Dreptul de tutelă al Prefectului. Hotărâre a Consiliului Local având ca obiect stabilirea salariului aferent funcţiei publică de conducere de secretar general al uat. Indemnizaţie de hrană. Nerespectare plafon prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 1

- Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 3 

- Legea nr. 153/2017, art. 7 lit. m), art. 11 alin. (4), art. 18

Faţă de prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, prin acordarea indemnizaţiei de hrană secretarului general al UAT nu trebuie depăşită limita maximă instituită de legiuitor pentru nivelul veniturilor salariale ale acestuia, respectiv nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar. Sintagma „nivelul veniturilor salariale” este expres definită de legiuitor la art. 7 lit. m) din Legea nr. 153/2017, ca reprezentând „salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare, indemnizaţiile lunare şi, după caz, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele şi premiile, precum şi alte drepturi în bani şi/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a acestor norme, rezultă că voinţa expresă a legiuitorului a fost aceea de a limita totalitatea veniturilor salariale cuvenite secretar general al UAT, venituri care se calculează cu luarea în considerare atât a salariului de bază, cât şi a oricăror alte drepturi reprezentând indemnizaţii/sporuri etc., la nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 400/18.06.2020 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a fost admisă cererea formulată şi completat de reclamantul Prefectul Judeţului A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Comunei B., Primarul Comunei B. şi C. şi, în consecinţă, a fost anulată, în parte, HCL al comunei B. nr. 2/30.01.2020 şi dispoziţia de primar nr. 43/25.02.2020.

Împotriva acestei hotărâri, pârâţii Consiliul Local al Comunei B., Primarul Comunei B.  şi C. au declarat recurs (filele 2, 25), în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În motivare, au arătat că modul de soluţionare, de către prima instanţă, a excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantului este, în opinia sa, eronat, motivarea adoptată fiind una superficială. Astfel, deşi admite parţial, în condiţiile art. 255 alin. (2) Cod administrativ, că prefectul poate contesta ”dispoziţiile primarului, hotărârile consiliului local şi ale consiliului judeţean”, dar ”în condiţiile legii contenciosului administrativ”, în mod contradictoriu, prima instanţă nu verifică îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond şi de formă reglementate de art. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 554/2004. Or, aşa cum s-a arătat în întâmpinare, dispoziţia individuală de salarizare a personalului aparatului propriu al primarului nu este act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind emis în regim de putere publică, ci în relaţia de muncă/serviciu a angajatorului cu salariatul propriu.

Recurenta a menţionat că prefectul are competenţa de a ataca acte administrative în faţa instanţei de contencios administrativ, iar soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei primarului de salarizare este în competenţa completului specializat în litigii de muncă. Astfel, acordarea/neacordarea de către ordonatorul de credite a unui drept de natură salarială ţine de raportul de serviciu existent între funcţionarul public şi autoritatea publică în cadrul căreia a fost numit, numai funcţionarul putând contesta actul de stabilire a drepturilor salariale, în condiţiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017. În susţinere, au invocat şi decizia Curţii Constituţionale nr. 1353/2008.

Pe fond, recurenţii au reiterat toate argumentele expuse în cadrul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe. Astfel, recurenţii au arătat că, prin decizia nr. 310/2019 a Curţii Constituţionale, în considerente, se statuează asupra competenţei exclusive a consiliilor locale în materia salarizării personalului din aparatul propriu, în condiţiile şi în limitele legii, respectiv asupra celor două categorii de drepturi salariale – salariul de bază şi sporuri/indemnizaţii/premii şi alte drepturi. Se reţine că, în materia salarizării personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, legiuitorul acordă competenţă exclusivă consiliilor locale/consiliilor judeţene/Consiliului General al Municipiului Bucureşti/ordonatorilor de credite, aceste autorităţi având drept de decizie referitor la stabilirea salariului acestei categorii de personal, în limitele Legii nr. 153/2017.

Recurenţii au menţionat că HCL al comunei B. nr. 2/30.01.2020 şi dispoziţia de primar nr. 43/25.02.2020 nu încalcă prevederile legale, fiind emise cu respectarea art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 153/2017, mai exact, după consultarea organizaţiei sindicale, în raport de ierarhia funcţiilor, fără a depăşi indemnizaţia lunară a funcţiei de viceprimar, cu încadrarea în cheltuielile aprobate prin buget de către consiliul local, diferenţiat pe funcţii, grade/trepte, gradaţii.

Recurenţii au mai arătat, referitor la solicitarea de acordarea a indemnizaţiei de hrană secretarului general al comunei, că limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor, indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază, acestea nefiind drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. În plus, indemnizaţia de hrană prevăzută de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 153/2017 are un caracter accesoriu, acordându-se proporţional cu timpul lucrat, iar, în raport de art. 76 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 reprezintă ”avantaje” în bani sau în natură.

