Judecare pe procedura recunoaşterii învinuirii. Schimbarea încadrării juridice a faptei.

- art. 374 alin. 5-10 din Codul de procedură penală

- art. 375 din Codul de procedură penală

- art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală

Instanţa de fond avea posibilitatea de a soluţiona cauza pe baza proceduri simplificate, care implică şi acceptarea lipsei consimţământului persoanei vătămate la realizarea actului sexual – aspect de fapt esenţial în speţă – sau avea posibilitatea de a respinge cererea de judecare pe baza procedurii simplificate şi de a efectua cercetarea judecătorească, pentru lămurirea acestui aspect de fapt esenţial, dacă aprecia că el nu era lămurit prin probele administrate în cursul urmăririi penale. Nu se putea dispune în cauză şi admiterea cererii de judecare prin procedura simplificată, şi schimbarea încadrării juridice a faptei într-o altă infracţiune total diferită sub aspectul unui element de fapt esenţial.

I. Constată că prin sentinţa penală nr. 72 din data de 22.09.2020 pronunţată de Judecătoria Rupea, s-au dispus următoarele:

1. În temeiul art. 396 alin. 2 din Codul de procedură penală cu aplicarea art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală raportat la art. 220 alin. 1 din Codul penal a fost condamnat inculpatul A., C.N.P. […], fără antecedente penale, la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor.

În temeiul art. 91 din Codul penal a fost dispusă suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului, iar în temeiul art. 92 din Codul penal a fost stabilit un termen de supraveghere de 2 ani. 

În temeiul art. 93 alin. 1 din Codul penal pe durata termenului de supraveghere inculpatul este obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul B. la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d)să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă.

 În temeiul art. 96 alin. 1 din Codul penal inculpatului i s-a atras atenţia că nerespectarea cu rea credinţă pe parcursul termenului de supraveghere a măsurilor de supraveghere dispuse atrage revocarea suspendării şi executarea pedepsei.

În temeiul art. 93 alin. 2 lit.”b” din Codul penal, inculpatul a fost obligat să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. 3 din Codul penal inculpatul a fost obligat să presteze 60 de zile o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe raza Primăriei C..

În temeiul  art. 96 alin. 4 din Codul penal inculpatului i s-a atras atenţia că dacă pe parcursul termenului de supraveghere va săvârşi o nouă infracţiune descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care se pronunţă o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, va fi revocată suspendarea şi se va dispune executarea pedepsei.

În temeiul art. 397 alin 2 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 1357 din Codul civil, a fost respinsă cererea de constituire de parte civilă exercitată de directorul D.G.A.S.P.C B. ca rămasă fără obiect.

2. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rupea nr. xxx/P/2019 a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. 1 şi 3 lit.”c” din Codul penal.

În cursul cercetărilor penale s-a stabilit faptul că persoana vătămată minoră D., în vârstă de 14 ani, la data de 12.06.2019 când a întreţinut raportul sexual cu inculpatul  A., prezenta o imaturitate psihoafectivă, intelect liminar (QI=76) şi nu a avut discernământ, conform Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 1593/E din 27.06.2019.

Din Raportul de constatare medico-legală întocmit de Cabinetul de medicină legală E. din 13.06.2019, a rezultat faptul că persoana vătămată minoră D., în vârstă de 14 ani, prezenta o deflorare recentă, fără urme de violenţă pe cap, gât, trunchi sau membre.

Fiind audiat în cauză, inculpatul A. a recunoscut săvârşirea faptei reţinută în sarcina sa, în sensul că în seara zilei de 12.06.2019 aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a deplasat la locuinţa persoanei vătămate minore D. pe care a chemat-o la locuinţa fratelui său F., dar în realitate a condus-o la un imobil nelocuit de-al său din G., unde a întreţinut cu aceasta un raport sexual normal.

Inculpatul A., deşi nu a recunoscut în cursul urmăririi penale, acesta a profitat de starea psihică a persoanei vătămate minore D., care se afla în imposibilitatea de a-şi exprima în mod conştient voinţa, întrucât nu avea discernământ la data faptei, ceea ce denotă că nu era capabilă să înţeleagă corect consecinţele acestei fapte.

În cursul urmăriri penale inculpatul A. a achitat părinţilor persoanei vătămate minore D. diferite sume de bani cu titlu de despăgubiri civile, aceştia declarând în faţa apărătorului ales al inculpatului că doresc să-şi retragă plângerea penală formulată în cauză, însă acesta fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. 1 şi 3 lit. ”c” din Codul penal nu sunt incidente cauzele care înlătură răspunderea penală respectiv retragerea plângerii penale.

Din datele personale referitoare la inculpat a rezultat că nu are antecedente penale, nu este căsătorit, are studii medii fiind de ocupaţie agricultor .

Inculpatul a recunoscut la termenul de judecată fixat săvârșirea faptei astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu și a solicitat judecarea sa în procedura simplificată.

Întrucât minora a fost instituționalizată iar conform sentinţei civile nr. 260/S/27.09.2019 a Tribunalului pentru Minori și Familie Brașov, depusă în dosarul de contestație în camera preliminară, s-a înlocuit măsura de protecție plasament în regim de urgență cu măsura de protecție plasament la Centrul de plasament H., s-a dispus citarea acesteia prin directorul DGASPC B..

Acesta s-a constituit parte civilă pentru minoră cu suma de 10.000 lei reprezentând daune morale.

3. În ședința publică din 22.09.2020 prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. 1 și alin. 3 lit. c) din Codul penal în infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de art. 220 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa de fond a reţinut că din declarația minorei-persoană vătămată a rezultat că în jurul orelor 22:00 a venit inculpatul A., care se afla în stare de ebrietate, și a chemat-o să meargă la locuinţa fratelui său F., zis „I.”, pe care aceasta îl cunoaşte, întrucât lucrează împreună cu tatăl său la ciurda satului.

Persoana vătămată crezând că este chemată de tatăl său la locuinţa acestuia, s-a încălţat şi a plecat împreună cu inculpatul A.. Când a ieşit de poarta locuinţei, inculpatul  A. i-a propus persoanei vătămate să meargă pe un alt traseu decât cel cunoscut de ea şi întrucât avea încredere în acesta, l-a urmat pe traseul propus. Ajunşi, în faţa imobilului cu nr. 128 din satul G., care aparţine inculpatului A., şi care este în construcţie şi nelocuit, acesta i-a spus persoanei vătămate D. că a minţit-o că ar fi fost chemată de fratele său F. şi i-a cerut să îl urmeze în casă pentru a-i arăta unde trebuie să facă a doua zi curăţenie. În faţa uşii de acces în locuinţă, inculpatul A. a constatat că nu are cheile de la lacătul cu care era încuiată uşa de acces, motiv pentru care a plecat să caute un ciocan în beciul casei pentru a sparge lacătul, timp în care persoana vătămată a rămas în faţa uşii. După ce inculpatul A. a spart lacătul cu un ciocan, au intrat împreună în locuinţă şi după ce a aprins lumina, inculpatul i-a arătat persoanei vătămate unde trebuie să facă curăţenie.

La un moment dat, inculpatul A. s-a aşezat pe un scaun şi a rugat persoana vătămată D. să se aşeze în braţele lui, care de bună voie s-a conformat, iar inculpatul a început să o atingă cu mâinile în zona intimă, propunându-i să întreţină raporturi sexuale.

Inculpatul A., văzând că persoana vătămată este de acord cu propunerea sa, i-a cerut să se dezbrace şi în timp ce aceasta îşi dădea pantalonii şi lenjeria intimă jos, inculpatul a aşezat pe podeaua camerei un cearceaf unde s-au aşezat apoi amândoi şi au întreţinut un raport sexual normal.

La un moment dat, persoana vătămată D. a acuzat dureri, împrejurare în care inculpatul a întrerupt raportul sexual, după care s-au îmbrăcat amândoi şi au plecat spre casă.

