Dreptul muncii. Art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Momentul de început al termenului de prescripţie al acţiunii în răspundere patrimonială pen

Dreptul muncii. Art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Momentul de început al termenului de prescripţie al acţiunii în răspundere patrimonială pentru prejudiciile cauzate de salariat.

- art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003;

- art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Nu se poate admite interpretarea propusă de către apelant în sensul că prevederile Legii  nr. 62/2011 referitoare la momentul de început al termenului de prescripție s-ar corobora cu cele ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale Codul civil.

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate.

Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

Constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței.

Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată că prin sentinţa civilă nr.603/Mas din data de 15.07.2019 a Tribunalului Brașov – secţia I civilă, s-a dispus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtul A., prin întâmpinare, şi în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulata de reclamantul MUNICIPIUL B. împotriva pârâtului  A., ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 2041/CA din 03.11.2017 pronunţată în dosarul nr. xxxxx al Tribunalului Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de judecată a hotărât în sensul următor: „Admite în parte cererea formulată de reclamantul MUNICIPIUL B. prin primar, cu sediul în […] în contradictoriu cu pârâta  S.C. C. S.A, cu sediul în […].

Obligă pârâta să restituie reclamantului 91827,34 lei reprezentând sumă încasată necuvenit conform procesului-verbal de constatare nr. 15678/27.06.2014 al Camerei de Conturi D..

Obligă pârâta să plătească reclamantului penalităţi de întârziere de 68569,55 lei, calculate la data de 31.07.2017 aferente debitului.

Respinge cererile părţilor privind obligarea reciprocă la plata cheltuielilor de judecată.”

Prin decizia civilă nr. 787/R/16.04.2018 pronunţată în dosarul nr. xxxxx  al Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a decis: „Admite recursul formulat de recurenta S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2041/CA/03.11.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov pe care o casează.

Admite recursul formulat de recurenta S.C. C. S.A. împotriva încheierii din data de 30.10.2017 pronunţată în dosarul nr. xxxxx de Tribunal Braşov pe care o casează cu privire la modul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul Municipiul B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. ca prescrisă”.

Prin procesul-verbal de constatare nr.15.678 din 27.06.2014, întocmit de Curtea de Conturi a României. Camera de Conturi a Judeţului D. (f.10-15, vol. xxxxx al Judecătoriei Făgăraş) s-a realizat auditul financiar asupra conturilor de execuţie bugetară întocmite pentru anul 2013 la UAT Municipiul B..

Astfel, s-a constatat că partea pârâtă, în calitate de viceprimar a acordat viza „Bun de plată” pe factură cu nr.170/18.11.2013, ce cuprindea lucrări executate la un preţ mai mare decât cel stabilit prin procedura de atribuire prin SEAP, către S.C. C. S.A. D..

Recomandările auditorilor publici externi au fost în sensul că ordonatorul principal de credite să dispună luarea de măsuri privind stabilirea şi recuperarea în condiţiile legii a întinderii prejudiciului adus bugetului local prin efectuarea de plăţi nedatorate, în baza facturii nr.170/18.11.2013, către S.C. C. S.A. D., precum şi extinderea verificării asupra tuturor lucrărilor similare, achiziţionate prin afişare electronică în vederea stabilirii sumelor achitate, conform ofertei de achiziţie. 

Demersul judiciar iniţiat de către reclamantă este întemeiat pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii şi art.1357 din Codul civil.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 268 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Prin urmare, aceste dispoziţii care se aplică şi situaţiei din speţă, deoarece chiar dacă suntem în prezenţa răspunderii patrimoniale reglementate de art. 254 alin. 1 Codul muncii, procedura de reîntregire a patrimoniului angajatorului se poate efectua în limitele termenelor prevăzute de dispoziţiile Decretului nr. 157/1958.

Potrivit art. 8 din acest act normativ, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.

În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 211 lit. c) Legea nr. 62/2011 a dialogului social, plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Din aceste din urmă dispoziţii legale, rezultă că legea specială reglementează în mod diferit de dreptul comun momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la acţiune privind plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate angajatorului, instituind un termen obiectiv, şi anume acela al producerii pagubei, indiferent de data la care angajatorul a cunoscut pagubă şi pe cel care răspunde de ea.

