T.v.a. Drept de deducere. Principiul prevalenţei fondului asupra formei.

T.V.A. Drept de deducere. Principiul prevalenţei fondului asupra formei.

-Codul fiscal, art. 145, 146, 155

Simpla omitere a codului de identificare fiscală (…)nu poate conduce la respingerea rambursării T.V.A., atât timp cât între cei doi parteneri au existat legături comerciale, când operațiunile economice au fost realizate, acestea au avut legătură cu domeniul de activitate al reclamantei, nu se poate vorbi de un caracter pur formal al activităților desfășurate, respectiv nu s-a pus problema de către organele fiscale realitatea economică a operațiunilor economice desfășurate, situație în care sunt îndeplinite condițiile de fond.

(Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal,

decizia civilă nr. 157 din data de 27 februarie 2020)

Prin sentinţa civilă nr. 85/10.01.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal, s-a dispus admiterea acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâta ANAF DGRFPB. A fost anulată în totalitate decizia nr. 792/28.10.2015 de soluţionare a contestaţiei emise de DGRFP Bucureşti. A fost anulată în totalitate decizia de rambursare T.V.A. nr. 6965D/11.07.2012 emisă de DGRFP Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Rezidenţi, în cea ce priveşte respingerea la rambursare a T.V.A. în cuantum de 813.177,70 lei, aferentă perioadei 01.01.2010-31.12.2010. A fost obligată pârâta ANAF – DGRFB la rambursarea către reclamant a T.V.A. în cuantum de 813.177,70 lei. obligă pârâta la plata de dobânzi de întârziere către reclamant începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a T.V.A. până la data rambursării efective a T.V.A..

Împotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat recurs recurenta-pârâtă , pe care o consideră netemeinica si nelegala.

Recurenta –pârâtă a arătat că prin acţiunea introdusa pe rolul tribunalului, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu ANAF, ca prin hotărârea ce se va pronunţa |sa se dispună:” anularea în totalitate a Deciziei nr. 792/28.10.20151 privind soluţionarea contestaţiei; anularea în totalitate a Deciziei de rambursare a T.V.A. nr. 69650/11.07.2012 şi, în consecinţă, obligarea paratei la rambursarea T.V.A. in suma de 813.177,70 le respinsă la rambursare; obligarea paratei la plata de dobânzi de întârziere către societate, începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a T.V.A. şi până la data rambursării efective a T.V.A.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 85/10.01.2018, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu ANAF-DGRFPB, a anulat în totalitate Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 792/28.10.2015; a anulat în totalitate Decizia rambursare a T.V.A. nr.6965D/11.07.2012 emisă de DGRFPB-AFCN, în ceea ce priveşte respingerea la rambursare a TVÀ in cuantum de 813.177,70 lei, aferentă perioadei 01.01.2010-31.12.2010; a obligat pârâta la rambursarea către reclamanta a TV4 cuantum de 813.177,70 lei ; a obligat pârâta la plata de dobânzi de întârziere, reclamanta începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a T.V.A. pana la c rambursării efective a T.V.A..

Sentinţa civilă nr. 85/10.01.2018 pronunţată de instanţa de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (8) C.pr.civ.] pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de vechiul art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la1865, în actuala reglementare art. 488 precizează expres că va fi motiv de casare încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

■ încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text străin situaţiei. De fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

Textul se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, care trebuie să fie în vigoare la momentul judecăţii, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţa textului, de lege. Tot în acest motiv de nelegalitate poate fi încadrată şi ignorarea norme legale incidente în cauză, aplicarea unei norme generale, deşi se impune aplicarea unei norme speciale sau invers.

Deşi, instanţa de fond a reţinut că, “într-adevăr dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a) C.fisc. (anterior) solicitau, pentru exercitarea dreptului de deducere T.V.A., o persoană să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 C.fisc., iar art. 155 alin. (19) C.fisc. menţionează că factura trebuie să conţină obligatoriu denumirea şi adresa beneficiarului bunurilor şi serviciilor, precum şi codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. sau codul de identificare fiscală a beneficiarului, totuşi admite acţiunea reclamantei”.

Mai mult, instanţa îşi însuşeşte concluziile expertului desemnat în cauză, în sensul că: “factura este un document de sinteză, ce nu are o valoare absolută, dovada exigibilităţii T.V.A. se face cu ansamblul documentelor justificative emise de persoana impozabilă ori alt beneficiar: contracte, rapoarte, procese-verbale “ motiv pentru care consideră că reclamanta este îndreptăţită la restituirea sumei de 813.177,70 lei, precum şi la acordarea de dobânzi pentru suma de rambursat.

Consideră că, în mod nelegal, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei DGRFPB şi solicită să se înlăture motivarea instanţei si să se constatate ca pretenţiile reclamantei nu sunt întemeiate motiv pentru care solicită instanţe înlăturarea acestor argumentare.

