Răpire internațională de copii. Distincție între noțiunile de drept național de custodie sau stabilire a domiciliului minorului și cea de ,,încredințare” din accepțiunea art.3 al Convenției de la Haga. Motiv de refuz de înapoiere fundamentat pe starea de

Răpire internațională de copii. Distincție între noțiunile de drept național de custodie sau stabilire a domiciliului minorului și cea de ,,încredințare” din accepțiunea art.3 al Convenției de la Haga. Motiv de refuz de înapoiere fundamentat pe starea de risc major în contextul epidemiei de coronavirus, covid 19.

- Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, art. 3, 5

- Constituția României, art. 34 alin. (2)

Neintervenind după această hotărâre nr. 63/21.01.2019 nicio alta pe latură civilă, a instanțelor reședinței obișnuite din Spania, care să schimbe autoritatea comună legală a părinților, nelegal pretinde recurentul că acesta putea în aprilie 2019 să schimbe reședința obișnuită a minorei din Spania, în România, în lipsa acordului intimatei reclamante sau fără ca acesta să fi sesizat instanța spaniolă, competentă pe criteriul reședinței obișnuite a minorei, să tranșeze eventuale neînţelegeri dintre părinți pentru schimbarea reședinței obișnuite a minorei sau pentru încredințarea (atribuirea custodiei) ei către tată.

Noțiunea de autoritate părintească din dreptul național se suprapune noțiunii de încredințare din art. 3 al Convenției de la Haga ca și din art. 2 pct. 11 al Regulamentului nr. 2201/2013. Având în vedere, tocmai, că una din componentele esenţiale ale ,,dreptului privind încredinţarea” o constituie dreptul părinţilor de a decide de comun acord reşedinţa obişnuită a copilului, cum rezultă din art. 3 al Convenției de la Haga ca și din art. 2 pct. 11 al Regulamentului nr. 2201/2013, într-adevăr fapta pârâtului de a deplasa și reţine copilul pe teritoriul României, refuzând înapoierea lui la reşedinţa obişnuită din Spania, are caracter ilicit, întrucât, procedând astfel, pârâtul a decis în mod unilateral şi intempestiv schimbarea reşedinţei obişnuite a minorei, fără acordul şi fără încunoştinţarea prealabilă valabilă a reclamantei, deopotrivă titular al răspunderii părinteşti.

În acest context notoriu al epidemiei de Covid-19, art. 34 alin. (2) din Constituție obligă Statul Român să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, ceea ce va conduce la respectarea obligației acestuia prin autoritățile sale executive de a înlătura prin măsuri eficiente cât mai curând posibil pericolul general de deplasare pe teritoriul României cauzat de epidemia de Covid-19, precum și la anunțarea publică a momentului încetării pericolului general de deplasare avut în vedere în speţă - cel puțin în aceleași maniere în care a anunțat atât necesitatea și luarea efectivă a măsurii închiderii  tuturor  unităților școlare de pe teritoriul său, în scopul protejării sănătății minorilor și familiilor lor, cât și zonele din afara țării pe categorii de risc de îmbolnăvire, inclusiv în ceea ce priveşte Spania, ce sunt şi afișate de Institutul Național de Sănătate Publică din România, roșie (din a cărei revenire în țară rezultă obligativitatea carantinei instituționalizate timp de 14 zile) respectiv galbenă (din a cărei revenire în țară rezultă obligativitatea izolării la domiciliu  timp de 14 zile).

(Secţia a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie,

decizia civilă nr. 123 din data de 11 martie 2020)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 20.08.2019, reclamanta în contradictoriu cu pârâtul a solicitat înapoierea la domiciliul minorei, în speță domiciliul mamei din Spania Madrid, a minorei născute la data de 06.03.2014 în Spania, care a fost răpită de către tatăl acesteia, domiciliat în România, Slatina, jud. Olt, încă din luna aprilie 2019 şi nu a mai fost înapoiată la domiciliul acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 2365/30.10.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul, a dispus înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Spania, a stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorei, 2 săptămâni de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 2500 lei, a obligat pârâtul la: predarea pașaportului minorului sau a documentului de călătorie, către reclamantă, să își dea concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei, a autorizat pe doamna C. N. – C. să preia minora personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit, şi a stabilit onorariu de avocat din oficiu, în cuantum de 1.687 lei, în favoarea domnului avocat F. C. B., care se va plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, arătând următoarele considerente:

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, în fapt, părțile sunt: reclamanta - cetățean român, cu reședința în Madrid Spania, și pârâtul - cetățean român, domiciliat în România. Din căsătoria părților a rezultat copilul născut la data de 06.03.2014, în Spania. Părțile au divorțat în anul 2008. Tribunalul a reținut că, în data de 05.04.2019, pârâtul a deplasat minora în România, unde se află și în prezent.

La data de 27.05.2019 - înregistrată la Ministerul de Justiție din Spania, reclamanta formulează cererea de înapoiere în baza Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (fila 14 dosar), iar la fila 32 există o împuternicire adresată de reclamantă autorității centrale din România, din data de 25.04.2019.

În drept, tribunalul a reținut următoarele dispoziții legale:

Art. 3 din Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25.10.1980 prevede:

“Deplasarea sau reînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și:

b) dacă la vremea deplasării sau reînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”.

De asemenea, potrivit art. 5 din Convenție, în înțelesul acestui document, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale.

Pe fond, tribunalul a admis cererea, constatând că, în cauză se verifică toate condițiile art. 3 din Convenția de la Haga din 25.10.1980.

Tribunalul a constatat că reședința obișnuită a copilului minor era, la momentul deplasării în România, în Spania. Copilul s-a născut și a trăit în Spania toată viața sa, acest fapt nefiind contestat de tată, iar potrivit adeverinței de la fila 78, copilul frecventa cursurile unei unități de învățământ din Spania.

În ceea ce îl privește pe pârât, a reținut tribunalul că acesta este tatăl copilului, și, potrivit susținerilor mamei, acesta a preluat copilul, la data de 05.04.2019, în temeiul Ordinului din 29.01.2019 al instanțelor din Spania.

Astfel, prin decizia nr. 63/21.01.2019, Judecătoria de Violență-împotriva Femeilor nr. 1 din Mostoles Spania, i-a acordat mamei reclamante în prezenta cauză, protecție specială, față de pârâtul G. C. M., căruia i s-a interzis să ia legătura prin orice mijloc cu reclamanta, să se apropie de ea, de locul de muncă, de studii, orice loc în care se află, la mai puțin de 500 m, iar potrivit acesteia, au fost stabilite următoarele măsuri civile:

- exercitarea în comun a autorității părintești față de copil, fiind stabilită locuința la mamă, cu un program de vizitare bine determinat, pentru tată și copil.

Prin urmare, în luna aprilie a anului 2019, când minorul a fost deplasat în România, reclamanta avea, ca și acum, calitatea de mamă, și, în această calitate, exercita, autoritatea părintească asupra minorului. Potrivit programului de vizitare, tatăl, pe lângă vacanţele alternative, avea dreptul de a-și vizita copilul la sfârşit de săptămână alternative, de vineri până duminică, cu readucerea copilului la domiciliul mamei. Cu toate acestea, deși a preluat copilul, printr-un terț, de la mamă, la data de 05.04.2019, nu a înțeles să readucă minora în custodia mamei, în sensul respectării ordinului din 29.01.2019.

Astfel, s-a constatat de către tribunal că tatăl-pârât a stabilit/schimbat în mod unilateral domiciliul copilului, fapt necontestat, apreciind că acestuia îi este mai bine în țară, cu el, decât cu mama sa, în Spania. Această schimbare s-a făcut cu încălcarea drepturilor exercitate efectiv de către mamă, astfel cum acesta este definit la art. 5 din Convenția de la Haga din 1980. În ceea ce privește condițiile deplasării ilicite, tribunalul a reținut că a existat o deplasare din Spania în România a copilului, că această deplasare s-a efectuat fără acordul reclamantei.

Nu au fost reținute apărările făcute cu privire la acordul mamei, ce ar rezulta din declarația martorului ascultat, având în vedere că, deși, inițial, acesta arată că între ea și noră a existat o relație bună, și cunoștea faptul că părțile urmau să se întoarcă în România, în anul 2019, nu își poate explică, totuși, de ce, de la momentul răpirii copilului, respectiv luna aprilie 2019, reclamanta nu mai sună, și nu mai păstrează legătura cu bunica paternă - martorul în cauză. Tribunalul a avut în vedere faptul că martorul ascultat este mama pârâtului, și, deși în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 315 C.pr.civ., un grad de subiectivism trebuie luat în calcul. În acest sens este elocvent răspunsul martorei la întrebarea instanței - de ce nu o sună ea pe mama copilului - răspunsul fiind în sensul că mama are interes să sune, pentru că ea îi crește copilul. Din acest răspuns transpare atât lipsa de comunicare dintre părți, cât și încrâncenarea martorei în a da înțelege realitatea legăturilor dintre părinții litiganți în prezenta cauză.

Din aceste motive, tribunalul nu a reținut susținerile acesteia cu privire la acordul mamei - reclamante ca minoră să se mute definitiv în România.

De asemenea, tribunalul a reținut că acest fapt, chiar de ar fi adevărat, nu se coroborează cu declarațiile mamei la autoritățile din Spania din 30.01.2019 și din 07.04.2019, din care rezultă hotărârea tatălui de a deplasa copilul, împotriva voinței mamei, în România, definitiv.

Pe de altă parte, a reținut tribunalul că pârâtul nu a invocat nicio excepție de neînapoiere cu privire la copil.

Motivele întâmpinării cu privire la mediul în care își desfășoară acum viața copilului sunt aspecte ce vizează modalitatea de exercitare a autorității părintești, ce nu pot face obiectul prezentei cauze, astfel că tribunalul nu le-a reținut.

Prin urmare, întrucât decizia de a schimba domiciliul minorului a fost luată în mod unilateral de pârât, fără nicio aparentă justificare legală, se poate concluziona fără echivoc că în cauză a avut loc o deplasare ilicită a copilului, de la reședința sa obișnuită, din Spania, în România, cu încălcarea drepturilor reclamantei, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 5 din Convenție.

Astfel, cererea de înapoiere a fost admisă, s-a dispus instanța înapoierea minorei, născută la data de 06:03.2014, la reședința sa obișnuită din Spania, s-a stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a minorei - 2 săptămâni de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 2500 lei, a fost obligat pârâtul la: predarea pașaportului minorului sau a documentului de călătorie, către reclamantă să își dea concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorei. Tribunalul a autorizat pe d-na C. N. – C. să preia minora personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit. Şi a stabilit onorariu de avocat din oficiu, în cuantum de 1687 lei, în favoarea domnului avocat F. C. B., care se va plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiției.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat recurs pârâtul, considerând-o vădit nelegală şi solicitând, astfel, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, în tot, şi, rejudecând, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivele de recurs, pârâtul a invocat 488 alin. (1) pct. 5 și 9 C.pr.civ.

Examinând recursul, conform art. 488 pct. 9, 5 și 6 C.pr.civ., în limitele criticilor dezvoltate de recurent, Curtea a constatat că sunt nefondate aspectele dezvoltate în cererea introductivă de recurs, soluția pronunțată de sentința recurată neputând fi casată în tot deoarece în privința necesității dispunerii returnării, ea apare legal și corect acordată litigiului, iar considerentele acestei soluții fiind în unele aspecte detaliat motivate iar în altele numai succint motivate, dar ele răspunzând în esență problemelor cauzei, singura critică ce a determinat admiterea recursului fiind cea de ordine publică invocată de recurent la termenul de judecată a recursului din 11.03.2020, privind pericolul general de deplasare cauzat de epidemia de Covid-19.

Conform jurisprudenţei Curţii EDO, noţiunea de proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia EDO presupune ca instanţa care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930).

Au fost apreciate ca fiind nefondate criticile de recurs în care recurentul susține că sentința apelată ar încălca prevederile art. 3 din Convenția de la Haga cu privire la noțiunea de ,,încredințare” sau nu ar motiva caracterul ilicit al deplasării minorei de către tată din 5.04.2019, pe motiv că mama nu avea anterior deplasării de acesta a minorei din 5 aprilie 2019 o hotărâre judecătorească prin care să-i fie încredințată definitiv minora de instanțele reședinței sale obișnuite din Spania-Madrid, ci avusese numai o hotărâre provizorie (cea depusă la filele indicate de sentința recurată, 35-38 din dosarul primei instanțe) de stabilire la aceasta a custodiei minorei și de drepturi de vizitare pentru tată, cu o durată de 30 zile începând de la 21.01.2019 pentru cele două măsuri civile provizorii, de custodie respectiv vizitare, ce au urmat ordinului de protecție luat de instanța spaniolă împotriva pârâtului recurent, recurentul atribuind nejustificat un sens eronat noțiunii de ,,încredințare” avută în vedere de art.3 din Convenția de la Haga în edictarea dispozițiilor sale, Convenție cu privire la care recurentul însuși susține în formularea celorlalte motive de recurs că și este de notorietate că este completată de Regulamentul nr. 2201/2003.

Practic recurentul încearcă să creeze nefondat o confuzie între noțiunile de drept național de custodie sau stabilire a domiciliului minorului (măsuri numite de recurent încredințare) și cea de ,,încredințare” din accepțiunea art. 3 al Convenției de la Haga.

Art. 3, din Convenția de la Haga, Convenție cu privire la care recurentul însuși susține în formularea celorlalte motive de recurs că este completată de Regulamentul nr. 2201/2003, prevede: ,,Deplasarea sau neînapoierea unui copil se considera ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezultă, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”.

Iar Regulamentul 2201/2003 prevede chiar în partea sa de început: ,,articolul 2 Definiții - 9. „încredințare” înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință”.

În consens cu prevederile art. 3 al Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii de minori, din 1980, pentru statele membre ale Uniunii Europene Regulamentul 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, direct aplicabil în statele membre UE stabilește totodată: ,,Art. 2 pct. 11 Prin termenul,, deplasare sau reţinere ilicită” se înţelege o deplasare sau reţinere a unui copil când: (a) se încalcă dreptul de încredinţare stabilit prin hotărâre judecătorească sau prin efectul legii, sau printr-o înţelegere recunoscută de legea statului membru pe teritoriul căruia s-a aflat reşedinţa copilului înainte de deplasare sau reţinere; Şi (b) se prevede că, la momentul deplasării sau reţinerii, drepturile de încredinţare erau exercitate, fie împreună, fie separat, sau care au fost exercitate în scopul deplasării sau reţinerii. Încredinţarea va fi considerată a fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărârii judecătoreşti sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părinteşti nu va putea decide locul de reşedinţă al copilului fără consimţământul celuilalt titular al răspunderii părinteşti.

În privinţa dreptului privind încredinţarea, în speță, ambii părinţii sunt în mod egal titularii acestui drept, prin efectul legii reședinței obișnuite, părinţii având obligaţia şi dreptul de a îngriji copilul minor, iar, la momentul deplasării şi reţinerii minorei pe teritoriul României, ambii părinţi exercitau deopotrivă dreptul de încredinţare, la reședința obișnuită din Spania-Madrid, așa cum rezultă din hotărârea instanței spaniole, indicată în sentința recurată, care, tocmai pe considerentele autorității părintești legale comune a celor două părți, ca părinți, asupra minorei (sens în care era și inutil de analizat suplimentar de prima instanță înscrisul suplimentar referitor la Codul civil spaniol atașat de asemenea de reclamantă cererii de chemare în judecată) a decis măsurile civile ce au urmat ordinului de protecție pe durata provizorie de 30 zile, cu prelungirea acestora condiţionată de prezentarea reclamaţiei civile corespunzătoare în cazul în care părțile nu ar fi continuat măsurile de custodie și vizitare prin bună învoială, privind stabilirea locuinței (atribuirea custodiei) minorei la mamă cu drepturi de vizitare amplu detaliate în privința tatălui și cu păstrarea autorității comune a celor doi părinți asupra minorei.

Așadar, neintervenind după această hotărâre nr. 63/21.01.2019 nicio alta pe latură civilă, a instanțelor reședinței obișnuite din Spania, care să schimbe autoritatea comună legală a părinților, nelegal pretinde recurentul că acesta putea în aprilie 2019 să schimbe reședința obișnuită a minorei din Spania, în România, în lipsa acordului intimatei reclamante sau fără ca acesta să fi sesizat instanța spaniolă, competentă pe criteriul reședinței obișnuite a minorei, să tranșeze eventuale neînţelegeri dintre părinți pentru schimbarea reședinței obișnuite a minorei sau pentru încredințarea (atribuirea custodiei) ei către tată.

Sentința recurată a relevat, în primul rând, că deplasarea și reţinerea minorei în România de către tatăl pârât are caracter ilicit întrucât s-au făcut cu încălcarea ,,dreptului privind încredinţarea” (în sensul art. 3 al Convenției de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de minori și al art. 2 pct. 11 al Regulamentului nr. 2201/2003) al mamei recunoscut de plin drept ambilor părinţi de legea spaniolă a reședinței lor obișnuite anterior deplasării din aprilie 2019.

Având în vedere, tocmai, că una din componentele esenţiale ale ,,dreptului privind încredinţarea” o constituie dreptul părinţilor de a decide de comun acord reşedinţa obişnuită a copilului, cum rezultă din art. 3 al Convenției de la Haga ca și din art. 2 pct. 11 al Regulamentului nr.2201/2013,  într-adevăr fapta pârâtului de a deplasa și reţine copilul pe teritoriul României, refuzând înapoierea lui la reşedinţa obişnuită din Spania, are caracter ilicit, întrucât, procedând astfel, pârâtul a decis în mod unilateral şi intempestiv schimbarea reşedinţei obişnuite a minorei, fără acordul şi fără încunoştinţarea prealabilă valabilă a reclamantei, deopotrivă titular al răspunderii părinteşti.

Noțiunea de autoritate părintească din dreptul național se suprapune noțiunii de încredințare din art. 3 al Convenției de la Haga ca și din art. 2 pct. 11 al Regulamentului nr.2201/2013.

Or, ceea ce nefondat pretinde recurentul a nu înțelege, în primele critici de recurs, este tocmai confuzia pe care acesta însuși încearcă să o creeze între noțiunea de custodie/stabilire a domiciliului minorului (încredințare, numită de recurent) și noţiunea de ,,încredințare” din art.3 al Convenției de la Haga, deși corespondentul în dreptul național al noțiunii de,,încredințare” din art. 3 al Convenției de la Haga, ca și din art. 2 pt. 11 din Regulamentul nr. 2201/2003, este noțiunea de ,,autoritate părintească” din dreptul național.

În jurisprudenţa relevantă în materie din statele membre ale Convenţiei de la Haga s-a apreciat că trebuie să existe o intenţie fermă a părinţilor de a stabili pe teritoriul noului stat; că orice încercare de determinare a reşedinţei obişnuite a copilului trebuie să se focalizeze asupra copilului şi să consiste într-o analiză a împrejurărilor în care se găseşte copilul în noul loc şi a intenţiilor comune ale părinţilor în legătură cu prezenţa copilului în respectivul loc.

Relevanţă deosebită pe acest aspect prezintă şi opiniile exprimate de avocaţii generali ai Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât mai ales jurisprudenţa CJUE, care, fără a cuprinde o definiţie exactă a noţiunii, au oferit elemente concrete care trebuie avute în vedere în fiecare caz în parte. Avocatul General Kokott, în concluziile sale din 29.01.2009, C-523/07, a arătat că reşedinţa obişnuită a unui copil se găseşte în locul în care se află centrul vieţii copilului, având în vedere ansamblul împrejurărilor de fapt relevante, în special durata şi regularitatea reşedinţei, precum şi integrarea sa familială şi socială.

În fine, conform hotărârii CJUE din 22.12.2010, Barbara Mercredi/Richard Chaffe, C-497/10 PPU,  noţiunea „reşedinţă obişnuită", astfel cum aceasta reiese din art. 8 şi 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, trebuie interpretată în sensul că respectiva reşedinţă corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial. Trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul statului membru şi ale mutării copilului în statul respectiv şi, pe de altă parte, originile geografice şi familiale ale părinţilor şi copilului, precum şi raporturile familiale şi sociale pe care părinţii şi copilul le au în stat membru de destinaţie, fiind de competenţa instanţei naţionale să determine reşedinţa obişnuită a copilului ţinând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.

Or, în mod legal și lămurit sentința recurată a motivat determinarea reședinței obișnuite a minorei din Spania – Madrid, arătând că reședința obișnuită a minorei era la momentul deplasării în Spania deoarece minora s-a născut și a trăit în Spania toată viața sa unde totodată și frecventa cursurile de învățământ din Spania, iar prin hotărârea instanței spaniole nr. 63/21.01.2019 (care se regăsește în întregimea ei la filele 35-38), ca o consecință a ordinului de protecție dispus judecătorește împotriva tatălui și în favoarea mamei, cu păstrarea exercitării în comun a autorității părintești valabilă legal la reședința obișnuită, a fost stabilită locuința minorei la mamă cu program bine determinat de vizitare pentru tată și copil realizabil prin intermediar, care să intervină în preluarea lui de la mamă și predarea tatălui respectiv în returnarea lui de la tată la mamă în scopul respectării ordinului de protecție menit să asigure protecția mamei - în urma incidentului de violență domestică, din 20.01.2019 atestat de hotărârea definitivă nr. 6/21.01.2019 (filele 45-47 dosar primă instanţă), din partea tatălui -, care l-a atras, program de vizitare ce a inclus, alături de vacanțele din învățământ și de sărbătorile legale din Spania, și sfârșiturile de săptămână alternative de vineri până duminică, în urmarea consecventă și prin bună înțelegere a căruia părțile în mod reciproc și-au respectat îndatoririle până în luna aprilie când, deși a luat copilul în același sens  vineri 5.04.2019 prin intermediar de la mamă, în mod ilicit nu l-a mai restituit mamei prin intermediar duminică 7.04.2019, totodată, față de cele stabilite de art. 12 din Convenția de la Haga, prima instanță determinând în speță în mod corect și legal că nu ar putea reține susținerile pârâtului cu privire la mediul pe care acesta îl asigură acum minorei în Slatina-România, după deplasarea din aprilie 2019, exercitând în mod exclusiv autoritatea părintească (la locuinţa proprietate personală a acestuia din Slatina-România unde deopotrivă locuiesc şi bunicii paterni) în ciuda faptului că nicio instanță de la reședința obișnuită a minorei din Spania-Madrid nu i-a permis acest lucru, precum și că decizia de a schimba domiciliul minorei a fost luată în mod unilateral de pârât fără nicio aparentă justificare legală.

Cu privire la solicitarea adresată de acesta instanței din România după deplasare, Judecătoria Slatina (dosar nr. 4395/311/2019), pentru încredințarea în favoarea acestuia a minorei, deja s-a depus la prima instanță sentința judecătoriei respective de respingere în baza Regulamentului nr. 2201/2003 a cererii ca nefiind de competența instanțelor române.

Respectiva judecată de primă instanță, de respingere a cererii de încredințare a minorei ca nefiind de competența instanțelor române, ca și declararea vreunei căi de atac de pârât împotriva respectivei sentințe erau nerelevante susținerilor recurentului pârât din cadrul procesului de față deoarece nu doar că Regulamentul nr. 2201/2003 completează Convenția de la Haga din 1980, dar aceasta însăși prevedea expres că procesul de față nu este influențat de introducerea de pârât a vreunei asemenea cereri la instanțele române deoarece conform Convenției aceste asemenea cereri nu pot fi judecate pe fond, ci numai suspendate până la finalizarea procesului de față având ca obiect răpirea internațională (,,Articolul 16 După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea până când nu se va stabili că nu se afla întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabila nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut”), numai motivele care  ar intra în sfera de aplicare a Convenției, ale eventualelor soluționări, care să se fi făcut totuși, asupra unor asemenea cereri, putând fi luate în considerare (,,Articolul 17 Singura împrejurare ca o hotărâre privitoare la încredinţare a fost pronunţată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenţii, dar autorităţile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar intră în sfera de aplicare a convenţiei.”).

Or, după cum s-a arătat, tocmai în considerarea reședinței obișnuite a minorei din Spania deja Judecătoria Slatina din România a respins cererea de încredințare a minorei formulată de tată ca nefiind de competența instanțelor române.

Iar solicitarea suplimentară de către prima instanță către reclamantă a unei hotărâri spaniole care să și constate că deplasarea și neînapoierea de acesta a minorei în și respectiv începând cu 5 aprilie 2019 de la reședința obișnuită din Spania-Madrid, în România, pretinsă de recurent de asemenea ca motiv de recurs în cererea sa de recurs în care invocă art. 15 al Convenției de  Haga, ar fi fost în mod  vădit superfluă de vreme ce toate datele lămuritoare neîndoielnic în dezlegarea acestui aspect al speței se regăseau în dosarul primei instanțe, nemaifiind necesară și vreo hotărâre suplimentară, nici față de susținerile și apărările părților, nici față de probele deja depuse de acestea, și respectiv nici față de cele atestate deja de hotărârea instanței spaniole în considerentele sale cu privire la măsurile civile necesare pe care le-a dispus în mod detaliat în consecința ordinului de protecție, dezlegând și modul cum recurentul pârât își putea petrece în compania minorei, alternativ, atât sărbătorile anului, precum și vacanțele de la programul de învăţământ urmat de minoră, cât și week-endurile alternative, pentru respectarea dreptului său de vizitare a minorei după instituirea ordinului de protecție a mamei față de acesta.

Așadar, neîndoielnic pârâtul a deplasat în mod unilateral, fără acordul reclamantei, în aprilie 2019 pe minoră în România, din Spania unde fusese deja stabilită statornic reşedinţa ei obişnuită de către acesta însuși prin acord cu reclamanta, Curtea subliniind însă că nicio prevedere a Convenţiei de la Haga din 1980 nu îl împiedică pe părintele care a deplasat şi reţinut ilicit copilul să îl însoţească la înapoiere, în statul reşedinţei obişnuite a acestuia (Spania în speță), iar în cauză aprecierea asupra însoţirii minorei aparţine exclusiv recurentului-pârât, tot acesta fiind cel care pe de altă parte, cumulativ readucerii minorei în mediul ei obișnuit de viață din  Spania, eventual ar  putea, dacă ar considera necesar, luând în considerare exclusiv interesul superior al minorei, să solicite autorităților spaniole administrative monitorizarea relațiilor părinţi-minor, deoarece în mod evident împiedicarea realizată în prezent de pârât, începând cu aprilie 2019 a continuării relației firești a minorei , cu mama ei, este contrară interesului superior al minorei, după cum, după caz, ar putea cere instanțelor spaniole măsuri de reîncredințare a/stabilire a domiciliului  minorei la acesta cu program de vizitare pentru mamă, dacă vreo asemenea măsură de reîncredințare ar și dovedi-o legal ca fiind realmente în interesul minorei, invocarea nefondată în recursul de față a unor excepții de la returnare în temeiul Convenției de la Haga sau Regulamentului nr.2201/2003 neputându-i aduce beneficiul necuvenit al schimbării competenței instanțelor în materie de stabilire pe fond a locuinței minorilor într-o altă țară, România, decât cea de la reședința obișnuită a minorei, Spania.

Aceasta (că nicio prevedere a Convenţiei de la Haga din 1980 nu îl împiedică pe părintele care a deplasat şi reţinut ilicit copilul să îl însoţească la înapoiere, în statul reşedinţei obişnuite a acestuia), deoarece, cum s-a arătat, reședința obișnuită în sensul Convenției este de stat al locuinței statornice a minorei anterior deplasării și reținerii ilicite, Spania, nu o anumită adresă.

Faptul că autoritatea părintească era, la data deplasării din 5.04.2019, comună părților, ca părinți ai minorei, nu înseamnă, cum nelegal pretinde recurentul că ar fi posibil, ca acesta ca și cotitular al autorității părintește să poată schimba reședința obișnuită a minorei fără acordul celuilalt cotitular al autorității părintești, mama, intimată-reclamantă în speță.

Dimpotrivă, faptul că autoritatea părintească era, la data deplasării din 5.04.2019, comună părților, ca părinți ai minorei, înseamnă că niciunul dintre ei nu putea schimba unilateral reședința obișnuită a minorei, ci o putea face numai cu acordul celuilalt părinte sau în caz de refuz nejustificat pe calea solicitării și obținerii unei dispoziții corespunzătoare a organului competent din statul reședinței obișnuite a minorei, Spania în speță.

Cum Curtea a reţinut că nicio prevedere a Convenţiei nu împiedică pe părintele care a deplasat şi reţinut ilicit copilul să îi însoţească la înapoierea lui în statul reşedinţei obişnuite, Spania în speţă, luarea în considerare a unei atitudini de eventual refuz al pârâtului, care a deplasat şi reţinut ilicit pe minoră pe teritoriul României din aprilie 2019, pentru a o disloca din mediul ei obişnuit de viaţă de la reședinţa ei obişnuită din Spania unde era integrată în mediul social educaţional tocmai ca urmare a stabilirii cu statornicie a familiei în Spania, ar conduce la o extindere nepermisă a situaţiilor de excepţie prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. b) din Convenţie, care au în vedere situaţii grave la care s-ar afla expus minorul, ceea ce nu este cazul în speţă.

Deoarece recurentul-pârât a deplasat și reţinut în mod ilicit din aprilie 2019, după cum legal și corect a stabilit prima instanţă, pe minoră pe teritoriul României, ambilor părinţi le revine îndatorirea  faţă de minoră să îi aducă lămuriri, pe măsura înţelegerii ei, inclusiv despre efectele faptei ilicite antemenţionate, nefiind exonerată niciuna din părţi de asemenea îndatorire, tocmai, deoarece, mai întâi, trebuie să  explice minorului, tot pe măsura înţelegerii lui, ce înseamnă separarea părinţilor lui, ea vizându-i pe cei doi părinţi şi neputând atrage niciodată separarea unui părinte de copilul lui sau ruperea bruscă şi nejustificată a copilului din mediul său obişnuit de viaţă, legătura acestui minor cu fiecare din părinţii lui nefiind destructibilă în condițiile în care niciunul din părinți nu este decăzut din drepturile părintești.

Cu privire la celelalte critici de recurs, Curtea a mai reținut:

Potrivit art. 14 din Legea nr. 369/2004 ,,(1) Dacă instanţa constată că deplasarea sau reţinerea copilului pe teritoriul României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie, va dispune înapoierea copilului în ţara în care acesta îşi are reşedinţa obişnuită”.

În Hotărârea C E și N E (C-325/18 PPU și C-375/18 PPU, EU:C:2018:739), pronunțată la 19 septembrie 2018 în cadrul unei proceduri preliminare de urgență, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că Regulamentul nr. 2201/2003 completează Convenția de la Haga din 1980 și că nu impune unei persoane, unui organism sau unei autorități, în cazul în care se pretinde că a fost săvârșită o răpire internațională a unui copil, să se sprijine pe această convenție pentru a solicita înapoierea imediată a copilului vizat în statul reședinței sale obișnuite, în consecință, un titular al răspunderii părintești putând solicita recunoașterea și executarea, în conformitate cu dispozițiile din capitolul III din Regulamentul nr. 2201/2003, a unei hotărâri judecătorești referitoare la autoritatea părintească și la înapoierea unor copii adoptate de o instanță competentă potrivit capitolului II secțiunea 2 din regulamentul menționat, chiar dacă nu a formulat o cerere de înapoiere întemeiată pe Convenția de la Haga din 1980.

Iar în cauza Srl Cilfit și Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătății, Curtea a lămurit deja lipsa necesității unei hotărâri preliminare de interpretare a unor prevederi comunitare, cum este în speță, Regulamentul nr. 2201/2003, de vreme ce el nici nu ridică dificultăți de interpretare și s-a și clarificat în jurisprudența CJUE care este relația dintre acesta și Convenția de la Haga din 1980.

Așadar, Regulamentul poate fi invocat în completarea Convenției de la Haga din 1980 fie în cererea de chemare în judecată de către reclamant fie în apărare de către pârât.

În speță, invocarea Regulamentului de către recurentul pârât se face în mod greșit, acesta susținând că, în ciuda dispozițiilor clare ale lui, Regulamentul ar fi prevăzut obligativitatea ascultării minorei de către prima instanță, a cărei hotărâre o recurează, cu ignorarea vârstei sale reduse și a împrejurării că din mijloacele probatorii depuse de pârât prima instanță nu a putut reține că acestea ar fi putut-o considera a fi având asemenea maturitate care să depășească vârsta sa biologică, în condițiile în care înscrisurile depuse de pârât relevau univoc, toate împreună și fiecare separat, numai că minora este dezvoltată doar în limitele vârstei sale.

Or, Regulamentul 2201/2013 prevede:,,articolul 11 Înapoierea copilului -(1) În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s-a încredințat copilul solicită autorităților competente dintr-un stat membru să pronunțe o hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”) în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reținut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilicită, se aplică alineatele (2) - (8).

(2) La aplicarea articolelor 12 și 13 din Convenția de la Haga din 1980, se asigură posibilitatea de ascultare a copilului în cadrul procedurii, cu excepția cazului în care aceasta este necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate.

(3) O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.

Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa.

(4) O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa.

(5) O instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în care persoana care a solicitat înapoierea copilului nu a avut posibilitatea să fie ascultată”.

Așadar, în mod vădit nefondat susține recurentul în cererea sa de recurs că alineatele 2 și 5 ale art. 11 din Regulamentul 2201/2013 ar impune ascultarea copilului, în ciuda situației sale care nu are nici vârsta nici gradul de maturitate necesar conturării unei opinii care să poată fi exprimată conștient în prezenta procedură.

De asemenea, Regulamentul 2201/2013 prevede, la Secțiunea 4 Forța executorie a anumitor hotărâri judecătorești privind dreptul de vizită și a anumitor hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului, următoarele: ,,Articolul 42 Înapoierea copilului: (1)Înapoierea copilului prevăzută la articolul 40 alineatul (1) litera (b), care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească executorie pronunțată într-un stat membru este recunoscută și executorie într-un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine în conformitate cu alineatul (2); (2) Chiar dacă dreptul intern nu prevede caracterul executoriu de drept al unei hotărâri prin care se dispune înapoierea copilului, instanța de origine poate declara hotărârea executorie, fără a aduce atingere unei eventuale căi de atac; (3) Instanța judecătorească de origine care a pronunțat hotărârea menționată la articolul 40 alineatul (1) litera (b) nu eliberează certificatul menționat la alineatul (1) decât în cazul în care: (a) copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat, cu excepția cazului în care aceasta a fost considerată necorespunzătoare în conformitate cu vârsta sau gradul său de maturitate”.

Or, în speța de față nici măcar înscrisurile depuse de recurent la recurs nu indică vreo maturitate peste vârsta ei mică, minorei, ci, în același sens cu probele ce au fost depuse de pârât la dosarul primei instanțe, vădesc că minora nu depășește maturitatea specifică vârstei  sale ascultarea ei în cadrul instanței apărând necorespunzătoare în conformitate cu vârsta si gradul său de maturitate.

În cauza X contra Letoniei decizia din 26 noiembrie 2013, Curtea EDO a arătat (par.93) că ,,În ceea ce privește mai ales problema relației dintre Convenția Europeană și Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor, Curtea reamintește că în materie de răpire internațională obligațiile pe care articolul 8 le impune statului membru trebuie interpretate având în vedere cerințele impuse de Convenția de la Haga (Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 95, Iglesias Gil și AUI împotriva Spaniei 56673/00, § 51, CEDO 2003 - V, și Maumousseau și Washington, citate mai sus, § 60), precum și cele ale Convenției privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (Maire împotriva Portugaliei, 48206/99, § 72, CEDO 2003 - VII, Maumousseau și Washington, citate mai sus, și Neulinger și Shuruk, citate mai sus, § 132) și norme și principii de drept internațional aplicabile relațiilor dintre părțile contractante (Demir și Baykara c. Turcia [CG], nr. 34503/97, § 67 , CEDO 2008)”.

De asemenea CEDO a menționat în respectiva cauză(par.117) că ,,...în orice caz, drepturile garantate de articolul 8 din Convenție, care... se aplică direct, constituind „principii fundamentale ale statului solicitat privind salvgardarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” în sensul articolului 20 din Convenția de la Haga, curtea regională nu se putea dispensa de un asemenea control al speței”.

În acest sens art. 3 alin. (1) și (2) C.pr.civ. român prevede,,(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile”.

Art. 12 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii prevede: ,,Când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se afla copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediata.

Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, sa dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte ca copilul s-a integrat în noul sau mediu.

Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede ca copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau sa respingă cererea de înapoiere a copilului”.

Art. 20 din Convenția de la Haga prevede: ,, Înapoierea copilului potrivit dispoziţiilor art. 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”.

Iar art. 13 din Convenția de la Haga prevede: ,,Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinuta sa dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte: a) ca persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri;sau b) ca exista un risc grav ca înapoierea copilului sa-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sa-l situeze într-o situaţie intolerabila.

Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, sa refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constata ca acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi ca a atins o vârsta sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa.

La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autorităţile judiciare sau administrative urmează sa ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrala sau orice alta autoritate competentă a statului în care se afla reşedinţa obişnuită a copilului privitor la situația sa socială”.

În consecință recurentului i-au fost încuviințate și în recurs înscrisuri probatorii, cu privire la gradul de maturitate recurentul depunând ultima caracterizare, din 2.03.2020, a unității de învățământ (grădiniței) la care a dus pentru urmarea învățământului preșcolar minora în Slatina România după ce a adus-o în țară fără  acordul mamei în aprilie 2019. Dar nici aceasta nu indică vreo maturitate peste vârsta ei, minorei, ci, în același sens cu probele ce au fost depuse de pârât la dosarul primei instanțe, vădește că minora nu depășește gradul de maturitate specific vârstei  sale.

În speță, minora nu are încă vârsta legală (10 ani, conform Codului civil român - art.264 alin. (1) şi (4), rap. la art. 29 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 272/2004 şi la art. 11 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004), la care se prezuma legal relativ că ar avea maturitatea psihică necesară înţelegerii situaţiei sale şi părinţilor, respectiv pentru a-şi exprima o opţiune asupra schimbării mediului de viaţă în sensul alegerii, celui din România în locul celui din Spania, şi nicio împrejurare care să poată fi motivată corespunzător exigenţelor procedurale ale Codului de procedură civilă nu o indica în speţă a putea fi apreciată că, în ciuda neîndeplinirii acestei condiţii de vârstă, ar avea totuşi maturitatea suficientă care să facă să se ţină seama de opinia sa, care să poată fi exprimată măcar în sensul art. 13 alin. (2) al Convenţiei de la Haga, pentru a fi fost apreciat ca necesar a fi audiată de instanţa de recurs, dimpotrivă, probatoriul depus de recurentul pârât la prima instanță și în recurs relevând că aceasta nu depășește dezvoltarea specifică vârstei sale, nu are vreo maturizare precoce.

În lipsa întrunirii unei asemenea vârste ce prezumă relativ posibilitatea minorilor de a exprima un punct de vedere asupra situaţiei lor, ascultarea direct  a minorei  nu ar putea decât să adâncească dezechilibrul emoţional al acesteia deja rezultat ca existent din raportul psihologului sesizat pentru evaluare de pârât care l-a depus la dosarul primei instanțe încuviințat de aceasta pârâtului în cadrul probei cu înscrisuri.

Trebuie arătat în speța de față și că dispozițiile art. 12 din Convenția privind Drepturile Copilului reglementează dreptul copilului de a fi ascultat fie direct când vârsta sau existența unei anumite maturități o permit, ceea ce nu este cazul minorei din speța de față, toate probele din dosarul primei instanțe și de recurs indicând că aceasta nu depășește gradul de maturitate al vârstei sale biologice, fie indirect, prin intermediul unui reprezentant, cum ar fi cazul psihologului care a expus observații și analize  în cadrul unui raport psihologic administrat ca probă de prima instanță la care a fost depus de pârât.

Cu privire la cele observate de psiholog în raportul întocmit la cererea pârâtului, din 14.10.2019, față de minoră, în privința căreia psihologul a reținut prezența unor conflicte interioare ale minorei legate de familia sa și  că, deși în prima ședință minora în timpul unui joc a desenat-o pe mama sa, ulterior minora a refuzat să vorbească despre mama sa deoarece a răspuns ,,Este în Spania”, ședințele urmărind analiza dezvoltării minorei, dar și analize ale trăsăturilor de comportament ale tatălui și modului de desfășurare a relaționării lui cu minora, observații pe care psihologul le-a analizat prin prisma deciziei părinților de a se separa, la care face referire în raport, decizie reținută de psiholog în urma redării în ordine cronologică a evenimentelor de către tată acestuia, în ciuda faptului că situația în speță nu a rezultat dintr-o decizie a părinților de a se separa ci respectiva separare a fost consecința unui ordin de protecție judecătoresc emis de o instanță spaniolă de la reședința obișnuită a părților ca urmare a atitudinii agresive, amenințărilor pârâtului, cu privire la care acesta nu a încunoștiințat în nicio măsură psihologul, după cum nu l-a încunoștiințat nici despre împrejurările deplasării ilicite a fiicei sale în România, deplasare pe care a realizat-o acesta în aprilie 2019 în urma programului de legături personale asigurat chiar de mamă printr-un intermediar, acestuia, măsură de intermediere necesară respectării ordinului judecătoresc de protecție al instanței spaniole, reținând deopotrivă ascunderea adevărului speței de către recurentul pârât chiar față de psihologul pe care l-a ales pentru evaluare, Curtea remarcă, pe baza observațiilor psihologului cu referire a atitudinea minorei față de mamă, că minora este realmente expusă alienării parentale de către tatăl care practic îi induce ideea de abandon al ei/izolarea ei de către mamă și îi și sporește teama de abandon total, și de către acesta ca celălalt părinte al ei, situație care explică și tulburările de somn ale minorei puse în mod greșit de psiholog pe seama unei decizii a părinților de a se separa invocată de tată, fără a cunoaște împrejurările aducerii minorei în România de către tată așa cum au și fost corect și legal reținute de sentința recurată. Chiar și așa, minora nu și-a exprimat în cadrul interacțiunii sale cu psihologul vreun refuz de revenire la reședința obișnuită, în Spania, ceea ce vădește că în considerentele de ansamblu, în care a arătat că  decizia de a schimba reședința minorei a fost luată în mod unilateral de pârât fără nicio aparentă justificare legală, sentința recurată a luat în considerare întreg probatoriul administrat. Or, așa cum s-a arătat, nicio prevedere a Convenţiei de la Haga din 1980 nu îl împiedică pe părintele care a deplasat şi reţinut ilicit copilul să îl însoţească la înapoiere, în statul reşedinţei obişnuite a acestuia (Spania în speță).

Mai trebuie arătat că prima instanță nu putea să ia în considerare raportul de anchetă socială efectuat la domiciliul pârâtului în dosarul nr. 4395/311/2019 și depus de acesta în cadrul probei cu înscrisuri încuviințate la prima instanță în procesul de față, în favoarea pârâtului în speța de față, tocmai deoarece declarațiile pârâtului însuși, expres menționate de acest raport ca făcute numai de pârât la efectuarea anchetei sociale, cum că acesta s-ar fi deplasat pentru a locui cu minora în Slatina în ianuarie 2019 iar mama minorei ar manifesta dezinteres față de minoră nepăstrând legături personale cu aceasta și necontribuind în niciun mod la întreținerea ei, au fost deja înlăturate chiar de sentința care s-a pronunțat în dosarul nr. 4395/311/2019 (filele 162-164 dosar primă instanță), care reținut reședința obișnuită a minorei în Spania de unde tatăl deplasat-o ilicit în aprilie 2019 și de unde nu o adusese în vreun mod legal în ianuarie 2019 să locuiască cu acesta în România Slatina, cum nefondat susținuse acesta în cererea pe care o introdusese în dosarul nr. 4395/311/2019, ci o deplasase ilicit în aprilie 2019, pe lângă combaterea lor de interesul vădit al reclamantei de a se asigura de dezvoltarea armonioasă a minorei la reședința ei obișnuită din Spania-Madrid sens în care, tocmai pentru o normală dezvoltare a ei, a înțeles necesitatea continuării relațiilor personale tată-fiică și a contribuit la asigurarea realizării lor, în urma ordinului de protecție care a atras separarea părinților minorei, reclamanta aflându-se sub protecția respectivului ordin judecătoresc față de atitudinea agresivă a tatălui condamnat pentru amenințarea acesteia și nefiind dezinteresată față de minoră ci dimpotrivă acționând prompt și prin cererea din 27.05.2019, după reclamația din 7.04.2019 de la data aflării de răpirea minorei, tocmai pentru readucerea ei rapidă în mediul său obișnuit așa încât minora să nu suporte un timp îndelungat consecințele atitudinii ilicite a tatălui din aprilie 2019 de a o răpi de la reședința ei obișnuită (unde și-a petrecut cu regularitate existența începând de la naștere, simplele veniri anterioare în concediu cu părinții la bunici în Slatina, puse în discuție părților de prima instanță, la solicitarea procurorului de şedinţă, în practicaua sentinței recurate, nefăcând decât să confirme caracterul stabil al domiciliului minorei în Spania-Madrid unde era integrată și urma cu regularitate și învățământul specific vârstei sale, la grădiniță, și unde intimata reclamantă permitea fără obstacole, cum apare legal și firesc necesar a fi permis, un program regulat de legături personale minoră-tată, curmat ilicit de acesta în aprilie 2019 prin răpirea minorei din statul reședinței sale obișnuite).

Este evident că nimic nu l-a împiedicat pe recurentul-pârât să depună documente(informaţii), de suport ale susținerilor sale de pretins pericol în care ar pune reclamanta pe minoră prin vreo neglijență, de la autoritățile competente din Spania, fie ele de cercetare penală fie numai de protecție a minorilor și monitorizare a familiei, care puteau fi învestite de acesta înaintea deplasării ilicite din aprilie 2019, pentru verificarea situației sociale a minorei în Spania, dacă susținerile sale ar fi fost reale cu privire la minoră în sensul art. 13 lit. b din Convenția de la Haga, ceea ce însă nu a făcut, preferând să susțină nefondat în proces că minora ar fi fost neglijată de mamă prin schimbări de domiciliu.

Așadar trebuie reținut și că în speţă recurentul-pârât nu a depus niciun fel de informaţii de la autorităţile statului de reşedinţă obişnuită a minorei, Spania, cu privire la situaţia socială a minorei din Spania ci numai a susținut nefondat că minora ar fi fost neglijată de mamă prin schimbări de domiciliu.

Prin analizarea aspectului de ordine publică al interesului superior al minorei în prezentul proces nu se poate reține măcar că intimata reclamantă nu i-ar fi respectat recurentului pârât drepturile la vizitare a minorei  după ce au fost stabilite de instanța spaniolă la 29.01.2019 prin decizia nr.63/21.01.2019  (filele 34-37 dosar prima instanță), vreo asemenea nerespectare și nici vreo altă neglijență a acesteia în îngrijirea minorei nefiind confirmată de vreun mijloc de probă al procesului de față, tocmai de aceea nici recurentul pârât neinvocâd în recurs vreun anume mijloc de probă care să fi fost lăsat neanalizat în ansamblul considerentelor sentinței și să fie tocmai cel care ar confirma o neglijență a mamei.

Dimpotrivă, întreg dosarul relevă respectarea de către mamă a programului de vizitare pe timpul provizoriu al celor 30 zile stabilit judecătoreşte(obligatoriu) de instanța spaniolă și prin bună învoială de către părți ajutate de intermediarul lor ulterior expirării acestui termen de 30 zile și până la 5.04.2019, urmată de încălcarea învoielii din aprilie 2019 de către tată pe calea încălcării dreptului mamei de a-și exprima opinia asupra schimbării reședinței obișnuite a minorei, în ciuda faptului că, potrivit dreptului spaniol, relevat de hotărârea provizorie spaniolă antemenționată, nr. 63/21.01.2029, ca și de confirmarea lui de susținerile recurentului pârât din cererea de recurs, autoritatea părintească asupra minorei era comună ambilor părinți în aprilie 2019, nu exclusivă în favoarea pârâtului.

Iar în lipsa evidentă a oricărei posibile suspiciuni a neglijării minorei de către mamă la reședința ei obișnuită din Spania-Madrid care să poată fi reținută în speță pe bază de probe, recurentul pârât a ales să circumstanțieze în cererea de recurs pretinsa neglijență cu referire la schimbarea domiciliului minorei de către mamă în Madrid de la o adresă la alta, pentru altă pretinsă neglijență neinvocând vreo situație concretă deși în măsura în care ea ar fi și existat avea toate mijlocele și tot interesul să o invoce în concret mai ales că până la data ordinului de protecție spaniol minora a locuit statornic împreună cu mama și cu acesta la reședința familială din Spania cum atestă cele menționate în hotărârea instanței spaniole depusă la dosarul primei instanțe, iar ulterior datei ordinului de protecție intimata-reclamantă i-a asigurat cu regularitate recurentului-pârât legăturile personale cu minora.

Or, trebuie precizat că, potrivit probatoriului cu înscrisuri al primei instanțe depus de reclamantă la dosar anterior termenului de la 30.10.2019 și încuviințat de prima instanță acesteia la termenul din 30.10.2019, asemenea schimbare a domiciliului minorei (în Plaza Jumenez Diaz 10 BJ.004), conform drepturilor asigurate mamei de hotărârea instanței spaniole privind măsurile civile consecințe ale ordinului de protecție,  a intervenit abia la data de 1.02.2019(fila 75 dosar primă instanță), abia după pronunțarea ordinului de protecție din 29.01.2019 emis pentru protecția, de amenințările pârâtului, a reclamantei la care minora a rămas să locuiască statornic, cu drept de vizitare conform programului stabilit timp de 30 zile cu posibilitatea prelungirii judecătoreşti la prezentarea reclamaţiei corespunzătoare, de instanța spaniolă în favoarea tatălui pârât, ce includea și week-end-uri alternative cum deja a menționat sentința recurată, tocmai de aceea la termenul antemenționat din 30.10.2019 Tribunalul respingând ca neutilă solicitarea pârâtului de a proba suplimentar, cu plângeri făcute de pârât împotriva reclamantei cu privire la schimbarea de domiciliu în Spania, și vreo schimbare ulterioară a domiciliului reclamantei care să probeze susținerile acestuia că nu a putut-o găsi deși a demarat procedura medierii, neputând-o contacta efectiv pentru a avea loc între părți medierea respectivă, pe care a demarat-o la câteva luni după răpire (fila 130 dosar prima instanță).

Schimbarea domiciliului reclamantei nu făcea decât să confirme susținerile reclamantei din declarațiile sale înregistrate la organele de poliție din 30.01.2019 și 7.04.2019, în niciun mod neindicând vreo schimbare frecventă a domiciliului minorei de către aceasta, tocmai de aceea sentința recurată dând relevanță declarațiilor înregistrate la organele de poliție spaniolă din 30.01.2019 și 7.04.2019 care contraziceau evident susținerea părtinitoare a martorei mamă a pârâtului, care în aceste condiții a fost legal înlăturată de prima instanță, că reclamanta ar fi fost de acord cu aducerea minorei în România (art. 324 C.pr.civ.).

Așadar, această schimbare de domiciliu, la 1.02.2019, cu privire la domiciliul minorei din Madrid-Spania, nu reprezenta în mod evident o excepție de la returnare în sensul art. 13 lit. b din Convenția de la Haga, fiind realizată tocmai în spiritul ordinului de protecție instituit de instanța spaniolă la 29.01.2019, iar schimbări ulterioare răpirii  minorei de către recurentul pârât, care a demarat medierea ulterior răpirii minorei neputând-o găsi pe intimata-reclamantă pentru mediere, ale domiciliului intimatei reclamante în Madrid Spania, sunt într-adevăr irelevante, sens în care prima instanță a respins în practicaua sentinţei recurate în mod legal ca inutil asemenea probatoriu suplimentar pretins de pârât la respectiva instanță, de vreme ce s-au raportat tocmai la perioada de 14 luni în care recurentul pârât avea interzis pe calea ordinului de protecţie al instanței spaniole și dreptul de a o contacta prin orice mijloace pe intimata-reclamantă și respectiv la perioada ulterioară datei la care acesta deja deplasase ilicit minora de la reședinţa sa obișnuită din Spania-Madrid, în România..

Împrejurarea că la data hotărârii de divorț a părților, din 22.05.2008, ambele părți au locuit în Slatina, România, inclusiv sub motivul plecărilor pârâtului să lucreze în Spania fiind demarată de reclamantă acțiunea de divorț, în final divorțul fiind pronunțat pe baza acordului soților (fila 81 dosar prima instanță), era deopotrivă nerelevantă  procedurii de față, nefiind necesar a fi luată în considerare de sentința recurată și în acest sens apărând astfel neluată în considerare de considerentele sentinței, câtă vreme ulterior divorțului din 2008 a avut loc stabilirea necontestată a reședinței obișnuite a minorei în Spania-Madrid, de către ambii părinți, unde minora a și fost născută la 6.03.2014 și a locuit cu caracter de regularitate pe întreaga sa existență anterior răpirii de către tată din aprilie 2019 cum a motivat lămuritor sentința recurată aspectele referitoare la reședința obișnuită a minorei și răpirea ei de către tată, deoarece domiciliul anterior al intimatei-reclamante, cu mult anterior nașterii minorei, la 22.05.2008, nu reprezenta vreun aspect de luat în considerare de prima instanță, fiind evident că până la data ordinului de protecție spaniol din 21.01.2019 nu a fost schimbat domiciliul minorei unilateral de intimata reclamantă fără vreun acord al recurentului-pârât de vreme ce conform dreptului spaniol părțile au exercitat în comun autoritatea părintească asupra minorei încă de la nașterea ei la reședința ei obișnuită din Spania-Madrid, alte schimbări ale domiciliului reclamantei în Madrid-Spania ulterioare ordinului de protecție de 14 luni începând de la 21.01.2019, cât recurentului pârât îi era interzis să se apropie la o anumită distanță de intimata reclamantă precum și să ia legătura cu aceasta prin orice mijloace, și care să fi intervenit totodată după cum a intenționat nerelevant a proba pârâtul la prima instanță conform susținerilor sale de la termenul din 30.10.2012, după răpirea din aprilie a minorei de către recurentul pârât, care a încercat să o contacteze pe reclamantă pentru mediere la câteva luni după răpirea minorei, în august 2019, neputând indica prin ele însele decât încercarea intimatei reclamante de a asigura eficiența sub aspectul securității sale personale a ordinului de protecție ce i-a fost acordat de instanța spaniolă în mod definitiv și în niciun caz vreo schimbare frecventă de domiciliu al minorei de către aceasta cu atât mai mult cu cât ea deja fusese răpită de către tată încă din aprilie 2019.

Mai trebuie precizat că deși pârâtul nu a invocat la prima instanţă expres art. 13, art. 12, art.20, din Convenţia de la Haga, în măsura în care vreunul dintre ele era aplicabil instanţa putea face aplicarea lui, cu respectarea însă a tuturor condiţiilor lui, neîntrunirea acestora fiind cauza ce relevă legalitatea sentinţei cum s-a arătat și mai sus cu privire la criticile nefondate de recurs  privind dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2013 respectiv Convenției de la Haga referitoare la ascultarea copilului.

Cum a fost mai sus redat, ART. 12 din Convenţia de la Haga, la alin. (1) al său prevede clar că se dispune înapoierea de îndată a minorului dacă nu a trecut un an de la durata deplasării sau neînapoierii ilicite până la data introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 12 prevede că se dispune înapoierea şi dacă a trecut anul, menţionat la alineatul 1 al articolului, cu excepţia când minorul s-a integrat în noul său mediu.

În mod vădit cele două alineate ale art. 12 fac corp comun.

Alin. (1) stabileşte înapoierea de îndată până la un an.

Alin. (2) stabileşte înapoierea de îndată şi după un an dar stabileşte o excepţie la această ipoteză, după curgerea unui an între data deplasării ilicite şi data înregistrării cererii de înapoiere la autoritatea judiciară sau administrativă a statului contractant unde se află copilul, excepţia când copilul s-a integrat în noul mediu.

Așadar, legal și corect prima instanţă a avut în vedere că, de vreme ce în speţă nu se regăseşte premisa alineatului 2, deoarece nu a trecut un an între deplasarea ilicită si data înregistrării cererii reclamantei de înapoiere, din 27.05.2019, în mod vădit în speţă nu s-ar putea reține nici excepţia alineatului 2, sens în care a menționat că nu poate lua în considerare aspectele din întâmpinare prin care pârâtul invocă acomodarea minorei în mediul actual și modul cum acum exercită acesta autoritatea părintească în fapt; aşadar se aplică alineatul 1, în privința invocării nefondate din întâmpinarea depusă la prima instanţă de pârât a excepției integrării minorei în noul său mediu în România după deplasarea din aprilie 2019, de vreme ce o asemenea excepție de la returnare nu putea fi admisă, între data deplasării ilicite și data cererii reclamantei de returnare a minorei la reședința obișnuită din Spania trecând mai puțin de un an.

Faptul că pârâtul consideră că acesta oferă în România minorei condiţii bune de creştere şi educare este un aspect ce excedează, cum legal și corect a considerat sentința recurată, obiectul cauzei de faţă, de vreme ce nu este incidentă excepţia integrării din art. 12 al Convenţiei tocmai pentru că nu a trecut termenul suficient, de un an, la care s-a făcut referire mai sus, în raport de care să se poată prezuma că ar fi intervenit o mai bună integrare care să împiedice returnarea.

Se cuvine a fi precizat că potrivit Raportului explicativ al Convenţiei „reşedinţa obişnuită este o noţiune de pur fapt, care diferă mai ales de cea de domiciliu”, fiind avut în vedere statul unde a locuit minorul anterior deplasării ilicite(Spania în speță), iar nu o anumită adresă.

Iar, în acord cu scopul Convenţiei, astfel cum a fost explicat în Raportul Perez Vera, atunci când se constată că deplasarea sau reţinerea minorilor într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanţa de judecată este obligată să dea eficienţă mecanismului de returnare reglementat de Convenţia de la Haga din 1980, care nu pune în dezbatere dreptul privind încredinţarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea acestuia în mediul lui obişnuit de viaţă, din care a fost deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi deplasat sau reţinut în baza unor drepturi mai mult sau mai puţin discutabile asupra persoanei sale.

Instanța sesizată cu cererea de returnare nu statuează asupra încredinţării copilului, a restabilirii domiciliului acestuia sau a vizitării sale; soluţionarea cererii având ca obiect răpirea internaţională privește legal protejarea minorului, pe plan internaţional, împotriva efectelor dăunătoare ale întreruperii bruşte şi ilicite a exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor oricăruia dintre părinţi. În consecinţă, nu au relevanţă aspectele care exced cadrului procesual astfel delimitat, vizând capacitatea fiecărui părinte de a asigura condiţiile materiale sau spirituale cele mai bune, relaţiile normale dintre fiecare părinte şi fiecare minor, importanţa figurilor maternă sau paternă în dezvoltarea copilului.

Importantă pentru minoră în aplicarea art. 3 al Convenţiei este revenirea ei în mediul obişnuit de viaţă din Spania unde se regăseau reperele ei, reşedinţa familială, mediul socio-educaţional pe care îl frecventa, societatea în care se integrase şi din care a fost luată ilicit de recurentul pârât, care a deplasat-o şi reţinut-o nelegal pe teritoriul României, în şi din primăvara anului 2019, în lipsa consimţământului de deplasare şi reţinere al mamei. Cum s-a arătat, în acord cu scopul Convenţiei, astfel cum a fost explicat în Raportul Perez Vera, atunci când se constată că deplasarea sau reţinerea minorilor într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanţa de judecată este obligată să dea eficienţă mecanismului de returnare reglementat de Convenţia de la Haga din 1980, care nu pune în dezbatere dreptul privind încredinţarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea acestuia în mediul lui obişnuit de viaţă, din care a fost deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi deplasat sau reţinut în baza unor drepturi mai mult sau mai puţin discutabile asupra persoanei sale”.

Cum s-a arătat, de asemenea, nicio prevedere a Convenţiei nu îi împiedică pe părintele care a reţinut ilicit copilul să îl însoţească la înapoierea în statul reşedinţei obişnuite a acestuia.

Aspectul de fond al legăturilor personale ale părinţilor cu minorii nu poate fi tranşat în prezentul proces, fiind la dispoziţia părţilor acţiunile lor separate referitoare la încredinţări/ stabiliri de legături personale ale minorei/cu minora, deoarece procedura reglementată de Convenţia de la Haga din 1980 nu pune în dezbatere fondul privind legăturile personale ale părinţilor cu copilul sau dreptul privind încredinţarea copilului către un părinte sau altul, art. 19 al acesteia stabilind că nici măcar  ,,O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea”.

Aşadar, trebuie reținut că potrivit art.19 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, hotărârea de înapoiere nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea deoarece, în cadrul mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenţie, nu se pune în discuţie dreptul privind încredinţarea copilului unuia sau altuia dintre părinţi.

Totodată, însă, în soluționarea recursului trebuie avut în vedere, cu referire la motivul de ordine publică invocat de recurent la termenul de azi, privind pericolul real și notoriu de deplasare a minorei din România în Spania-Madrid, unde se află reședința ei obișnuită, în timpul actualei epidemii de Covid 19 care, prin gradul deosebit de ridicat de contaminare rapidă și efectele sale asupra populației, a luat prin surprindere statele, deopotrivă că nici depunerea cererii de returnare din 27.05.2019 de către intimata reclamantă nu trebuie să antreneze consecinţe nefaste asupra solicitantei intimată reclamantă, nici asupra recurentului-pârât, şi mai ales că ea nu trebuie să antreneze consecinţe nefaste asupra minorei al cărei interes superior este predominant în dezlegarea cauzei.

Excepția de ordine publică invocată de recurent nu se încadrează la art. 13 lit. b) din Convenția de la Haga în sens de pericol grav la care să fie supus minorul în statul de reședință, deoarece atât în România cât și în Spania cu referire la regiunea Madrid de unde a fost dislocată ilicit de tată minora sunt deja luate măsuri notorii de aceeași manieră, referitor la protecția minorilor (închiderea şcolilor ca urmare a recomandărilor de limitare a circulaţiei), or și Regulamentul nr. 2201/2003, care completează Convenția de la Haga, la art.11 alin. (4) stipulează că instanța nu va putea refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 lit. b) din Convenția de la Haga din 1980 în cazul în care se stabilește că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecția copilului după înapoierea sa. Măsurile, în contextul epidemiei de Covid 19, nu au de ce să privească locuirea efectivă a minorei, care nu este în pericol, la reşedinţa obişnuită, ci deplasarea până la reşedinţa obişnuită-cea cu privire la care epidemia de Covid 19 cauzează pericolul de contaminare şi îmbolnăvire, deplasare până la reşedinţa obişnuită din locul unde a fost dusă ilicit de tată.

Dar trebuie reținut cu privire la motivul de ordine publică invocat de recurent la acest termen că minora are dreptul, corespunzător îndreptățirii la asigurarea celei mai bune stări de sănătate la plecarea din România, similar prevederilor art. 24 din Convenţia privind Drepturile Copilului, să nu fie expusă pericolului general de deplasare cauzat de epidemia Covid-19 , tocmai ca urmare a căruia la data prezentei decizii au fost aplicate deja măsurile de închidere a unităților școlare, măsuri menite a evita expunerea minorilor la situațiile de risc de îmbolnăvire în cadrul deplasării lor în afara locuinței, fie ea pe distanțe lungi, cum este distanța speței România –Madrid Spania, fie în cadrul colectivității cum este și deplasarea cu mijloace de transport în comun (avion, autocar etc. pe asemenea distanțe), și, de asemenea, are (pe lângă dreptul la respectarea vieții sale obișnuite de familie la reședința obișnuită din care a fost dislocată intempestiv și nejustificat de tată, din Spania-Madrid, garantată de art.8 al Convenției EDO), conform art. 22 din Constituția României, privind drepturi fundamentale, preluat la art. 61 alin. (1) Codul civil român, garantate drepturile la viaţă şi la integritate, respectiv sănătate, în orice circumstanțe, ceea ce înseamnă că nu poate fi expusă pericolului general de deplasare cauzat de epidemia de Covid-19, fiind necesară returnarea ei la reședința obișnuită din Spania-Madrid după încetarea acestui pericol de deplasare pe traseul ce-l are de parcurs (în interiorul statului în care se află în prezent ca urmare a deplasării ilicite de către tată în aprilie 2019, pe întreg traseul interstatal, comunitar, ce-l are de parcurs până la reședința obișnuită, din Spania-Madrid, precum și în cadrul statului reședinței obișnuite, Spania), după cum, totodată, art. 34 alin. (1) din aceeași Constituție garantează minorei dreptul la ocrotirea sănătăţii. Pentru aceste considerente se impune admiterea recursului cu casarea în parte a sentinţei recurate al cărei dispozitiv va include termenul pentru executarea obligaţiei de înapoiere a minorei de 2 săptămâni de la încetarea stării generale de pericol de deplasare, cauzată de epidemia de COVID 19.

În acest context notoriu al epidemiei de Covid-19, art. 34 alin. (2) din aceeași Constituție și obligă Statul Român să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, ceea ce va conduce la respectarea obligației acestuia prin autoritățile sale executive de a înlătura prin măsuri eficiente cât mai curând posibil pericolul general de deplasare pe teritoriul României cauzat de epidemia de Covid-19, precum și la anunțarea publică a momentului încetării pericolului general de deplasare avut în vedere în speţă - cel puțin în aceleași maniere în care a anunțat atât necesitatea și luarea efectivă a măsurii închiderii  tuturor  unităților școlare de pe teritoriul său, în scopul protejării sănătății minorilor și familiilor lor, cât și zonele din afara țării pe categorii de risc de îmbolnăvire, inclusiv în ceea ce priveşte Spania, ce sunt şi afișate de Institutul Național de Sănătate Publică din România, roșie (din a cărei revenire în țară rezultă obligativitatea carantinei instituționalizate timp de 14 zile) respectiv galbenă (din a cărei revenire în țară rezultă obligativitatea izolării la domiciliu  timp de 14 zile).

Asemenea răgaz de timp nici nu va trebui irosit de părți, ci va trebui valorificat legal de către acestea ca părinți ai minorei, prin aducerea la cunoștința acesteia, pe măsura posibilităților înțelegerii ei, a situației deplasării ei ilicite de către tată de la reședința sa obișnuită, din aprilie 2019, fără acordul mamei care nu a abandonat-o ci căreia tatăl i-a încălcat dreptul de a participa la vreo decizie de schimbare a reședinței obișnuite a minorei prin bună învoială sau pe cale judecătorească la instanța spaniolă de la domiciliul reședinței obișnuite, și a dreptului ei de a se întoarce la reședința sa obișnuită din Spania-Madrid, în sânul colectivității din care provine și de care este strâns legată sub aspect lingvistic îndeosebi așa cum rezultă chiar din raportul psihologic antemenționat, în care psihologul redă modul de exprimare al minorei ce nu cunoaște uneori cuvinte în limba română, astfel încât fie răspunde în limba spaniolă sau dând din cap, fie apelează la tată să-i lămurească sensul cuvintelor din limba română.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, sub aspectul interesului superior al minorei în proces, trebuie reținut că însuși raportul psihologului care a examinat-o pe minoră, depus de recurentul-pârât în cadrul probei cu înscrisuri la dosarul primei instanțe, recomandă repunerea minorei în legătură cu mama sa, legătură a cărei reluare este necesară și benefică dezvoltării normale a minorei și depășirii de aceasta a suferinței ce-i este deja provocată de despărțirea părinților, Curtea având în vedere că ambii au obligația de a-i explica pe măsura posibilităților înțelegerii ei că despărțirea părinților nu implică niciodată ruperea legăturilor minorei cu fiecare din părinții săi dar nici abandonarea acesteia de vreunul din ei, reacțiile generale de  temeri de izolare/abandon asupra acesteia transpărând, din ansamblul observării minorei în cadrul raportului antemenționat, ca rezultat al separării bruște, traumatizante și lipsite de explicații de înțeles necesare a-i fi date acesteia de tată care a adus-o în România în lipsa deținerii de acesta a acordului mamei, față de care se și afla, la data aducerii și până în 21.03.2020, sub imperiul interdicției de a lua legătura cu mama prin orice mijloace de comunicare, instituită timp de 14 luni de ordinul de protecție definitiv al instanței spaniole, nr. 6/21.01.2019 (filele 45-47 dosar prima instanță), apărând corect și legal luate în considerare de sentința recurată chiar sesizările mamei înregistrate la autoritățile spaniole din 30.01.2019 (când aceasta a declarat autorităților spaniole că prin intermediul telefonului unei prietene pârâtul a amenințat-o indirect în seara de 21.01.2019, după ordinul de protecție din ziua respectivă de 21.01.2019, că la sfârșitul anului școlar o va duce în România pe minoră, spunându-i prietenei respective, L. C. A. G., că nu va permite sub nicio formă ca minora să rămână în Spania, că reclamanta este o persoană rea și o mamă rea, este nebună, alcoolică și drogată și are o relație cu martorul, și-a schimbat domiciliul și numărul de telefon, acum acesta neputând să-și vadă fiica, deși reclamanta susținea că avocatul l-a informat la proces de acest lucru și de faptul că ambii trebuie să stabilească un punct de întâlnire și că minora va fi preluată de o terță persoană iar reclamanta a făcut tot posibilul ca avocatul să medieze între ambele părți ca să ajungă la o înțelegere privind returnarea minorei de către un terț, arătând Tribunalului de Instrucție că din motive de siguranță în ceea ce o privea pe ea și pe fiica ei a preferat să nu fie menționate noua adresă și noul număr de telefon) și din 7.04.2019 (când aceasta a arătat organelor de poliție măsurile de protecție luate pe calea ordinului de protecție de instanța spaniolă în ceea ce o privește și că pe calea convenției privind pe fiica lor aceasta este luată de o terță persoană, P. V., pentru a o proteja pe reclamantă conform ordinului de protecție, dar la sfârșitul de săptămână respectiv, sfârșit de săptămână la care pârâtul  și-a exercitat dreptul de legături personale de week-end cu fiica minoră, conform convenției părinților, sens în care minora s-a aflat la acesta, acesta a spus terței persoane că nu o va înapoia reclamantei pe fiica lui deoarece urmează să o ducă în România, reclamanta aflând acest lucru la 7.04.2019 cu o oră înainte de a se prezenta la organele de poliție respective, fiind pentru prima dată când i se întâmplă așa ceva deși de multă vreme o amenințase pârâtul că o să o ia pe minoră și o să o ducă în țara lui) cu privire la lipsa evidentă a vreunui acord care să fi intervenit între părți pentru deplasarea minorei de la reședința obișnuită din Spania-Madrid, în România.

Față de toate cele arătate, Curtea a dispus admiterea recursului cu consecința casării parțiale a sentinței recurate al cărei dispozitiv va include termenul pentru executarea obligaţiei de înapoiere a minorei de 2 săptămâni de la încetarea stării generale de pericol de deplasare, cauzată de epidemia de COVID 19, cu menținerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei civile recurate.

Domenii speta

Spete similare