Dreptul muncii. Întreruperea termenului de prescripţie ca urmare a apariţiei unui act normativ de eşalonare a drepturilor salariale restante.

- art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul  muncii şi art. 2 din Legea nr. 85/2016

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul  muncii, conform cărora cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

În speţă, cererea reclamantului a fost fundamentată în drept pe prevederile Legii nr. 85/2016 iar art. 2 din actul normativ menţionat stabilește următoarele: „(1) Personalului didactic din învățământul de stat căruia, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu i s-au acordat diferențele salariale, indiferent din ce motiv și pe baza căror decizii, pentru perioada octombrie 2008-13 mai 2011, rezultate din aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, cu modificările și completările ulterioare, a prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, a Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, i se plătesc aceste drepturi eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, de la data intrării în vigoare a prezentei legi (...), conform graficului stabilit de lege.

Textul de lege menţionat face referire expresă la diferențe salariale rezultate din aplicarea prevederilor actelor normative menționate, aferente perioadei octombrie 2008-13 mai 2011, care nu i s-au acordat beneficiarului indiferent din ce motiv și pe baza căror decizii, fiind vorba despre drepturi existente în patrimoniul beneficiarilor, născute în perioada în care actele normative enumerate erau în vigoare (aferente perioadei octombrie 2008-13 mai 2011), beneficiarii fiind îndreptățiți la plata acestora în perioada respectivă.

Aşadar, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/2016 (8 mai 2016), dreptul la acțiune pentru plata acestor diferențe salariale era prescris, astfel încât beneficiarii lor nu le mai puteau obține decât prin executarea obligației de plată de către angajatori ca obligație naturală, nemaiputând însă beneficia de forța coercitivă a statului în acest sens.

În baza Legii nr. 85/2016 nu se constituie drepturi noi, ci obligațiile de plată redevin perfecte, beneficiarii drepturilor putând să le obțină din nou cu ajutorul forței coercitive a statului.

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată că prin Sentinţa civilă nr.650 din data de 06.08.2020 a Tribunalului Covasna– secţia civilă s-a dispus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea formulată de partea reclamantă A., cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la […], în contradictoriu cu părţile  pârâte  B. C., cu sediul în […] şi  CONSILIUL JUDEŢEAN D., cu sediul în […], ca fiind prescrisă, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de partea pârâtă B. C.  în contradictoriu cu partea chemată în garanţie Consiliului Judeţean D., ca rămasă fără obiect, fiind obligată partea reclamantă să plătească suma de 250 lei reprezentând cheltuieli de judecată părţii pârâte B. C..

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:

În fapt, în ce priveşte acţiunea principală ce a fost disjunsă sub numărul de mai sus din dosarul civil nr. xxxxx, tribunalul a constatat că, în perioada octombrie 2008 - mai 2011 pentru care se pretind anumite drepturi salariale care constituie obiectul prezentului dosar, partea reclamantă A. a fost angajată a părţii pârâte B. C. în funcţia de profesor.

 Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ce a fost invocată în cauză, instanţa de fond a reţinut că în drept sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul  muncii, conform cărora: 

(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:

c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;

Acest termen de prescripţie curge, în speţă, de la data arătată prin cererea de chemare în judecată, respectiv octombrie 2008, iar pentru fiecare lună din acea perioadă de mai sus curge un alt termen separat de 3 ani, astfel că, în final, pentru perioada octombrie 2008-mai 2011 ultimul termen de prescripţie s-a împlinit luna mai 2014.

Tribunalul a mai reţinut faptul că, sub nici o formă, nu se poate reţine că momentul de când se calculează termenul de prescripţie ca fiind cel al apariţiei actului normativ invocat de reclamant pentru că acest lucru ar goli de conţinut însăşi instituţia prescripţiei care urmăreşte ocrotirea unui drept doar  într-o perioadă limitată de timp şi s-ar ajunge ca în fapt prescripţia dreptului la acţiune să devină de facto inaplicabilă, iar pretenţiile salariale imprescriptibile, ceea ce în mod sigur legiuitorul nu a avut în vedere prin reglementarea dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul  muncii.

Este, deci, de domeniul evidenţei că, faţă de această situaţie, termenul de prescripţie este împlinit în speţă în luna mai 2013, iar acţiunea reclamantei a fost înregistrată pe data de 24.06.2019 deci dreptul la acţiune al reclamantei este prescris cu peste 5 ani de zile.

În concluzie, faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, instanţa de fond, văzând şi dispoziţiile art. 249 Noul Cod de procedură civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de partea pârâtă, pe cale de consecinţă, a respins pretenţiile părţii reclamante, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut faptul că  aceasta a rămas fără obiect dat fiind că acţiunea principală se impune a fi respinsă.

 Astfel, tribunalul a constatat pentru cererea de chemare în garanţie, cu reținerea dispoziţiilor art. 72-75 Noul Cod de procedură civilă, şi art. 249 Noul Cod de procedură civilă că, în speţă, se impune respingerea acestei cereri ca fiind rămasă fără obiect.

De asemenea, în ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că se solicită în total cheltuieli în sumă de 10750 lei onorariu avocaţial de către partea pârâtă B. C. de la toate cele 42 de părţi  reclamante din dosarul civil  nr. xxxxx din care a fost disjunsă prezenta cauză, iar în cauzele disjunse toate părţile reclamante sunt obligate să plătească fiecare suma de 250 lei cheltuieli de judecată către aceeași parte pârâtă.

Astfel, în final, în ce priveşte cheltuielile de judecată din prezentul dosar, cu reţinerea dispoziţiilor art. 451, 453, şi 455 Noul Cod de procedură civilă tribunalul a constatat că se impune obligarea părţii reclamante la plata cheltuielilor de judecată respectiv la plata sumei de 250 lei reprezentând cheltuieli de judecată către partea reclamantă B. C..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, anularea în totalitate a sentinţei atacate şi în principal, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a învederat că şi alte instanțe s-au pronunţat la nivel naţional în sensul că dreptul angajaţilor la diferenţele salariale s-au născut în baza O.G. nr. 15/2008 aprobată  prin Legea nr. 221/2008, chiar la momentul intrării în vigoare a acestor acte normative iar prin trecerea termenului de prescripţie extinctivă, obligaţia angajatorului de a le plăti a devenit una imperfectă, în sensul că această obligație a continuat să existe , dar executarea ei nu s-ar mai fi putut obţine prin forţa coercitivă a statului.

Însă prin Legea nr. 85/2016 s-a renunţat practic la această prescripţie scursă în favoarea angajatorilor (fiind incidente prevederile art. 2507 - 2511 Cod civil) iar obligația imperfectă s-a transformat într-una perfectă (conform art. 2506 alin.4 Cod civil), cu privire la care legiuitorul a intenţionat o executare benevolă.

Se mai invocă faptul art. 2512 alin. 2 Cod civil prevede că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, în acest sens pronunţându-se şi Decizia nr.1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie  pronunţată într-un RIL.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480 Cod procedură civilă.

Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform dispoziţiilor art. 270 din Codul muncii.

Intimata pârâtă B. C. a depus întâmpinare (f.16-20) prin care a solicitat în principal respingerea apelului ca fiind neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, obligarea chematului în garanţie Consiliul Judeţean D. la asigurarea finanţării pârâtei în vederea efectuării plăţii drepturilor salariale actualizate, pretinse de apelant.

De asemenea, chematul în garanţie Consiliul Judeţean D. a depus întâmpinare (f.23-25) prin care a solicitat respingerea apelului ca inadmisibil şi nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate, fiind incidente prevederile art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii.

Apelantul reclamant a depus răspuns la întâmpinare (f.32-33) prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către pârâți şi admiterea apelului.

În apel, nu au fost administrate alte probe noi.

Analizând sentinţa apelată în raport de probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea constată că cererea de apel este fondată.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect că sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul  muncii, conform cărora cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

În speţă, cererea reclamantului a fost fundamentată în drept pe prevederile Legii nr. 85/2016 iar art. 2 din actul normativ menţionat stabilește următoarele: „(1) Personalului didactic din învățământul de stat căruia, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, nu i s-au acordat diferențele salariale, indiferent din ce motiv și pe baza căror decizii, pentru perioada octombrie 2008-13 mai 2011, rezultate din aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, cu modificările și completările ulterioare, a prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, a Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, i se plătesc aceste drepturi eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, de la data intrării în vigoare a prezentei legi (...), conform graficului stabilit de lege.

Textul de lege menţionat face referire expresă la diferențe salariale rezultate din aplicarea prevederilor actelor normative menționate, aferente perioadei octombrie 2008-13 mai 2011, care nu i s-au acordat beneficiarului indiferent din ce motiv și pe baza căror decizii, fiind vorba despre drepturi existente în patrimoniul beneficiarilor, născute în perioada în care actele normative enumerate erau în vigoare (aferente perioadei octombrie 2008-13 mai 2011), beneficiarii fiind îndreptățiți la plata acestora în perioada respectivă.

Aşadar, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/2016 (8 mai 2016), dreptul la acțiune pentru plata acestor diferențe salariale era prescris, astfel încât beneficiarii lor nu le mai puteau obține decât prin executarea obligației de plată de către angajatori ca obligație naturală, nemaiputând însă beneficia de forța coercitivă a statului în acest sens.

În baza Legii nr. 85/2016 nu se constituie drepturi noi, ci obligațiile de plată redevin perfecte, beneficiarii drepturilor putând să le obțină din nou cu ajutorul forței coercitive a statului.

Nu se poate reţine că dacă s-ar calcula termenul de prescripţie de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/2016 s-ar goli de conţinut însăşi instituţia prescripţiei, de vreme ce a fost opţiunea legiuitorului de a acorda aceste diferenţe de drepturi salariale, inclusiv personalului didactic căruia, până la data intrării în vigoare a legii, nu i s-au acordat diferențele salariale, indiferent din ce motiv și pe baza căror decizii.

În schimb, nu este întemeiat motivul de apel referitor la dispoziţiile art.2512 alin.2 din Noul Cod civil care nu permit invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din oficiu, întrucât nu sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod civil, termenul de prescripţie începând să curgă anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil şi rămânând supus dispoziţiilor legii în vigoare la momentul începutului termenului de prescripţie.

În acest sens, sunt şi prevederile Deciziei în interesul legii nr.1/2014 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Faţă de considerentele expuse şi în raport de prevederile art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, se impune admiterea cererii de apel formulate de către reclamantul A., anularea sentinţei atacate şi respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza excepţiile invocate de către chematul în garanţie Consiliul Judeţean D. şi fondul pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamant.

Domenii speta

Spete similare