În primul rând instanţa de fond nu a ţinut cont de obiecţiunile formulate de instituţie la raportul de expertiza contabilă efectuată în cauză, respectiv că facturile prezentate de persoana impozabilă nerezidentă, nu au respectat condiţiile de formă şi de fond stipulate în legislaţia în materie şi anume dispoziţiile art. 145; art. 14l şi art. 155 din Legea nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare.

Astfel, reclamanta a solicitat prin cererea formulată la organul fiscal rambursarea T.V.A.-ului pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2010, aferentă unor facturi care nu conţin elementele şi informaţiile obligatorii prevăzute la art. 155 alin. (5) C.fisc. nu a prezentat documente justificative privind achitarea T.V.A. solicitată conform art. 147 alin. (1) C.fisc. şi pct. 49 alin.(15) din Normele metodologice de aplicare, după cum urmează:

-facturile înscrise la poziţiile nr. 1-31 şi 38-55 din lista operaţiunilor pentru care se solicită rambursarea T.V.A. emise de SC CFA SRL în perioada martie noiembrie 2010 nu conţin codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. al beneficiarului respectiv al societăţii nerezidente în conformitate cu art. 155 alin. (5) C.fisc.;

-nu au fost prezentate documente justificative care să ateste achitarea taxei facturate pentru care se solicită rambursarea taxei, în conformitate cu pct. 49 alin. (15) din Normei metodologice de aplicare. 1472 alin. (1) C.fisc. deşi au fost solicitate prin cererile de informaţii suplimentare nr. 6965A/05.03.2012 şi nr. 6965A/17.05.2012, transmise prin e-mail.

Potrivit prevederilor legale invocate, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească condiţiile de exercitare a dreptului de deducere prevăzute de legiuitor. Astfel; pentru taxa datorată sau achitată, respectiv pentru taxa aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate său serviciilor care i-ai fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură emisă îi conformitate cu prevederile art.155, respectiv sa conţină elementele prevăzută la art. 155 alin. (5) C.fisc., care poate fi întocmită în orice limbă oficială a statelor membre ale Uniunii Europene, iar la solicitarea organelor de inspecţie fiscală trebuie asigurată traducerea în limba română.

De asemenea, se solicită să se constatate că din documentele privind achitarea T.V.A:, rezultă că din extrasul de cont al persoanei nerezidente, emis pentru perioada 10.02.2010-26.09.2011, în care sunt înscrise şi plăţi efectuate către SC CTP: A. SRL nu reiese modul de achitare a facturilor înscrise în planul de rambursare, nefiind identificate numerele facturilor, aşa cu prevede pct. 49 alin. (15) din Normele metodologice de aplicarea art. 1472 C.fisc..

Având în vedere cele de mai sus, rezultă că societatea nerezidentă V.AG nu este îndreptăţită sa beneficieze de rambursarea din bugetul statului român prin intermediul mecanismului special instituit de Directiva a 9-a şi de art. 1472 alin. (1) lit. din Codul fiscal care transpune această directivă, a sumei de 813.178 lei.

În ceea ce priveşte obligarea la plata de dobânzi de întârziere, reclamanta începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a T.V.A. până la data rambursării efective a T.V.A., a învederat următoarele:

Organul fiscal nu datorează dobânzi la T.V.A., conform" prevederilor art: 1472 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare coroborate cu prevederile pct. 49 alin. (31); (32).

Aşadar, în conformitate cu prevederile legale şi în raport de cele prevăzute de lege; organul fiscal consideră că reclamanta - persoană impozabilă nestabilită în Romania; W. AG nu este îndreptăţită să beneficieze de suma în cuantum de 813.177,7 lei, reprezentând T.V.A. de rambursat aferentă perioadei 01.01.2010-31.12.2010 şi nici de dobânda fiscală aferentă sumei de 813.177,70 lei. 

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat instanţei să dispună:

Pe cale de excepție:

-anularea cererii de recurs formulată de către ANAF – DGRFP împotriva sentinței nr. 85/10.01.2018 ca urmare a admiterii excepției nulității recursului.

Pe fondul cauzei:

-respingerea recursului formulat de către ANAF – DGRFPB împotriva Sentinței civile nr. 85/10.01.2018 ca fiind neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală;

-obligarea ANAF - DGRFP la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză pentru următoarele considerente:

I. Recursul formulat de către ANAF – DGRFPB împotriva sentinței recurate este lovit de nulitate întrucât criticile aduse de către Recurentă nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege. 

1.Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) și (2) C.pr.civ.:

„Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).

Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.” (subl. noastră)

2.Aceste dispoziții legale, sub sancțiunea nulității cererii de recurs, instituie obligativitatea motivării cererii de recurs și încadrarea criticilor aduse de către recurentă în motivele de casare prevăzute de dispozițiile 488 C.pr.civ.

3.În acest sens art. 488 din C.pr.civ. prevede că recurenta va trebui să-și exprime criticile de nelegalitate față de sentința recurată în raport cu motivele de casare prevăzute în articolul sus - menționat, nefiind suficientă o reluare simplă a apărărilor aduse de către Recurentă în fața instanței de fond, prin întâmpinare.

4.Prin cererea de recurs, în scopul de a justifica formularea cererii de recurs și în încercarea de a se circumscrie motivelor de recurs, recurenta invocă faptul că „sentința civilă nr. 85/10.01.2018 pronunțată de instanța de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) C.pr.civ.]” (subl. noastră) fără a arăta în concret care este norma de drept material ce a fost încălcată sau aplicată greșit de instanța de fond și mai ales, cum a fost această normă de drept material încălcată sau aplicată în mod greșit.

5.Raportat la motivul de recurs invocat, Recurenta, sub sancțiunea nulității recursului, avea obligația să exprime în mod punctual criticile de nelegalitate față de sentința recurată, respectiv de a indica care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanța de judecată care a soluționat fondul cauzei.

6.Mai mult decât atât, cererea de recurs formulată de către ANAF - DGRFP B este în fapt o copie aproape fidelă a întâmpinării la cererea de chemare în judecată formulată de către subscrisa, necuprinzând nicio referire propriu-zisă la motivarea sentinței recurate și la vreun motiv de nelegalitate al acesteia.

7.Onorata Instanță va observa că cererea de recurs a ANAF - DGRFPB este o reluare ad litteram a argumentelor prezentate prin întâmpinare, împrejurare ce dovedește că cererea de recurs nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind exprimate critici concrete față de soluția pronunțată de către instanța de fond. 

8.Prin recursul formulat, Recurenta nu critică considerentele în temeiul cărora instanța de fond a decis admiterea acțiunii și nici nu arată care sunt argumentele juridice care demonstrează nelegalitatea sentinței pronunțată de instanța de fond. În fapt, nu face nicio referire la aceste considerente și nu justifică aplicabilitatea în cauză a motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

9.În susținerea acestor argumente este și doctrina recentă, unde se menționează că:

„(...) pentru a se putea considera că recursul este motivat, recurentul trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o. Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici punctuale ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță. Dacă recurentul se limitează să copieze cererea de declarare a apelului sau cererea de chemare în judecată se poate vorbi doar despre o aparență de motivare a recursului, iar nu de un recurs motivat. Dezvoltarea motivelor de nelegalitate a hotărârii recurate, presupune încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art.488 C.pr.civ. Aceasta deoarece recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, recurentul trebuie să-și exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege. Pe de altă parte, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare „de formă” a textelor, condiția legală a „dezvoltării motivelor”, implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se întemeiază (...)”. (subl. noastră - A se vedea Anexa nr. 1 atașată prezentei - M. Tăbârcă, „Drept procesual civil. Vol. 3: Căile de atac conform noului Cod de procedură civilă”, Ed. „Universul Juridic”, București, 2014, pag. nr. 149-153)

10.De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:

„Astfel, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad litteram critici formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinței pronunțate de prima instanță, atrag nulitatea recursului, întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-pârât a nesocotit existenta judecății anterioare și natura căii de atac a recursului. Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devaluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C.pr.civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate. (subl. noastră - A se vedea Anexa nr. 2 atașată prezentei – Decizia nr. 3095/12.11.2014)

11.Față de aceste considerente, Subscrisa solicităm Onoratei Instanțe să observe Recurenta nu s-a conformat dispozițiilor legale în vigoare, recursul nefiind motivat, motivarea fiind doar aparentă, această neregularitate fiind sancționată cu nulitatea recursului conform art. 489 alin. (2) C.pr.civ.

II.Pe fondul cauzei, Onorata Instanță va observa că instanța de fond în mod corect a constatat că Recurenta a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor legale în materie de T.V.A. prin deciziile atacate de către Subscrisa în prezenta cauză, refuzând în mod neîntemeiat la rambursarea T.V.A.-ului și dobânzilor aferente la care Subscrisa eram îndreptățită.

12.Potrivit recursului formulat de către ANAF - DGRFP B, aceasta susține cu privire la faptul că facturile de la pozițiile 1-31 și 38-35 din lista operațiunilor pentru care se solicită rambursarea, că nu este indicat codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. al beneficiarului.

13.Astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond, onorata instanță va observa că recurenta dă dovadă de un formalism excesiv și nejustificat în analizarea cererii de rambursare.

14.Referitor la aceasta presupusă neregularitate, astfel cum se reține și de către instanța de fond, organul fiscal nu a contestat în nici un moment calitatea Volkswagen AG de persoană înregistrată în scopuri de T.V.A., ci din contră, Subscrisa suntem o persoană înregistrată în scopuri de T.V.A. și deținem un cod de T.V.A. valabil pentru care eram îndreptățită la a beneficia de rambursarea de T.V.A..

15.Recurenta neagă dreptul V de a beneficia de rambursare T.V.A. în baza unor condiții pur formale, respectiv lipsa unei mențiuni privind beneficiarul din conținutul facturilor emise nu de către aceasta, ci de către furnizorul său.

16.De asemenea, raportul de expertiză întocmit în cauză menționează că:

”În cazul de față, simpla omitere a codului de identificare fiscală a clientului Volkswagen nu poate conduce la respingerea rambursării T.V.A., atât timp cât între cei doi parteneri au existat legături comerciale, când operațiunile economice au fost realizat, acestea au avut legătură cu domeniul de activitate al reclamantei, nu se poate vorbi de un caracter pur formal al activităților desfășurate, respectiv nu s-a pus problema de către organele fiscale realitatea economică a operațiunilor economice desfășurate, situație în care sunt îndeplinite condițiile de fond.”

17.Recurenta ANAF – DGRFPB susține că nu este îndreptățită să beneficieze de rambursarea din bugetul statului român a sumei de 813.178 lei, deoarece Subscrisa nu am deține facturi care să îndeplinească toate condițiile de formă, invocând prevederile Directivei a 9-a şi a art. 147 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal.

18.În acest sens, instanța de fond în mod corect a reținut următoarele:

„O asemenea interpretare, în opinia instanței, vine în contradicție cu formula și principiile dreptului comunitar în ceea ce privește materia T.V.A. și, mai ales, vine în contradicție cu modalitatea în care trebuie să se aplice dreptul comunitar incident domeniului, astfel cum rezultă din soluțiile date de Curtea de Justiție Europeană în cauzele privind aplicarea Directive privind T.V.A..”

„[…] În opinia prezentei instanțe, aplicarea prevederilor legislației naționale se poate realiza numai în consonanță cu principiile dreptului comunitar, în situația de față, cu principiile generale ale neutralității T.V.A. și a proporționalității, în sensul că deducerea T.V.A. aferentă intrărilor să fie acordată dacă sunt îndeplinite cerințele de fond, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile.” (subl. noastră).

19.Ca efect a celor susținute de către intimata-reclamantă și confirmate de către instanța de fond, ANAF – DGRFPB este obligată la rambursarea către V a T.V.A. în cuantum de 813.177,70 lei, precum și la plata dobânzilor pentru suma de rambursat, acestea începând să curgă de la data împlinirii termenului legal de rambursare T.V.A. până la data rambursării efective a T.V.A., conform art. 26 și art. 27 din Directiva 2008/9/CE.

20.Mai mult decât atât, intimata-reclamantă a pus la dispoziția instanței de fond și a expertului tehnic judiciar documentele justificative prin care subscrisa a arătat că operațiunile desfășurate sunt reale, iar achiziția de bunuri de către Subscrisa s-a desfășurat în mod efectiv, dând naștere dreptului Subscrisei de a solicita rambursarea T.V.A.-ului.

21.Față de aceste considerente, solicită Instanței să respingă recursul formulat de către ANAF – DGRFP B și să constatați că în mod corect instanța de fond a apreciat că Subscrisa suntem îndreptățită la rambursarea T.V.A.-ului în cuantum de 813.177,70 lei și a dobânzii aferente acestuia.

Față de aceste considerente, intimata-reclamantă solicită instanţei să dispună:

Pe cale de excepție:

-anularea recursului formulat de către ANAF - DGRFP B împotriva sentinței recurate;

Pe fondul cauzei:

-respingerea recursului formulat de către ANAF - DGRFP B împotriva Sentinței apelate ca fiind neîntemeiat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală și

-obligarea ANAF - DGRFP București la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză.

A solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma  motivelor de recurs invocate, curtea reţine că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru  considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului pentru  nemotivare, curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Potrivit art 489 C.pr.civ.:

(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).

(2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

(3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.

Astfel, criticile de nelegalitate de invocate de către aceasta se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art 488 alin. (1) punctul 8 C.pr.civ., motiv pentru care instanţa va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

În primul rând,  Curtea are în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, prin care se supune Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv, în cazurile prevăzute de lege, instanței ierarhic superioare, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art 486 alin. (1) litera d) din Codul de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, printre alte menţiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) C.pr.civ., instanţa de recurs este limitată la analiza criticilor de nelegalitate care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.pr.civ., neputând să examineze hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs care antamează greşita reţinerea a situaţiei de fapt incidentă în cauză.

Conclusiv, criticile de nelegalitate care se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C.pr.civ. se vor raporta la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită în mod definitiv de către instanţa de fond.

Or, din administrarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza tehnică contabilă, instanţa a reţinut că situaţie de fapt, realitatea operaţiunilor, închiderea obligaţiilor de plăţi, reţinerea T.V.A. şi plăţile efectuate în mod concret de către reclamanta V, în legătură cu facturile neacceptate de către organul fiscal – de la poziţiile 1-31 şi 38-55 emise de furnizorul C F A, respectiv:

„Am solicitat şi am primit în cadrul expertizei documente (ordine de plată) prin care s-a efectuat plata obligaţiilor de VG către furnizorul CFA iar din contabilitatea furnizorului român CFA s-a prezentat modul în care s-au închis obligaţiile cu plăţile efectuate de VG, respectiv au fost justificate facturile plătite prin fiecare ordin de plată emis de WG.

Astfel am prezentat în Anexa 1, situaţia facturilor emise de către CFA şi care au fost cuprinse în cererea de rambursare nr.6965/30.09.2011, valoarea acesta în euro cât şi în lei, numărul şi data ordinului de plată prin care s-au achitat facturile, precum şi valoarea ordinelor de plată, astfel am individualizat plăţile efectuate de WG, acesta nu a specificat în explicaţiile ataşate ordinelor de plată, numărul facturilor achitate.

Conform verificărilor efectuate în cadrul expertizei, facturile emise de furnizorul CFA, facturi cuprinse în cererea de rambursare nr.6965/30.09.2011 din care a rezultat T.V.A. în litigiu, au fost achitate de reclamanta conform documentelor probante din contabilitatea furnizorului suma totală achitată este de 1.006.195,65 euro, respectiv 4.418.801,62 lei.

Din Anexa nr.1, rezultă următoarea situaţie a facturilor emise:

1.Valoarea totală cu T.V.A. inclusă este de 1.006.195,65 euro, respectiv 4.418.801,67 lei:

2.Valoarea T.V.A. de 192.301,01 euro, respectiv 813,177,70 lei;

3.Valoarea netă facturată este de 813,894,64 lei euro, respectiv 3.605.623,97 lei

Concluzia obiectiv nr.1

Facturile emise de către furnizori din care a rezultat T.V.A. în litigiu în sumă de 813.177,70 lei au fost achitate de către reclamanta, suma totală achitată este 1.006.195,65 euro, respectiv 4.418.801,67 lei.”

Motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. Din analiza textului normativ reiese că legiuitorul a avut în vedere normele de drept material, domeniul de aplicare al acestui motiv de recurs neputând fi însă delimitat prin reţinerea unui sens strict formal al noţiunii în discuţie, adică acele reglementări care nu sunt de ordin procesual. În realitate, trebuie observat că dihotomia operată în conţinutul art. 488 alin. (1) C.pr.civ. sub aspectul motivelor de casare/nelegalitate priveşte, pe de o parte, norma de procedură civilă [motivele de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 1 – 7 C.pr.civ.], iar pe de altă parte, norma de drept material [motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.], acesteia din urmă circumscriindu-i-se ipotezele în care nelegalitatea imputată hotărârii recurate priveşte fondul raportului juridic litigios, iar nu neregularităţi procedurale în legătură cu pronunţarea acesteia, care sunt specifice primelor 7 motive de casare/nelegalitate.

În esenţă, organul de soluţionare a contestaţiei fiscale a reţinut că facturile depuse de V, prin care a solicitat autorităţilor fiscale române rambursarea T.V.A., nu conţin elementele si informaţiile obligatorii prevăzute la art. 155 alin. (5) C.fisc., respectiv facturile înscrise la poziţiile nr. 1-31 şi 38-55 din lista operaţiunilor pentru care se solicită rambursarea T.V.A. emise de SC CFA SRL în perioada martie-noiembrie 2010 nu conţin codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. al beneficiarului, respectiv al societăţii nerezidente, în conformitate cu art. 155 alin. (5) C.fisc.

Totodată, organul de  soluţionare a contestaţiei fiscale a emis Decizia de rambursare T.V.A. nr. 6965D/11.07.2012, prin care au respins integral cererea de rambursare a T.V.A., înregistrată sub nr. 6965/30.09.2011, reţinând că  pentru facturile a căror taxă a fost solicitată la rambursare, nu au fost transmise documente la care să se facă dovada achitării T.V.A..

Raporturile juridice privind T.V.A. sunt reglementate de prevederi legale comunitare, iar legislaţia privind T.V.A. este, de fapt, normă internă a Uniunii Europene şi priveşte „Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată”.

Or, soluţia organului este în contradicţie cu formula şi principiile dreptului comunitar în ceea ce priveşte materia T.V.A. şi, mai ales, vine în contradicţie cu modalitatea în care trebuie să se aplice dreptul comunitar incident domeniului, astfel cum rezultă din soluţiile date de Curtea de Justiţie Europeană în cauzele privind aplicarea directivei privind T.V.A..

Interpretarea acestor norme se face, în situaţiile menţionate de art. 267 din TFUE, de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar în legătură cu reglementarea naţională care condiţionează exercitarea dreptului de deducere de înregistrarea în scopuri de T.V.A. a operatorului vizat, CJUE s-a pronunţat în cauza C-438/09 Dankowski.

Astfel, curtea reţine că în mod nelegal Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Rezidenţi a emis Decizia de rambursare T.V.A. nr. 6965D/11.07.2012, prin care au respins integral cererea de rambursare a T.V.A., înregistrată sub nr. 6965/30.09.2011, în cuantum de 813.177,70 lei, motivând că facturile de la poziţiile 1-31 şi 38-55 din lista operaţiunilor pentru care se solicită rambursarea, nu au indicat codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. al beneficiarului, având în vedere hotărârea CJUE pronunţată în cauza speţa C-438/09 Dankowsk , prin care s-a reţinut că :

”1. Articolul 18 alineatul (1) litera (a) şi articolul 22 alineatul (3) litera (b) din A şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/18/CE a Consiliului din 14 februarie 2006, trebuie interpretate în sensul că o persoană impozabilă beneficiază de dreptul de deducere în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată achitată pentru prestările de servicii furnizate de o altă persoană impozabilă care nu este înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când facturile referitoare la acestea conţin toate informaţiile impuse de respectivul articol 22 alineatul (3) litera (b), în special cele necesare pentru identificarea persoanei care a întocmit facturile menţionate si a naturii serviciilor furnizate.

2) Articolul 17 alineatul (6) din A şasea directivă 77/388, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/18, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care exclude dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite de o persoană impozabilă unei alte persoane impozabile, prestatoare de servicii, atunci când aceasta din urmă nu este înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată. ”

În acelaşi sens, la pct. 40 din Considerentele Hotărârii C-277/14 PPUH - Stehcemp, Curtea a reiterat ”că o eventuală neîndeplinire de către furnizorul bunurilor a obligaţiei de a declara când începe activitatea ca persoană impozabilă nu poate repune în discuţie dreptul de deducere al destinatarului bunurilor livrate în ceea ce priveşte T.V.A.-ul achitat pentru acestea. Prin urmare, destinatarul menţionat beneficiază de dreptul de deducere chiar dacă furnizorul bunurilor este o persoană impozabilă care nu este înregistrată în scopuri de T.V.A. atunci când facturile referitoare la bunurile livrate conţin toate informaţiile impuse de articolul 22 alineatul (3) litera (b) din A şasea directivă, în special pe cele necesare pentru identificarea persoanei care a întocmit facturile menţionate şi a naturii respectivelor bunuri.

În hotărârea CJUE  pronunţată în Cauza C-587/10 VSTR, „[…] condiția enunțată la articolul 28c secțiunea A litera (a) primul paragraf din a șasea directivă [n. ns. ce corespunde art. 138 alin. (1) din Directiva de T.V.A.], potrivit căreia persoana care achiziționează bunurile trebuie să fie o <<persoană impozabilă [...] acționând ca atare într un alt stat membru>>, nu implică, în sine, ca persoana care achiziționează bunurile să opereze sub un număr de identificare în scopuri de T.V.A. în cadrul achiziției în cauză.”

„[…] principiul neutralității fiscale impune ca scutirea de T.V.A. să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă nu au fost respectate de către persoanele impozabile, și situația nu ar fi diferită decât dacă efectul încălcării unor astfel de cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite, sub rezerva totuși a faptului ca furnizorul de bunuri să nu fi participat în mod intenționat la evaziune fiscală care a periclitat buna funcționare a sistemului comun al T.V.A.. În această din urmă ipoteză, Curtea a statuat astfel că principiul neutralității fiscale nu ar putea fi invocat în mod valabil de această persoană.”

În acest sens, în ceea ce privește noțiunea de „persoană impozabilă”, deși aceasta nu e definită expres în Directiva de T.V.A., se pot avea în vedere dispozițiile art. 127 alin. (1) C.fisc., conform cărora „este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice”. Așadar, este evident că o entitate poate avea statut de persoană impozabilă chiar şi fără să aibă alocat un număr de T.V.A., atunci când persoana este în curs de înregistrare ori codul său a fost invalidat temporar.

Procedând la interpretarea dispoziţiilor 145, 146, 155 C.fisc. în lumina jurisprudenţei CJUE menţionată anterior, curtea reţine că cererea de rambursare a T.V.A.  nu poate fi refuzată în cauză strict pentru că facturile de la poziţiile 1-31 şi 38-55 din lista operaţiunilor pentru care se solicită rambursarea, nu au indicat codul de înregistrare în scopuri de T.V.A. al beneficiarului, în condiţiile în care intimata-reclamantă, în calitatea acesteia de furnizor, a pus la dispoziţia pârâtelor suficiente informații care atestă că persoana care achiziţionează bunurile este o persoană impozabilă, acţionând ca atare.

Or, în etapa administrativă a soluţionării cererii intimatei - reclamante, aceasta a furnizat recurentei-pârâte documente emise de autoritățile fiscale din  Germania, din care rezultă că V AG este o persoană înregistrată în scopuri de T.V.A. şi deţine un cod de T.V.A. valabil pentru care este îndreptăţită a beneficia de rambursarea de T.V.A..

De altfel, curtea reţine că recurenta-pârâtă nu a contestat calitatea V AG de persoană înregistrată în scopuri de T.V.A., ci din contră, recurenta-pârâtă a negat dreptul reclamantei de a beneficia de rambursare T.V.A., în baza unor condiții pur formale, respectiv lipsa unei mențiuni privind beneficiarul din conținutul facturilor emise nu de către aceasta, ci de către furnizorul său.

Or, simpla omitere a codului de identificare fiscală a clientului V nu poate conduce la respingerea rambursării T.V.A., atât timp cât între cei doi parteneri au existat legături comerciale, când operațiunile economice au fost realizat, acestea au avut legătură cu domeniul de activitate al reclamantei, nu se poate vorbi de un caracter pur formal al activităților desfășurate, respectiv nu s-a pus problema de către organele fiscale realitatea economică a operațiunilor economice desfășurate, situație în care sunt îndeplinite condițiile de fond.

În concluzie, în mod legal instanţa de fond a reţinut că, şi în situaţia în care documentele justificative depuse de un contribuabil în vederea susținerii cererii de rambursare a T.V.A., prezintă anumite vicii de forma, dar ele dovedesc, totuși efectuarea unor operaţiuni economice taxabile,  reale, conform prevederilor comunitare în materie de T.V.A., Statele Membre trebuie, conform principiului proporţionalităţii, să recurgă la mijloace care, deşi permit să se atingă în mod eficient obiectivul prevenirii unei posibile fraude sau evaziuni fiscale, să aducă cât mai puţină atingere obiectivelor şi principiilor stabilite prin legislaţia comunitară, precum principiul fundamental al dreptului de deducere a T.V.A. (paragraful 23 din cauza C-25/07 Sosnowska ).

Or, prin neacordarea dreptului de deducere (şi rambursare) a T.V.A., motivat de neîndeplinirea unor condiții de formă de către documentele justificative, deși nu s-a reținut existenţa unei fraude şi nici inexistenţa tranzacțiilor invocate, recurenta-pârâtă a luat o măsura în discordanta cu principiul proporţionalităţii reţinut de CJUE în cauze precum C-409/04 Teleos (paragrafele 52-53), cazurile reunite C-286/94, C-340/95, C-401/95, C-47/96, Garage Molenheide (paragrafele 46-48), după cum nici modalitatea de corectare a facturilor nu poate duce la respingerea dreptului de deducere a T.V.A. decât daca  prin corectarea realizata in neconcordanta cu legea  s-ar urmări  fraudarea ori evaziunea fiscala,  aspecte care însa nu au fost dovedite in cauza.

 În același sens,  curtea  are în vedere si jurisprudența Curţii Europene de Justiţie in materie,  pronunţată în cazurile reunite C-123/87 si C-330/87 „Léa Jorion, née Jeunehomme, and Société anonyme d’étude et de gestion immobilière „EGI” v. Belgian State”, în care  autorităţile fiscale din Belgia au refuzat dreptul de deducere a T.V.A. pentru achiziţiile efectuate de Dna. Jorion şi EGI pe motiv că facturile aferente acestor achiziţii nu conţin toate informaţiile cerute de legea belgiana (adresa beneficiarului, codul de înregistrare în scopuri de T.V.A., descrierea bunurilor şi serviciilor). Astfel, CEJ a decis că Directiva a VI-a T.V.A. prevede cu titlu imperativ obligativitatea Statelor Membre de a prelua în legislaţia lor naţională două cerinţe de ordin formal cu privire la exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. de către contribuabili, anume cele prevăzute de art. 22 alin. (3) lit. b) din cuprinsul Directivei, ce se referă la suma facturată şi cota de T.V.A. aplicabilă.

CEJ a reţinut că este posibil, potrivit art. 22 alin. (8) din Directiva a VI-a T.V.A., ca statele membre să impună în legislaţia lor naţională şi alte cerinţe de ordin formal care să fie incluse în factură de către contribuabili pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. în vederea asigurării unei corecte aşezări a T.V.A. şi pentru a permite autorităţilor fiscale să exercite controlul sistemului T.V.A. (par. 16 din hotărâre).

Cu toate acestea, dreptul statelor membre de a impune cerinţe suplimentare de ordin formal cu privire la conţinutul facturilor, ca şi condiţie de exercitare a dreptului de deducere a T.V.A. de către contribuabili, nu este unul de tip absolut, ci trebuie să fie limitat la ceea ce este necesar pentru atingerea scopului urmărit (par. 17 din hotărâre).

Astfel de informaţii suplimentare nu trebuie ca prin numărul lor sau natura lor tehnică să îngrădească in asemenea manieră exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., încât aceasta să devină practic imposibilă sau excesiv de dificilă.

Pe de altă parte, în momentul în care realitatea desfăşurării operaţiunii economice reprezentată în factură şi existenţa relaţiei comerciale care a stat la baza emiterii acelei facturi au fost determinate ca atare de organele de inspecţie fiscală, nepermiterea deducerii T.V.A. de către organele de control, ar contraveni în mod evident nu doar principiului proporţionalităţii, ci şi celui al neutralităţii T.V.A.-ului reliefat în mod constant în jurisprudenţa CEJ în materie (cauza Jeunehomme).

Or, în litigiul dedus judecăţii, intimata-reclamantă a făcut dovada realitatea operaţiunilor economice , închiderea obligaţiilor de plăţi, reţinerea T.V.A. şi plăţile efectuate în mod concret de către reclamanta V AG, în legătură cu facturile neacceptate de către organul fiscal – de la poziţiile 1-31 şi 38-55 emise de furnizorul CFA, având dreptul la rambursarea T.V.A. în legătură cu această operaţiune de export în afara Comunităţii Europene.

Este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la inexistenţa unui temei legal pentru obligarea acesteia la plata către intimata-reclamantă a dobânzi de întârziere, pentru neachitarea la scadenţă a debitului principal, începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a T.V.A. până la data rambursării efective a T.V.A..

Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, pentru sumele de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut pentru soluţionarea cererilor contribuabililor, aşa cum este prevăzut de art. 70 din Codul de procedură fiscală.

Totodată, în acord cu jurisprudenţa comunitară în materie, curtea constată că prin Hotărârea din 12 mai 2011, pronunţată în cauza C-107/10 – Enel Maritsa Iztok 3 AD împotriva Direcktor „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanţă din Bulgaria, CJUE a reţinut că „În lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoare adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menţionat a făcut deja obiectul unei raportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. In schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 zile nu încalcă această prevedere ".

În acelaşi context, Curtea aminteşte şi hotărârea din data de 23.10.2013 pronunţată de CJUE în cauza C-431/12 Rafinăria Steaua Română prin care s-a stabilit că „Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.”

În susţinerea acestei interpretări, CJUE a arătat că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de T.V.A. a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă. Astfel, în accepţiunea Curţii, nu există nicio diferenţă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluţionări administrative cu depăşirea termenelor prevăzute şi cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea şi care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.

Totodată, conform jurisprudenţei CJUE în cauza C- 283/81CILFIT, fără a fi direct obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor instanţelor naţionale privind problemele respective de drept comunitar.

Curtea reţine că necesitatea acordării de dobânzi de către stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor T.V.A. solicitate de contribuabil se impune şi în baza aquis-uliul comunitar din materia T.V.A., astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia română referitoare la rambursarea T.V.A. sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul T.V.A., iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a reţinut în mod constant că statele membre au o oarecare libertate de manevră în stabilirea condiţiilor de rambursare a T.V.A. în exces, dar că nu ar putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiţii, principiului neutralităţii T.V.A. prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a suporta în tot sau în parte T.V.A.-ul, ceea ce implică în mod necesar ca T.V.A.-ul să fie rambursat într-o perioadă de timp rezonabilă prin plata unor sume de bani sau prin luarea unor masuri echivalente şi că, în orice caz, metoda adoptată pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru contribuabil.

În raport de dispoziţiile legislaţiei naţionale, precum şi a jurisprudenţei CJUE anterior redate, Curtea constată că intimata - reclamanta este îndreptăţită a primi dobânzi de întârziere.

Astfel, conform art. 451 alin. (2) C.pr.civ. „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său”.

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că instanţa de judecată are dreptul, chiar din oficiu, să micşoreze partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor ori de câte ori constată că acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Văzând aceste aspecte, Curtea consideră că onorariul de avocat solicitat de intimata-reclamantă pentru faza procesuală a recursului, în cuantum de 1600 euro, este disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat , faţă de activitatea desfăşurată de avocat, constând în redactarea unei  întâmpinări care reia conţinutul cererii de chemare în judecată  şi conţinutul contestaţiei administrativ, participarea la un singur termen de judecată în care a pus concluzii sumare, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, de valoarea obiectului litigiului şi de specificitatea acestuia.

De altminteri, în jurisprudenţa sa constantă (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, § 62, CEDO 1999-VIII), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este necesar să cerceteze dacă cheltuielile de judecată a căror rambursare se solicită au fost angajate în mod real, dacă corespund unei necesităţi şi dacă sunt într-un cuantum rezonabil.

În consecinţă, în temeiul art. 453 alin. (1) C.pr.civ., faţă de culpa procesuală a recurentei - pârâte, fiind partea care a pierdut procesul, curtea va dispune obligarea acesteia să plătească intimatei - reclamantei suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse cu aplicarea art. 451 alin. (2) C.pr.civ.

Pentru aceste motive, curtea va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare