Încălcarea dispozițiilor legale privind conținutul expunerii hotărârii conform art. 403 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, precum şi a dispozițiilor legale care garantează inculpatului dreptul la apărare, în componenta sa privind ascultarea sa

Încălcarea dispozițiilor legale privind conținutul expunerii hotărârii conform art. 403 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, precum şi a dispozițiilor legale care garantează inculpatului dreptul la apărare, în componenta sa privind ascultarea sa referitor la fapta prevăzută de legea penală pentru care este cercetat.

- art. 403 alin. 1, lit. c Cod procedură penală

Încălcarea de către prima instanţă a dispozițiilor legale privind conținutul expunerii hotărârii conform art. 403 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, în condiţiile în care conţinutul hotărârii este reprezentat în mare parte de cuprinsul întocmai al rechizitoriului, precum şi încălcarea dispozițiilor legale care garantează inculpatului dreptul la apărare, în componenta sa privind ascultarea sa referitor la fapta prevăzută de legea penală pentru care este cercetat, prin  refuzul primei instanţei de a audia nemijlocit inculpatul la cererea acestuia, conduc la încălcarea procesului echitabil prin nerespectarea dreptului la apărare, încălcări care nu pot fi înlăturate în fața instanței de apel, care, dacă ar proceda la o nouă judecată și ar pronunța o nouă hotărâre, ar priva inculpații de un grad de jurisdicție în materie penală, soluţia instanţei de apel fiind trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu respectarea exigențelor dreptului la apărare, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu.

Examinând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în raport de motivele de apel formulate, s-a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău  nr. […] din 23 martie 2016 au fost trimişi în judecată, inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 Cod penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, faptă descrisă în capitolul „Încadrare juridică”, punctul 1 al rechizitoriului, respectiv constând în aceea că, în data de 15.02.2016, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă doi angajaţi ai Serviciului Judeţean de Medicină Legală B. pentru ca aceştia să consemneze pe un buletin de analiză toxicologică a alcoolemiei valori situate sub 0,80 g/l alcool pur în sânge, a solicitat prin intermediul lui C. de la D. şi E. suma de 1.000 de euro şi a primit ulterior, în acelaşi scop, suma de 4.500 de lei, şi inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 291 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6, 7 lit. a din Legea nr. 78/2000, faptă descrisă în capitolul „Încadrare juridică”, punctul 2 al rechizitoriului, constând în aceea că, în data de 15.02.2016, l-a ajutat pe A. ca, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă doi angajaţi ai Serviciului Judeţean de Medicină Legală B. pentru ca aceştia să consemneze pe un buletin de analiză toxicologică a alcoolemiei valori situate sub 0,80 g/l alcool pur în sânge, să solicite de la D. şi E. suma de 1.000 de euro şi să primească ulterior suma de 4.500 de lei, ajutorul constând în transmiterea solicitării formulate de A. către D., prin intermediul lui E., precum şi în preluarea de la cel din urmă şi remiterea către A. a sumei de 4.500 de lei.

Conform art. 403 din Codul de procedură penală, conţinutul expunerii hotărârii trebuie să cuprindă: a) datele privind identitatea părţilor; b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; c) motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză; d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.

Examinând motivul de apel invocat de inculpaţii C. şi A., se constată că, în sentinţa penală atacată care conţine soluţia de condamnare a celor doi inculpaţi, contribuţia proprie a primei instanţe în cuprinsul expunerii, priveşte următoarele : Menţiunea „Din actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele”: Menţiunea că „Prin declaraţia dată în instanţă, care se coroborează cu cea din cursul urmăririi  penale, martorul D. arată că”, urmată de conţinutul declaraţiei respective, Menţiunea „în cursul urmăririi penale” adăugată propoziţiei cuprinzând ce a declarat inculpatul C. precum şi faptul că „În instanţă inculpatul s-a prevalat la dreptul la tăcere prev. de art. 83 Cod procedură penală”, Menţiunea „în cursul urmăririi penale” adăugată propoziţiei cuprinzând ce a declarat inculpatul A., precum şi faptul că „În instanţă,  inculpatul A.,  arată că:”, urmată de conţinutul declaraţiei respective,  Eliminarea cuvântului „recunoaştere” folosit de procuror de două ori în rechizitoriu la alineatul 2 de la fila 11 şi adăugarea că „acesta arată, în cursul urmăririi  penale că” în loc de „potrivit martorului” aşa cum se indică în rechizitoriu la fila 11 alineatul 3 şi introducerea unui nou alineat după prima frază cu același conținut ca în rechizitoriu, Menţiunea că „În instanţă, martorul E. arată că:”, urmată de conţinutul declaraţiei respective, Alineatul cu următorul conţinut: „Se reţine că, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă  este necesar ca făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar. Chiar dacă inculpatul A. se apără şi arată că nu a influenţat lucrătoarele de la SML, ca să falsifice rezultatul analizei,  cerinţa legii este îndeplinită când acesta a primit banii şi a lăsat să se creadă de către martorul denunţător, că are influenţă asupra acestor persoane, tocmai prin primirea sumei de bani menţionată şi promisiunea că va interveni.”, Menţiunea „ÎN DREPT”, Alineatul ultim de la pagina 15 din hotărâre şi următoarele conţinând analiza criteriilor de individualizare a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, precum şi soluţia din conţinutul dispozitivului.

În afară de această contribuţie a instanţei, se constată că restul conţinutului hotărârii este reprezentat de cuprinsul întocmai al rechizitoriului. Instanţa de apel remarcă faptul că expunerea hotărârii atacate nu conţine motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate,  precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză. Lipseşte deci motivarea soluţiei laturii penale care nu poate fi alcătuită doar în redarea declaraţiilor a doi martori şi a inculpatului A. şi adăugarea unui alineat privind conţinutul infracţiunii de trafic de influenţă, astfel cum este reglementat de art. 291 alin. 1 din Codul penal şi indicarea acţiunii inculpatului A. ca element material al infracţiunii, aşa cum se reţine şi la încadrarea juridică, fără o analiză a probelor.

Prima instanţă, în cuprinsul expunerii, nu prezintă probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, care au fost următoarele: audierea inculpatului A. la termenul din 20 aprilie 2017, audierea martorului D. la termenul din 09.05.2017, audierea martorilor F., G., E. la termenul din 25.05.2017, audierea la termenul din 21.09.2017 a martorului H., martor propus de către inculpatul A., audierea la termenul din 21.09.2017 a martorului I., martor propus de către inculpatul A., audierea la termenul din 19.10.2017 și 23.11.2017 a martorului J., martor propus de către inculpatul A., audierea la termenul din 22 iunie 2017 a martorului K., martor propus de inculpatul C., a martorilor L. și M. la termenul din 21.09.2017, N. la termenul din 19.10.2017, O. la termenul de judecată din 23.11.2017, propuși de inculpatul C..

Conform art. 103 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Prima instanță nu face nicio analiză a probelor administrate și prezentate mai sus, care să fi servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei sau care să fi fost înlăturate,  şi nici analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 403 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, în raport cu apărările inculpaților făcute cu ocazia dezbaterilor la termenul de judecată din 23 noiembrie 2017 și în scris prin concluziile scrise depuse la dosar la 27 noiembrie 2017.

În ceea ce privește criticile formulate privind lipsa audierii inculpatului C.  de către prima instanță, se constată că, încă din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpaţii C. şi A., la termenul de judecată din data de 3 noiembrie 2016 şi ulterior prin cererea de probe (fila 71, dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), au arătat că înţeleg să dea declaraţii în cauză. După admiterea excepţiei de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa nr. 48/27 ianuarie 2017 a fost trimis dosarul la Tribunalul Bacău spre competentă soluţionare.

În faţa primei instanţe, Tribunalul Bacău, este consemnat în încheierea de la termenul de judecată din data de 20 aprilie 2017 că inculpatul C. arată că nu se prevalează de dreptul la tăcere, este de acord să dea declaraţie în cauză, însă după ce vor da declaraţie denunţătorii, deoarece în faza preliminară a solicitat confruntarea cu aceştia şi cererea nu a fost admisă. Instanţa, având în vedere declaraţia inculpatului dată în calitate de suspect în cursul urmăririi penale, având în vedere că la dosarul cauzei se află cele două declaraţii data de cei doi denunţători D. şi E., a respins cererea cu privire la audierea inculpatului după ce vor fi ascultați cei doi martori denunțători. Se mai menționează în încheiere că ”În măsura în care, față de declarațiile rezultate în cursul urmăririi penale și aspectele relatate de martorii denunțători, cât și de declarația dată de către inculpat apar contradicții, se poate lua un supliment de declarație, iar dacă este necesar și procedural, se va analiza dacă trebuie a se face și o confruntare cu denunțătorii”. La interpelarea instanței, inculpatul C. a arătat că în faza aceasta, la termenul respectiv, nu dă declarație, precizând că dorește să dea declarații complete în cauză, dar nu la acel termen. Avocatul inculpatului a invocat dispozițiile art. 374 alin. 2 din Codul de procedură penală. Instanța, în continuare, a constatat că inculpatul C. se prevalează de dreptul la tăcere, prevăzut de art. 83 din Codul de procedură penală, fără mențiunea ”în această fază, la acest termen de judecată”, situație în care inculpatul și apărătorul său au refuzat să semneze declarația în acest sens. La termenul de judecată din 25 mai 2017, după audierea martorilor, avocatul inculpatului C. a arătat că insistă în audierea martorilor propuși prin cererea de probatorii, urmând ca, la termenul următor, inculpatul C. să dea declarație.

La ultimul termen de judecată din fața primei instanțe, cel din 23 noiembrie 2017, instanța după ce s-a pronunțat cu privire la probele solicitate, a considerat cercetarea judecătorească terminată, așa cum se arată în cuprinsul încheierii. După acest moment, avocatul inculpatului C.  a arătat că mai are de depus înscrisuri, solicitând termen pentru a se analiza aceste înscrisuri de către instanță și de către reprezentantul parchetului, precum și audierea inculpatului C.. Instanța, având în vedere că s-au solicitat probe, având în vedere că s-a pronunțat cu privire la acestea, având în vedere că probele au fost administrate, având în vedere și poziția inculpatului care a arătat că se prevalează de dreptul la tăcere, a considerat că s-a încheiat cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul pentru dezbateri pe fond. În cuprinsul încheierii este menționată poziția inculpatului C., care, imediat după acest moment, precizează că el a arătat că dorește să dea declarație pe timpul procesului și nu că s-a prevalat de dreptul la tăcere. Instanța a arătat că s-a consemnat acest lucru și s-a dat cuvântul pe fondul cauzei.

Conform art. 280 din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condiţiile prevăzute expres de prezentul cod. Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul. Atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale.

Instanța de apel constată că, pe de o parte, au fost încălcate dispozițiile legale privind conținutul expunerii hotărârii conform art. 403 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, iar pe de altă parte au fost încălcate dispozițiile legale care garantează inculpatului dreptul la apărare, în componenta sa privind ascultarea sa referitor la fapta prevăzută de legea penală pentru care este cercetat.

Sunt avute în vedere următoarele texte din Codul de procedură penală, după cum urmează:

Art. 8 Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.

Art. 10 (1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat. (2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării. (3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia. (4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie. (5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal. (6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

Art. 83 În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:

a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a^1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; g^1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege.

Art. 97 (1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. (2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului…

Art. 99 (1) În acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. (2) Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. (3) În procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.

Art. 100 (1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. (2) În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. (3) Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare.

Art. 103 (1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. (2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Art. 104 În cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii.

Art. 109 (1) După îndeplinirea dispoziţiilor art. 107 şi 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări. (2) Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii. (3) În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.

Art. 349 (1) Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

Art. 351 (1) Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu.

