Salarizare militari. Competenţă materială funcţională. Aplicarea art. 382 lit. b din o.u.g. nr. 57/2019 privind Codul administrativ

Potrivit art. 382 din Codul Administrativ, adoptat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57 din 03 iulie 2019, din Titlul II: Statutul funcţionarilor publici „Prevederile prezentului titlu nu se aplică următoarelor categorii de personal bugetar: (...); h) personalul militar;”, iar potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, „(1) Personalul Ministerului Apărării Naţionale este format din personal militar şi personal civil.”

Ca urmare, devin aplicabile prevederile art. 1 alin. 2 din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, în conformitate cu care: „Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.”

Nu există vreo prevedere derogatorie în Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, care să reglementeze o jurisdicţie derogatorie sau un statut special, exclus de la aplicarea prevederilor codului muncii sub aspectul jurisdicţiei instanţelor de dreptul muncii.

Prin sentința nr. 491/2020 din data de 22 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secția Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 600/95/2020* s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Unitatea Militară Y.

S-a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale și pârâta Unitatea Militară Y, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 491/2020 din data de 22 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Gorj, Secția Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 600/95/2020* a formulat recurs reclamantul X, susţinând, în esenţă, că textele legale invocate au fost interpretate și aplicate greșit de către instanța de fond.

Intimatul pârât Ministerul Apărării Naţionale a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Instanţa de recurs a invocat şi a pus în discuţia părţii prezente, din oficiu, competenţa materială funcţională a instanţei de fond.

Recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Curtea reţine că prin cererea înregistrată la data de 12.03.2020, inițial pe rolul Tribunalului Gorj, Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, reclamantul X a chemat în judecată pârâtul Ministerul Apărării Naţionale reprezentat de Unitatea Militară Y, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtului să îi calculeze şi să îi acorde solda de funcţie raportat la salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată de 1.450 lei, conform H.G. nr. 1/2017, începând cu data de 01.02.2017, de 1.900 lei, conform H.G. nr. 846/2017, începând cu data de 01.01.2018 şi de 2.080 lei, conform H.G. nr. 937/2018, începând cu data de 01.01.2019, până la 31.10.2019, să îi calculeze şi să îi acorde sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, prin raportare la sumele menţionate pentru perioadele aferente prevăzute de hotărârile de guvern menţionate până la 31.10.2019, obligarea pârâtului la plata diferenţelor dintre solda de funcţie care a fost achitată efectiv în perioada 01.02.2017 - 31.10.2019 şi sumele rezultate după calcularea soldei de funcţie cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la fiecare scadenţă şi până la plata integrală, precum şi obligarea Unităţii Militare Y să revizuiască situaţia soldelor/salariilor lunare brute realizate la funcţia de bază în perioada 01.01.2018 - 30.06.2018 şi să o înainteze către Casa de Pensii Sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naţionale în vederea recalculării pensiei.

În esenţă, reclamantul a contestat modul de calcul şi acordare a drepturilor salariale în perioada 01.02.2017 - 31.10.2019, susţinând că solda de funcţie şi celelalte drepturi salariale (sporuri, indemnizaţii şi sume cu caracter tranzitoriu) nu au fost acordate conform legislaţiei în vigoare la data respectivă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale - Unitatea Militară Y din anul 1990 şi până la pensionare, respectiv până la data de 31.10.2019.

Reclamantul a arătat că, în perioada 01.02.2017 - 31.10.2019, a deţinut funcţia de subofiţer de stat major, având gradul de plutonier adjutant principal.

Acţiunea formulată de către reclamant a fost judecată în fond de către Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Gorj, care a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019 și art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004.

Curtea constată că sentinţa recurată a fost pronunţată prin aplicarea greşită a normelor de drept material şi procesual, având în vedere faptul că instanţa de fond a considerat, în mod neîntemeiat că, în privinţa competenţei, cererii i se aplică prevederile art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019 şi nu prevederile Legii nr. 53/2003 privind Codul Muncii.

Problema de drept priveşte norma de drept aplicabilă situaţiei dedusă judecăţii, din perspectiva competenţei materiale funcţionale de soluţionare a cauzei, raportat la calitatea reclamantului.

În considerentele Deciziei nr. 10 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 536 din 28 iunie 2018, s-au reţinut următoarele: „91. Doar personalul militar care are şi statutul de cadru militar şi căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995 are statutul de funcţionar public, astfel încât litigiile privind raporturile de serviciu, deci şi cele privitoare la plata unor drepturi de natură salarială aparţin competenţei instanţelor de contencios administrativ, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât, pe baza definiţiei din art. 2 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia funcţionarul public este o persoană numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, şi a prevederilor art. 1 şi art. 4 - 6 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare - ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, indiferent de apartenenţa instituţională (Ministerul Apărării Naţionale, Jandarmeria Română, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi unităţile subordonate) - sunt persoane numite într-o funcţie publică, deci o varietate a funcţionarilor publici, iar prevederile Legii nr. 188/1999 le sunt aplicabile, cu titlu de reglementare generală, potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ. 92. Faptul că Statutul cadrelor militare (Legea nr. 80/1995) nu îi denumeşte ca atare, nu poate constitui un argument suficient pentru ca militarii să nu fie consideraţi funcţionari publici, întrucât nici pentru alte categorii de personal reglementările statutare ale acestora nu utilizează termenul de funcţionari publici (cum este cazul personalului de specialitate al instanţelor şi parchetelor, funcţionarii publici ai Corpului diplomatic şi consular guvernaţi de Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, cu modificările ulterioare).”

Însă, potrivit art. 597 alin. 2 din O.U.G. nr. 57/2020 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial Nr. 555 din 5 iulie 2019, „(2) La data intrării în vigoare a prezentului cod, se abrogă: (...); b) Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia prevederilor art. 20, 201 - 2010, ale art. 60 alin. (3), ale art. 601 - 604, 621 - 6213 şi ale anexei nr. 2 care se aplică pentru realizarea evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici pentru activitatea desfăşurată în anul 2019;”

Iar potrivit art. 382 din Codul Administrativ, adoptat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57 din 03 iulie 2019, din Titlul II: Statutul funcţionarilor publici „Prevederile prezentului titlu nu se aplică următoarelor categorii de personal bugetar: (...); h) personalul militar;”

Potrivit art. 43 alin. 1 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, „(1) Personalul Ministerului Apărării Naţionale este format din personal militar şi personal civil.”

 Potrivit art. 1 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare „(1) Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.”

Personalul militar este format din corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi corpul ofiţerilor, potrivit gradelor pe care le au, aşa cum rezultă din art. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Ca urmare, devin aplicabile prevederile art. 1 alin. 2 din Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, în conformitate cu care: „Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.”

Nu există vreo prevedere derogatorie în Legea nr. 80/1995, privind Statutul cadrelor militare, care să reglementeze o jurisdicţie derogatorie sau un statut special, exclus de la aplicarea prevederilor codului muncii sub aspectul jurisdicţiei instanţelor de dreptul muncii.

În cauză sunt incidente prevederile art. 278 din Codul muncii, potrivit cărora: „(1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. (2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.”

Litigiul poartă asupra drepturilor băneşti de care beneficiază reclamantul în perioada 01.02.2017 - 31.10.2019 când a deţinut funcţia de subofiţer de stat major, având gradul de plutonier adjutant principal, revizuirea situaţiei soldelor/salariilor lunare brute realizate la funcţia de bază în perioada 01.01.2018 - 30.06.2018 şi înaintarea către Casa de Pensii Sectorială din cadrul Ministerului Apărării Naţionale în vederea recalculării pensiei, data introducerii acţiunii fiind ulterioară intrării în vigoare a Codului administrativ, problema efectelor deciziei Î.C.C.J. fiind lămurită.

Curtea menţionează că prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 872 din 16 octombrie 2018, s-a statuat că, „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică.”

În considerentele acestei decizii (paragrafele 16-18), s-a arătat că, în cadrul competenţei jurisdicţionale, trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

Competenţei materiale procesuale i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale. În cauză, este necesar a stabili dacă, în cazul competenţei specializate, compunerea/constituirea completului de judecată este subsecventă stabilirii competenţei primei instanţe în condiţiile art. 130 alin. 2 şi art. 131 C.proc.civ. Cu alte cuvinte, dacă prin neinvocarea în condiţiile legii a excepţiei de necompetenţă, completul respectiv devine competent să soluţioneze cauza şi nu se mai poate vorbi de o nelegală compunere/constituire care să ducă la nulitatea hotărârii.

În dezlegarea acestei probleme de drept, trebuie avute în vedere paragrafele nr. 19-21 din considerentele Deciziei nr. 17/2018 pronunţată de Î.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii. Astfel, s-a statuat că dispoziţiile art. 35 alin. 2 şi ale art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 sunt în primul rând norme de organizare judiciară, iar abia în al doilea rând norme de competenţă de ordine publică, care reglementează competenţa unei secţii sau a alteia (respectiv complet specializat) de la nivelul unei instanţe (în sens funcţional - judecătorie, tribunal, curte de apel), în funcţie de natura litigiului dedus judecăţii. Aşadar, normele care reglementează instanţele/completurile specializate au o natură duală, ce determină un tratament juridic specific în cazul încălcării acestora.

Este posibil ca, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a litigiului, acesta să fie soluţionat de un complet necompetent şi, totodată, nelegal compus sub aspect calitativ, greşita alcătuire a completului fiind în strânsă legătură cu necompetenţa.

În materia competenţei specializate, regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate anihila natura primordială a normelor de organizare judiciară, în sensul ignorării aspectului alcătuirii instanţei din perspectiva specializării judecătorilor.

Reglementând excepţia de necompetenţă şi delimitând necompetenţa de ordine publică de cea de ordine privată, art. 129 din Codul de procedură civilă nu se referă şi la competenţa materială procesuală (specializată). Astfel, trebuie observat că necompetenţa unui complet/secţii specializate nu poate fi încadrată în clasificarea cuprinsă în art. 129. Deşi este o „necompetenţă de ordine publică”, elementele definitorii ale acesteia nu se regăsesc la art. 129 alin. 2 pct. 1 - 3 din Codul de procedură civilă, ci în Legea nr. 304/2004.

Ca urmare, din perspectiva normelor de organizare judiciară, nelegala compunere/constituire poate fi invocată pe calea unei excepţii de procedură, dilatorii şi absolute, în orice stare a procesului, inclusiv de instanţă din oficiu, conform art. 247 alin. 1 C.proc.civ. (în acest sens s-a pronunţat şi Î.C.C.J., Secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 4737 din 7 noiembrie 2018).

În cauză, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a litigiului, acesta a fost soluţionat de un complet necompetent şi, totodată, nelegal compus sub aspect calitativ, greşita alcătuire a completului fiind în strânsă legătură cu necompetenţa.

Instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, cererea fiind înregistrată iniţial pe rolul Secţiei Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale din cadrul Tribunalului Gorj.

În cauză, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal trebuia să învestească în primă instanţă secţia specializată în materia conflictelor de muncă şi asigurări sociale.

Neprocedând astfel, a încălcat dispoziţiile legale de ordine publică privind competenţa materială funcţională şi a pronunţat o hotărâre casabilă, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 3, 5 şi 8 din Codul de procedură civilă.

În raport de aceste motive, care fac de prisos analiza criticilor formulate de reclamant, sentinţa este nelegală, astfel că, în temeiul art. 498 alin. 2 C.proc.civ. recursul va fi admis, va fi casată sentinţa şi trimisă cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Gorj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

Domenii speta

Spete similare