Persoana vătămată i-a solicitat inculpatului A. să o însoţească până la capătul străzii unde locuieşte, întrucât îi este frică de câinii de pe stradă, aspect cu care acesta a fost de acord.

Pe drum, inculpatul i-a sugerat persoanei vătămate să nu spună nimănui cele întâmplate şi i-a oferit suma de 50 lei, însă aceasta nu a acceptat decât 10 lei, bani pe care i-a predat mamei sale în momentul în care a ajuns acasă, relatându-i totodată cele întâmplate.

Din declarația dată în cursul urmăririi penale de J., mama persoanei vătămate, rezultă că seara, la întoarcerea sa în locuință, nu a găsit-o pe minora  D., spunându-i-se de către ceilalți copii că a plecat cu inculpatul. În jurul orei 23:00 minora s-a întors acasă și i-a povestit ce s-a întâmplat, spunând că nu a fost forțată fizic de inculpat dar minora s-a conformat întrucât i-a fost frică de acesta fiindcă era beat.

A doua zi, mama minorei a sunat-o pe nașa sa din E. care i-a solicitat să sune la 112.

Exact același mod de a se petrece lucrurile l-a povestit și inculpatul în declarația de suspect, dar la întrebările adresate acestuia de organul de cercetare penală a răspuns că nu știe dacă minora a prezentat probleme psihice în cei trei ani de când o cunoaște.

Din declarația persoanei vătămate nu rezultă că a fost constrânsă în vreun fel, nu a declarat organelor de cercetare penală că i-a fost teamă :„m-am așezat de bună voie fără a fi constrânsă în vreun fel...”

Deși în raportul de expertiză medico-legală psihiatrică se concluzionează că minora nu a avut discernământ, la constatările comisiei se consemnează că minora nu are antecedente personale patologice psihiatrice (nu sunt documente) și din discuțiile purtate cu aceasta s-a constatat că minora nu a putut aprecia corect gravitatea faptei.

Orice circumstanță personală, stare, care agravează săvârșirea faptei sau determină o anumită încadrare trebuie cunoscută de inculpat. Ori, din materialul probator administrat a rezultat că inculpatul a cunoscut doar starea de minoritate a persoanei vătămate, nu și faptul că aceasta prezintă un intelect liminar și imaturitate psihoafectivă, minora nemanifestând probleme psihice în cei trei ani de când o cunoaște, chiar dacă minora s-a supus de bună voie voinței inculpatului datorită acestei stări, și mai mult, când minora a acuzat dureri, inculpatul a întrerupt raportul sexual.

4. Față de aceste considerente, instanța de fond a reținut că în drept, fapta inculpatului care la data de 12.06.2019 a întreținut raporturi sexuale normale cu minora D. în vârstă de 14 ani, fără să o constrângă în vreun fel, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 220 alin. 1 din Codul penal.

În etapa camerei preliminare, inculpatul a depus caracterizare de la locul de muncă (fila 33 dosar cameră preliminară) și o declarație redactată de avocat K. (fila 29 dosar cameră preliminară) semnată de mama minorei din care rezultă că aceasta din urmă a încasat de la inculpat suma de 2500 lei cu titlu de daune morale și suma de 1000 lei costuri ocazionate cu efectuarea expertizelor de specialitate.

5. Ţinând seama și de criteriile prevăzute la art. 74 din Codul penal, art. 79 din Codul penal, în temeiul art. 396 alin. 2 din Codul de procedură penală cu aplicarea art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală (inculpatul trebuie să recunoască fapta, nu și încadrarea juridică) raportat la art. 220 alin. 1 din Codul penal instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor.

6. În temeiul art. 397 alin. 2 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 1357 din Codul civil, prima instanță a respins ca rămasă fără obiect cererea de constituire de parte civilă exercitată de directorul D.G.A.S.P.C B., întrucât la data de 16.07.2019 autoritatea părintească era exercitată de către reprezentantul legal al minorei (mama) iar aceasta a încasat pentru minoră suma de 2500 lei cu titlu de daune morale dar și suma de 1000 lei pentru expertize, în condițiile în care costul acestora conform notei de cheltuieli din dosarul de urmărire penală (fila 67 dosar urmărire penală) este de 285 lei și se includ în cheltuielile judiciare, nefiind avansate sau suportate de către persoana vătămată prin reprezentant legal, mama minorei încasând astfel suma de 3500 lei în total, sumă apreciată de prima instanță ca fiind suficientă.

II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei către Judecătoria Rupea pentru continuarea cercetării judecătoreşti.

7. Parchetul a apreciat, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este nelegală prin greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 375 din Codul de procedură penală relativ la procedura simplificată pe care instanţa de fond a admis-o faţă de inculpat.

S-a constatat că procedura simplificată se aplică doar în măsura în care inculpatul recunoaşte starea de fapt reţinută în cauză. Această stare de fapt cuprinde în descrierea ei şi împrejurarea că inculpatul a profitat de lipsa de discernământ a persoanei vătămate.

Având în vedere că în momentul în care a fost audiat, inculpatul a negat acest aspect, s-a constatat că în cauză nu ne aflăm în prezenţa întrunirii condiţiilor pentru admiterea unei proceduri simplificate.

Având în vedere poziţia inculpatului, Parchetul a apreciat că ar fi trebuit să fie respinsă cererea de judecare în procedură simplificată, să se procedeze la administrarea probatoriului (fie cel administrat în faza de urmărire penală, fie unul completat în sensul combaterii susţinerii inculpatului) iar ulterior, în ipoteza în care s-ar fi constatat că starea de fapt recunoscută de către inculpat este cea reţinută de către instanţă, să se dispună schimbarea încadrării juridice şi să se procedeze conform art. 375 din Codul de procedură penală şi art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, fie în caz contrar să se pronunţe o hotărâre în baza încadrării juridice iniţiale a faptei.

Totodată, la momentul la care s-a pus în discuţie cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, inculpatul, a dat un răspuns echivoc, în sensul că mergând pe procedura simplificată nu avea cum să pună concluzii adecvate pe noua încadrare juridică reţinută de către instanţa de judecată.

De asemenea, pedeapsa stabilită de către instanţa de fond pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 alin. 1 din Codul penal este una extrem de redusă având în vedere, în primul rând, diferenţa de vârstă dintre inculpat şi persoana vătămată, împrejurarea că inculpatul o cunoştea pe persoana vătămată de aproximativ trei – patru ani (astfel cum reiese din declaraţia inculpatului), iar acesta a atras-o pe persoana vătămată în acel spaţiu nelocuit, sub diferite pretexte.

Astfel, atitudinea inculpatului faţă de persoana vătămată nu justifică orientarea instanţei de fond către pedeapsa de un an închisoare aplicată, motiv pentru care solicită instanţei, în ipoteza în care se menţine încadrarea juridică stabilită de către prima instanţă, majorarea pedepsei aplicate inculpatului.

8. S-a mai apreciat că soluţia instanţei de fond este nelegală şi prin încălcarea dispoziţiilor art. 404 alin. 3 din Codul de procedură penală, având în vedere că la momentul stabilirii numărului de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii la care este obligat inculpatul instanţa de fond a stabilit o singură entitate deşi Codul de procedură penală prevede stabilirea a două entităţi.

9. Cu referire la latura civilă a cauzei, s-a solicitat a se constata că aceasta a fost în mod greşit soluţionată de către prima instanţă, având în vedere că în cauză calitatea de reprezentat al minorei a avut-o Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului B., care s-a constituit parte civilă în cauză cu o anumită sumă. Prima instanţă a respins această cerere de constituire de parte civilă, cerere formulată în termenul prevăzut de lege, ca lipsită de obiect, pe considerentul că a fost achitată o sumă de bani către părinţii persoanei vătămate.

Dincolo de atitudinea părinţilor persoanei vătămate, persoana vătămată a fost instituţionalizată printr-o hotărâre a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov la data de 27 septembrie 2019, iar la data de 22 septembrie 2020 se formulează cererea de constituire de parte civilă, dată la care părinţii persoanei vătămate nu aveau nicio calitate pentru a-şi retrage plângerea prealabilă deoarece niciuna dintre încadrările juridice ale faptei reţinute în sarcina inculpatului nu se pun în mişcare la plângerea prealabilă iar, pe latură civilă, reprezentantul legal s-a constituit parte civilă în cauză cu o anumită sumă în favoarea minorei.

10. Intimatul inculpat A. a arătat că nu doreşte să dea o nouă declaraţie în faţa instanţei de apel, menţinându-şi declaraţia dată în faţa instanţei de fond.

III. Examinând cauza potrivit art. 420 din Codul de procedură penală, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, în limitele prevăzute de art. 417 din Codul de procedură penală, curtea de apel reţine următoarele:

11. În cursul urmăririi penale A. a fost iniţial audiat în calitate de martor la data de 13.06.2019 (fila 56 dosar urmărire penală) şi a arătat că recunoaşte ce s-a întâmplat, cu precizarea că nu cunoştea vârsta exactă a persoanei vătămate, ştiind însă că aceasta este minoră. Întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa, această declaraţie nu poate fi folosită în procesul penal împotriva inculpatului.

Aceleaşi aspecte au fost însă învederate de inculpatul A. şi în declaraţiile ulterioare, date de către acesta în calitate de suspect (filele 51-53 dosar urmărire penală), respectiv în calitate de inculpat, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale privind dreptul la apărare şi dreptul la tăcere.

Se constată aşadar că inculpatul A. a recunoscut expres faptul că a întreţinut un raport sexual normal cu minora şi că a realizat în acel moment că aceasta nu a mai întreţinut raporturi sexuale până atunci. În ce priveşte discernământul acesteia, inculpatul menţionează că minora nu s-a împotrivit şi că nu cunoştea vârsta exactă a acesteia.

12. În cursul urmăririi penale s-a stabilit, conform Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 1593/E din 27.06.2019 (fila 39 dosar urmărire penală), că persoana vătămată minoră D., în vârstă de 14 ani la data de 12.06.2019, când a întreţinut raportul sexual cu inculpatul A. prezenta o imaturitate psihoafectivă, intelect liminar (QI=76) şi nu a putut aprecia corect gravitatea faptei comise şi consecinţele ei negative, respectiv nu a avut discernământ la data comiterii faptei.

Din Raportul de constatare medico-legală întocmit de Cabinetul de medicină legală E. din 13.06.2019 a rezultat faptul că persoana vătămată minoră D., în vârstă de 14 ani, prezenta o deflorare recentă, fără urme de violenţă pe cap, gât, trunchi sau membre.

În baza acestor probe, prin rechizitorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rupea nr. xxx/P/2019 a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 218 alin. 1 şi 3 lit.c) din Codul penal, infracţiune ce poate fi comisă doar în condiţiile lipsei consimţământului.

13. În cursul judecăţii, la termenul de judecată din data de 07.07.2020, prima instanţă i-a adus la cunoştinţă inculpatului prevederile art. 374 alin. 4 din Codul de procedură penală privind procedura simplificată în cazul recunoaşterii învinuirii, inculpatul arătând la acest termen că recunoaşte fapta şi doreşte ca judecata să aibă loc doar în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale (fila 24 dosar fond).

Cu privire la această încheiere, curtea de apel constată că aceasta nu este semnată de judecătorul de la instanţa de fond şi că, deşi a fost pusă în discuţie cererea inculpat de judecare prin procedura simplificată, instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la admiterea sau respingerea acesteia.

14. Ulterior, la termenul de judecată din data de 07.07.2020 (fila 32 dosar fond), instanţa de fond a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol, prevăzută de art. 218 din Codul penal, în infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 220 alin. 1 din Codul penal, fără a administra vreo probă nouă cu privire la existenţa discernământului persoanei vătămate minore în momentul realizării actului sexual. După punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice aceasta este admisă, instanţa de fond pronunţând sentinţa de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 220 alin. 1 din Codul penal, cu reţinerea dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

15. Curtea de apel constată că este întemeiată critica formulată de parchet în apelul declarat împotriva sentinţei atacate, având în vedere deficienţele menţionate anterior în legătură cu procedura de judecare a cauzei.

Potrivit art. 349 alin.(2) din Codul de procedură penală „Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei,…”. Dacă inculpatul nu recunoaşte în totalitate faptele, aşa cum sunt descrise în actul de sesizare, instanţa are obligaţia să dispună respingerea cererii de judecare pe baza procedurii simplificate şi să efectueze cercetarea judecătorească.

De asemenea, principiul lămuririi cauzei pe baza probelor administrate este incident şi în cazul judecării prin procedura recunoaşterii învinuirii, având în vedere că potrivit art. 277 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cazul în care este necesară administrarea de probe pentru stabilirea încadrării juridice a faptei recunoscute de inculpat, instanţa dispune efectuarea cercetării judecătoreşti.

16. Curtea constată că prima instanţă nu a respectat aceste dispoziţii legale cu caracter de principiu, întrucât probele administrate în cursul urmăririi penale – în special Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 1593/E din 27.06.2019 (fila 39 dosar urmărire penală) – relevă că persoana vătămată minoră D. nu a avut discernământ la momentul la care a avut loc actul sexual şi, fără administrarea altor probe în cursul cercetării judecătoreşti, a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei într-o infracţiune care ar presupune constatarea existenţei discernământului persoanei vătămate la realizare a actului sexual. 

În plus, în şedinţa de judecată din data de 07.07.2020 din faţa instanţei de fond, inculpatul A. a fost audiat şi a declarat că recunoaşte săvârşirea faptei astfel cum a fost descrisă prin rechizitoriu şi solicită judecarea în baza probelor de la urmărirea penală. Or, faţă de această poziţie a inculpatului de recunoaştere a infracţiunii de viol şi faţă de existenţa probelor din cursul urmăririi penale, din care rezultă că persoana vătămată nu avea discernământ la momentul faptei, instanţa de fond nu putea dispune schimbarea încadrării juridice a faptei fără administrarea nemijlocită a altor probe, din care să rezulte lipsa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni şi comiterea infracţiunii de act sexual cu un minor.

17. Analizând dispoziţiile celor două articole de incriminare, se observă o diferenţă de atitudine a persoanei vătămate, în ceea ce priveşte elementele de tipicitate ale faptei, după cum urmează:

Astfel, art. 218 alin. (1) Cod penal prevede că ”Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”, ceea ce presupune lipsa consimţământului la realizare a actului sexual.  Iar, art. 220 alin. (1) Cod penal prevede că infracţiunea de act sexual cu un minor constă în “Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 14 şi 16 ani….”, ceea ce presupune existenţa consimţământului minorei la realizarea actului sexual

Prin urmare, dacă în cazul infracţiunii de la art. 218 Cod penal unul din elementele de tipicitate este lipsa consimţământului, în cazul infracţiunii prevăzute de art. art. 220 este necesar, pentru a putea reţine această infracţiune, ca consimţământul minorului să existe la momentul producerii raportului sexual şi să fie liber exprimat, cea ce presupune inclusiv ca persoana vătămată să fi avut discernământul faptelor. Din acest punct de vedere cele două infracţiuni sunt diametral opuse.

Un consimţământ valabil exprimat înseamnă că persoana care îl exprimă are deplina reprezentare a faptelor sale, adică are discernământ. În speţă, singura probă administrată sub acest aspect este raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 1593/E din 27.06.2019 (fila 39 dosar urmărire penală), probă administrată în cursul urmăririi penale, din care reiese că persoana vătămată nu a avut discernământ la momentul realizării actului sexual.

18. Curtea observă că inculpatul A. a recunoscut fapta pentru care a fost trimis în judecată. Faptul că inculpatul nu ar fi cunoscut în mod concret dacă persoana vătămată a avut reprezentarea faptelor sale nu poate fi reţinut doar pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, deoarece inculpatul a recunoscut fapta aşa cum a fost descrisă în rechizitoriu, inclusiv sub acest aspect esenţial referitor la lipsa discernământului persoanei vătămate. Dacă ar fi apreciat că, în ciuda recunoaşterii de către inculpat a situaţiei de fapt descrise în rechizitoriu, acesta nu ar fi avut de unde să cunoască lipsa discernământului persoanei vătămate, instanţa de fond trebuia să administreze probe nemijlocit sub acest aspect.

Altfel, recunoaşterea în mod complet a situaţiei de fapt de către inculpat, necesară pentru a urma procedura simplificată de judecată, nu putea duce decât la concluzia că acesta a recunoscut şi faptul că a ştiut sau a prevăzut şi a acceptat că victima nu a avut discernământ la momentul respectiv şi, implicit, nici un consimţământ valabil exprimat pentru realizarea actului sexual.

De asemenea, dacă constata că din poziţia exprimată de inculpat sau de apărătorul său inculpatul nu a recunoscut şi faptul că actul sexual a avut loc fără un discernământ valabil exprimat, instanţa de fond ar fi trebuit să respingă cererea de judecare pe baza procedurii simplificate şi să treacă la judecarea cauzei în procedura obişnuită, potrivit art. 374 alin. 5-10 din Codul de procedură penală, care presupune efectuarea cercetării judecătoreşti prin administrarea nemijlocită a probelor.

Schimbarea încadrării juridice dispusă la termenul de judecată din data de 22.09.2020 şi condamnarea inculpatului se bazează numai pe probele administrate în faza de urmărire penală, deşi instanţa a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea descrisă în rechizitoriu. Nu este vorba de o schimbare a încadrării juridice a unei fapte reţinută şi de parchet şi de instanţa de fond, ci de o schimbare a situaţiei de fapt, fără administrarea nemijlocită a vreunei probe în faţa instanţei.

19. În concluzie, instanţa de fond avea posibilitatea de a soluţiona cauza pe baza proceduri simplificate, care implică şi acceptarea lipsei consimţământului persoanei vătămate la realizarea actului sexual – aspect de fapt esenţial în speţă – sau avea posibilitatea de a respinge cererea de judecare pe baza procedurii simplificate şi de a efectua cercetarea judecătorească, pentru lămurirea acestui aspect de fapt esenţial, dacă aprecia că el nu era lămurit prin probele administrate în cursul urmăririi penale. Nu se putea dispune în cauză şi admiterea cererii de judecare prin procedura simplificată, şi schimbarea încadrării juridice a faptei într-o altă infracţiune total diferită sub aspectul unui element de fapt esenţial.

20. Curtea mai reţine că, deoarece inculpatul a solicitat soluţionarea probelor numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, judecătoria a soluţionat cauza fără a administra în mod nemijlocit nicio probă. Instanţa de fond nu s-a pronunţat însă cu privire la admiterea sau respingerea cererii inculpatului de judecare pe baza procedurii recunoaşterii învinuirii, însă din aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală se poate deduce că aceasta ar fi admis implicit şi cererea inculpatului şi ar fi judecat cauza pe baza acestei proceduri simplificate. Or, lipsa unei dispoziţii exprese a instanţei sub acest aspect, coroborată cu lipsa semnăturii judecătorului de pe încheierea din data de 7.07.2020, în care s-a pus în discuţie acest aspect, şi cu aspectul că în cauză s-a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea din rechizitoriu, fără administrarea nemijlocită a probelor, sunt aspecte care impuneau o dispoziţie expresă a instanţei de fond cu privire la procedura urmată în soluţionarea prezentei cauze.

21. Este adevărat că potrivit art. 374 alin. 7 din Codul de procedură penală probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Însă în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, discernământul persoanei vătămate constituie un element de fapt esenţial, iar în acest caz nu se poate reţine că schimbarea încadrării juridice a faptei a avut loc prin reţinerea aceleiaşi situaţii de fapt cu cea din rechizitoriu.

Prin urmare, prima instanţă ar fi trebuit să procedeze la administrarea probelor în mod nemijlocit, pentru a lămuri cauza sub toate aspectele. Acest lucru s-ar fi impus chiar dacă instanţa nu ar fi judecat cauza pe baza procedurii recunoaşterii învinuirii, având în vedere că, potrivit art. 374 alin. 8 din Codul de procedură penală, probele necontestate pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

22. Cercetarea judecătorească a lipsit complet în prezenta cauză, instanţa de fond limitându-se la declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei, de la fila 23 din dosarul de fond. Procedând în acest mod au fost încălcate şi dispoziţiile art. 351 alin. 1 din Codul de procedură penală, referitoare la nemijlocirea şi contradictorialitatea judecăţii, dar şi principiile procesului echitabil, garantate de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Relativ la schimbarea încadrării juridice a faptei, partea civilă şi parchetul s-au aflat în imposibilitatea de a administra probe suplimentare cu privire la discernământul persoanei vătămate, având în vedere că anterior se pusese în discuţie şi judecarea prin procedura simplificată şi nu au mai fost administrate alte probe.

Curtea reţine că în cauză nu se poate efectua cercetarea judecătorească direct în apel, complinind lipsa ei de la judecata în fond, deoarece părţile ar fi lipsite de dublul grad de jurisdicţie. Deşi art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală nu prevede lipsa totală a cercetării judecătoreşti printre cele care ar atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceasta poate fi asimilată cu nepronunţarea instanţei de fond asupra faptei cu care a fost sesizată, având în vedere că a fost reţinută o altă situaţie de fapt, fără a se administra probe pe această situaţie de fapt.

De asemenea, soluţia desfiinţării cu trimitere spre rejudecare se impune pentru a garanta respectarea dreptului la apărare al inculpatului şi principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 din protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Lipsa judecăţii propriu-zise în primă instanţă, concretizată în faptul că nu a fost administrată nicio probă în faţa instanţei de fond asupra unui element de fapt esenţial, în condiţiile în care aceasta a reţinut că actul sexual ar fi avut loc cu consimţământul persoanei vătămate, impun reluarea cercetării judecătoreşti din faţa primei instanţe, pentru lămurirea acestor aspecte şi pentru a se pronunţa cu privire la procedura de judecare în această cauză.

23. Aceasta este şi practica instanţei supreme, care în situaţii similare a decis că „În cazul în care instanţa de apel, învestită cu judecarea apelului declarat de inculpatul condamnat în primă instanţă, prin care a contestat aplicarea procedurii recunoaşterii vinovăţiei, constatând că prima instanţă în mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 3201 Cod procedură penală, desfiinţează sentinţa şi dispune rejudecarea cauzei de către prima instanţă potrivit procedurii de drept comun, nu se încalcă regula neagravării situaţiei în propriul apel, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală nu îi creează de plano inculpatului o situaţie mai favorabilă, în condiţiile în care aplicarea procedurii de drept comun poate conduce la achitarea acestuia. (…) Deşi apelul este o cale de atac devolutivă şi, ca atare, se puteau administra probe şi în această fază a judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanţă este corectă, deoarece o desfiinţare cu reţinere spre rejudecare ar fi privat inculpatul de un grad de jurisdicţie, beneficiind doar de o soluţie pe fondul cauzei pronunţată de curtea de apel care putea fi critică doar din perspectiva legalităţii, nu şi a temeiniciei, conform cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală (ICCJ, secţia penală, decizia nr. 2599 din 5 septembrie 2013, www.scj.ro).

24. Fiind admis acest prim motiv de apel, care impune trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea nu va mai analiza celelalte motive subsidiare de apel ale parchetului.

25. Pentru toate aceste considerente, curtea de apel, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rupea împotriva sentinţei penale nr. 72 din data de 22.09.2020 pronunţată de Judecătoria Rupea pe care o va desfiinţa şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În baza art. 275 alin. 3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare