Recuperarea prejudiciului de către organele fiscale în temeiul art. 100 din Codul de procedură fiscală. Condiții necesare pentru aplicarea acestui text de lege. Accesorii calculate asupra sumei plătite de organul fiscal de două ori. Principiul proporționa

Recuperarea prejudiciului de către organele fiscale în temeiul art. 100 din Codul de procedură fiscală. Condiții necesare pentru aplicarea acestui text de lege. Accesorii calculate asupra sumei plătite de organul fiscal de două ori. Principiul proporționalității.

Potrivit art. 100 alin.1 NCPF creanțele bugetare reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice ce trebuie recuperate potrivit legii se stabilesc prin decizie, de către autoritățile competente, în măsura în care legea specială nu prevede altfel. Pentru a fi aplicabil acest articol trebuie să existe,  fie un prejudiciu, fie o plată nelegală realizată din fonduri publice care trebuie returnată în mod legal bugetului general consolidat al statului. În al doilea rând este necesar, ca pentru recuperarea acestor sume să nu existe prevederi speciale.

Așadar, textul în discuție trebuie înțeles în sensul în care doar prejudiciile și/sau plățile nelegale realizate din fonduri publice ce trebuie returnate în mod legal bugetului general consolidat al statului, în lipsa unor prevederi speciale, se stabilesc printr-o decizie emisă de autoritățile competente, decizie ce reprezintă un titlu de creanță bugetară. Per a contrario, rezultă că în situația în care este vorba de sume pentru care organul competent se poate pronunța prin alt tip de acte, nu poate fi emisă o decizie reglementată de art. 100 NCPF. Emiterea deciziei reglementate de art. 100 NCPF nu este condiționată de anularea unuia dintre cele două acte în baza cărora s-a efectuat dubla plată, în condițiile art. 50 NCPF.

Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii cauzate bugetului statului se face în toate situațiile cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere, calculate pentru perioada cuprinsă între data efectuării plății și data recuperării sumei, fără a condiționa perceperea acestora de culpa (vinovăția) persoanei obligate la restituire, potrivit art. 73 indice 1 din Legea nr.500/2002. Aplicarea principiului proporționalității în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente sumei achitate de organul fiscal de două ori.

Secția de  contencios administrativ și fiscal, Decizia  nr. 439 din 30 iunie 2020

Prin sentința nr. 735/2019 Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea în contencios fiscal formulată de reclamanții E. și V.  în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanţelor Publice S.

A anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr…/18.01.2019:

- în ce privește  modalitatea de soluționare a contestației cu privire la Decizia de impunere nr.…/6.11.2018 pentru suma de  425.137  lei ce a fost diminuată la suma de 416.174 lei prin Decizia nr.…/9.11.2018,

- în ce privește modalitatea de soluționare a contestației cu privire Decizia de impunere nr…/7.11.2018  și Decizia nr…/20.11.2018 privind îndreptarea din oficiu a erorii materiale din Decizia nr…/7.11.2018 cu privire la  suma de 121.853 lei.

A menținut în rest Decizia de soluționare a contestației.

A anulat în parte Decizia de impunere nr…6.11.2018 ale cărei obligații au fost diminuate prin decizia nr…/9.11.2018 în ce privește suma de 425.137 lei diminuată la suma de 416.174 lei prin Decizia nr…/9.11.2018.

A menținut Decizia de impunere nr…/6.11.2018 pentru suma de 526.321 lei reprezentând TVA.

A anulat în parte Decizia de impunere nr.…/7.11.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii precum și Decizia nr…18 în ce privește suma de 121.853 lei reprezentând dobânzi și penalități  aferente creanțelor stabilite prin Decizia de impunere nr…/6.11.2018. Menține în rest Decizia de impunere nr…/7.11.2018.

A respins acțiunea în ce privește anularea Deciziei nr…/9.11.2018, a Deciziei nr…/21.11.2018 și a Deciziei nr…/19.11.2018 de reducere a penalităților de nedeclarare precum și a Capitolului V pct. 6 din RIF 3630/31.10.2018.

A obligat pârâta la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, către reclamanți.

Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat recurs reclamanții E.  și V. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând să se dispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Recurenții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a dispozițiilor art. 50, art. 51 si art.100 NCPF.

Prin sentința atacata instanța a reținut în mod greșit că raportat la starea de fapt redată, organele fiscale au aplicat în mod corect dispozițiile art. 100 NCPF. S-a considerat ca în situația în care, în urma unui control s-a constatat că organele fiscale au efectuat o dublă plată pentru aceeași sumă, acestea nu aveau altă posibilitate şi alt temei de drept pentru a recupera suma achitată de doua ori decât în baza art. 100 Cod procedură fiscală.

Reclamanții precizează că nu au contestat că în baza art. 100 NCPF se pot recupera de la contribuabili sumele cu care a fost prejudiciat bugetul public, însă arată ca în speța de față nu se poate aplica în mod direct acest text legal.

Pentru a se aplica art. 100 NCPF trebuie îndeplinite condițiile prealabil menționate chiar în cuprinsul acestui text:

- trebuie să existe un prejudiciu;

- prejudiciul să trebuiască a fi recuperat potrivit legii.

 În speță, nu se poate discuta de existenta unui prejudiciu atât timp cât nu a fost anulat unul din cele două acte administrativ fiscale în baza căruia s-a efectuat de două ori aceeași plată. Cat timp ambele acte administrativ fiscale sunt în vigoare şi produc efecte juridice, nu se poate considera în lipsa anularii unui dintre acestea ca există un prejudiciu.

Prejudiciul se naște doar ca urmare a constatării nelegalității unuia din actele administrativ fiscale care a generat plata de doua ori a aceleiași sume.

În mod greșit a reținut instanța de fond că organele fiscale nu mai puteau să îşi revoce propriul act întrucât a intrat în circuitul civil. Nici nu s-a pus problema revocării ci necesitatea anularii actului în baza art. 50 NCPF, care permite organului fiscal competent sa anuleze actul administrativ nelegal.

Art. 51 NCPF arata în mod expres ca doar după anularea actului nelegal se emite un alt act administrativ fiscal prin care să se corecteze efectele actului nelegal. Este evident așadar că decizia de impunere emisa în baza art. 100 NCPF este actul prevăzut de art. 51 NCPF prin care se corectează efectele unui alt act administrativ fiscal. Or, pentru a se emite decizia in baza art. 100, trebuia ca în prealabil sa se urmeze procedura prevăzută de art. 50-51 NCPF.

De altfel şi conținutul art. 100 NCPF arată ca decizia se emite pentru a recupera prejudiciile conform legii. Noțiunea „conform legii” nu semnifică altceva decât faptul că pentru a emite o decizie în baza art. 100 NCPF trebuie respectate celelalte norme legale, respectiv procedura de anulare a unui act greșit şi emiterea unui alt act prin care să se corecteze efectele actului greșit.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC. este întemeiat și din perspectiva faptului că instanța a aplicat în mod greșit prevederile art. 1345 NCC.

În raporturile de drept administrativ fiscal există reglementată o procedura specială prin care organele fiscale recuperează prejudiciile cauzate ca urmare a plății eronate de două ori a aceleiași sume.

În mod greșit a arătat instanța ca în speță se aplică normele generale ale art. 1345 NCC privind îmbogățirea fără justa cauza, atâta timp cât art. 1348 NCC arată ca cererea întemeiată pe îmbogățirea fără justa cauză nu poate fi admisă daca cel prejudiciat are dreptul la o alta acțiune pentru a obține ceea ce ii este datorat.

Or, in speță, este cert ca organele fiscale nu se pot prevala de o acțiune în restituire bazata pe o îmbogățire fără justă cauza întrucât au la dispoziție o procedură specială pentru emiterea în mod direct a unui titlu executoriu conform art. 100 NCPF. Prin urmare, procedura prevăzută de art. 100 NCPF nu se poate motiva în drept pe normele Codului civil privind îmbogățirea fără justa cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 NCPC se arată că Tribunalul Sibiu nu a analizat unul din motivele de nelegalitate a deciziei de impunere nr…/2018, respectiv cel care primește prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale.

Astfel, în situația în care intimații au susținut că plata greșită a fost cea dispusă ca urmare a deciziei de impunere nr…/09.07.2010, este prescris dreptul de a solicita restituirea respectivei plăți, dreptul de a stabili creanța fiscala rezultată din rambursarea nelegala din anul 2010 fiind prescris la data de 01.07.2016.

Reclamanții menționează că poziția intimaților a fost aceea că plata nelegala nu a fost cea care a făcut obiectul deciziei nr…/17.08.2016, aceasta fiind dispusă ca efect al pronunțării deciziei ICCJ a cărei putere de lucru judecat intimații o respectă. În concluzie, rezulta ca plata nelegala a fost cea dispusa prin decizia de impunere si de rambursare din anul 2010.

Instanța nu a analizat prescripția nici la momentul la care a considerat că sunt legale constatările cap. V pct. 6 din RIF, deși si faţă de acestea a invocat că nu putea face obiectul inspecției fiscale o plata efectuată în afara termenului de prescripție de 5 ani.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice S. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând să se dispună respingerea acțiunii.

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 73 ind.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și ale art.1345 din NCC.

Astfel, art.73.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice este intitulat "Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăti nelegale din fonduri publice" și prevede că recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăti nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele.

Or, odată recunoscut caracterul de prejudiciu al sumei de 526.321 lei, recuperarea acesteia trebuie realizată împreună cu accesoriile aferente, având în vedere că, restituirea de două ori a TVA în sumă de 526.321 lei a fost generată de stingerea prin compensare cu această suma a TVA de plată stabilită suplimentar în baza Deciziei de impunere nr…/25.05.2010 (în suma de 1.074.435 lei), stingere operată în evidența fiscală ca urmare a Deciziei de rambursare nr…/12.07.2010, în baza acelorași documente pentru care instanța a recunoscut dreptul de deducere din totalul TVA colectată stabilită suplimentar ( prin decizia de impunere nr…/25.05.2010).

Instanța de fond a greșit când a anulat actele administrative privind dobânzile și suma calculată cu acest titlu, deoarece trebuia reținut acest mod de calcul în care organul fiscal a reevaluat stingerea obligației de plată reprezentând TVA în sumă de 526.321 lei, urmare a constatărilor organelor de inspecție fiscală, la data efectuării achiziției, în timp real.

Cât timp instanța a reținut corect că pentru perioada 01.01.2005-31.12.2009 și pe baza acelorași documente justificative, intimații reclamanți au beneficiat de dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată de două ori este indubitabil că s-a produs un prejudiciu la bugetul statului și că acesta trebuie recuperat.

Nu se poate reține că ar fi existat o culpă a organului fiscal care din eroare a efectuat două plăți, atâta timp cât cele două plăți au fost efectuate în temeiul unor titluri de creanță definitive si care au fost succesive, în temeiul aceleiași rezoluții legale și cu același titlu de TVA deductibil pentru perioada 01.01.2005-31.12.2009.

Astfel, instanța de fond trebuia să rețină că, urmare a constatărilor organelor de inspecție fiscală cu privire la faptul că intimații ar fi beneficiat de restituirea necuvenită a TVA în sumă de 526.321 lei, organul fiscal a reconsiderat calculul de dobândă cuvenită reclamanților, ținând cont de faptul că, pentru această sumă, aceștia nu ar fi avut drept de restituire și implicit, nici drept de dobândă.

Astfel, organul fiscal a recalculat dobânda cuvenită reclamanților ținând cont că suma de 526.321 lei a fost necuvenită la restituire și a rezultat că s-a produs un prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 416.174 lei reprezentând dobândă necuvenita, cu mențiunea că, suma de 425.137 lei stabilită prin Decizia de impunere nr…/08.11.2018 a fost diminuată cu suma de 8.963 lei prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr…/09.11.2018. Decizia de corecție a evidenței fiscale nr…/09.11.2018 a fost emisă ca urmare a cererii reclamanților, în sensul aplicării cotelor de dobândă utilizate în raportul de expertiză judiciară ce a fost reținut de instanța în soluționarea dosarului nr…/85/2017, inițial organul fiscal utilizând cotele prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Se impune această interpretare, întrucât restituirea dobânzii totale de 631.142 lei s-a efectuat în baza unei hotărâri judecătorești definitive, dar cât timp s-a constatat existenta unor elemente noi, necunoscute nici organului fiscal și nici instanței la data judecării cauzei privind pretențiile de dobândă, organului fiscal i-a revenit obligația să valorifice informațiile privind restituirea necuvenită a sumei de 526.321 lei și să repare prejudiciul produs bugetului de stat prin restituirea acestei sumei reprezentând TVA deductibil cât și a dobânzii aferente în sumă de 416.174 lei.

Prin decizia nr.439/2020, Curtea a admis recursul pârâtei și a respins recursul reclamanților, reținând următoarele:

Referitor la decizia de impunere nr…/6.11.2018 cu privire la care ambele pârți au formulat critici:

Așa cum a reținut și Tribunalul, prin această decizie au fost stabilite în sarcina reclamanților următoarele creanțe fiscale: suma de 526.321 lei reprezentând TVA și suma de 425.137 lei, reprezentând dobândă TVA (această sumă a fost corectată la suma de 416.174 lei prin Decizia de corecție nr…/9.11.2018).

Din motivarea deciziei rezultă că reclamanții au beneficiat de restituirea de două ori a sumei de 526.321 lei, reprezentând TVA, ca urmare a acordării dreptului de deducere a TVA-ului pentru această sumă de două ori, pe baza acelorași documente justificative emise în perioada 01.01.2005-31.12.2009, respectiv: prima dată prin decizia de rambursare nr. …/23.07.2010 (aceasta a fost emisă ca urmare a solicitării de rambursare a taxei pe valoarea adăugată din data de 23.07.2010 depusă de reclamanți), iar a doua oară prin decizia de restituire nr…/17.08.2016, emisă ca urmare a punerii în executare a hotărârii judecătorești reprezentate de decizia nr. 1251/19.04.2016 a ÎCCJ prin care a fost anulată în parte decizia de impunere nr…/25.05.2010, fiind acordat drept de deducere reclamanților.

În ceea ce privește suma de 425.137 lei, în motivarea deciziei se menționează că în temeiul sentinței nr. 3274/2017 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia nr. 3202/2018 a Curții de Apel Alba Iulia, reclamanții au beneficiat de restituirea sumei de 631.142 lei reprezentând dobânda pentru sumele achitate în plus ca urmare a anulării parțiale, prin hotărâre judecătorească a deciziei de impunere nr…/25.05.2010.

Având în vedere că suma de 526.321 lei a fost achitată reclamanților de două ori, organul fiscal a procedat la recalcularea dobânzilor achitate pentru această sumă rezultând un cuantum al dobânzilor necuvenite la restituire în sumă de 425.137 lei. Această sumă a fost corectată la suma de 416.174 lei prin Decizia de corecție nr…/9.11.2018.

Temeiul de drept al emiterii acestei decizii a fost art. 100 alin. 1 NCPF.

În opinia reclamanților, organul fiscal nu putea emite decizia în baza art. 100 NCPF, fără ca în prealabil să se urmeze procedura prevăzută de art. 50-51 NCPF.

În acord cu instanța de fond, Curtea reține că punctul de vedere al reclamanților nu poate fi primit.

Potrivit art. 100 alin. 1 NCPF creanțele bugetare reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice ce trebuie recuperate potrivit legii se stabilesc prin decizie, de către autoritățile competente, în măsura în care legea specială nu prevede altfel.

În primul rând pentru a fi aplicabil acest articol trebuie să existe fie un prejudiciu, fie o plată nelegală realizată din fonduri publice care trebuie returnată în mod legal bugetului general consolidat al statului. În al doilea rând este necesar, ca pentru recuperarea acestor sume să nu existe prevederi speciale.

Așadar, textul în discuție trebuie înțeles în sensul în care doar prejudiciile și/sau plățile nelegale realizate din fonduri publice ce trebuie returnate în mod legal bugetului general consolidat al statului, în lipsa unor prevederi speciale, se stabilesc printr-o decizie emisă de autoritățile competente, decizie ce reprezintă un titlu de creanță bugetară. Per a contrario, rezultă că în situația în care este vorba de sume pentru care organul competent se poate pronunța prin alt tip de acte, nu poate fi emisă o decizie reglementată de art. 100 NCPF.

În speță, se constată că aceste condiții sunt îndeplinite.

Astfel, prin plata aceleiași sume de două ori (aspect necontestat de reclamanți), realizată din fonduri publice s-a cauzat un prejudiciu (acesta reprezintă acel efect negativ patrimonial pe care îl încearcă o persoană) care trebuie recuperat potrivit legii și returnat bugetului consolidat al statului. De asemenea, nu există și nici reclamanții nu au identificat vreo prevedere specială din care să rezulte că pentru recuperarea sumei în litigiu organul fiscal competent ar fi putut pronunța un alt tip de act.

Contrar celor susținute de reclamanți producerea prejudiciului și implicit emiterea deciziei reglementate de art. 100 NCPF nu sunt condiționate de anularea unuia dintre cele două acte în baza cărora s-a efectuat dubla plată, în condițiile art. 50 NCPF.

Într-adevăr acest articol consacră posibilitatea organului fiscal competent de a anula, desființa sau modifica un act administrativ fiscal.

Însă, tot acest articol stabilește și condițiile în care organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului, poate anula un act administrativ fiscal.

Astfel, pot fi anulate actele administrative subsecvente în situația anulării actului administrativ fiscal inițial și actele administrative prin care au fost stabilite creanțe fiscale accesorii în ipoteza în care s-a anulat actul prin care s-a stabilit creanța fiscală principală (art. 50 alin. 2).

De asemenea, este posibilă anularea actelor administrative fiscale și în situația în care au fost încălcate alte dispoziții legale care reglementează regimul juridic al actelor administrative fiscale decât cele care atrag sancțiunea nulității (art. 50 alin. 3 coroborat cu art. 49 alin. 3). 

În cauză, este evident că nu ne aflăm în niciuna din ipotezele reglementate de alin. 2 al art. 50 NCPF. Nu ne aflăm nici în ipoteza prevăzută de alin. 3 al art. 50 întrucât nu se poate susține întemeiat că actele administrative anterioare ar fi fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează regimul juridic al actelor administrativ fiscale, altele decât cele care atrag sancțiunea nulității. Aceasta cu atât mai mult cu cât o astfel de sancțiune este condiționată de existența unei vătămări produse destinatarului care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului administrativ, iar reclamanții nu au invocat o astfel de vătămare.

Or, nefiind în prezenta vreuneia din ipotezele la care se referă art. 50 NCPF nu se impunea ca organul fiscal să emită un nou act administrativ fiscal prin care să desființeze unul din actele administrative fiscale prin care s-a efectuat plata.

Prin urmare, Curtea reține că în mod corect a apreciat instanța de fond că dispozițiile art. 100 NCPF sunt aplicabile, rostul lor fiind tocmai acela de a permite organului fiscal să recupereze o sumă nelegal plătită în baza unui act fiscal ce nu a fost anulat și că nu se impune anularea deciziei de impunere nr…/6.11.2018 pentru suma de 526.321 lei.

Curtea împărtășește punctul de vedere al reclamanților conform căruia art. 1345 NCC nu este aplicabil în cauză în condițiile în care codul de procedură fiscală a reglementat o procedură specială pentru recuperarea prejudiciilor care au fost produse bugetului general consolidat al statului. Această constatare, însă nu este de natură a duce la casarea hotărârii atacate având în vedere că instanța a reținut doar în subsidiar aplicabilitatea acestui articol și doar pentru a întări constatările referitoare la corecta aplicare a dispoziţiilor art. 100 NCPF.

În ceea ce privește suma de 425.137 lei, diminuată la suma de 416.174 lei prin Decizia nr…/9.11.2018:

După cum chiar organul fiscal a menționat în cuprinsul deciziei atacate, această sumă a rezultat ca urmare a recalculării dobânzilor achitate pentru suma de 526.321 lei, restituită de două ori.

Așa cum a reținut și Tribunalul, prin Sentința nr. 3274/2017 a Tribunalului Sibiu, definitivă prin Decizia nr. 3202/2018 a Curții de Apel Alba Iulia, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor publice S. a fost obligată să plătească reclamanților  suma de 631.142 lei cu titlu de dobândă.

În considerentele sentinței instanța a reținut că pentru suma de 1.200.289 lei, achitată în plus de reclamanți ca urmare a anulării parțiale a deciziei de impunere nr…/25.05.2010 și restituită de organul fiscal la data de 31.08.2016, dobânda aferentă este de 631.142 lei.

 Or, în condițiile în care această sumă a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, recalcularea acesteia prin decizia de impunere atacată s-a făcut cu încălcarea autorității de lucru judecat a acesteia, astfel că în mod corect Tribunalul a procedat la anularea deciziei de impunere nr…/6.11.2018 cu privire la suma de 425.137 lei, rectificată la 416.174 lei, reprezentând dobândă.

În ce privește Decizia nr…/7.11.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, îndreptată prin decizia nr…/20.11.2018, cu privire la care a formulat critici pârâta:

Prin Decizia nr…/2018 au fost stabilite dobânzi și penalități de întârziere în sumă totală de 121.853 lei aferente creanțelor stabilite prin Decizia de impunere nr…/6.11.2018, astfel:

•113.738 lei reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente debitului TVA în sumă de 526.131 lei;

•8.115 lei reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente dobânzii în sumă de 416.174 lei.

În privința dobânzilor aferente debitului TVA în sumă de 526.131 lei, Curtea, în opoziție cu instanța de fond, reține că potrivit dispozițiilor art. 73 indice 1 din Legea nr. 500/2002 recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele.

Astfel, dispozițiile acestui articol sunt clare în sensul că recuperarea sumelor reprezentând prejudicii cauzate bugetului statului se face în toate situațiile cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere, calculate pentru perioada cuprinsă între data efectuării plății și data recuperării sumei, fără a condiționa perceperea acestora de culpa (vinovăția) persoanei obligate la restituire.

Or, în speță, așa cum s-a arătat și anterior, suma stabilită prin decizia atacată reprezintă prejudiciu din fonduri publice, astfel că în mod corect organul fiscal a stabilit dobânzi calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul și până s-a recuperat suma.

Faptul că restituirea de două ori a aceleiași sume nu poate fi imputat reclamanților, nu poate constitui o cauză care să înlăture obligația acestora de a achita dobânzi  deoarece, așa cum s-a arătat și mai sus vinovăția contribuabilului nu este o condiție pentru perceperea dobânzilor în condițiile art. 73 ind. 1 din Legea nr.500/2002.

Această concluzie tine seama și de natura juridică a dobânzilor care nu au caracterul unor sancțiuni fiscale.

În acest sens a statuat ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 86/2018 prin care s-a stabilit că „în interpretarea art. 120 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 39/2010, aprobată prin Legea nr. 46/2011, dobânzile nu au caracterul unor sancțiuni fiscale”.

Instanța supremă a avut în vedere că natura juridică a dobânzilor, după definirea lor ca fiind echivalentul prejudiciului creat titularului creanței fiscale, ca urmare a neachitării de către debitor a obligațiilor de plată scadente, definiție introdusă în urma modificării art. 120 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2013, a devenit neechivocă și că fiind în prezenta unei evaluări legale a prejudiciului, a echivalentului în lei al lipsei de folosință a sumelor ce trebuiau achitate, instanțele nu o pot înlătura, întrucât aplicarea principiului proporționalității nu permite instanțelor să verifice modul în care autoritatea legislativă a efectuat această evaluare, dând expresie politicii sale fiscale într-o anumită perioadă.

Prin urmare, Curtea constată că reclamanții datorează dobânzi calculate la suma de 526.131 lei, pentru perioada de când s-a produs prejudiciul și până s-a recuperat suma, astfel că se impune ca decizia de impunere să fie menținută sub acest aspect.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente debitului TVA în sumă de 526.131 lei, Curtea constată că poate fi aplicat principiul proporționalității, astfel cum C.J.U.E. a reținut în Cauza C-183/14 Salomie și Oltean întrucât acestea au caracterul unor sancțiuni fiscale, având atât un rol compensator pentru prejudiciul cauzat, cât și un rol punitiv fată de atitudinea persoanei impozabile.

Mai trebuie precizat că respectarea principiului proporţionalităţii impune ca sancțiunile fiscale să nu fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligațiilor sale.

Având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv faptul că organele fiscale sunt cele care au calculat sumele care trebuie restituite, contribuabilul neavând nicio vină pentru modul în care acestea au fost stabilite, Curtea apreciază că impunerea penalităților de întârziere este excesivă, astfel că se impune înlăturarea lor.

Referitor la suma de 8.115 lei reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente dobânzii în sumă de 416.174 lei, în mod corect a fost înlăturată de instanța de fond atâta vreme cât s-a constatat caracterul nelegal al perceperii sumei de 416.174 lei cu titlu de dobândă, fiind evident că și dobânda și penalitățile de întârziere la această sumă, au același caracter nelegal.

Fată de considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că motivele de recurs invocate de reclamanți nu sunt întemeiate, astfel că în baza art. 496 alin.1 NCPC, va respinge recursul declarat de aceștia, ca nefundat.

Fată de aceleași considerente, Curtea a constatat că motivele de recurs invocate de pârâți sunt parțial întemeiate, astfel că în temeiul art. 488 pct. 8, 496 alin. 2 coroborat cu art. 498 alin. 1 NCPC a admis  recursul declarat de pârâți,  a casat în parte sentința atacată și rejudecând a anula în parte actele fiscale atacate doar cu  privire la penalitățile de întârziere aferente debitului TVA în sumă de 526.131 lei, precum și cu privire la suma de 8.115 lei reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente dobânzii în sumă de 416.174 lei, fiind menținută în rest sentința atacată.

Domenii speta

Spete similare