Art. 364 (6) Inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, inclusiv în situaţia prevăzută la alin. (1) teza finală. 

Art. 374 (1) La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia. (2) Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. (5) Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. (6) În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. (9) Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. (10) Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Art. 376 (1) Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată. (2) Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune. (3) După audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate. (4) Administrarea de probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti. (5) Instanţa poate dispune schimbarea ordinii, când aceasta este necesară.

Art. 378 (1) Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei. (2) Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă. (3) În situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat. (4) Când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare. (5) Când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior. (6) Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.

Art.  379 (1) Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. (4) Inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.

Art. 385 Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor.

Art. 387 (1) Înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele întreabă procurorul, persoana vătămată şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. (2) Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completările cerute, preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească.

Faţă de conţinutul textelor prezentate mai sus, instanța de apel are în vedere că, pe lângă dreptul de a nu face nicio declaraţie reglementat de art. 83 lit. a din Codul de procedură penală, constând în dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa, inculpatul are dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum și dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, conform art. 83 lit. d și e din Codul de procedură penală.

Dreptul de a nu da nicio declaraţie privește tot parcursul procesului penal, ceea ce nu înseamnă însă că inculpatul care la momentul începerii cercetării judecătorești a  refuzat să dea declarații, aspect care nu conduce la vreo consecință defavorabilă, ulterior, nu poate să dea declarații, cerere care ține de soluționarea cauzei penale, el putând fi reascultat ori de câte ori este necesar. Ascultarea inculpatului se face prin lăsarea acestuia să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări, exercitarea dreptului la tăcere fiind mult mai larg, acesta putând fi exercitat în cursul audierii chiar cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat, conform art. 109 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Se mai are în vedere că ascultarea inculpatului face parte din dreptul la apărare, astfel cum este reglementat de art. 10 din Codul de procedură penală, organele judiciare având obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.

În speță, înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, preşedintele nu a întrebat procurorul, persoana vătămată şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Inculpatul C. a arătat că dorește să dea declarație, deci a formulat o cerere nouă în completarea cercetării judecătorești, deși acesta era prezent, putându-se proceda imediat la audierea sa, fără a se putea constata că acest drept nu este exercitat cu bună-credință, instanța a constatat că acesta s-a prevalat de dreptul la tăcere la un termen anterior.

Sunt încălcate astfel dispozițiile Codului de procedură penală indicate mai sus, administrarea de probe, inclusiv cea privind declarația inculpatului putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătorești, pe tot parcursul judecăţii inculpatul putând formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii conform art. 364 din Codul de procedură penală, articol intitulat ”Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia”.

Sunt avute în vedere şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, care prevede:  "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...] 3. Orice persoană acuzată de o infracţiune are următoarele garanţii minime: [...] c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el [...] d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;".

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluționat mai multe cauze în care a fost invocată încălcarea articolului 6 al Convenției, în aspectul privind caracterul echitabil al procedurii și dreptul la apărare al acuzatului, care ar fi rezultat din nerespectarea principiului nemijlocirii, urmând a fi prezentate în continuare extrase din astfel de hotărâri.

Astfel, în Hotărârea din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, Curtea a constatat că în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără să îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte Curtea subliniază că există diferenţe între susţinerile reclamantului şi ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvântului. Se mai reţine că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţă semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanţă.

În cuprinsul Hotărârii  din 29 aprilie 2008 în Cauza Spînu împotriva României, se arată că în măsura în care Guvernul subliniază că reclamanta nu solicitase să fie audiată de Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că instanţa de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamanta nu solicitase în mod expres o aprobare în acest sens, Curtea reamintind că faptul că reclamanta a luat ultimul cuvânt în procesul de recurs nu exonera Curtea Supremă de Justiţie de obligaţia de a o audia în timpul dezbaterilor. Curtea apreciază că, în speţă, Curtea Supremă de Justiţie trebuia cu atât mai mult să o audieze pe reclamantă cu cât aceasta îşi susţinea nevinovăţia şi fusese achitată în apel din lipsă de probe.

În cuprinsul hotărârii din 18 martie 2014 în Cauza Beraru împotriva României, Curtea reţine că principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanţei de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv. Curtea conştientizează că există posibilitatea ca o instanţă superioară sau instanţa supremă să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procedurii în primă instanţă. În această cauză, Curtea observă că instanţa de ultim grad de jurisdicţie nu numai că a menţinut hotărârea instanţei de prim grad, ci, în plus, şi-a bazat propria decizie pe probele prezentate în primă instanţă fără să le examineze direct. Întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabil. La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu trebuie să se ţină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor.

În Hotărârea din 2 decembrie 2014 în Cauza Cutean împotriva României, Curtea consideră că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat (a se vedea Beraru împotriva României, nr. 40.107/04, pct. 64, 18 martie 2014). Curtea consideră că, având în vedere importanţa procesului penal, considerentele menţionate se aplică şi cu privire la audierea directă a inculpatului de către judecătorul care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Curtea reaminteşte că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor. Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicţie a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care  credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format. În cazul de faţă, Curtea consideră, în baza argumentelor părţilor, că esenţa plângerii reclamantului se referă la schimbarea în timpul procesului a compunerii completului de judecată de la instanţa de fond, care l-a condamnat fără a-i fi ascultat pe el şi pe martorii din cauză. Curtea a observat că este necontestat faptul că a intervenit o modificare a compunerii completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă. În plus,  judecătorul care l-a condamnat nu i-a ascultat nici pe reclamant, nici pe martori în mod direct. De asemenea, nici instanţele superioare care au menţinut condamnarea reclamantului nu i-au ascultat în mod direct. Curtea reţine că niciunul dintre judecătorii din completul iniţial care i-au ascultat pe reclamant şi pe martori la prima instanţă nu a continuat examinarea cauzei. Mai mult, deşi condamnarea reclamantului nu se întemeia numai pe declaraţiile martorilor sau pe propria declaraţie, Curtea reţine că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârea de condamnare, într-o anumită măsură, pe probele menţionate. Curtea a reţinut că judecătorul ce a alcătuit completul instanţei de fond care l-a condamnat pe reclamant avea sarcina de a evalua elementele pretinsei infracţiuni, inclusiv elementul subiectiv, şi anume intenţia reclamantului de a o săvârşi. În aceste circumstanţe, audierea directă a reclamantului devine şi mai relevantă, în special pentru că instanţele superioare nu i-au audiat în mod direct nici pe reclamant, nici pe martori. Curtea reţine că reclamantul nu s-a plâns în timpul procesului la instanţa de fond de omisiunea celui de-al doilea complet de judecată de a-l audia. Cu toate acestea, o astfel de plângere a fost formulată în faţa instanţelor superioare şi a fost respinsă. Curtea reţine că reclamantul nu a contestat faptul că judecătorul care a făcut parte din cel de-al doilea complet de judecată din fond a fost şi judecătorul care a încheiat dezbaterile pe fondul cauzei şi care l-a condamnat. În plus, acelaşi judecător a ascultat pledoariile reclamantului în timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi a examinat concluziile scrise depuse de reclamant la instanţa de fond, după închiderea dezbaterilor. În plus, deşi este neclar din probele aflate la dosar dacă reclamantului i s-a permis să aibă ultimul cuvânt înaintea instanţei de fond, se pare că acesta a putut să facă acest lucru înaintea instanţelor superioare. Totuşi, Curtea observă că a decis anterior că, deşi dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvânt înaintea instanţei este cu siguranţă important, acesta nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat în timpul procesului. Curtea consideră că aceleaşi consideraţii se aplică şi cu referire la concluziile din timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi la concluziile scrise depuse de reclamant la instanţa de fond, când aceasta se afla în pronunţare.  Curtea observă că nu există probe la dosar care să sugereze că membrii completului de la instanţa de fond au fost schimbaţi pentru a influenţa rezultatul procesului în defavoarea reclamantului - sau din alte motive necorespunzătoare - ori că judecătorul care a făcut parte din completul de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti nu a fost independent sau imparţial şi reţine că acesta a avut la dispoziţia sa procesele-verbale din cadrul şedinţelor de judecată în care au fost audiaţi reclamanţii şi martorii. Cu toate acestea, Curtea reţine că afirmaţiile reclamantului şi ale martorilor au reprezentat probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost ascultate în mod direct de judecătorul de la instanţa de fond. Prin urmare, Curtea consideră că disponibilitatea în formă scrisă a declaraţiilor nu poate compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului. De asemenea, Curtea este conştientă că există posibilitatea ca o instanţă superioară sau instanţa supremă să remedieze, în anumite circumstanţe, deficienţele procesului în primă instanţă. În prezenta cauză, Curtea observă că instanţa de recurs nu numai că a menţinut hotărârea instanţei de fond, ci, în plus, şi-a întemeiat propria decizie pe probele prezentate în faţa primei instanţe fără să le examineze direct. Prin urmare, Curtea a constatat că schimbarea completului de judecată la instanţa de fond şi faptul că instanţele de apel şi recurs nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil, reţinând că a fost încălcat art. 6 din Convenţie.

Se are deci în vedere de către instanţa de apel că argumentele prezentate de către apărarea inculpatului C. privind încălcarea procesului echitabil sunt întemeiate, acest inculpat, care deşi a solicitat în mod expres, nu a fost ascultat nemijlocit de către prima instanţă care a dispus condamnarea sa, ţinându-se seama că nu s-a respectat dreptul la apărare, în condiţiile în care din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în raport de observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea inculpatului aşa cum  rezultă din audierea directă a inculpatului a cărui vinovăție este chemată să o stabilească. Se impune deci în cauză în mod necesar trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu respectarea exigențelor dreptului la apărare, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, în aplicarea directă a  dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se apreciază că remedierea deficienţei constatate nu poate avea loc direct în faţa instanţei de apel, atingerea adusă dreptului la apărarea prin refuzul primei instanţei de a audia nemijlocit inculpatul la cererea acestuia, conducând la o vătămare gravă a intereselor sale, încălcarea prevederilor art. 351 alin. 1 din Codul de procedură penală atrăgând nulitatea relativă a sentinţei penale, în cuprinsul hotărârii în Cauza Cutean împotriva României, arătându-se că aceleaşi consideraţii privind dreptul inculpatului de a avea ultimul cuvânt înaintea instanţei, acesta neputând fi echivalat cu dreptul său de a fi ascultat în timpul procesului, se aplică şi cu referire la concluziile din timpul dezbaterilor pe fondul cauzei şi la concluziile scrise depuse de reclamant la instanţa de fond, când aceasta se afla în pronunţare.

Conform art. 282 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. (2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 554/2017  din 19 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 1013 din 21 decembrie 2017, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională. Din cuprinsul acestei decizii, instanța de apel reține din considerentele hotărârii faptul că se contată că nulităţile actelor procesuale şi procedurale ocupă un loc important în sfera garanţiilor ce asigură efectivitatea principiului legalităţii procesului penal şi a principiului aflării adevărului, fiind menite să înlăture încălcările normelor de procedură care au intervenit cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a ducerii la îndeplinire a unui act procedural, precum şi consecinţele negative pe care aceste încălcări le-au produs în procesul penal. Nulităţile îndeplinesc astfel un scop preventiv - de preîntâmpinare a încălcării legii, un rol sancţionator - de desfiinţare a actelor efectuate cu încălcarea legii, precum şi un scop reparator - de refacere a actelor procesuale şi procedurale desfiinţate, dacă este necesar şi posibil. Nulitatea este definită ca fiind acea sancţiune procesuală constatată şi aplicată de un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, organul judiciar dispunând refacerea acestuia atunci când este necesar şi dacă este posibil. În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept - în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare supremă - şi principiul legalităţii şi ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiţiei, pentru motivele arătate în continuare. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor. Curtea observă că normele privind reglementarea administrării probelor au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Prin natura lor, anumite mijloace de probă sunt imposibil de readministrat sau, chiar dacă această posibilitate există, organul judiciar poate respinge ca nefiind utilă readministrarea unui mijloc de probă deja aflat în dosar. Procedurile legale de obţinere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acurateţea şi nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective.

Nulităţile relative, constatate mai sus, au fost invocate în condiţiile art. 282 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură penală, nulităţile intervenind la ultimul termen de judecată din faţa primei instanţe, termen la care au avut loc şi dezbaterile, şi respectiv în cuprinsul sentinţei penale atacate, fiind invocate prin motivele de apel formulate în cauză de către cei doi inculpaţi.

Curtea Constituțională a observat că normele privind reglementarea administrării probelor au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale.

Conform art. 2 din Codul de procedură penală,  intitulat „Legalitatea procesului penal”, procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Conform art. 378 alin. 6 din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar, iar potrivit art. 374 alin. 2, inculpatul are dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.

În speţă, vătămarea produsă celor doi inculpaţi C. şi A., participanţi în procesul penal ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor de lege încălcate,  prin nerespectarea legii constând în dispoziţiile din Codul de procedură penală indicate mai sus este una dovedită,  constatându-se incidenţa nulităţii relative şi faptul că vătămarea respectivă nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, respectiv desfiinţarea hotărârii penale de condamnare.

Potrivit art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, instanţa judecând apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

Încălcarea dispozițiilor legale privind conținutul expunerii hotărârii conform art. 403 alin. 1 lit. c din Codul de procedură penală, precum și cele care garantează inculpatului dreptul la apărare nu poate fi înlăturată în fața instanței de apel, care, dacă ar proceda la o nouă judecată și ar pronunța o nouă hotărâre, ar priva inculpații de un grad de jurisdicție în materie penală. Astfel, se are în vedere că, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, intitulat „Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală”, „1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi  exercitat, sunt reglementate de lege. 2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.” În speţă nu ar fi respectat articolul 2 din Protocolul 7, enumerat mai sus, în condiţiile în care chiar instanţa de apel ar proceda la declararea vinovăţiei inculpaţilor în apel, printr-o hotărâre definitivă, fără ca persoanele declarate vinovate să mai poată formula o cale de atac ordinară  şi fără ca o altă instanţă superioară să examineze vinovăţia acestora, în condițiile în care condamnarea inculpaților de către prima instanță a avut loc în lipsa oricărei analize a probelor administrate, care să fi servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei sau care să fi fost înlăturate, precum și a oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză, precum și în condițiile în care nu a fost audiat un inculpat care era prezent în fața instanței și a cerut ascultarea sa. 

Conform articolului 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

În aceste condiţii, deşi printre cazurile prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, când se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, nu se regăseşte situaţia de faţă, instanţa de apel acordă efect direct și supremație dispozițiilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, respectiv dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, aplicând şi dispoziţiile articolului 20 din Constituţie şi în consecinţă, coroborat cu dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală, va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Bacău şi inculpaţii A. şi C. împotriva sentinţei penale nr. 471/D/28.11.2017 a Tribunalului Bacău, pronunţată în dosarul nr. […], pe care o va desfiinţa şi va dispune rejudecarea cauzei de către Tribunalul Braşov.

Sunt avute în vedere dispozițiile art. 75 alin. 4 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanţa corespunzătoare în grad celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de desfiinţare.

Conform art. 424 alin. 4 din Codul de procedură penală, când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept.

În speţă, este desfiinţată sentinţa penală de condamnare, dar, în acelaşi timp, la rejudecarea cauzei, urmează a fi respectat dreptul la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, şi principiul nemijlocirii, conform Hotărârilor CEDO în cauzele Beraru împotriva României şi Cutean împotriva României, o modificare adusă compunerii completului de judecată determinând o nouă reaudiere a persoanelor ascultate.

Domenii speta

Spete similare