Motivarea deciziei de instituire a masurilor asiguratorii prin raportare concretă la comportamentul fiscal al debitorului respectă prevederile art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015.

Motivarea deciziei de instituire a masurilor asiguratorii prin raportare concretă la comportamentul fiscal al debitorului respectă prevederile art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015.

Organul fiscal  a reţinut  că pericolul este atât extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului, altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, cât şi intrinsec în sensul că pericolul rezultă chiar din fapta de nedeclarare a veniturilor, transpare din împrejurările interioare tratamentului fiscal aplicabil de către contribuabil.

 În ceea ce priveşte elementele obiective care fundamentează necesitatea instituirii acestor măsuri asiguratorii, acestea nu pot fi limitate strict la activitatea debitorului în perioada următoare realizării operaţiunilor ce fac obiectul controlului. Astfel, textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin şi conex.

Secția de  contencios administrativ  și  fiscal, Decizia nr.225 din 22 aprilie 2020

Prin sentinţa civilă nr.37/2020 Tribunalul Sibiu a respins ca nefondată excepţia rămânerii fără obiect invocată de către pârâta ANAF - Direcției Generale de Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Persoane Fizice Risc Fiscal - Serviciul Verificări Fiscale B.

A admis acţiunea formulată de reclamantul N.  în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcției Generale de Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Persoane Fizice Risc Fiscal - Serviciul Verificări Fiscale B. şi, în consecinţă:

A anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr… din 17.07.2019 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -  Direcţia Persoane Fizice Risc Fiscal - Serviciul Verificări Fiscale B., precum şi actele subsecvente prin care măsurile asiguratorii au fost duse la îndeplinire.

A mai obligat pârâta şi la plata către reclamant a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentante de taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale de Control Venituri Persoane Fizice - Directia Persoane Fizice Risc Fiscal - Serviciul Verificări Fiscale B. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare se arată că, prin contestaţia formulată, contestatorul a solicitat instanţei pe cale de excepție, constatarea nerespectării dispoziţiilor art. 9 din Codul de procedură fiscală, în sensul că procedura de instituire a măsurilor asigurătorii s-a făcut cu nerespectarea dreptului la apărare al contestatorului înainte de emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi pe cale de consecinţă să se dispună anularea actelor prin care măsurile asigurătorii au fost duse la îndeplinire în temeiul deciziei atacate, iar pe fond să se constate că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr…/17.07.2019 a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi anularea acesteia şi a actelor prin care măsurile asigurătorii au fost duse la îndeplinire în temeiul deciziei atacate.

Prin sentinţa civilă recurată, instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamantul N., în sensul anulării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr…/17.07.2019 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Control Venituri Persoane Fizice, Direcţia Persoane Fizice Risc Fiscal, precum şi actele subsecvente prin care măsurile asigurătorii au fost duse la îndeplinire şi a obligat pârâta la plata sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Faţă de cele dispuse de către instanţa de fond în prezenta cauză, recurenta înţelege să critice dezlegarea dată contestaţiei, precum şi anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii şi a actelor subsecvente, faţă de considerentele expuse în continuare.

Până la data încheierii deciziei de măsuri asiguratorii/raportului de verificare fiscală/deciziei de impunere, persoana fizică, respectiv reclamantul din cauza de faţă, N. nu a dat curs solicitărilor, astfel că echipa de verificare fiscală a procedat la analizarea situaţiei fiscale personale având la baza mijloacele de probă deţinute, în baza art. 146, alin. 3 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare. Din analiza şi administrarea probelor şi informaţilor obţinute, referitoare la persoana fizică supusă verificării fiscale personale şi în limita documentelor avute la dispoziţie şi furnizate de terţi, în urma aplicării Metodei sursei şi utilizării fondului, conform prevederilor  O.P.A.N.A.F. nr. 675/2018, pe fiecare categorie de venit supusă impozitării, au rezultat venituri suplimentare din surse neidentificate ce au fost supuse impozitului din venituri a căror sursă nu a fost identificată conform art. 79A1 din Legea nr.571/2003, privind Codul Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:’’Orice venituri constatate de organele fiscale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, a căror sursă nu a fost identificată se impun cu o cotă de 16% aplicată asupra bazei impozabile ajustate pe baza procedurilor şi metodelor indirecte de reconstituite a veniturilor sau cheltuielilor. Prin decizia de impunere organele fiscale vor stabili cuantumul impozitului şi al accesoriilor. ”

Astfel, întrucât persoana verificată a utilizat sume de bani mai mari decât intrările de fonduri, a alocat sume importante în numerar pentru acordarea de împrumuturi societăţilor, în valoare de 3.665.987 lei în anul 2014 şi în valoare de 2.619.282 lei în anul 2015, echipa de verificare fiscală a aplicat metoda sursei şi cheltuirii fondului, conform art. 22 alin. 1 şi alin. 2 lit. a) din anexa la Ordinul nr. 675/2018 privind aprobarea metodelor indirecte de stabilire a veniturilor, pentru stabilirea bazei impozabile ajustate şi a fost supusă impozitului din venituri a căror sursă nu a fost identificată conform art.79A1 din Legea nr.571/2003, privind Codul fiscal.

Se arată că, în urma aplicării prevederilor art. 23 din anexa la Ordinul nr. 675/2018 privind aprobarea metodelor indirecte de stabilire a veniturilor şi a procedurii de aplicare a acestora, venitul suplimentar din surse neidentificate a fost stabilit ca diferenţă între valoarea utilizărilor de fonduri şi valoarea surselor de fonduri, rezultând următoarea situaţie de fapt:

-anul 2014:

-Total surse de fonduri: 1.407.677 lei, din care venituri declarate: 129.144 lei,

-Total utilizări de fonduri: 3.665.987 lei,

-venituri a căror sursă nu a fost identificată 2.258.311 lei;

-anul 2015:

-Total surse de fonduri: 921.994 lei, din care venituri declarate: 5548 lei,

-Total utilizări de fonduri: 2.641.693 lei,

-venituri a căror sursă nu a fost identificată 1.719.699 lei.

Prin aplicarea cotei de impozit pe venit de 16%. conform prevederilor art. 79 ind. 1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, a rezultat un impozit pe venit stabilit suplimentar din surse neidentificate, de plată, (ca diferenţă între valoarea utilizărilor de fonduri şi valoarea surselor de fonduri) în cuantum de 632.896 lei, astfel:

-în anul 2014 în sumă de 361.330 lei,

-în anul 2015 în sumă de 275.152 lei.

Din datele deţinute de echipa de verificare fiscală, cu privire la veniturile persoanei fizice verificate a rezultat faptul că posibilităţile de finanţare ale acestuia nu au fost de natură a justifica sumele împrumutate societăţilor comerciale.

Constatările echipei de verificare fiscală coroborate cu analiza veniturilor declarate (venituri nete din salarii în anul 2014 în sumă totală de 5042 lei şi în anul 2015 în sumă totală de 5543 lei) conduce la concluzia clară că nu există temeiuri rezonabile pentru justificarea surselor împrumuturilor acordate de către domnul N. societăţilor comerciale.

Potrivit dispoziţiilor legale, respectiv ale :

- art.10 din Legea nr.207/2015, privind Codul de procedură fiscală ” Obligaţia de cooperare - (1) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să coopereze cu organul fiscal în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute, cu respectarea prevederilor în materie penală şi procesual penală. (2) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor ce îi stau la dispoziţie.”,

- art.73 alin. 1 din Legea nr.207/2015, privind Codul de procedură fiscală ”Contribuabilul./ Plătitorul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale şi a oricăror cereri adresate organului fiscal.”, sarcina probei revine persoanei fizice verificate ( actori incumbit probatio ).

Prin urmare, se arată că obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic generator de drepturi şi obligaţii (în speţă, de a dovedi deţinerea sumelor în numerar), revine contestatorului sau, altfel spus celui care invocă dreptul sau obligaţia respectivă ( persoana fizică supusă verificării situaţiei fiscale personale ).

În contextul celor de mai sus, susţinerea contestatorului, potrivit căreia organul fiscal ar fi trebuit să facă dovada contrară a faptului că domnul Bogdan Nicolae nu deţinea în numerar sumele de bani este vădit nefondată, neputându-se reţine în sarcina organului fiscal obligaţia dovedirii unui fapt negativ, respectiv faptele negative nedefinite neputând forma obiect al probei.

Consideră că simplele afirmaţii ale persoanei fizice necoroborate cu niciun alt mijloc de probă nu pot fi reţinute la stabilirea situaţiei fiscale personale. Aceasta trebuie să-şi dovedească susţinerile prin probe aşa cum sunt acestea definite la art.55 din Codul de procedură fiscală.

Prin toate notele explicative echipa de verificare fiscală a insistat pe prezentarea documentelor justificative, respectiv probe în sensul art. 55 din Codul de procedură fiscală.

Se arată că pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la: solicitarea informaţiilor de orice fel din partea contribuabilului/plătitorului şi a altor persoane, solicitarea de expertize, folosirea înscrisurilor, efectuarea de constatări la faţa locului, efectuarea, în condiţiile legii, de controale inopinate. Probele administrate au fost coroborate şi apreciate ţinându-se cont de forţa lor doveditoare recunoscută de lege. Scopul organului fiscal este acela de a obţine cât mai multe informaţii şi detalii din răspunsurile date de persoana fizică verificată care, corelate cu mijloacele de probă administrate în cauză, să ducă la stabilirea situaţiei de fapt reale.

Ţinând cont de faptul că persoana verificată, N., a avut declarate venituri mici în perioada verificată şi a utilizat sume mari de bani, pentru acordarea de împrumuturi societăților prin numerar, există indicii temeinice ca să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Un alt argument îl constituie şi atitudinea persoanei fizice care, pe parcursul verificării situaţiei fiscale personale, a dat dovadă de lipsă de diligenţă, manifestată în mod direct prin refuzul nejustificat de a răspunde solicitărilor echipei de verificare fiscală şi, ulterior, prin refuzul de a ridica corespondenţa şi, prin urmare, nu a manifestat interes pentru lămurirea situaţiei fiscale personale şi nici pentru exercitarea dreptului la apărare.

Astfel, se susține că organele fiscale au constatat faptul că există indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi sunt stabilite, ţinând cont de antecedentele fiscale de nedeclarare a veniturilor substanţiale obţinute, precum şi de faptul că persoana fizică nu a colaborat cu echipa de verificare fiscală şi aproape toată corespondenţa cu acesta a fost returnată de către Poşta română cu menţiunea pe plic ”avizat/reavizat/expirat termenul de păstrare. Se aprobă înapoierea”.

Această situaţie de fapt a condus la emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr…/17.07.2019 în temeiul art.213 alin (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta a constat faptul că pericolul este atât extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal cât şi intrinsec în sensul că pericolul rezultă chiar din fapta de nedeclarare a veniturilor, transpare din împrejurările interioare tratamentului fiscal aplicabil de către contribuabil.

Raportat la dispoziţiile legale indicate, rezultă că scopul instituirii măsurii asigurătorii este tocmai protejarea dreptului de creanţă în raport cu alţi creditori, urmând să se procedeze conform dispoziţiilor Codului de procedură fiscală. De menţionat fiind şi faptul că, în cazul măsurilor asigurătorii, bunurile asupra cărora au fost instituite sechestre asigurătorii sunt indisponibilizate, conservate, protejate, aceasta fiind însăşi esenţa luării acestor măsuri. Măsurile asigurătorii sunt măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice contestatorul să distrugă ori să înstrăineze bunurile ori, după caz, să îşi diminueze activul patrimonial. Măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, ci mijloace procedurale care au ca scop doar asigurarea organului fiscal, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite dacă va obţine un titlu executoriu.

De asemenea, potrivit procedurii instituite de către prevederile O.RA.N.A.F. nr.2546/2016, audierea prealabilă a contribuabilului înainte de instituirea unei măsuri asigurătorii nu este obligatorie. Considerând ca fiind de menţionat şi faptul că, organele de verificare fiscală, la emiterea Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii, au respectat întocmai legislaţia în vigoare, precum şi procedura instituită de O.RA.N.A.F. nr.2546/2016. Mai mult decât atât, prin aceste măsuri asigurătorii nu s-a creat niciun prejudiciu contestatorului, iar măsurile luate nu sunt excesive şi nici în contradicţie cu prevederile Constituţionale, respectiv cu cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privitoare la proprietate.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 205 Codul de procedură civilă şi art. 483 din Codul de procedură civilă,

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 488 alin. 1 din Codul de procedură civilă,  casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în mod limitativ la pct. 1-8, astfel se constată că, în cauză, s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct.8 Cod de procedură civilă deşi, instituţia recurentă nu a precizat în mod expres acest temei, el rezultând doar din motivarea cererii de recurs.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul a invocat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin raportare la interpretarea dispoziţiilor art.9 şi 213 din Codul de procedură fiscală.

Curtea reţine că, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr…/17.07.2019, organul fiscal, în temeiul art.213 alin (2) şi (4) din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, apreciind  existenta pericolului ca debitorul N. să se sustragă/ ascundă ori  să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea debitelor stabilite în sarcina sa, a dispus aplicarea sechestrului asigurator asupra bunurilor sale mobile și imobile constând din 2 autoturisme marca Mercedes Benz și imobilele situate în loc. S., str. I. nr…, jud. S.

Pentru a lua această măsură, organul fiscal a reţinut că din analiza şi administrarea probelor şl informaţiilor obţinute, referitoare la persoana fizică supusă verificării fiscale personale, şi în limita documentelor avute la dispoziţie şi furnizate de terţi, în urma aplicării metodei sursei şi utilizării fondului conform prevederilor O.P.A.N.A.F. nr. 675/2018, pe fiecare categorie de venit supusă impozitării, au rezultat venituri suplimentare din surse neidentificate ce au fost supuse impozitului din venituri a căror sursă nu a fost identificată întrucât, potrivit codului fiscal, orice venituri constatate de organele fiscale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, a căror sursă nu a fost identificată, se impun cu o cotă de 16% aplicată asupra bazei impozabile ajustate pe baza procedurilor şi metodelor indirecte de reconstituite a veniturilor sau cheltuielilor.

A mai reţinut organul fiscal că  persoana verificată a utilizat sume de bani mai mari decât intrările de fonduri, astfel că, în urma aplicării prevederilor art. 23 din anexa la Ordinul nr. 675/2018, venitul suplimentar din surse neidentificate a fost stabilit ca diferenţă între valoarea utilizărilor de fonduri şi valoarea surselor de fonduri, rezultând următoarea situaţie de fapt:

-anul 2014:

-Total surse de fonduri: 1.407.677 lei, din care venituri declarate: 129.144 lei,

-Total utilizări de fonduri: 3.665.987 lei,

-venituri a căror sursă nu a fost identificată 2.258.311 lei

-anul 2015:

-Total surse de fonduri: 921.994 lei, din care venituri declarate: 5548 lei,

-Total utilizări de fonduri: 2.641.693 lei,

-venituri a căror sursă nu a fost identificată 1.719.699 lei.

Prin aplicarea cotei de impozit pe venit de 16%, conform prevederilor art. 79 ind. 1 din Legea nr. 571 / 2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, a rezultat un impozit pe venit stabilit suplimentar din surse neidentificate, de plată în cuantum de 632.896 lei, respectiv pentru anul 2014 suma de 361.330 lei, iar pentru  anul 2015 suma de 275.152 lei.

Organul fiscal  a reţinut  că pericolul este atât extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului, altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, cât şi intrinsec în sensul că pericolul rezultă chiar din fapta de nedeclarare a veniturilor, transpare din împrejurările interioare tratamentului fiscal aplicabil de către contribuabil.

Intimatul reclamant a invocat în faţa instanţei de fond, în esenţă, că organul de control s-a limitat la aprecierea că există pericolul de a se sustrage de la achitarea obligațiilor fiscale, neinvocând și nedovedind nicio situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului, cu consecința periclitării sau îngreunării colectării iar simpla prezumție a organului fiscal nu este suficienta pentru a susține motivarea organului de control.

Curtea apreciază recursul întemeiat pentru următoarele considerente:

În cauza de faţă, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii cuprinde  trimiterea la prevederile art.73 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv la conţinutul art.213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fiind reţinute şi elementele concrete de natură a contura concluzia constatării pericolului ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori risipească patrimoniul, contrar susţinerilor reclamantei invocate în faţa instanţei de fond şi reţinute ca întemeiate de către aceasta.

Este adevărat că motivarea actelor administrative este esenţială pentru legalitatea acestora, însă Curtea subliniază că satisfacerea acestei cerinţe se analizează şi în raport de măsura dispusă.

Analizând conţinutul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, Curtea apreciază că aceasta cuprinde considerentele pentru care organul fiscal a apreciat-o ca fiind necesară, cu sublinierea faptului că măsurile asigurătorii sunt provizorii şi se dispun în situaţia existenţei unei stări de pericol, în care se analizează eventualitatea producerii unor fapte viitoare şi incerte.

 În ceea ce priveşte elementele obiective care fundamentează necesitatea instituirii acestor măsuri asiguratorii, Curtea reţine că acestea nu pot fi limitate strict la activitatea debitorului în perioada următoare realizării operaţiunilor ce fac obiectul controlului.

 Astfel, textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin şi conex.

În situaţia în care contribuabilul a întreprins deja măsuri prin care şi-a redus patrimoniul nu se mai analizează o situaţie de risc respectiv o stare de pericol. Practic, condiţionând aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol şi nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situaţie viitoare şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

Concluzionând, în interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Curtea a apreciat că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului şi care sunt consecinţele acesteia se periclitează colectarea.

Aşadar, analizând în ce măsură dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului, Curtea constată că în sarcina contribuabilului s-a reţinut nedeclararea veniturile, faptul că a utilizat sume de bani mai mari decât intrările de fonduri şi a alocat sume importante în numerar pentru acordarea de împrumuturi societăţilor, acţiuni care  sunt suficiente pentru a se aprecia asupra stării de pericol la care face trimitere art. 213 Cod procedură  fiscală, organele fiscale neavând la dispoziţie instrumente şi mijloace pentru a supraveghea permanent debitorul şi imediat cum acesta a început să întreprindă acţiuni în vederea diminuării patrimoniului, să emită decizia de instituire a măsurilor asiguratorii.

Aspectele reţinute de organele fiscale, atât în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, cât şi în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, susţin concluzia unui comportament fiscal al contribuabilului în sensul sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor datorate statului, deoarece acesta nu a declarat veniturile obţinute şi nici sursa acestora, imputându-i-se practic un comportament ascuns.

Suplimentar instanţa de control reţine, că în circumstanţele concrete ale cazului, acest tip de comportament fiscal este de natură să justifice prin el însuşi existenţa pericolului de sustragere/ascunderea/risipire a patrimoniului, fără a fi necesar, suplimentar, să se producă dovezi în sensul că ulterior efectuării acestor operaţiuni, contribuabilul a procedat la vânzarea activelor sau reducerea lichidităţilor.

Atât timp cât în cuprinsul deciziei contestate se indică expres elementele care întemeiază o suspiciune de comportament fiscal inadecvat, având ca finalitate tocmai sustragerea de la plata obligaţiilor către buget, Curtea apreciază, în dezacord cu judecătorul fondului, că decizia atacată este motivată sub aspectul justificării unei stări de pericol care  constituie în fapt o motivare a necesităţii instituirii măsurilor asiguratorii.

Din acest punct de vedere, criticile de nelegalitate pe care reclamantul le aduce deciziei prin raportare la art.1 din Protocolul CEDO sunt nefondate deoarece prin instituirea unei măsuri prevăzute de lege, în scopul asigurării colectării unor creanţe bugetare, nu se poate considera că se aduce atingere dreptului de proprietate al intimatului reclamant.

Faţă de cele ce preced, Curtea în temeiul art. 488 pct. 8 şi 496 alin. 2 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală în calitate de reprezentant al Direcției Generale de Control Venituri persoane Fizice – Persoane Fizice risc fiscal – Serviciul Verificări Fiscale B., a casat în parte sentința atacată și rejudecând, a respins acțiunea formulată de reclamantul N.

Domenii speta

Spete similare