Recurenţii au susţinut că diminuarea salariului de bază al secretarului comunei ar încălca aproape toate principiile sistemului de salarizare prevăzute de art. 6 din Legea nr. 153/2017, indemnizaţia de hrană acordându-se ope legis, nefiind necesară emiterea unor acte administrative individuale, aşa cum susţine intimatul reclamant.

Recurenţii au mai invocat practica judiciară – sentinţa nr. 644/25.06.2020 a Tribunalului Dolj (dosar nr. 1801/63/2020) şi sentinţa nr. 306/2020 a Tribunalului Olt (dosar nr. 470/104/2020).

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod de procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimatul reclamant, prin întâmpinare formulată în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ alin. (3) Cod de procedură civilă (filele 46-49), a solicitat respingerea recursului declarat de pârâţi.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul a arătat că actele atacate sunt acte administrative, în condiţiile art. 196, 155 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, iar stabilirea salariilor de bază şi a veniturilor salariale ale personalului din administraţia publică locală, ca familie ocupaţională, respectiv din aparatul de specialitate al primarului, astfel cum este reglementat de art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 153/2017 reprezintă sarcina consiliului local.

Intimatul a susţinut că motivele de nelegalitate a acestor acte se referă exclusiv la modul de salarizare a secretarului general al comunei, funcţie publică de conducere conform art. 390 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019, ocupată în prezent de recurenta pârâtă C..

Intimatul a considerat că, potrivit art. 255 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ coroborat cu art. 3 din Legea nr. 554/2004, are competenţa de a ataca direct în faţa instanţei de contencios administrativ actele emise de autorităţile publice locale, dacă le consideră nelegale. În plus, din interpretarea art. 266 şi 278 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, rezultă că soluţionarea conflictelor de muncă se referă la contractele individuale/colective de muncă. Însă, actele atacate în prezentul litigiu sunt acte administrative, astfel că, în opinia sa, este inadmisibilă critica recurenţilor că instanţa competentă era cea specializat în litigii de muncă.

În plus, referitor la invocarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1353/2008, a menţionat că este irelevantă, iar, în plus, considerentele trebuie interpretate împreună, nu prin extragerea unei singure idei din context.

Pe fondul cauzei, intimatul reclamant a considerat că sentinţa recurată este legală, actele atacate fiind nelegale numai sub aspectul stabilirii salariului de bază al funcţiei publice de conducere de secretar general al comunei. Astfel, începând cu 01.12.2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizaţii de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii minime brute pe ţară garantate în plată, iar acordarea acesteia secretarului comunei este obligatorie, fără însă a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar.

Intimatul reclamant a arătat că cele două categorii de venituri – salariu de bază şi indemnizaţie de hrană – au natură juridică diferită, nefiind admisibilă stabilirea unui salariu de bază superior indemnizaţiei viceprimarului şi neacordarea indemnizaţiei de hrană. În plus, nelegalitatea modului de stabilire a venitului salarial nu constă în cuantumul acestuia, ci în modalitatea de stabilire a componentelor salariale. Prin stabilirea legală a venitului salarial, cuantumul acestuia suferă modificări în raport cu numărul zilelor nelucrate, aceasta fiind intenţia legiuitorului. Diminuarea salariului secretarului general al comunei reprezintă, în fapt, stabilirea corectă a venitului salarial (salariu de bază+indemnizaţie de hrană+alte venituri≤ indemnizaţi lunare a funcţiei de viceprimar).

Intimatul a menţionat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, legiuitorul a lăsat o marjă de apreciere autorităţilor deliberative ale administraţiei publice locale în ceea ce priveşte stabilirea salariilor de bază, dar a impus o serie de reglementări ca: plafonarea veniturilor salariale (şi nu a salariului de bază) la nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar, respectarea ierarhiei funcţiilor. În plus, unele drepturi accesorii au caracter obligatoriu, acordarea lor fiind reglementată de norme imperative, de exemplu sporul pentru persoanele cu handicap, indemnizaţia de hrană, iar altele, sunt lăsate la aprecierea ordonatorului de credite, respectiv primele, premiile de excelenţă.

Intimatul a mai arătat că, prin acte normative cu aplicabilitate limitată, Guvernul a intervenit prin ordonanţe de urgenţă, suspendând acordarea anumitor drepturi salariale, cum a fost şi indemnizaţia de hrană, dar, odată încetată aplicabilitatea acestor, acordarea dreptului respectiv este obligatorie.