Instanţa de fond a apreciat că în ipoteza din cauză, întrucât există un conflict între legea generală în materie, care este Codul muncii şi legea specială, respectiv Legea dialogului social, se va aplica principiul specialia generalibus derogant, care conduce şi la o aplicare a unui text care este mai  favorabil salariatului.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul plăţii facturii nr.170/18.11.2013, neavând relevanţă conform celor expuse anterior data la care angajatorul a cunoscut paguba ca urmare a întocmirii raportului de control.

De altfel, prin Decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. b) Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent.

Reclamanta nu a făcut dovada că l-a acţionat în judecată pe pârât în interiorul termenului de prescripţie, pentru ca aceasta să se fi întrerupt, conform dispoziţiilor mai sus arătate.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, termenul de prescripţie curge de la un moment obiectiv, acela al producerii pagubei, acesta fiind acela al plăţilor necuvenite efectuate, paguba fiind produsă prin diminuarea patrimoniului angajatorului cu sumele ce se solicită la plată, ceea ce presupune implicit că  angajatorul a cunoscut-o.

Prescripţia extinctivă îndeplineşte şi un rol de sancţiune împotriva creditorului care nu acţionează în termenul legal pentru realizarea dreptului sau, sens în care data naşterii dreptului la acţiune nu poate să depindă în mod exclusiv de conduita creditorului, ci trebuie stabilită în raport de posibilitatea cunoaşterii pagubei, în acest sens fiind şi prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în speţă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al reclamantului curgând de la data de 18.11.2013  împlinindu-se astfel cel mai târziu în data de 18.11.2016.

Ca atare, cum reclamantul a formulat acţiune împotriva pârâtului abia la data de 30.10.2018, după împlinirea termenului de prescripţie prevăzut de lege în vederea angajării răspunderii patrimoniale a acesteia, instanţa a apreciat că este întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care  este una absolută, peremptorie şi de fond, aşa încât a respins acţiunea formulată de reclamant, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel, motivat în termen legal, reclamantul MUNICIPIUL B., prin primar, solicitând admiterea căii de atac, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel, s-a învederat că instanţa de fond nu era ţinută să respecte Decizia dată de Înalta Curte de Casație şi Justiţie, întrucât aceasta nu era publicată la data pronunţării soluţiei în speţă, potrivit prevederilor art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă. Dezlegarea dată problemei de drept fiind obligatorie numai de la momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Pe de altă parte, executivul Primăriei B. nu a considerat că s-a produs o pagubă şi nici nu a recunoscut această pagubă în momentul controlului Curţii de Conturi, procesul-verbal şi decizia Curţii de Conturi fiind atacate în contencios administrativ.

În aceste condiţii, momentul la care începe să curgă prescripţia extinctivă este cel de la care paguba este recunoscută, respectiv momentul la care a rămas definitivă hotărârea prin care acţiunea împotriva deciziei Curţii de Conturi este respinsă, sub aspectul care interesează în prezenta cauză.

Înregistrarea cererii de chemare în judecată a Municipiului B. s-a realizat la data de 30.10.2018, după un termen de 1 an şi jumătate de la data la care executivul Primăriei B. (şi implicit pârâtul) au fost obligați să recunoască paguba produsă bugetului local.

În drept, au fost invocate prevederile art.466 şi următoarele Cod procedură civilă.

Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art.270 din Codul muncii.

Intimatul pârât A. a depus întâmpinare (f.13-18) prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menținerea sentinței apelate ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată, întrucât este evident că Decizia nr.19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a făcut altceva decât să confirme temeiul legal al sentinţei apelate şi practica judiciară în materia răspunderii patrimoniale a angajatului iar actul de control al Curţii de Conturi nu prezintă nici o relevanță în stabilirea pagubei şi nu poate fi socotită ca moment de întrerupere a prescripției dreptului material la acţiune.

Apelantul reclamant a depus răspuns la întâmpinare (f.33) prin care a susţinut că pentru a fi în prezenţa unei pagube trebuie să existe un prejudiciu cert, certitudinea prejudiciului fiind de actualitate doar la momentul respingerii definitive a contestaţiei îndreptate împotriva deciziei Curţii de Conturi.

În apel, nu au fost administrate alte  probe noi.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel, precum şi în baza caracterului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea reţine că cererea de apel nu este fondată.

Astfel, instanța de fond a interpretat în mod corect dispoziţiile Deciziei RIL nr. 19/03.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv a art. 2526 din Codul civil, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Nu prezintă relevanţă faptul că Decizia în interesul legii menţionată a fost publicată abia în data de 24.10.2019, întrucât chiar dacă este obligatorie pentru instanţele de judecată numai de la momentul publicării, instanţa supremă nu a făcut decât să confirme o anumită interpretare dată unor texte de lege în vigoare, respectiv a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare şi a art. 2526 din Codul civil.

În cuprinsul considerentelor acestei decizii, s-a reţinut că modul de calcul al termenului de prescripție pentru acțiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condițiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepție în situația conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri, și anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data „când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui” (art. 2.523 din Codul civil), respectiv aceea când „păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru ea" (art. 2.528 din Codul civil).

De asemenea, instanţa supremă a mai subliniat că şi în condițiile în care Legea nr. 62/2011 nu a abrogat dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, prevalența art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 față de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este determinată de principiul de drept specialia generalibus derogant, dat fiind faptul că Legea nr. 62/2011 este legea specială în materia conflictelor de muncă dintre partenerii de dialog social.

Aşadar, nu se poate admite interpretarea propusă de către apelant în sensul că prevederile Legii nr.62/2011 referitoare la momentul de început al termenului de prescripție s-ar corobora cu cele ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale Codul civil.

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate (pct.54).

Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul.

Constatările Curții de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuții de control, precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al creanței.

Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată (pct. 58-60).

De asemenea, se mai subliniază că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale.

Totodată, nu pot fi primite apărările apelantului reclamant în sensul că nu ar fi fost obligat să aducă la îndeplinire măsurile dispuse prin intermediul deciziei Curţii de Conturi, până la soluţionarea definitivă a dosarului în care a contestat măsurile dispuse, ci dimpotrivă, acesta trebuia să ia de îndată toate măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor constate de Camera de Conturi D., încă de la momentul producerii pagubei, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că s-ar fi dispus suspendarea executării actului administrativ contestat.

Faţă de considerentele expuse şi în raport de prevederile art.480 alin.1 Cod procedură civilă, se impune respingerea cererii de apel formulate de către reclamantul Municipiul B. şi păstrarea sentinţei atacate ca fiind legale şi temeinice.

În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimatul pârât în cuantum de 5.000 lei reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial achitat pentru faza apelului, conform prevederilor art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă şi jurisprudenţei CEDO în materie, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli ocazionate de acel proces, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată se apreciază în funcţie de valoarea sau complexitatea cauzei şi volumul muncii prestate de către avocat, criterii stabilite de art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Prin aplicarea acestor prevederi legale, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate (drept urmare clientul va plăti avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestației avocatului acestuia.

În acest sens, ţinând cont de complexitatea redusă a cauzei, în speţă nefiind vorba de o problemă de drept deosebită, ci de aplicare prevederilor unei Decizii în interesul legii, de faptul că litigiul a fost soluţionat după două termene de judecată în faţa instanței de apel, Curtea va reduce cheltuielile de judecată solicitate de către intimat pentru judecata în apel la suma de 3.000 lei, ce va fi suportat de către apelantul reclamant.

Astfel cum s-a subliniat, această apreciere nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat stabilit între părţile contractului de asistenţă juridică, ci este consecinţa evaluării cheltuielilor de judecată, care trebuie să ţină cont de proporţia rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat şi munca prestată de către avocat, criteriu expres prevăzut de art. 451 alin. 2 Noul Cod de procedură civilă.

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit (spre exemplu, Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 848 din 20 septembrie 2005) că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, cenzurarea onorariului de către instanţă este posibilă, având în vedere că prin însuşirea acestuia potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate, creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate faţă de partea potrivnică.

Aşa fiind, invocarea art.127, art.128 şi art. 129 din Statul profesiei de avocat subliniază tocmai caracterul inter partes al stabilirii onorariului avocaţial, fără însă să poată influenţa aplicarea criteriilor legale în cazul în care instanţa apreciază că se impune reducerea acestuia

Domenii speta

Spete similare