Condiţiile de existenţă a impreviziunii, în situaţia formulării unei notificări de dare în plată a imobilului.

- art.4, art.7 şi art.8 din Legea  nr. 77/2016

În privinţa veniturilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut în mod corect cele statuate prin decizia CCR nr. 415/2018 în sensul că „impreviziunea vizează numai o ruină care afectează utilitatea socială a contractului de credit, și nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza, exclusiv, prestațiile părților din contractul de credit de natură să determine ruina contractuală a debitorului, și nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar ar fi alterată noțiunea de impreviziune contractuală, care ar glisa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestațiile părților la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului”.

Potrivit aceleiași decizii a Curţii Constituţionale „instanța judecătorească învestită, în temeiul art.7 sau, după caz, art.8 din Legea nr.77/2016, cu soluționarea unor acțiuni având ca obiect contestații formulate de creditori și, respectiv, acțiuni ale debitorilor, ca expresie a obligației statului de a garanta dreptul de proprietate privată, nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci își va limita analiza la dinamica obligațiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit și, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata că, referitor la contractul de credit astfel analizat, a intervenit impreviziunea”.

În schimb, instanţa de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor Legii  nr.77/2016 şi a Deciziilor Curţii Constituţionale, susţinând că această creştere înregistrată de cursul de schimb CHF/leu nu este prin sine însuşi suficientă pentru a se reţine intervenţia unui eveniment exterior şi imprevizibil, care să determine ruina contractuală a apelanţilor şi care să justifice darea în plată a imobilului.

În acest sens, relevante sunt cele reţinute prin intermediul Deciziei CCR nr.731/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 29.01.2020, obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării acesteia,

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că stabilirea impreviziunii este greu de realizat printr-o interpretare de la caz la caz a legii, astfel că existenţa normativă a unor criterii şi condiţii constituie un reper incontestabil, atât pentru părţile contractului, cât şi pentru judecătorul cauzei. De aceea, după adoptarea Legii nr. 77/2016, în lipsa unor repere practice clare, instanţele judecătoreşti au răspuns într-un mod difuz la exigenţele impreviziunii, interpretând exigenţele stabilite în Decizia Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016 într-un mod care nu întotdeauna a fost concordant cu definiţia impreviziunii. În acest context, Curtea reţine că, în deciziile sale cu privire la Legea nr.77/2016, a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului [spre exemplu, Decizia nr.415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.781 din 12 septembrie 2018], tocmai pentru că în mod greşit instanţele judecătorești analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual (pct.52).

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată că prin Decizia civilă nr. 1330/A/27.09.2019 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea apelului incident formulat de intimatele A. şi B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 11282/05.12.2018 pronunţată de Judecătoria Braşov, ca inadmisibil şi respingerea apelului formulat de apelanţii C. şi D. împotriva sentinței civile nr. 11282/05.12.2018 pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a păstrat-o, fiind obligaţi apelanţii la plata către intimata A. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal apelanţii  C. şi D., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate, iar în urma rejudecării, să se respingă contestaţia intimatelor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanţa de fond a aplicat greşit în speţă normele de drept material privind impreviziunea contractelor astfel cum aceasta a fost interpretată prin Decizia 623/2016 a Curţii Constituţionale (referitor la aplicarea art. 969, 970 Cod civil din 1864) şi prevederile art. 57 din Constituţia României privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor.

Art. 970 Cod civil 1864, aplicabil contractului în speţă, prevedea astfel: „Convenţiile trebuie executate cu bună - credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”

În timp, valoarea contraprestaţiilor a suferit fluctuaţii majore, astfel încât, pe parcursul executării contractului, obligaţia de restituire a creditului a devenit mult mai oneroasă decât în momentul contractării acestuia. Contractul nu a mai fost executat cu bună-credinţă de către bancă, iar echitatea nu permite ca numai una dintre părţi să suporte, în cursul derulării contractului, schimbarea privind onerozitatea unei obligaţii, cu atât mai mult cu cât această schimbare nu ii este imputabilă.

Pe lângă condiţiile strict impuse de Legea nr. 77/2016, în privinţa recurenţilor sunt satisfăcute şi condiţiile privind incidenţa teoriei impreviziunii, astfel cum a fost statuat prin Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Se consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să se raporteze, prin calculele efectuate, la momentul la care banca ar fi trebuit să se prezinte la notar pentru operarea dării în plată, nu la momentul formulării cererii de apel. Instanţa trebuie să verifice dacă la momentul formulării unei cereri sunt îndeplinite anumite condiţii privind imposibilitatea plăţii şi nu la un moment ulterior. Considerând ca şi dată de referinţă data de 20.06.2016 (data la care au invitat banca să se prezinte la notar pentru darea în plată a imobilului), cursurile de schimb erau următoarele: 4,185 CHF/leu (creştere cu 85,66% faţă de 14.02.2008), 4,534 EUR/leu (creştere cu 24,56% faţă de 14.02.2008) şi 4,03 USD/leu (creştere cu 63%).

Se mai susţine că instanţa a reţinut în mod greşit că aspectul creşterii cursului de schimb CHF/leu nu este prin sine însuşi suficient pentru a se reţine intervenţia unui element exterior şi imprevizibil care să determine ruina contractuală şi să justifice darea în plată a imobilului.

În primul rând, Legea nr. 77/2016 nu vorbeşte nicăieri despre necesitatea condiţiei „ruinei contractuale” a debitorului şi se consideră că este suficientă existenţa unui dezechilibru contractual suficient de important.

În al doilea rând, se apreciază că diferenţele de curs CHF faţă de momentul contractării creditului au fost atât de mari încât justifică caracterizarea lor ca „element exterior şi imprevizibil”.

Instanţa de apel a mai afirmat că o creştere de 82% (deşi, de fapt, între 14.02.2008 şi 20.06.2016 creşterea a fost de 85,66%) nu este una care să nu fi putut fi previzionată de părţi la momentul încheierii contractului.

Această creştere chiar nu a putut fi previzionată de recurenţi la momentul încheierii contractului, altfel nu s-ar fi ajuns să încheiem acest contract de credit.

Se mai afirmă că dacă nici creditului luat de recurenţi în CHR, în privinţa căruia a operat o creştere a onerozităţii obligaţiei contractuale cu peste 85% (între momentul contractării şi cel al dării în plată) nu i se poate aplica darea în plată, atunci nu numai că Legea nr. 77/2016 a fost instituită degeaba şi nu se poate aplica în nici un caz, ci ea nu se poate aplica nici conform interpretării date prin Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale în sensul aplicării de la caz la caz a teoriei impreviziunii şi a efectuării distincţiei că debitorul nu că nu vrea, ci că nu poate să continue contractul.

Se mai susţine că recurenţii au dovedit cu prisosinţă că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru aceştia, fiind prezentate înscrisuri prin care au dovedit veniturile pe care le realizează familia acestora şi valoarea lunară a creditului.

Recurenţii mai afirmă că banca nu suferă nici un prejudiciu prin darea în plată.

Contractul de împrumut pentru achiziţionarea apartamentului ce face obiectul prezentei acţiuni dintre bancă şi recurenţi a fost încheiat pentru suma de 111.150 CHF.

Imobilul a fost evaluat la data acordării împrumutului la suma de 299.000 RON, reprezentând echivalentul a 129.800 CHF/80.800 euro, stabilită conform Raportului de evaluare nr. 8CV/01.02.2008 întocmit de expert evaluator E..

Recurenţii au achitat ratele creditului între anii 2008 şi 2016, un total de peste 30.000 CHF iar pe lângă achitarea tuturor acestor rate, prin darea în plată, banca rămâne şi cu imobilul, care oricum are o valoare superioară creditului acordat.

În drept, au fost invocate prevederile  art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform prevederilor art.29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatele creditoare A. şi B. S.A. au depus întâmpinare (f.27-42) prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au susţinut că nu poate fi omis faptul ca părţile au încheiat un contract de creditare in valuta, așa încât creşterea cursului nu poate fi văzută ca o situaţie excepţională; variaţia circumstanţelor şi, deci, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractului, pe care părţile ii suporta fiecare, după cum cursul creste sau scade.

Pentru aplicarea teoriei impreviziunii, este necesar ca debitorul sa nu îşi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor si nici sa nu se poată considera ca si-ar fi asumat acest risc.

Aceasta situaţie nu se regăseşte în speţă, riscul creşterii sau descreşterii cursului valutar fiind inerent oricărui contract încheiat în valută.

Se mai invocă incidenţa Deciziilor CCR nr.623/2016 şi nr.62/2017 iar în prezenta cauză, nu există niciun eveniment excepţional care să fi intervenit în raporturile juridice dintre banca şi intimaţi şi care să fi dezechilibrat într-atât de mult executarea obligaţiilor încât să fie justificată adaptarea sau încetarea contractului.

Se mai afirmă că intimaţii sunt cei care trebuiau să dovedească atât existenţa evenimentului excepţional şi exterior, cât şi anvergură efectelor sale sau, altfel spus, intimaţii sunt cei care erau obligaţi să facă proba îndeplinirii condiţiilor impreviziunii.

Totodată, se susţine că nu se poate considera că riscul valutar şi aprecierea francului elveţian ar fi, în sine, apte să conducă la concluzia incidenţei impreviziunii, aşa cum, în mod greşit, a procedat prima instanţă, fiind invocate în acest sens cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/17.02.2017.

În recurs, nu au fost administrate alte probe noi.

Analizând decizia recurată, în raport de probele administrate în faţa instanţelor de fond şi de motivele de recurs invocate, Curtea constată că cererea de recurs este fondată.

Astfel, recursul a fost întemeiat, formal, pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct. 8 Cod de procedură civilă, potrivit cărora:

,,ART. 488

Motivele de casare

(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

În acest context, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitate numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, instanţele de fond şi de apel sunt îndrituite să stabilească efectiv situaţia de fapt pe baza administrării probatoriilor, iar instanţa de recurs verifică numai dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în mod corect că s-a invocat creşterea imprevizibilă a cursului leu/CHF între momentul contractării creditului (14.02.2008), când 1 CHF era 2,254 lei, şi data formulării apelului-20.12.2018, când 1 CHF era 4,119 lei (o creştere de cca 82 %), în comparaţie cu creşterea înregistrată de celelalte monede de referinţă.

Totodată, în privinţa veniturilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut în mod corect cele statuate prin decizia CCR nr. 415/2018 în sensul că “impreviziunea vizează numai o ruină care afectează utilitatea socială a contractului de credit, și nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii se vor analiza, exclusiv, prestațiile părților din contractul de credit de natură să determine ruina contractuală a debitorului, și nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar ar fi alterată noțiunea de impreviziune contractuală, care ar glisa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestațiile părților la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului”.

Potrivit aceleiași deciziei a Curţii Constituţionale „instanța judecătorească învestită, în temeiul art.7 sau, după caz, art.8 din Legea nr.77/2016, cu soluționarea unor acțiuni având ca obiect contestații formulate de creditori și, respectiv, acțiuni ale debitorilor, ca expresie a obligației statului de a garanta dreptul de proprietate privată, nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci își va limita analiza la dinamica obligațiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit și, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata că, referitor la contractul de credit astfel analizat, a intervenit impreviziunea”.

În schimb, instanţa de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor Legii nr.77/2016 şi a Deciziilor Curţii Constituţionale, susţinând că această creşterea înregistrată de cursul de schimb CHF/leu nu este prin sine însuşi suficientă pentru a se reţine intervenţia unui eveniment exterior şi imprevizibil, care să determine ruina contractuală a apelanţilor şi care să justifice darea în plată a imobilului.

În acest sens, relevante sunt cele reţinute prin intermediul Deciziei CCR nr.731/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 29.01.2020, obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării acesteia.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că stabilirea impreviziunii este greu de realizat printr-o interpretare de la caz la caz a legii, astfel că existenţa normativă a unor criterii şi condiţii constituie un reper incontestabil, atât pentru părţile contractului, cât şi pentru judecătorul cauzei. De aceea, după adoptarea Legii nr.77/2016, în lipsa unor repere practice clare, instanţele judecătoreşti au răspuns într-un mod difuz la exigenţele impreviziunii, interpretând exigenţele stabilite în Decizia Curţii Constituţionale nr.623 din 25 octombrie 2016 într-un mod care nu întotdeauna a fost concordant cu definiţia impreviziunii. În acest context, Curtea reţine că, în deciziile sale cu privire la Legea nr.77/2016, a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului [spre exemplu, Decizia nr.415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.781 din 12 septembrie 2018] , tocmai pentru că în mod greşit instanţele judecătorești analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual (pct.52).

Curtea a mai constatat că legiuitorul a identificat în mod corect diferenţele de curs valutar apărute pe perioada de executare a contractului, ca un factor generator al impreviziunii, rămânând, însă, de analizat consistența valorică şi persistenţa în timp a acestor fluctuaţii de curs în economia contractului.

Impreviziunea implică o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la încheierea contractului, ea reflectă o situaţie continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea socială a contractului şi care se exprimă în ideea de ruină contractuală. În acest sens, prin Decizia nr.415 din 19 iunie 2018, anterior referită, Curtea a stabilit că ruina debitorului este o noţiune cu o sferă de cuprindere mai largă, iar ruina contractuală face parte din aceasta. Ruina contractuală a debitorului trebuie analizată numai din punctul de vedere al raportului contractual existent între cele două părţi, în sensul că această apreciere nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat. Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are nici un element de contingenţă cu situaţia economico-financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre prestaţiile contractuale ale părţilor.

Abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale, precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit.

Prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, par.100, Curtea a statuat că, „potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare […]”. Raportând cele de mai sus la ipoteza fluctuaţiei de curs valutar, Curtea constată că este îndeplinită condiţia obiectivă a intervenirii situaţiei neprevăzute atât timp cât fluctuația de curs valutar are o anumită consistenţă valorică şi persistenţă temporală. În privinţa condiţiilor subiective, Curtea reţine că, atât timp cât debitorul nu a provocat el însuşi situaţia obiectivă reţinută sau nu a avut intenţia expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit, înseamnă că în situaţia dată există impreviziune. Prin urmare, Curtea constată că diferenţele de curs valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului şi întinderii în timp, pot constitui, în sine, o situaţie de impreviziune, pentru că la momentul contractării creditului, deşi părţile au avut în vedere o anumită fluctuaţie valutară inerentă oricărui contract convenit în monedă străină, nu se poate afirma cu drept temei că riscul astfel acceptat a depăşit ceea ce este rezonabil. Totodată, Curtea reiterează faptul că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual (pct.65).

Se mai afirmă de către instanţa constituţională că  riscul valutar al unui contract încheiat în monedă străină face parte din obiectul principal al contractului de credit, iar câştigul realizat este un bun ocrotit de dispoziţiile art. 44 din Constituţie. Curtea, prin Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, par.128, a statuat că dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea 14 dreptului de proprietate. Prin urmare, legiuitorului îi revine sarcina de a găsi acel punct în care relaţia de echilibru contractual între cele două interese concurente individuale este rupt, în defavoarea debitorului, pentru că numai din acel punct nu se pune în discuţie o limitare a dreptului de proprietate al creditorului, în schimb, are loc o afectare a dreptului de proprietate al debitorului. Din perspectiva riscului valutar, determinarea punctului în care justul echilibru între cele două interese concurente se rupe trebuie să valorifice atât o componentă valorică, cât şi una temporală. Este adevărat că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante. Or, textul de lege analizat, pe de o parte, nu reglementează nimic în privinţa persistenţei în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu, ireversibil, iar, pe de altă parte, condiţionează atragerea impreviziunii de o fluctuaţie de curs de 20% în raport cu data contractării creditului, ceea ce, din perspectiva cuantumului fluctuației, nu se poate subsuma riscului supraadăugat. Astfel, soluţia legislativă preconizată nu se circumscrie condiţiilor antereferite, din moment ce valorifică numai o fluctuaţie moderată a monedei creditului (pct.66).

Aplicând cele reţinute de către instanţa de contencios constituţional în cadrul prezentei speţe, se constată că în cazul creditelor contracte în moneda CHF, a existat o fluctuaţie majoră de curs valutar, care s-a manifestat în mod constant pe perioada derulării raporturilor contractuale, fiind vorba de o creştere cu cca. 82% a cursului de schimb, ceea ce a determinat o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, riscul valutar fiind suportat conform clauzelor contractuale numai de către recurenţii debitori.

Aşadar, dacă în considerentele deciziei CCR nr.731/2019, Curtea a apreciat că o fluctuaţie de curs de 20% în raport cu data contractării creditului nu se poate subsuma riscului supraadăugat, fiind vorba numai de o fluctuaţie moderată a monedei creditului, o creştere cu 82% a cursului de schimb în raport cu data contractării creditului, se circumscrie unei situaţii de impreviziune contractuală, intervenind o fluctuaţie majoră a monedei creditului.

Relativ la apărarea intimatelor, în sensul că şi anterior încheierii contractului de credit, moneda CHF a cunoscut o fluctuație majoră de curs valutar, în mod similar cu perioada de referinţă din litigiu, Curtea reţine că nu este fondată, neputând conduce instanţa la pronunţarea unei alte soluţii.

Se are în vedere în acest sens, în primul rând, faptul că ceea ce interesează în cauză este diferenţa de curs valutar a monedei în care s-a contractat, în perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data notificării, iar pe de altă parte, existenţa unei fluctuaţii a cursului de schimb valutar anterioară contractului nu poate avea semnificaţia asumării riscului valutar de către consumator. Mai mult, se reţine faptul că impreviziunea vizează ruperea echilibrului contractual, ceea ce înseamnă că suportarea riscului valutar, de o anumită amploare şi persistenţă sub aspect temporal, nu poate avea loc numai de către consumator.

Prin urmare, în temeiul art.498 alin. 1 raportat la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, se va dispune casarea în parte a hotărârii recurate, şi reţinerea cauzei pentru rejudecarea apelului declarat în cauză de către debitorii C. şi D., neformând obiect de critică în recurs soluţia respingerii ca inadmisibil a apelului incident declarat de către intimatele A. şi B. SA.

În rejudecare, instanţa de control judiciar apreciază că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii contractuale, apelanţii pârâţi dovedind intervenţia riscului supraadăugat, ca urmare a fluctuaţiei majore a monedei creditului pe parcursul derulării raporturilor contractuale, pentru considerentele expuse pe larg la momentul analizării incidenţei motivului de casare prevăzut de art.488 pct.8 Cod procedură civilă.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea  va admite apelul introdus de către debitorii C. şi D.. şi va schimba în parte sentinţa apelată în sensul respingerii contestaţiei formulată de către contestatoarele A. şi B. SA.

În faţa instanţei de apel, apelanţii C. şi D. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată însă nu au depus vreo dovadă a efectuării vreunor cheltuieli în apel sau în faţa instanţei de fond, motiv pentru care solicitarea acestor va fi respinsă ca nedovedită.

Domenii speta

Spete similare