Referitor la sentinţa invocată de recurenţi, intimatul a arătat că aceasta nu este obligatorie şi că, raţionamentul instanţei respective a plecat de la premisa că secretarul comunei nu face parte din aparatul propriu al primarului. Or, în prezent, raportat la dispoziţiile art. 5 pct. g) din O.U.G. nr. 57/2019, aparatul de specialitate al primarului cuprinde şi funcţia de secretar general al UAT, ce reprezintă funcţie publică de conducere în raport de dispoziţiile anexei 8 la Legea nr. 153/2017, Cap. I, pct. III.

În drept, a fost invocată aplicarea art. 201 şi 493 Cod de procedură civilă.

Recurenţii pârâţi nu au formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471¹ alin. (4) Cod de procedură civilă.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Comunei B., Primarul Comunei B. şi C., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenţii pârâţi invocă drept prim motiv de reformare a sentinţei primei instanţe motivarea contradictorie a soluţiei adoptate, caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod de procedură civilă, dar care nu este fondat.

Analizând sub acest aspect sentinţa recurată, Curtea constată că art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă obligă instanţa să indice în hotărârea pronunţată „motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.” Aceste norme interne trebuie interpretate, în condiţiile art. 20 din Constituţie, prin raportare la art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârilor judecătoreşti fiind o componentă a dreptului la un proces echitabil. Din Jurisprudenţa CEDO, sintetizată în hotărârea pronunţată la data de 25 noiembrie 2005 în Cauza Albina contra României, Curtea reţine că dreptul la un proces echitabil „nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată”. Altfel spus, art. 6 impune instanţei „obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.”

În cauză, Curtea constată că hotărârea primei instanţe respectă aceste exigenţe. Astfel, verificând considerentele expuse de prima instanţă, Curtea reţine că aceasta a indicat motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să pronunţe soluţia din sentinţa recurată, raţionamentul prezentat fiind coerent şi lipsit de ambiguităţi, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului. În plus, hotărârea primei instanţe nu conţine motive contradictorii şi nici străine de natura pricinii, argumentele reţinute, atât în fapt, cât şi în drept, fiind în acord cu soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Nu există nicio contradicţie la argumentarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în ceea ce priveşte reţinerea art. 255 Cod administrativ şi stabilirea caracterului de act administrativ a dispoziţiei de primar, aceasta fiind raportată la art. 200 Cod administrativ.

Recurenţii pârâţi invocă drept motive principale de reformare a sentinţei primei instanţe greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, respectiv greşita aplicare a legii, motive care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod de procedură civilă, dar care nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte critica privind modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, aceasta este fundamentată pe ideea că dispoziţia individuală de salarizare a personalului aparatului propriu al primarului nu este act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, însă, Curtea constată că aceasta este nefondată.

Legea nr. 554/2004 oferă, în art. 2 alin. (1) lit. c), o definiţie a noţiunii de act administrativ, respectiv „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”, iar elementele esenţiale reglementate de această normă pentru calificarea unui act juridic ca act administrativ se regăsesc în cauză, în privinţa dispoziţiei individuale de salarizare a personalului aparatului propriu al primarului contestate: decizia este emisă în vederea executării actelor normative indicate în preambulul său, de către o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ şi modifică raporturile de serviciu dintre destinatarul său – funcţionar public cu funcţie de conducere şi autoritatea publică. Aceeaşi calificare este expres menţionată de art. 200 Cod administrativ.

 Nici decizia Curţii Constituţionale nr. 1353/2008 nu poate fi reţinută deoarece aceasta a analizat constituţionalitatea art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, normă juridică ce a fost însă expres abrogată de art. 597 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Referitor la decizia nr. 310/2019 a Curţii Constituţionale, invocată de recurenţi, Curtea constată că, în considerente, se statuează că „în materia salarizării personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, legiuitorul acordă competenţă exclusivă consiliilor locale/consiliilor judeţene/Consiliului General al Municipiului Bucureşti/ordonatorilor de credite. Autorităţile administraţiei publice locale enunţate au, aşadar, dreptul de decizie referitor la stabilirea salariului de bază al acestor categorii de personal din sistemul bugetar, dispunând, prin bugetul local, de resursele şi mijloacele necesare îndeplinirii acestei competenţe. O asemenea competenţă se exercită însă cu respectarea normelor, criteriilor şi standardelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017”, că „potrivit art. 6 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, marja de apreciere a autorităţilor administraţiei publice locale nu este nelimitată, ci aceasta se exercită cu încadrarea între limitele minime şi maxime prevăzute prin lege pentru drepturile salariale” şi că „Legea-cadru nr. 153/2017 consacră criterii clare pentru stabilirea salariului de bază şi a salariului lunar al personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale, criterii care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice locale. Astfel, referitor la această categorie specială, Legea-cadru nr. 153/2017 instituie reguli specifice: nomenclatorul funcţiilor necesare desfăşurării activităţilor specifice fiecărei instituţii sau autorităţi a administraţiei publice locale, precum şi ierarhia funcţiilor sunt prevăzute în anexa nr. VIII cap. I lit. A pct. III şi cap. II lit. A pct. IV [art. 11 alin. (2) din lege]; nivelul veniturilor salariale se stabileşte, fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, primăria generală a municipiului Bucureşti. [art. 11 alin. (4) din lege]; angajarea, promovarea, avansarea în gradaţie a personalului prevăzut la art. 11 alin. (1) din lege se fac cu respectarea prevederilor legii, precum şi a celorlalte reglementări specifice funcţionarilor publici şi personalului contractual [art. 11 alin. (5)]”. Curtea constituţională a statuat expres că „în stabilirea salariului lunar, ordonatorii de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare. Astfel, art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte că: "Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25", referitor la limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi”.

Aceste considerente susţin poziţia procesuală exprimată de recurenţi, în sensul că stabilirea modului de salarizare a personalului din aparatul propriu este în competenţa exclusivă a consiliului local, dar aceştia minimalizează aspectul esenţial reţinut de Curtea Constituţională, în sensul că această competenţă trebuie exercitată în limitele legii, cu respectarea limitelor maxime prevăzute de legiuitor. Or, asigurarea respectării principiului legalităţii acestor hotărâri ale consiliului local şi, ulterior, în executarea acestora a dispoziţiilor de primar emise în executarea actelor organului legislativ al UAT, este reglementată de legiuitor prin art. 255 Cod administrativ, prin detalierea dreptului de tutelă de al prefectului, în raport cu norma generală, art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Nici criticile recurenţilor asupra modului în care tribunalul a interpretat şi aplicat normele de drept material în ceea ce priveşte stabilirea salariului aferent funcţiei publică de conducere de secretar general al UAT, nu sunt întemeiate.

În mod legal, prima instanţă a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.12.2018, acordarea indemnizaţiei de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii minime brute pe ţară garantate în plată, este un drept ce trebuie acordat de ordonatorii de credite, respectiv are caracter obligatoriu, inclusiv pentru secretarul general al UAT, funcţionar public de conducere, conform art. 5 pct. g) coroborat cu art. 242 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019.

În plus, în mod legal, prima instanţă a constatat faptul că, faţă de prevederile 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, prin acordarea acestei indemnizaţii de hrană secretarului general al UAT nu trebuie depăşită limita maximă instituită de legiuitor pentru nivelul veniturilor salariale ale acestuia, respectiv nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar.

Astfel, în mod corect prima instanţă a stabilit că sintagma „nivelul veniturilor salariale” este expres definită de legiuitor la art. 7 lit. m) din Legea nr. 153/2017, ca reprezentând „salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare, indemnizaţiile lunare şi, după caz, compensaţiile, indemnizaţiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele şi premiile, precum şi alte drepturi în bani şi/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a acestor norme, rezultă că voinţa expresă a legiuitorului a fost aceea de a limita totalitatea veniturilor salariale cuvenite secretar general al UAT, venituri care se calculează cu luarea în considerare atât a salariului de bază, cât şi a oricăror alte drepturi reprezentând indemnizaţii/sporuri etc., la nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor că, prin diminuarea salariului secretarului general al UAT, se încalcă principiile art. 6 din Legea nr. 153/2017.

În primul rând, această critică are un caracter general, iar, în al doilea rând, interpretarea normelor juridice aplicabile stabilirii salariului secretarului general al comunei, arătată anterior, denotă respectarea tuturor principiilor stabilite de această normă şi, în mod special, a principiului legalităţii, principiu stabilit de legiuitor, de altfel, la începutul enumerării principiilor ce stau la baza sistemului de salarizare reglementat de acest act normativ cadru, tocmai în considerarea importanţei acordate acestuia.

Nu poate fi reţinut nici argumentul privind calificarea indemnizaţiei de hrană prin raportare la art. 76 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 ca fiind un avantaj în bani sau în natură, de vreme ce, aşa cum s-a arătat anterior, art. 7 lit. m) din Legea nr. 153/2017 defineşte explicit sintagma „nivelul veniturilor salariale”, acesta fiind înţelesul ce trebuie avut în vedere la aplicarea art. 11 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenţii pârâţi Consiliul Local al Comunei B., Primarul Comunei B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 400/18.06.2020 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare