Ucidere din culpă. Părăsirea locului accidentului.

Ucidere din culpă. Părăsirea locului accidentului.

- Codul penal, art. 192 alin. (1) şi (2)

- Codul penal, art. 338 alin. (1)

Simpla părăsire a locului accidentului rutier în urma căruia o persoana a decedat nu atrage reținerea infracțiunii de omor, prevăzută de art. 188 alin. (1) C.pen., ci reținerea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 C.pen. Astfel, legiuitorul a prevăzut în mod expres incriminarea conduitei de părăsire a locului accidentului rutier ca infracțiune contra siguranței circulației pe drumurile publice. Pentru a se putea pune în discuție o infracțiune de omor săvârșită ca infracțiune comisivă prin omisiune este necesar ca obiectul judecății să fie circumscris unui ansamblu de acte de executare care să vizeze atât fapta anterioară prin care s-a pus în pericol valoarea socială protejată, cât și inacțiunea ulterioară, împreună cu faptele în legătură cu aceasta, prin care sunt omise luarea măsurilor apte să preîntâmpine producerea rezultatului socialmente periculos.

(decizia penală nr. 298/A din data de 10 martie 2021)

În urma propriei analize efectuate asupra cauzei în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (8) C.pr.pen.., Curtea constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect, pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale, că inculpatul T.F. a comis faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, fiind dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că, la data de 28.02.2020, în jurul orelor 05:25, în timp ce conducea autoturismul marca Volkswagen Transporter înmatriculat cu nr. (..), pe splaiul Unirii în localitatea Popești – Leordeni din județul Ilfov, dinspre București către D.N.C.B., cu o viteza de aproximativ 70 km/h, la o distanță de circa 200 metri înainte de intersecția cu D.N.C.B., inculpatul a lovit cu partea dreapta față a autoturismului pe care îl conducea pe persoana vătămată D.C., care se deplasa pietonal pe carosabil în aceeași direcție cu autovehiculul, pe partea dreaptă a drumului în direcția sa de mers, ocolind o baltă, victima decedând la spital în cursul aceleiași zile.

De asemenea, s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că, ulterior, după producerea accidentului, inculpatul T.F. a părăsit locul producerii evenimentului fără încuviințarea organelor de poliție și a reparat parțial autoturismul care purta urme de accident în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

Relevante în acest sens sunt probele administrate în faza de urmărire penală (prin următoarele mijloace de probă: proces-verbal de sesizare din oficiu; proces-verbal consemnare declarație victimă, proces-verbal de C.F.L, schiță a locului accidentului și planșă foto, declarație suspect/inculpat T.F., declarație suspect/inculpat C.C., declarație martor C.C., declarație martor P.G., declarație parte civilă D.T.S., proces-verbal de C.F.L. auto, planșă foto cu auto, proces-verbal de redare imagini, raport expertiză tehnică auto, supliment expertiză tehnică auto, procese-verbale reconstituire parțială (experimente judiciare), concluzii provizorii necropsie) pe care inculpatul T.F. şi le-a însuşit în totalitate prin declaraţia dată în faţa primei instanţe prin care a solicitat aplicarea procedurii simplificate de judecată ca urmare a recunoaşterii învinuirii, conform art. 375 C.pr.pen.. (fila 198, Vol. I dosar fond). În cursul judecății, la dosar s-a depus raportul de necropsie cu privire la care în cursul urmăririi penale fuseseră emise concluzii preliminare.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor deduse judecății, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a reţinut că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de ucidere din culpă, faptă prevăzută si pedepsită de art. 192 alin. (1) şi (2) C.pen., părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 338 alin. (1) C.pen. şi nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparațiilor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 340 alin. (4) C.pen.

Sub acest aspect, având în vedere motivele de apel formulate de către părțile civile D.T.S., D.V.C. și D.F. relative la încadrarea juridică a faptelor deduse judecății, Curtea subliniază că, în raport de limitele sesizării instanței, nu se poate pune în discuție reținerea infracțiunii de omor, prev. de art. 188 alin. (1) C.pen., în sarcina inculpatului T.F..

Astfel, potrivit art. 371 C.pr.pen.. „judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței”. În aceste limite, Curtea apreciază că faptele materiale deduse judecății, privite în mod individual sau chiar conjugat, prin ele însele, nu pot conduce la concluzia că inculpatul T.F. a comis infracțiunea de omor, prev. de art. 188 alin. (1) C.pen.

În această privință, Curtea constată că inculpatul T.F. a fost trimis în judecată cu privire la faptul că, la data de 28.02.2020, în jurul orelor 05.25, în timp ce conducea autoturismul marca Volkswagen Transporter înmatriculat cu nr. B-09- LGS, pe Splaiul Unirii din Popești – Leordeni, judeţul Ilfov, cu o viteza de aproximativ 70 km/h, a surprins și accidentat grav, în apropierea imobilului nr 3, pe numitul D.C., pieton care se deplasa pe carosabil, ocolind o baltă, în aceeași direcție cu autoturismul, după care a părăsit locul producerii evenimentului fără încuviințarea organelor de poliție. De asemenea, inculpatul T.F. a fost trimis în judecată și cu privire la faptul că a reparat parțial autoturismul care purta urme de accident în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

În acest context faptic, Curtea constată că, în sarcina inculpatului T.F., s-au reținut trei fapte materiale, respectiv accidentarea din culpă a persoanei vătămate D.C., urmată de părăsirea locului accidentului și efectuarea de reparații la autoturism în alte condiții decât cele legale.

În ceea ce privește prima faptă dedusă judecății, respectiv accidentarea persoanei vătămate D.C. ca urmare a impactului dintre autoturismul condus de inculpat, care circula pe drumurile publice cu o viteză peste limita legală, (o viteză de aproximativ 70 km/h în localitate unde limita legală era de 50 km/h, viteza fiind stabilită prin raportul de expertiză tehnică), și persoana vătămată D.C., care circula pe drumurile publice în calitate de pieton și care nu se deplasa cât mai aproape de marginea din partea stângă a drumului în direcția de mers, conform art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (pietonul se deplasa pe partea dreaptă în sensul său de mers), accident în urma căruia persoana vătămată a decedat, Curtea reține că, date fiind condițiile concrete de săvârșire, în mod evident, această faptă nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de omor.

În concret, nu se poate susține că prin depășirea limitei de viteză cu aproximativ 20 km/h inculpatul T.F. a acceptat că va fi implicat într-un eveniment rutier în urma căruia o persoană va deceda, în condițiile în care simpla încălcare a prevederilor legale care normează regimul legal de viteză reprezintă contravenție.

Ca atare, încălcarea regimului de viteză prin depășirea limitei legale cu doar 20 km/h (aproximativ) și producerea accidentului rutier cu reținerea culpei persoanei vătămate prin prisma încălcării dispozițiilor art. 72 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, exclud intenția ca formă de vinovăție și atrag concluzia că evenimentul rutier în urma căruia a decedat persoana vătămată D.C. a fost produs din culpă.

Pe de altă parte, simpla părăsire a locului accidentului rutier în urma căruia o persoana a decedat nu atrage reținerea infracțiunii de omor, prev. de art. 188 alin. (1) C.pen., ci reținerea infracțiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 C.pen. Astfel, legiuitorul a prevăzut în mod expres incriminarea conduitei de părăsire a locului accidentului rutier ca infracțiune contra siguranței circulației pe drumurile publice.

În acest cadru, Curtea subliniază că pentru a se putea pune în discuție o infracțiune de omor săvârșită ca infracțiune comisivă prin omisiune este necesar ca obiectul judecății să fie circumscris unui ansamblu de acte de executare care să vizeze atât fapta anterioară prin care s-a pus în pericol valoarea socială protejată, cât și inacțiunea ulterioară, împreună cu faptele în legătură cu aceasta, prin care sunt omise luarea măsurilor apte să preîntâmpine producerea rezultatului socialmente periculos. În alte cuvinte, obiectul judecății trebuie să vizeze și faptele materiale comise după producerea stării de pericol, care configurează că autorul acțiunii sau inacțiunii anterioare a luat la cunoștință de starea de pericol generată, însă omite să ia măsurile necesare pentru a nu se produce rezultatul socialmente periculos.

Plecând de la aceste premise, Curtea constată că, în prezenta cauză, inculpatul T.F. a fost trimis în judecată cu privire la faptul că persoana vătămată D.C. a decedat în urma accidentului rutier produs din culpă comună, precum și pentru că a părăsit locul accidentului, fără a se reține în sarcina sa alte acte de executare care să configureze o legătură între fapta care a produs accidentul și fapta de părăsire a locului accidentului, precum împrejurarea că, ulterior producerii accidentului și anterior părăsirii locului acestuia, inculpatul s-ar fi deplasat la victimă și ar fi luat la cunoștință despre starea gravă de sănătate a acesteia.

Sub acest aspect, în actul de sesizare a instanței se reține că pare puțin probabilă ipoteza martorului C.C., potrivit căreia inculpatul împreună cu martorul s-au deplasat la victimă, iar la plecare aceasta era în picioare, având în vedere diagnosticul de fractură de bazin, precum și faptul că victima nu s-a putut deplasa din proximitatea locului producerii accidentului timp de o oră și 30 de minute în condițiile în care sediul firmei la care lucra se afla la aproximativă 150 metri, aspect ce denotă starea gravă în care se afla.

Așadar, pe lângă faptul că urmărirea penală nu a vizat  un ansamblu de acte de executare care să configureze că inculpatul a produs o stare de pericol, iar după ce a luat la cunoștință în mod cert despre aceasta nu a luat nicio măsură pentru a preîntâmpina rezultatul socialmente periculos, în actul de sesizare a instanței nici nu se reține în mod neechivoc care a fost atitudinea inculpatului după producerea accidentului, respectiv dacă a oprit sau nu la locul accidentului și dacă a luat la cunoștință de gravitatea leziunilor suferite de victimă, fiind făcută o trimitere la declarațiile inculpatului și ale martorului C.C., precum și la rezultatul experimentului judiciar.

Din această perspectivă, Curtea reține că inculpatul T.F. a recunoscut săvârșirea faptelor, astfel cum au fost deduse judecății, în condițiile în care în actul de sesizare a instanței nu se reține că inculpatul a luat la cunoștință, în mod cert, despre gravitatea leziunilor suferite de persoana vătămată în urma producerii accidentului.

În acest context argumentativ, Curtea subliniază că, în faza de judecată, nu se poate dispune extinderea acțiunii penale prin reținerea altor acte de executare, astfel încât, în prezentul cadru procesual, nu se poate pune în discuție reținerea unei infracțiuni de omor săvârșită ca infracțiune comisivă prin omisiune întrucât s-ar depăși limitele învestirii instanței.

În orice caz, materialul probatoriu administrat în cauză, însușit de către inculpat care a parcurs procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii, nu atestă, în mod cert, că inculpatul T.F. s-a deplasat la victimă și a luat la cunoștință despre gravitatea leziunilor suferite de persoana vătămată D.C..

Astfel, deși inculpatul arată că s-a deplasat la victimă care se ridicase, iar aceasta i-a comunicat că nu are nevoie de ambulanță, această declarație nu este susținută de gravitatea leziunilor suferite de victimă care a prezentat diagnostic fractură de bazin, fiind contrazisă de procesul verbal întocmit de organele de poliție care arată că victima nu se putea ridica de la sol (f. 48, verso, d.u.p.). În plus, declarația inculpatului se află în contradicție cu declarația martorului C.C. care deși susține că inculpatul s-a deplasat la victimă, arată că la plecare victima se afla în picioare, deși inculpatul arată că victima se afla în genunchi. Așadar, deși inculpatul și martorul arată că inculpatul s-ar fi deplasat la victimă după accident, totuși declarațiile acestora sunt contradictorii între ele, fiind contrazise de gravitatea leziunilor suferite de victimă care a prezentat diagnostic fractură de bazin, dar și de procesul verbal întocmit de organele de poliție care arată că victima nu se putea ridica de la sol.

Declarația martorului C.C. este contrazisă și de raportul de expertiză tehnică, dar și de experimentul judiciar, mijloace de probă care atestă că viteza cu care se deplasa inculpatul era de aproximativ 70 km, iar timpul maxim în care inculpatul ar fi putut rămâne la fața locului este de 3 minute, în condițiile în care martorul a arătat că inculpatul se deplasa cu o viteză de 40km/h, iar timpul petrecut la fața locului este de 5 minute.

Domenii speta

Spete similare