Consiliul Local al oraşului Eforie Sud, Oraşul Eforie Sud prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie Sud au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune având ca obiect obligarea la despăgubiri pentru perioada 22.08.2005-20.04.2008, excepţie asupra căreia instanţa s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din acea dată, în temeiul art.137 al.1 C.p.c., în sensul că a admis excepţia pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din Decretul nr.167/1958 - Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege iar conform art.3 din acelaşi act normativ - Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de 18 luni.

Dreptul reclamantului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului său restituit în temeiul Legii nr.10/2001, s-a născut la data de 22.08.2005 data emiterii Dispoziţiei de restituire nr.416 în care reclamantul este înştiinţat că imobilul este grevat de contracte de concesiune, respectiv şi cele cu nr.86 şi 87 din 14.08.2001.

Aşadar la data intrării imobilului în proprietatea sa, 22.08.2005 s-a născut şi dreptul reclamantului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, drept de creanţă care se prescrie în termenul stabilit de art.3 din decretul sus menţionat, respectiv 3 ani. Întrucât reclamantul a introdus acţiunea în instanţă la data de 20.04.2011, se constată că pentru perioada 22.08.2005-20.04.2008, dreptul la acţiune este prescris.

Procedând la soluţionarea în fond a cauzei, instanţa a administrat proba cu înscrisuri precum şi expertiza judiciară  având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 262,50 mp pentru perioada 20.04.2008-15.03.2011. Pârâtul Oraşul Eforie a răspuns la interogatoriul formulat de reclamant, pârâta SC A. GNL SRL  nu a răspuns la interogatoriu, atitudinea sa procesuală urmând a fi interpretată de instanţă drept un început de dovadă în favoarea reclamantului, potrivit art.225 c.p.c.

Prin sentinţa civilă nr. 2225/26.04.2012 Tribunalul Constanţa a admis în parte cererea reclamantului C.T. şi a constatat nulitatea contractului de concesiune nr. 86/14.08.2001 şi nr. 87/14.08.2001, încheiate între Consiliul Local Eforie şi S.C. A. GNL S.R.L.

A dispus evacuarea pârâtului S.C. A. GNL S.R.L. din imobilul proprietatea reclamantului, situat în Eforie Sud, str. I.M., lot nr.4 în suprafaţă de 82,5 mp şi lot nr.5 în suprafaţă de 127,5 mp.

A obligat pârâtul S.C. A. GNL S.R.L. să ridice toate construcţiile  aflate pe terenul proprietatea reclamantului în termen de 60 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri sau în caz contrar autorizează reclamantul să ridice construcţiile pe cheltuiala pârâtului.

A obligat pârâţii Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie, în solidar, la plata sumei de 16.208 euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 20.04.2008-15.03.2012.

A obligat în solidar, toţi pârâţii, la plata sumei de 2276,59 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Constanţa a reţinut în esenţă că reclamantul a notificat Oraşul Eforie la data de 16 iulie 2001 în vederea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 600 mp, lotul 970 din parcelarea Movilă Techirghiol, Eforie Sud, iar prin Dispoziţia nr. 416/22.08.2005 Primarul Oraşului Eforie a dispus restituirea în natură a terenului notificat, cu menţiunea că terenul este grevat în parte de următoarele contracte de concesiune: nr. 208/1999, nr. 83/2001, nr. 84/2001, nr. 80/2001, nr. 86/2001 (82,5 mp) şi nr. 87/2001 (127,5 mp) conform art. 7, 9, 23 al. (1) şi (3) şi art. 14 al.(2) din Legea nr. 10/2001.

Obiectul sesizării primei instanţe l-a constituit anularea a două contracte de concesiune, contractul nr. 86/14.08.2001 şi nr. 87/14.08.2001 încheiate între Oraşul Eforie şi Consiliul Local Eforie prin Primar în calitate de concedent şi S.C. A.  GNR S.R.L. în calitate de concesionar, cu obligarea pârâţilor la plata daunelor produse prin lipsirea de folosinţă a terenului în suprafaţă de 262,50 mp în perioada 22 august 2005-15 martie 2011.

Tribunalul Constanţa a reţinut că cele două contracte de concesiune au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, în perioada în care bunul era indisponibilizat în procedura Legii nr. 10/2001 declanşată prin notificarea reclamantului situaţie în care actele de concesiune sunt lovite de nulitate.

Urmare a constatării nulităţii celor două contracte ce grevau terenul, în temeiul art. 480 Cod civil  reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de toate prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv de folosinţa ternului ce a făcut obiectul concesiunii, situaţie în care s-a dispus obligarea pârâtei S.C. A. GNR S.R.L. de a–şi ridica toate construcţiile realizate pe ternul concesiona şi de a lăsa acest teren liber la dispoziţia reclamantului.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor materiale  constând în contravaloarea lipsei de folosinţă reclamată în acţiune, Tribunalul Constanţa a reţinut că prin acţiunea pârâţilor semnatari ai contractului de concesiune lovit de nulitate reclamantul a fost lipsit de folosinţa unei părţi din imobilul său – teren în suprafaţă de 206,40 mp, existenţa şi mărimea prejudiciului urmând a fi raportată la această suprafaţă de teren. Instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză întocmit de ing. G.M., în sensul că valoarea despăgubirilor aferente perioadei 20 aprilie 2008-15 martie 2011 pentru terenul în suprafaţă de 206,40 mp este de 13.136,95 euro, înlăturând pretenţiile reclamantului în sensul ca aceste despăgubiri să fie calculate prin raportare la contractul de închiriere pentru terenul limitrof încheiat de reclamant cu un terţ. Instanţa de fond a statuat că nu se poate aprecia în abstract că, un posibil contract de închiriere încheiat pentru terenul în litigiu, în urma negocierii părţilor interesate, s-ar situa exact în aceleaşi coordonate cu cel deja încheiat, aceste despăgubiri pretinse de reclamant având un caracter pur speculativ, nefondat probator.

Împotriva hotărârilor Tribunalului Constanţa, în termen legal au declarat recurs atât reclamantul C.T., cât şi pârâţii Consiliul Local Eforie prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie.

I. Reclamantul C.T. a criticat legalitatea încheierii din 2 iunie 2011 şi a sentinţei civile nr. 2225/26.04.2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa conform art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă sub următoarele aspecte:

1. În mod greşit prin încheierea din 2 iunie 2011 Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 22 august 2005- 20 aprilie 2008, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Determinând ca termen de începere a cursului prescripţiei data emiterii Dispoziţiei de restituire a terenului 22 august 2005, instanţa a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 8 al. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958, întrucât la acel moment recurentul nu avea cum să cunoască paguba, întinderea pagubei şi persoanele care ar fi fost răspunzătoare de această pagubă, în condiţiile în care Oraşul Eforie nu a comunicat reclamantului conţinutul contractului de concesiune şi numele concesionarilor.

În egală măsură instanţa a omis să analizeze notificarea reclamantului din 15 octombrie 2008 prin care acesta cere unităţii administrativ teritoriale să indice numele persoanei care ocupă abuziv proprietatea sa, notificare la care nu s-a răspuns niciodată.

2. Instanţa de fond, în soluţionarea capătului 4 din cerere = obligarea pârâtei unitatea administrativ teritorială să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului – s-a bazat pe concluziile unei expertize care nu a avut niciodată ca obiectiv măsurarea terenului ocupat de pârâta S.C. A.  GNR S.R.L.

Instanţa de fond s-a raportat numai la suprafaţa de teren de 206,4 mp, deşi reclamantul a fost lipsit de folosinţa unui teren de 262,5 mp, iar pentru stabilirea despăgubirilor s-a raportat la o valoare inferioară celei pretinse de reclamant, omologând o expertiză care şi-a depăşit limitele competenţelor şi a obiectivelor stabilite prin încheierea din 2 iunie 2011.

Limitând judecarea cauzei numai la actele anulate care vizau o suprafaţă de teren de 206,4 mp instanţa de judecată a refuzat să acorde despăgubiri pentru împiedicarea folosirii celor 62,5 mp de către aceeaşi concesionară, dar fără a avea acte  pentru diferenţa de 62,5 mp.

Întrucât reclamantul a făcut dovada existenţei unui contract de închiriere pentru o altă porţiune din terenul restituit în natură şi pentru care s-a probat că a încasat în anul 2010 - 2011 un preţ de 1,79 euro/mp se impunea ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să fie avută în vedere această valoare, iar nu valoare de piaţă a chiriilor de 1,24 euro/mp reţinută prin expertiză, contrară chiar notei de completare nr. 1 la raportul de expertiză tehnică.

II. La rândul lor, recurenţii pârâţi Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa conform art. 304 pct. 3 şi 9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:

1. În mod greşit instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a contractelor de concesiune nr. 86/2001  şi nr. 87/2001, în condiţiile în care cele două contracte de concesiune au fost încheiate ca urmare a HCL nr. 136 din 31 mai 2001, anterior formulării notificării de către reclamant.

Cum notificarea reclamantului a fost formulată la data de 16 iulie 2001, deci după aprobarea încheierii celor două contracte, nu se poate reţine în mod judicios că terenul nu putea face obiectul contractului de concesiune nr. 86 din 14 august 2001 şi nr. 87 din 14 august 2001.

Mai mult, niciodată nu s-a putut identifica suprafaţa de 262,5 mp din suprafaţa totală de 600 mp restituiţi în natură reclamantului pentru a se stabili dacă într-adevăr obiectele celor două contracte de concesiune afectează sau nu proprietatea reclamantului, întrucât recurenţii pârâţi nu deţin un plan de situaţie întocmit de o persoană autorizată A.N.E.P.I.

2. În mod nelegal prima instanţă a dispus obligarea celor trei pârâţi la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul concesionat, întrucât pe de o parte pârâţii nu au calitate procesuală pasivă în acest capăt de cerere, întrucât prin Dispoziţia nr. 416/22.08.2005 s-a dispus restituirea în natură a întregului teren de 600 mp fostului proprietar –reclamantul în litigiu, iar pe de ală parte reclamantul avea posibilitatea să se subroge în drepturile concedentului conform art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Starea de pasivitate a reclamantului nu poate fi imputată recurenţilor pârâţi cât timp din propria culpă reclamantul nu a depus diligenţe imediat după restituirea terenului de a încheia un nou contract de concesiune cu concesionarul terenului în litigiu.

3. Hotărârea Tribunalului Constanţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 Cod procedură civilă referitoare la competenţa materială a tribunalului, în raport de obiectul cererii şi în valoarea sa, competenţa aparţinând în primă instanţă judecătoriei, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurenţilor constată următoarele:

I. În referire la recursul formulat de recurentul reclamant C.T., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Critica recurentului reclamant ce vizează soluţionarea greşită a excepţiei prescrierii dreptului la acţiune cu privire la cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 22 august 2005- 20 aprilie 2008 se reţine a fi nefondată.

În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate, prescripţia începe se curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede  „Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.

În speţă reclamantul a solicitat instanţei de fond angajarea răspunderii civile delictuale a părţilor care, cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 al (5) din Legea nr. 10/2001, au încheiat două contracte de concesiune cu privire la o suprafaţă de teren ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, urmare a notificării formulată de reclamant, solicitând anularea contractelor de concesiune şi obligarea pârâţilor vinovaţi la plata contravalorii folosinţei terenului de care a fost privat reclamantul.

Prin urmare, în raport de obiectul acţiunii deduse judecăţii în referire la capătul de cerere nr. 4, (ce viza acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului concesionat), în speţă sunt deplin aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive, cuprinsă în art. 8 din decret, se distinge prin stabilirea  alternativ a două momente de la care prescripţia începe să curgă: - fie momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască acele elemente.

Pentru a ocroti dreptul victimei legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat prin faptă ilicită (delict civil) şi implicit, al naşterii  dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind astfel că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, solicitarea începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiune în reparaţie pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea reprezintă neajunsul de a amâna în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive: limpezirea – în timp scurt - a raporturilor juridice. De aceea, pentru a înlătura acest inconvenient legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească un al doilea moment – obiectiv, - de la care începe să curgă prescripţie dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, dată când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea; în felul acesta, titularul dreptului la acţiune căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acţiunea în răspundere civilă.

În speţă se reţine că reclamantul a susţinut că a fost prejudiciat prin încheierea contractului de concesiune nr. 86 din 14 august 2001 şi nr. 87 din 14 august 2001 încheiate între Consiliul Local Eforie prin Primar în calitate de concedent şi S.C. A.  GNR S.R.L. în calitate de concesionar, acte încheiate în perioada în care terenul concesionat era indisponibilizat ca urmare a procedurilor declanşate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a lipsirii reclamantului de folosinţa terenului concesionat s-a născut nu de la data încheierii contractelor lovite de nulitate, ci de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens se constată că, în mod judicios, Tribunalul Constanţa a reţinut că data de la care a început să curgă termenul de prescripţie de trei ani a fost data de 22 mai 2005, dată la care reclamantul a luat cunoştinţă de Dispoziţia nr. 416/22.08.2005 de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 600 mp.

În cadrul acestei dispoziţii se menţionează în mod expres că terenul restituit reclamantului face obiectul contractelor de concesiune nr. 86 din 14 august 2001 şi nr. 87 din 14 august 2001, fiind menţionată expres şi suprafaţa de teren afectată de concesiune.

Prin urmare, toate elementele cerute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 au fost cunoscute de reclamant de la data emiterii deciziei nr. 416/22.08.2005 şi anume: existenţa unor contracte de concesiune încheiate în anul 2001, în perioada în care terenul era indisponibilizat ca urmare a procedurii declanşată de reclamant conform Legii nr. 10/2001- (aceste contracte lovite de nulitate fiind izvorul răspunderii delictuale a unităţii administrativ teritoriale) şi persoana ce se face răspunzătoare de acest prejudiciu - în speţă unitatea administrativ teritorială prin organele sale deliberative – Consiliul Local Eforie şi Primarul Oraşului Eforie, care au hotărât şi ulterior au perfectat actul cauzator de prejudicii.

Împrejurarea că beneficiarul concesiunii nu a fost menţionat în dispoziţia de restituire în natură a terenului nu este de natură să determine un alt moment al debutului cursului prescripţiei, cât timp reclamantul a cunoscut că unitatea administrativ teritorială în calitate de unitate deţinătoare a bunului notificat se face vinovată de grevarea nelegală a terenului cu aceste contracte de concesiune, şi a avut posibilitatea ca în termenul  reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/201 să conteste dispoziţia, solicitând anularea contractelor de concesiune nelegal încheiate.

Pe de altă parte se reţine că reclamantul avea posibilitatea, imediat după comunicarea dispoziţiei sau cu ocazia punerii în posesia terenului, să solicite Primăriei Eforie, în temeiul Legii nr. 10/2001 să îi comunice numele beneficiarului concesiunii, în măsura în care intenţia sa ar fi fost să se subroge în drepturile concedentului şi să continue contractul de concesiune cu S.C. A.  GNR S.R.L.

Solicitarea de comunicare a titularului concesiunii s-a realizat abia la data de 15 octombrie 2008, după împlinirea termenului de prescripţie.

Starea de pasivitate a reclamanţilor, care nu au înţeles să acţioneze în termenul legal de prescripţie pentru a solicita repararea prejudiciului cauzat prin lipsirea lor de folosinţa terenului concesionat de către pârâţii Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie în temeiul unor contracte lovite de nulitate nu este imputabilă pârâţilor, situaţiei în care în mod judicios Tribunalul Constanţa a soluţionat excepţiei prescrierii dreptului la acţiune al reclamantului pentru lipsa de folosinţă a terenului aferentă perioadei 22 mai 2005-22 mai 2008.

2. Nici cea de a doua critică formulată de recurentul reclamant nu poate fi reţinută, instanţa de fond stabilind în mod judicios contravaloarea lipsei de folosinţă datorată reclamantului de pârâţii Oraşul eforie, Consiliul Local Eforie prin Primarul Oraşului Eforie.

În primul rând se impune a se sublinia faptul că instanţa de fond s-a raportat în mod corect la suprafaţa de teren de 206,4 mp, iar nu la o suprafaţă de 262,5 mp cum greşit pretinde recurentul întrucât numai suprafaţa de 206,4 mp a făcut obiectul contractelor de concesiune a căror nulitate  s-a solicitat în instanţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma anulării acelor contracte vizând numai terenul concesionat, iar nu şi alte suprafeţe de teren ocupate abuziv de către terţi.

Conform dispoziţiilor art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra cererii deduse judecăţii”.

În speţă reclamantul a dedus judecăţii verificarea legalităţii contractelor de concesiune nr. 86 şi nr. 87/2001 încheiate între părţi şi a solicitat, urmare a anulării acestor contracte, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin lipsirea sa de folosinţa terenului ce a făcut obiectul celor două contracte de concesiune.

În raport de obiectul acţiunii reclamantului, în mod judicios Tribunalul Constanţa s-a pronunţat în limitele investirii, statuând asupra efectelor nulităţii acestor contracte de concesiune şi dispunând repararea prejudiciului cauzat reclamantului în limitele produse de aceste contracte nelegale.

Împrejurarea potrivit căreia concesionarul S.C. A. GNR S.R.L., după perfectarea celor două contracte de concesiune pentru o suprafaţă de teren de 206,4 mp, a ocupat abuziv şi o altă suprafaţă de teren, ce făcea parte din lotul de 600 mp restituit reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, nu impunea instanţei nicio obligaţie de a se pronunţa cu privire la această suprafaţă de teren, cât timp reclamantul nu a înţeles să formuleze în contradictoriu cu pârâta S.C. A.  GNR S.R.L. şi o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil şi în care se impunea compararea titlurilor exhibate de fiecare parte pentru terenul de 62,5 mp ce nu intră sub incidenţa contractelor de concesiune.

Investită exclusiv cu o acţiune în nulitatea actelor de concesiune, instanţa s-a pronunţat judicios numai asupra repunerii părţilor în situaţia anterioară perfectării actelor juridice lovite de nulitate în condiţiile art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001.

Nici criticile recurentului reclamant ce vizează cuantumul despăgubiri acordate de prima instanţă cu titlu de lipsă de folosinţă nu pot fi reţinute ca fondate.

Potrivit art. 483 Cod civil „Fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarul în puterea dreptului de accesiune.

Proprietatea, ca sumă a celor trei atribute ale proprietarului – de a folosi bunul, de a-i culege fructele şi de a dispune de bun include deci dreptul proprietarului de a se folosi de bunul său, ceea ce înseamnă că acesta hotărăşte asupra posesiei, iar în situaţia în care proprietarul este lipsit de atributul folosinţei, ca urmare a unor acte nelegale încheiate de terţi, el este îndreptăţit să beneficieze de repararea pagubei, constând în contravaloarea lipsei folosinţei bunului.

În speţă instanţa de fond în mod judicios a stabilit această contravaloare a folosinţei prin raportare la valoarea chiriilor pe piaţa liberă, având în vedere metoda de evaluare a comparaţiei directe; din expertiza efectuată de inginer G.M. rezultând că pentru perioada 20 aprilie 2008-15 martie 2011 (data expertizei), lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 206,40 mp ocupat de concesionar, în temeiul celor două contracte anulate s-a cuantificat la suma de 13.136,65 euro (1,24 euro/mp teren). La această sumă s-a adăugat şi suma de 3.071 lei ce reprezintă contravaloarea chiriei pentru intervalul situat între data efectuării expertizei şi până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

În jurisprudenţa sa instanţa de contencios european a drepturilor omului a stabilit că valoarea de piaţă a unor proprietăţi nu se stabileşte în funcţie de „condiţii ipotetice”, iar potenţialul de dezvoltare trebuie să fie unul concret realizabil şi sustenabil de probare (ex: „un proiect de exploatare economică a proprietăţii care începuse să se realizeze”- Cauza Papanichopulos ş.a. contra Greciei, hotărârea din 31 octombrie 1995 sau existenţe unui „certificat prealabil de urbanism… pentru construirea unui antrepozit şi a unor birouri” – cauza Pine Valley Development Ltd. ş.a. contra Irlandei, hotărârea din 9 februarie 1993).

Prin urmare CEDO consideră că daunele materiale nu pot acoperi sume a căror acordare ar ascunde un caracter speculativ şi a căror determinare este în funcţie de mai multe variante (cauza Radu contra României, speţa în care Curtea a mai arătat că valoarea se stabileşte în funcţie de bunuri similare, raportată la piaţa imobiliară). Curtea are drept principiu de despăgubire „vărsarea unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului”. (Ex. cauza Lithcwou ş.a. contra Regatului Unit), totuşi valoarea despăgubirilor nu se poate compune decât din paguba rezultată din pierderea bunului şi din privarea de folosinţă” conform destinaţiei sale „pierderi efectiv suportate” (cauza S. Taunb contra României)  care să fie justificate pe diferite probe (Cauza Cernea şi alţii contra României.

Or, în speţă reclamantul nu a făcut dovada că pentru terenul în litigiu a avut oferte de închiriere la un preţ superior valorii practicate pe piaţa liberă reţinută de expertul evaluator, şi nici că a iniţiat un proiect de dezvoltare imobiliară etc. pe acest teren, şi datorită folosirii ilegale de către pârâţi i-a fost imposibil să implementeze acest proiect, pierderea fiind superioară lipsei de folosinţă stabilită de prima instanţă.

În ceea ce priveşte contractul de închiriere depus la dosar de către recurent şi în temeiul căruia acesta a încasat un preţ de 11,79 euro/mp pentru închirierea unui teren alăturat terenul în litigiu, Curtea constată că acesta nu este relevant pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în prezenta cauză. Recurentul a încheiat acest contract cu unul dintre titularii contractului de concesiune menţionaţi în Dispoziţia nr. 416/22.08.2005 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, concesionar interesat în dezvoltarea proiectului său economic, preţul fiind negociat cu reclamantul în calitate de persoană ce s-a subrogat în dreptul concedentului Consiliul Local Eforie, şi s-a raportat la investiţiile efectuate de concesionar pe teren şi la profitul pe care concesionarul este interesat să îl obţină prin continuarea activităţii sale economice în spaţiile comerciale edificate pe terenul închiriat.

În ceea ce priveşte terenul în litigiu pârâta S.C. A. GNR S.R.L. a refuzat stabilirea unor raporturi contractuale cu reclamantul, iar acesta din urmă nu a dovedit că terenul în litigiu a fost solicitat spre închiriere de către alţi agenţi economici , sau de alte persoane fizice şi nici nu a dovedit că ocuparea acestuia de construcţiile provizorii ale fostului concesionar l-au împiedicat să dezvolte anumite proiecte noi, în raport de care ar fi obţinut venituri superioare valorii de piaţă a chiriei avută în vedere de expertul evaluator pentru perioada 2008-2001. În raport de această situaţie se reţine că pretenţiile recurentului reclamant au un caracter pur speculativ, hotărârea Tribunalului Constanţa fiind legală şi sub acest aspect.

II. Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile pârâţilor Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie, instanţa de recurs constată că aceste critici sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă – hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe nu este incident în cauză, în condiţiile în care excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa în soluţionarea acţiunii nu a fost invocată în condiţiile art. 159 al. (2) Cod procedură civilă.

2. Nici critica recurenţilor pârâţi ce vizează soluţia de constare a nulităţii contractului de concesiune nr. 86/2001 şi nr. 87/2001 nu se reţine a fi fondată.

În acest sens art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă prevede că reprezintă motiv de casare a hotărârii recurate pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

La rândul său art. 159 al. (2) Cod procedură civilă prevede că „Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi şi de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului”.

Cum în cauză pârâţii nu au invocat excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Constanţa în faţa primei instanţe de judecată la prima zi de înfăţişare, ci direct în recurs, Curtea constată că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, excepţia necompenteţei materiale a Tribunalului Constanţa nefiind invocată „în condiţiile legii” pentru a determina casarea hotărârii atacate.

Recurenţii pârâţi au susţinut că încheierea celor două contracte de concesiune a fost precedată de adoptarea H.C.L. nr. 136 din 31 mai 2001, prin care s-a hotărât concesionarea terenurilor în suprafaţă de 82,5 mp şi respectiv de 127,5 mp. La data adoptării HCL Eforie nr. 136/31.05.2001 reclamantul nu înregistrase la unitatea administrativ-teritorială nicio notificare cu privire la aceste terenuri, situaţie în care nu se poate reţine susţinerea recurenţilor că perfectarea acestor contracte s-a realizat cu încălcarea art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, bunul nefiind indisponibilizat în temeiul legii speciale la momentul grevării lui cu cele două contracte de concesiune.

Aceste critici ale recurenţilor pârâţi ce vizează aplicarea greşită în speţă a dispoziţiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi reţinute ca fondate de instanţa de recurs pentru următoarele considerente:

Art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 reglementează in terminis (nulitate expresă) sancţiunea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, concesionare, locaţie de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere cu privire la imobilele notificate ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, acte încheiate până la soluţionarea procedurilor administrative declanşate conform Legii nr. 10/2001.

Anterior adoptării Legii nr. 274/2005, această sancţiune era reglementată sub forma unei nulităţi virtuale impusă de un interes public superior – repararea pagubelor pricinuite foştilor proprietari de fostul regim totalitar şi de realizarea principiului esenţial al legii speciale, - restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În literatura de specialitate s-a reţinut că prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil sau, sancţiunea nulităţii trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins. În funcţie de interesul protejat sau de scopul dispoziţiei legale încălcate, nulitatea virtuală poate fi la rândul ei absolută sau relativă.

În speţă, se reţine că la data formulării notificării din 16 iulie 2001, art.7 şi art.9 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 reglementau în mod expres principiul restituirii în natură a imobilelor notificate şi stabileau persoanele juridice – în calitate de unităţi deţinătoare – obligate prin lege să restituie în natură „în starea în care se afla la data cererii de restituire” bunurile notificate.

Astfel art.9 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 dispunea că „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cereri de restituire şi libere de orice sarcini”.

Conform art. 9.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (în vigoare la data încheierii procesului verbal de adjudecare nr. 54/2004 şi a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 4 din 20.09.2004). Sintagma „indiferent în posesia cui se află în prezent” are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, instituţie publică, etc.) şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii”.

De asemenea, pct.20 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art.21 alin.(1) după republicare), prevedea că „imobilele terenuri şi construcţii care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ şi sunt deţinute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice – se restituie persoanei îndreptăţite în natură”.

Dispoziţiile au caracter imperativ, legiuitorul stabilind în sarcina unităţii deţinătoare enumerate mai sus obligaţia de restituire în natură a imobilelor notificate şi care intră în domeniul de aplicare al legii speciale, sancţiunea nerespectării acestei obligaţii fiind nulitatea virtuală absolută.

Aplicarea dispoziţiei menţionate, care constituie regula şi totodată esenţa şi scopul Legii nr. 10/2001 implică, cum de altfel s-a statuat în mod explicit prin art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare, până la soluţionarea notificării.

În raport de aceste considerente Curtea constată că instanţa de fond a reţinut în mod judicios că grevarea terenului în litigiu cu cele două contracte de concesiune s-a realizat în perioada în care terenul fusese indisponibilizat conform dispoziţiilor legii speciale, situaţie în care cele două contracte de concesiune cad sub incidenţa art. 21 alin. (5) din lege.

Nu poate fi reţinută ca fondată nici susţinerea recurenţilor pârâţi ce vizează imposibilitate identificării terenului concesionat, în condiţiile în care contractele de concesiune menţionează în mod expres suprafaţa de teren supusă concesionării, şi conţin schiţe cu privire la terenul concesionat, teren ce face parte integrantă din fostul lot nr. 970 în suprafaţă totală de 600 mp, astfel cum rezultă din Dispoziţie nr. 416/2005 de restituire în natură a terenului către reclamant.

3. Nici critica recurenţilor pârâţi ce vizează greşita lor obligare la plata despăgubirii în cuantum de 16.208 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului concesionat nu poate fi reţinută ca fiind fondată.

Izvorul răspunderii părţilor îl reprezintă fapta ilicită ce constă în concesionarea terenului în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâţii acţionând în aceste contracte în calitate de concedenţi, respectiv persoane juridice deţinătoare ce aveau obligaţia de a restitui terenul notificat în natură reclamantului în situaţia în care acesta se află la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001-  în speţă liber de orice sarcini.

Legiuitorul român a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a unor imobile grevate de contracte de concesiune, caz în care „noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii”- art. 14 din Legea nr. 10/2001. Or în speţă, pentru considerentele expuse anterior şi  pe care nu le vom mai  relua - s-a reţinut judicios că actele de concesiune au fost încheiate cu încălcarea legii - art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind lovite de nulitate, sancţiune stabilită de prima instanţă şi confirmată în recurs.

Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii : lipsirea actului juridic civil de efectele construirii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil este efectul retroactivităţii potrivit căruia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor- ex nunc, ci pentru trecut, - ex tunc, adică aceste efecte se suie până la momentul încheierii contractului. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii se ajunge în situaţia în care părţile n-ar fi încheiat actul juridic. Art. 485 Cod civil (în vigoare la data perfectării contractului de concesiune) reglementează o excepţie de la principiul neretroactivităţii nulităţii şi anume păstrarea fructelor culese anterior anulării. În acest caz neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea de protecţie a posesorului de bună credinţă.

O problemă ce se impune a fi clarificată este aceea dacă recurenţii pârâţi, în calitate de concedenţi ai terenului au fost de bună-credinţă  în perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului de concesiune şi data promovării acţiunii în nulitatea contractelor de concesiune, întrucât după momentul formulării acţiunii în anularea contractului de concesiune, nu se mai pune problema bunei-credinţe a părţilor contractului de concesiune, acestea luând cunoştinţă de viciile titlului, respectiv de încălcarea dispoziţiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 la data perfectării contractului de concesiune.

În speţă în raport de condiţiile în care s-a încheiat contractul de concesiune şi de împrejurarea că terenul concesionat era indisponibilizat în temeiul Legii nr. 10/2001, anterior perfectării acestor contracte, pentru considerentele expuse anterior şi pe care nu le vom relua, Curtea constată că recurenţii pârâţi nu au fost de bună-credinţă neputând păstra fructele civile (redevenţa) pe care au încasat-o sau care ar fi trebuit să o încaseze pe perioada derulării contractului de concesiune, până la data anulării lor.

Reclamantului, în calitate de proprietar al terenului concesionat în mod nelegal, nu îi incumbă obligaţia de a se subroga în drepturile concedentului şi de a continua un raport juridic lovit de nulitate, ci în virtutea acestei calităţi de proprietar are dreptul de a se bucura de toate prerogativele acestui drept, inclusiv de acela de a se folosi de bun şi de a-i culege fructele naturale sau civile, iar persoanele vinovate de lipsirea reclamantului de folosinţa bunurilor sale rămân responsabile de acoperirea prejudiciului.

Cum recurenţii pârâţi şi-au încălcat obligaţia legală de a restitui reclamantului în natură terenul notificat, care era liber de orice sarcini la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi cu încălcarea art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 au încheiat contracte de concesiune pentru acest teren, acestora le incumbă obligaţia de a repara prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a lipsirii de folosinţa bunului proprietatea sa în perioada 2008-2012, criticile recurenţilor pârâţi sub acest aspect fiind nefondate.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul pârâţilor ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare