Răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită. Puterea de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la legalitatea instituirii unui sechestru. - Codul civil – art. 1349; art. 1357.

Răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită. Puterea de lucru judecat a hotărârii penale cu privire la legalitatea instituirii unui sechestru.

- Codul civil  – art. 1349; art. 1357.

Pretenția apelantului referitoare la faptul că indiferent de legalitatea sechestrului, acesta trebuia respectat nu este aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală cât timp instanța penală a constatat că acest sechestru nu a fost legal instituit și a reținut efectul retroactiv al acestei statuări.

Altfel spus a admite că pârâții răspund delictual pentru nerespectarea unui sechestru a cărui nelegalitate a fost reținută în mod definitiv de instanța penală, ulterior instituirii sechestrului, însă anterior sesizării instanței civile, ar contraveni efectului retroactiv și puterii de lucru judecat a deciziei penale. 

Curtea constată că legalitatea sechestrului a fost analizată de instanța penală ca o chestiune prejudicială care a condus la achitarea inculpaților în temeiul art. 16 alin. (1) lit.b) C.pr.pen. pentru infracțiunea de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 244 C.pen, reținându-se că nu a fost îndeplinită cerința esențială a existenței unui bun legal sechestrat pentru a se pune în discuție întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii de sustragere de sub sechestru.

Or, acest aspect se impune cu putere de lucru judecat deplină, instanța civilă neputând statua asupra existenței faptei ilicite în contra celor stabilite în mod definitiv de către instanța penală cu privire la legalitatea sechestrului, dat fiind că și delictual, pentru sustragerea de sub sechestru este necesar ca acesta să fie legal instituit. Constatarea nelegalității sechestrului produce efecte retroactive, respectiv echivalează juridic cu situația în care sechestrul nu ar fi existat niciodată, iar aceasta se răsfrânge în mod direct asupra caracterului ilicit al faptelor deduse judecății.

(Decizia civilă nr. 137/A din data de 1 februarie 2021)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă, reclamantul STATUL ROMAN reprezentat legal prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a chemat în judecată pârâţii  F.R.F. şi L.P.F. solicitând obligarea acestora la plata sumei de 10.527.634 lei reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat în perioada 2009-2011 în urma activităţii delictuale desfăşurate de acestea în calitate de organizatori ai competiţiilor sportive fotbalistice naţionale, cu plata accesoriilor aferente calculate de la data scadenţei şi până în ziua efectuării plăţii inclusiv, conform prevederilor Codului  de procedură fiscală.

În motivarea cererii s-a arătat că pe rolul Parchetului de pe lângă ICCJ s-a aflat dosarul de urmărire penală privind pe F.R.F., L.P.F. S.M., D.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, fapta prev. şi ped. de art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000 şi sustragere de sechestru prev. şi ped. de art. 244 C.pen.

 S-a arătat că organele de cercetare penale au reţinut că la data de 20.07.2011 învinuiţii au  luat măsura excluderii provizorii a clubului SC F.C. U. C.SA din cadrul F.R.F. şi au desfiinţat contractele civile dintre jucătorii de fotbal şi SC F.C. U. C.SA şi au procedat la legitimarea jucătorilor la alte cluburi sportive fără nicio contraprestaţie financiară aferentă drepturilor federative ale acestora.

 S-a arătat că SC F.C. U. C.SA  avea instituit sechestru legal prin procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011.

S-a menţionat că prin decizia penală nr. 887/A/15.06.2017 CAB a dispus achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, fapta prev. şi ped. de art. 17 lit.d) din legea nr. 78/2000 şi sustragere de sechestru prev. şi ped. de art. 244 C.pen şi s-a dispus lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile  formulată de Statul Român prin ANAF.

S-a susţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, întrucât deşi pârâţii cunoşteau despre instituirea sechestrului luat prin procesul verbal din 31.01.2011, au luat măsura excluderii clubului SC F.C. U. C.SA din cadrul F.R.F. şi au desfiinţat contractele civile dintre jucătorii de fotbal şi SC F.C. U. C.SA şi au procedat la legitimarea jucătorilor la alte cluburi sportive fără nicio contraprestaţie financiară aferentă drepturilor federative ale acestora. A arătat că măsura  legitimării jucătorilor la alte cluburi de fotbal  a condus la prejudicierea bugetului consolidat al statului, întrucât pârâţii nu s-au conformat măsurii sechestrului dispusă de organul fiscal.

A arătat că debitorul Clubul SC F.C. U. C.SA era indisponibilizat ca urmare a măsurii sechestrului dispusă de organul fiscal şi nu mai avea dreptul de dispoziţie şi, pe cale de consecinţa, niciun terţ  nu putea să dispună de acest drept de dispoziţie.

S-a mai arătat că debitorul Clubul SC F.C. U. C.SA se afla în procedura insolventei şi măsura sechestrului asigurator era în fiinţa şi profita creditorilor societăţii .

S-a susţinut diminuarea patrimoniului debitorului clubul SC F.C. U. C.SA prin desfiinţarea contractelor civile dintre jucătorii de fotbal şi SC F.C. U. C.SA şi prin legitimarea jucătorilor la alte cluburi sportive.

S-a susţinut că pârâţii au acţionat cu intenţie  directă  urmărind  diminuarea patrimoniului SC F.C. U. C.SA prin desfiinţarea contractelor  civile dintre club şi jucători  şi prin legitimarea  acestora la alte cluburi sportive .

 A arătat că pentru neachitarea la scadență a obligaţiilor de plată la bugetul de stat se cuvine plata accesoriilor .

Pârâţii au depus întâmpinări – f 26 vol. I, f 448 vol. II prin care au invocat necompetenta generală a instanţelor romane, necompetenta materială a Tribunalului Bucureşti, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia calităţii procesuale active, excepţia calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea acţiunii, excepţia lipsei de interes, excepţia prescripţiei, solicitând pe fond în esenţă, respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea din 19.03.2018 s-au respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor, excepția necompetenţei  funcţionale şi excepţia necompetenţei materiale.

Prin încheierea din 17.09.2018 s-au respins cererile de intervenţie formulate de FCU C. SA şi Valorificare Creanţe şi SC F.C. U. C.SA, ca inadmisibile.

Prin încheierea de şedinţa din 16.09.2019 s-au respins excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 887/15.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti ca neîntemeiată, s-a unit cu fondul excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, s-a apreciat că excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii  în modul în care sunt invocate şi explicitate nu reprezintă excepţii propriu-zise, ci reprezintă apărări de fond, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2589/25.11.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - A.N.A.F, ca neîntemeiata.

Deliberând, asupra  cererii şi excepţiilor unite cu fondul, instanţa a reţinut următoarele:

Tribunalul a observat că reclamantul a formulat o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâţilor la despăgubiri în valoare de 10.527.634 lei.

Potrivit art. 32 C.pr.civ. condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru promovarea unei acțiuni în justiție sunt următoarele: să aibă capacitate procesuală, în condițiile legii; să aibă calitate procesuală; să formuleze o pretenție și să justifice un interes. Așadar una din condiții este aceea de a avea calitate procesuală activă.

Potrivit art. 36 C.pr.civ. „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existenţa sau inexistentă drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de  fond”.

Potrivit art. 33 C.pr.civ. interesul de a acţiona trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Prin calitate procesuală se înţelege interesul îndreptăţit al unei persoane de a cere concursul justiţiei, ce izvorăşte din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport — recunoscut de lege — de conexitate cu acel drept. Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Această identitate trebuie să se materializeze prin echivalența dintre persoana reclamantului și titularul dreptului , respectiv pârâtul și cel obligat la respectarea dreptului și, pe cale de consecință, se întrunește condiția calității procesuale.

Pentru exercitarea acțiunii civile este necesar ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv civil sau să se prevaleze de o situație juridică pentru a cărei realizare este necesară calea judecății, deci să supună judecății o pretenție.

Reclamantul în proces este obligat să justifice atât calitatea sa procesuala activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a paratului sau a terţului chemat în judecată, prin chiar cererea de chemare în judecată [art. 194 lit. c) şi d) C.pr.civ.].

Sub acest aspect, se reţine că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa fiind ţinută de cadrul procesual trasat prin conţinutul cererii, astfel încât reclamantul este dator să justifice şi calitatea sa procesuală.

Legiuitorul trimite la o verificare strict formală atunci când precizează că existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate de titularul cererii constituie o chestiune de fond; prin urmare, nu se verifică din perspectiva calității procesuale, ci odată cu tranșarea litigiului pe fond.

În speţă, existenţa calităţii procesuale din raportul de drept procesual, adică de calitate de parte în proces, se suprapune cu aceea de parte în raportul juridic de drept substanţial.

În contextul  neexistenței dreptului subiectiv material al cărui titular să fie reclamantul, şi el s-a adresat totuşi justiţiei, acţiunea se va respinge, inexistenţa calităţii procesuale, care se suprapune de astă dată cu inexistenţa dreptului, fiind constatată prin hotărârea finală.

După cum se observă, calitatea procesuală, se confundă cu interesul îndreptăţit de a acţiona, fiind totuna cu dreptul la acţiune, fie că denumim calitatea procesuală ca îndreptăţire de a reclama în justiţie.

Interesul reprezintă folosul practic urmărit de persoana care exercită dreptul la acțiune și care trebuie să îndeplinească și el anumite condiții: să fie legitim, personal, născut și actual, adică folosul practic urmărit de reclamantul care a pus în mișcare acțiunea civilă să îl vizeze pe el și nu pe altcineva.

Or, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul solicită despăgubiri de la persoane care în accepţiunea să ar fi săvârşit fapte ilicite care i-au adus un prejudiciu, persoane care au figurat ca şi inculpaţi în dosarul penal ce a vizat sustragere bunurilor de sub sechestru.

 Se reţine existența interesului în promovarea prezentei acţiuni, în care se solicita recuperarea prejudiciului de la alte persoane decât debitorul SC F.C. U. C.SA. Chiar şi în contextul în care reclamantul s-a înscris la masa credală a debitorului SC F.C. U. C.SA se apreciază existenta interesului, întrucât în prezentul dosar se urmăreşte recuperarea unui prejudiciu pe calea răspunderii civile delictuale.

Având în vedere temeiul de drept al cererii se apreciază că reclamantul are interes în promovarea acţiunii care este admisibila, întrucât se solicită recuperarea pe calea răspunderii civile delictuale a unui prejudiciu, presupus a fi săvârşit de pârâţi,  ramând de văzut dacă prejudiciul a fost săvârşit ca urmare a faptei ilicite a pârâţilor.

În acest context, chestiunile legate de calitatea reclamantului de creditor şi de calitatea de debitori a pârâţilor trebuie cercetate la momentul analizării elementelor răspunderii civile delictuale, sub aspectul existenţei şi săvârşirii faptei ilicite de către pârâţi precum şi  posibilitatea reclamantului de a cere prejudiciul solicitat pe această cale.

Se reţine că reclamantul a învestit tribunalul cu o acţiune în răspundere civilă delictuală  arătând că anumite măsuri dispuse de pârâţi au condus la un prejudiciu bugetului de stat în perioada 2009-2011.

Măsurile dispuse de pârâţi, care în opinia reclamantului au adus un prejudiciu bugetului de stat, au constat în excluderea provizorie a clubului SC F.C. U. C.SA din cadrul F.R.F., desfiinţarea contractelor civile dintre jucători şi F.C. U. C.SA şi legitimarea acestor jucători la alte cluburi sportive fără nicio contraprestaţie, în contextul în care asupra SC F.C. U. C.SA era instituit sechestru legal prin procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011.

Prin decizia penală nr. 887/15.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de  partea civilă Statul Roman prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală față de inculpatele F.R.F. şi L.P.F. ca urmare a achitării celor două inculpate în temeiul art.16 alin. (1) lit. b) C.pr.civ. în raport de infracţiunea de sustragere  de sub sechestru prev. de art. 244 alin. (1) C.pen., reţinându-se că nu a fost îndeplinită cerinţă esenţială a existenţei unui bun legal sechestrat pentru a pune în discuţie întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracţiunii de sustragere de sechestru. Această chestiune a intrat sub putere de lucru  judecat şi va fi avută în vedere  în dosarul de fată.

Codul civil conține dispoziții clare și concise cu privire la angajarea răspunderii civile delictuale, precum și la modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat (art. 1349 – 1395). Răspunderea civilă urmăreşte în principal repararea unui prejudiciu produs ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, dar are în acelaşi timp scopul de a determina în conştiinţa destinatarilor legii, adică a titularilor de drepturi şi obligaţii civile, o conduită corectă şi responsabilă. Obligaţia de reparare a pagubei produse ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite are ca scop atât înlăturarea prejudiciului produs părţii vătămate, dar prezintă totodată şi un pronunţat rol preventiv, urmărind ca fapta susceptibilă să conducă la crearea unui prejudiciu să nu mai fie săvârşită în viitor.

 În baza unei analize sistemice a dispoziţiilor art. 1.357 alin. (1) C.civ. coroborate cu cele ale art. 16 ale aceluiaşi cod, rezultă că în legislaţia civilă română răspunderea civilă pentru fapta proprie cuprinde patru elemente constitutive, independente, această formă de răspundere juridică putând lua naştere exclusiv ca urmare a îndeplinirii cumulative a celor patru condiţii, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, existenţa unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite.

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să existe o faptă a persoanei (fapta); să se fi produs un prejudiciu (prejudiciul); prejudiciul trebuie să fie consecinţa faptei (legătura de cauzalitate); persoană trebuie să fie vinovată de săvârşirea faptei (vinovăţia).

Codul civil în vigoare nu face deosebire între efectele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în funcţie de formele de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, art. 1.357 alin. (3) din Codul civil, stipulând că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

În acest context,  se impune a se verifică dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor cu caracter normativ pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Acţiunea promovată de reclamant, chiar dacă are ca izvor juridic o creanţă bugetară, împrejurare necontestată, este o acţiune civilă ce fusese alăturată, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, procesului penal şi în care reclamanta se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului, ce se presupunea a fi fost cauzat prin săvârşirea infracţiunii.

Litigiul dedus judecăţii este unul de drept comun, prin care reclamantul, care este o autoritate publică, urmăreşte recuperarea prejudiciului produs de particulari bugetului de stat, neurmărind recuperarea creanţei de la F.C. U. C.SA care este debitor în raportul juridic fiscal.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidenţă că reclamantul a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C.civ., susţinând că pârâţii au produs un prejudiciu bugetului de stat ca urmare a diminuării patrimoniului debitorului F.C. U. C.SA, creanţa urmărită fiind  apreciată a fi efectuată ca urmare a activităţii ilicite a pârâţilor.

 În acest context devine incident principiul disponibilităţii consacrat în art. 9 alin. (2) C.pr.civ., care prevede că părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele investirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Prin urmare, în cauză nu se pune problema iniţierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenţei daunei, câtă vreme reclamantul, în calitate de parte prejudiciată, a acţionat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, iniţial la instanţa penală, în cadrul dosarului penal aflat în curs de soluţionare şi, ulterior, solicitând judecata acestei acţiuni la instanţa civilă, faţă de natura soluţiei pronunţate în litigiul penal, cu respectarea art. 397 alin. (5) C.pr.pen.

Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii civile, a răspunderii juridice şi a răspunderii sociale, are mai multe semnificaţii.

1. Raport juridic, pentru că desemnează raportul obligaţional care se naşte pe temeiul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

2. Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.

Începând cu data de 1 octombrie 2003, a fost înfiinţată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, entitate care înglobează toate funcţiile de administrare fiscală realizate anterior în cadrul departamentului specializat din Ministerul Finanţelor Publice, precum şi funcţiile suport care se afla într-o strânsă interdependenţă în realizarea obiectivelor agenţiei.

Acesta Agenţie, care a devenit operaţională la 1 ianuarie 2004, are în subordine structurile de administrare şi colectare a veniturilor la bugetul de stat din cadrul Direcţiilor finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti şi Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili şi îşi desfăşoară activitatea în domeniul impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor venituri bugetare prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare, control fiscal, soluţionare a contestaţiilor şi dezvoltarea unor relaţii de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin acordarea de servicii de asistentă.

 Reclamantul prin ANAF deţine o creanţă fiscală față de F.C. U. C.SA şi s-a înscris în tabelul definitiv cu suma de 13.474.396 lei , la data de 04.12.2017.

Pentru a observa întrunirea elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale şi pentru a observa dacă reclamantul are posibilitatea de a obţine pe această cale acoperirea prejudiciului solicitat, pentru a observa dacă pârâţii au săvârşit o faptă ilicită ce a produs o pagubă reclamantului, se vor analiza condiţiile răspunderii civile delictuale prin prisma  împrejurărilor circumstanţiale ale cauzei

 Se ştie că de îndată ce printr-o faptă ilicită s-au adus prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane, este angajată răspunderea autorului prejudiciului; în acest sens, răspunderea civilă contribuie la apărarea dreptului subiectiv încălcat.

Fapta ilicită ca o condiţie a răspunderii civile delictuale o constituie orice faptă prin care, încălcându-se o normă juridică, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane sau se aduce atingere intereselor sale legitime.

 În speţă se susţine de reclamant ca fapta ilicită consta în excluderea provizorie a clubului SC F.C. U. C.SA  din cadrul F.R.F., desfiinţarea contractelor civile  dintre jucători şi SC F.C. U. C.SA şi legitimarea acestor jucători  la alte cluburi sportive fără nicio contraprestaţie, în contextul în care asupra SC F.C. U. C.SA  era instituit  sechestru legal prin procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011.

Se reţine că prin hotărârea nr. 6 din 20.07.2011 adoptată de Comitetul Executiv al F.R.F., s-a luat măsura excluderii provizorii a clubului SC F.C. U. C.SA din cadrul F.R.F., ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 18 pct. 1 şi pct. 2 din Statutul F.R.F., întrucât SC F.C. U. C.SA a apelat la instanţele civile pentru soluţionarea unor litigii şi nu a retras acţiunile respective, aceste litigii putând fi  apreciate doar de Tribunalul Arbitral al Sportului le la Lausanne Elveţia. Deci măsura de excludere a fost luată ca urmare a nerespectării jurisdicţiei sportive.

Prin decizia nr. 1888/09.04.2014 pronunţată în dosarul ICCJ, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în anulare şi cererea de suspendare a executării Hotărârii nr.6  din 20.07.2011 adoptată de Comitetul Executiv al F.R.F., formulate de reclamanta SC F.C. U. C.SA.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Dolj prin procesul verbal de sechestru pentru bunuri din 30.01.2011, în baza art. 129 C.fisc., emis în dosarul de executare nr. F 37 a procedat la sechestrarea bunurilor mobile ale debitorului SC F.C. U. C.SA în vederea recuperării unei creanţe fiscale în suma de 9.906.095 lei asupra unor bunuri  intitulate drepturi federative jucători, evaluate prin estimare la suma de 15.800.000 lei.

În acest proces verbal au fost consemnaţi şi 39 de jucători de fotbal ai SC F.C. U. C.SA care aveau încheiate contracte civile cu clubul respectiv, sub aspectul valorii de contract, cu drepturi federative. S-a apreciat ca aceste drepturi ideale se ridicau la suma de 15.800.000 lei.

Prin procesul verbal nr. 6861/05.07.2011 întocmit de ANAF Dolj emis în dosarul de executare nr. F 37 a instituit sechestrul bunurilor mobile ale debitorului SC F.C. U. C.SA în vederea recuperării unei creanţe fiscale în suma de 2.049.281 lei asupra unor bunuri intitulate drepturi federative  jucători, evaluate prin estimare la suma de 2.000.000 lei

La data de 09.04.2014 Tribunalul Braşov a dispus intrarea debitorului SC F.C. U. C.SA în faliment conform sentinţei nr. 1124/09.09.2014.

Se apreciază că, deşi se susţine existenţa unui prejudiciu adus bugetului statului, acest prejudiciu nu este produs ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâţi.

În ce priveşte existenţa faptei ilicite constând în excluderea provizorie a clubului SC F.C. U. C.SA din cadrul F.R.F., Tribunalul a observat că nu poate verifica licitatea sau ilicitatea faptei de excludere a SC F.C. U. C.SA din F.R.F. din 20.07.2011, acest aspect căzând exclusiv în atribuţia de TAS, aspectele legate de oportunitatea luării unor soluţii de FRF putând fi analizate numai de TAS.

Tribunalul a analizat doar dacă fapta de excludere a SC F.C. U. C.SA din F.R.F. din 20.07.2011 a produs o diminuare a patrimoniului acestuia de natură a crea prejudiciul solicitat în prezenta cauză, însă acest aspect nu poate ignora considerentele deciziei penale nr.887/2017, în care se reţine contrariul celor menţionate de reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin.(1) din noul Cod de procedură penală (intitulat, cât se poate de lămuritor, Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii civile în procesul penal): „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”.

Prima teză a textului de lege citat este cât se poate de clară, jurisprudența și doctrina fiind consecvente în a aplica acest principiu, care se referă, expres, așa cum reiese și din denumirea marginală a articolului, la „autoritatea hotărârii penale în procesul civil”. Această autoritate nu se va confunda însă cu autoritatea lucrului judecat reglementată de Codul de procedură civilă, întrucât aceasta din urmă se referă exclusiv la efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate tot într-un proces civil, iar nu într-un proces penal; în acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 430 - 432 C.pr.civ., dar chestiunea în discuție face obiectul exclusiv al dreptului procesual civil.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor convergente din cele două texte de lege, o persoană care a făcut obiectul unei cercetări penale și care, în același timp, este chemată în judecată, în calitate de pârâtă, într-o instanță civilă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar care nu a fost însă condamnată (fiind achitată sau dispunându-se față de aceasta încetarea procesului penal), va rămâne subiect al judecății civile chiar și în aceste condiții.

Curtea de Apel a constat prin hotărârea definitivă penală nr. 887/15.06.2017 că, atât în cazul inculpaţilor persoane fizice S.M. şi D.D., cât şi în cazul persoanelor juridice FRF şi LPF prin adoptarea de către Comitetul Executiv al FRF a soluţiei de excludere provizorie a SC F.C. U. C.SA întemeiată pe art. 18 alin. (1) lit. b) din Statutul F.R.F. şi prin desfiinţarea contractelor civile încheiate între SC F.C. U. C.SA şi jucători şi legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal, nu s-a identificat vreo dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară  încălcată - f 110 din decizia penală.

Curtea a mai apreciat ca în temeiul dispoziţiilor statuare art. 18 alin. (2), Comitetul Executiv al FRF era abilitat de a aplica sancţiunea excluderii provizorii din Federaţie a unui membru afiliat FRF, în cazul în care Comitetul Executiv constata săvârşirea unei încălcări grave a statului de unul dintre membrii afiliaţi.

 Curtea a mai reţinut că potrivit art. 57 alin. (1) din Statutul FRF se arătat că TAS este competent să soluţioneze orice litigiu intervenit printre altele, între federaţiile  naţionale şi cluburi, iar  în speţă nu s-a făcut dovada înaintării de SC F.C. U. C.SA a unui apel la TAS în termen de 21 de zile de la comunicarea deciziei.

În ce priveşte existenţa faptei ilicite constând în desfiinţarea contractelor civile dintre jucători şi SC F.C. U. C.SA şi legitimarea acestor jucători  la alte cluburi sportive fără nicio contraprestaţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu a fost identificată nicio hotărâre prin care Comitetul Executiv al FRF SA fi dispus legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal – pag. 165 din decizie.

Curtea a concluzionat că drepturile de dispunere asupra drepturilor federative de joc ale unui jucător de fotbal, drepturi ce se aflau în patrimoniul SC F.C. U. C.SA şi asupra  cărora organele fiscale  instituiseră sechestru, sunt drepturi afectate de condiţia suspensivă, condiţie ce afectează  însăşi existenţa dreptului, conform art. 1004 şi art. 1022 Codul civil de la 1864.

Chestiunea referitoare la diminuarea patrimoniului SC F.C. U. C.SA în contextul instituirii sechestrului prin procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011, a fost tranşată prin hotărârea definitivă penală nr. 887/15.06.2017, în considerentele acesteia specificându-se că măsura sechestrului executoriu aplicată de ANAF asupra drepturilor de dispoziţie asupra drepturilor federative de joc ale jucătorilor de fotbal legitimaţi la SC F.C. U. C.SA nu producea nici un efect juridic întrucât respectivul drept era afectat de o condiţie suspensivă – pag.171-173 din decizie.

Curtea a reţinut că în cauză nu a existat un bun legal sechestrat întrucât bunul sechestrat - respectiv drepturile de dispoziţie asupra drepturilor federative de joc ale jucătorilor de fotbal legitimaţi la SC F.C. U. C.SA nu au ajuns niciodată să producă efecte juridice, nefiind îndeplinită în ceea ce priveşte fiecare drept în parte condiţia suspensivă a încheierii unui contract de transfer intre clubul craiovean şi orice alt club care dorea să beneficieze de serviciile unui jucător de fotbal legitimat la primul club menționat. Neîndeplinirea condiţiei suspensive conduce cu efect retroactiv la concluzia că respectivul drept de dispoziţie nu a existat niciodată, astfel că neexistând nu putea fi supus în mod legal unui sechestru asiguratoriu sau executoriu aplicat de către organul fiscal competent.

Curtea a mai constat că SC F.C. U. C.SA nu a înregistrat în contabilitatea proprie niciunul din drepturile de dispunere asupra drepturilor federative de joc ale jucătorilor de fotbal - pagina 174 din decizie .

Curtea a mai reţinut că procesul verbal de sechestru pentru bunuri mobile din data de 31.01.2011 a fost legal aplicat, însă începând cu data de 21.01.2011, acest proces verbal nu ar mai fi putut să produce efecte juridice  întrucât orice procedură de executare silită este suspendată de drept conform art. 36 din Legea nr. 85/2006. În schimb procesul verbal de sechestru pentru bunuri mobile din 05.07.2011 nu ar mai fi putut fi aplicat de către organele fiscale deoarece acesta a fost dispus ulterior datei de 21.06.2011 când faţă de debitoarea SC F.C. U. C.SA produceau efecte  dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Curtea a mai reţinut că cele două procese verbale de sechestru pentru bunuri mobile din 31.01.2011 şi 05.07.2011 nu reprezintă măsuri asiguratorii, din contră acestea reprezintă veritabile  măsuri de executare silită, măsuri dispuse în vederea recuperării  creanţelor datorate  organelor fiscale de către SC F.C. U. C.SA - pagina 175 din decizie.

Curtea a mai constatat că dreptul de dispoziţie asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate constitui în nicio împrejurare un bun mobil corporal, tangibil, vizibil, bun care să poată fi sustras, respectiv să poată trece efectiv prin efectul deposedării/imposedării, din sfera de stăpânire a unei persoane în sfera de stăpânire a unei alte persoane - pagina 176 din decizie.

Curtea a reţinut că dreptul de dispoziţie  asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate fi sustras de sub sechestrul instituit întrucât acest drept nu exista în materialitatea  obiectivă. A concluzionat că dreptul de dispoziţie asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu este un bun sechestrabil.

 Curtea a reţinut că nu s-a probat că inculpaţii atât persoane fizice, cât şi juridice ar fi urmărit cu intenţie înstrăinarea drepturilor de dispoziție  deţinute de SC F.C. U. C.SA asupra drepturilor federative de joc ale jucătorilor de fotbal  în scopul de a ajuta acest club să se sustragă de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale – pag. 178 din decizie.

Curtea a concluzionat că nu a existat un bun legal sechestrat, nefiind săvârşită infracţiunea de sustragere de sub sechestru.

Considerentele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în decizia penală nr. 887/2017 se impun cu putere de lucru judecat, în condiţiile art. 28 alin. (1) C:pen. potrivit cu care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Tribunalul a apreciat că absenţa caracterului ilicit al faptei imputate pârâţilor este tranşată cu putere de lucru judecat în decizia penală nr. 887/2017, reclamantul neaducând alte chestiuni noi în afara acelora reţinute de Curtea de Apel Bucureşti.

Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană (autorul faptei ilicite), ori ca urmare a faptei unui animal sau lucru pentru care este ţinută a răspunde o anumită persoană. Pentru a se justifica acordarea despăgubirii care să reprezinte reparaţia integrală este esenţial ca prejudiciul să fie generat de aceeaşi faptă şi să aibă încă de atunci acelaşi caracter de certitudine.

Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, deci cu vinovăţie. Pentru orice formă de răspundere delictuală, inclusiv pentru răspunderea întemeiată pe faptă proprie este esenţială existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între acestea să fie un raport de cauzalitate în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

În această situaţie, tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovadă de către reclamant a dreptului său de a cere pretenţii de la pârâţi ca urmare a nedovedirii existenţei faptei ilicite săvârşite de pârâţi de natură a crea prejudiciul solicitat, nefiind întrunite cumulativ toate elementele răspunderii civile delictuale redate mai sus.

Se notează că obligația de a răspunde din punct de vedere civil ia naștere doar în prezența unui prejudiciu injust cauzat victimei, a cărui existență este de necontestat.

Din probatoriul administrat reiese că reclamantul nu a făcut dovada existenţei dreptului de creanţă în patrimoniul său, care să îl îndreptăţească la recuperarea prejudiciului solicitat întrucât nu a dovedit obligaţia pârâţilor de a îl acoperi ca urmare a săvârşirii de aceştia a unei fapte ilicite de natură a îl fi creat.

În acest context, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, tribunalul a dispus respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul STATUL ROMAN PRIN AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA - A.N.A.F, solicitând modificarea sentinței civile apelate, în sensul obligării pârâților la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în perioada 2009- 2011, în cuantum de 10.527.634 lei, în urma activităţii delictuale desfășurate de acestea, în calitate de organizatori ai competițiilor sportive fotbalistice naționale. De asemenea, solicită obligarea pârâților şi la plata accesoriilor aferente sumei de 10.527.634 lei, calculate de la data scadentei şi până în ziua efectuării plătii inclusiv, conform prevederilor Codului de procedură fiscala, pentru următoarele motive:

Pe rolul Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupţie, s-a aflat dosarul de urmărire penală privind pe pârâţii FRF, LPF, S.M. şi D.D., fiind cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută și pedepsită de art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, precum și infracțiunea de sustragere de sub sechestru, fapta prevăzută și pedepsită de art. 244 din vechiul cod penal (art. 261 C.pen.).

Prin Rechizitoriul din data de 17.06.2013, întocmit de Direcția Naționala Anticorupție, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale faţă de pârâţii S.M., D.D., Liga Profesionista de Fotbal şi Federația Română de Fotbal, sub aspectul săvârşirii infracțiunii de abuz în serviciu, fapta prevăzută de art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, precum și infracțiunea de sustragere de sub sechestru, faptă prevăzută și pedepsită de art. 261 C.pen.

Organele de cercetare au reținut faptul că, în data de 20.07.2011, pârâţii au adoptat măsura excluderii provizorii a clubului SC F.C. U. C.SA, din cadrul F.R.F..

De asemenea, s-a mai reținut în sarcina pârâţilor faptul că aceștia, imediat după luarea măsurii excluderii clubului de fotbal, au desființat contractele civile dintre jucătorii de fotbal şi SC F.C. U. C.SA și au procedat la legitimarea jucătorilor la alte cluburi sportive fără nicio contraprestație financiară aferenta drepturilor federative ale acestora.

Apelantul reclamant a precizat faptul că drepturile federative ale jucătorilor de fotbal respectivi aparțineau de drept SC F.C. U. C.SA și asupra lor Agenția Naționala de Administrare Fiscala, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Dolj, avea instituit sechestru legal aplicat pe seama clubului, prin procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011.

Astfel, prin acțiunile pârâţilor prezentate mai sus, bugetul consolidat al statului a fost prejudiciat cu suma de 10.527.634 lei, precum şi cu sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii aferente acestui debit, de la data la care obligația a devenit scadentă şi până la data executării integrale a prejudiciului.

Prin decizia penală nr. 887/A din 15.06.2017, Curtea de Apel București a dispus achitarea inculpărilor pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu şi de sustragere de sub sechestru.

Totodată, s-a dispus lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile formulată Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, faţă de inculpatele LPF şi FRF.

Având în vedere situația de fapt expusă mai sus, în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1.357-1359 C.civ., care reglementează răspunderea civila delictuala, respectiv: existenţa unui prejudiciu cert, acesta să nu fi fost recuperat încă, să fie direct şi actual, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes.

Astfel, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie rezulta din enunțarea art. 1.357 C.civ. care menționează că „cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicită, săvârşită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, art. 1.358 „pentru aprecierea vinovăției se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul (....) ”, art. 1.359 „autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifesta, creează aparenţa unui drept subiectiv.”.

Având în vedere cele expuse, se reţine şi în cuprinsul sentinței civile apelate prin prezentele motive, faptul că promovarea acțiunii în care se solicită recuperarea prejudiciului este admisibilă, întrucât se solicită recuperarea pe calea răspunderii civile delictuale a unui prejudiciu.

În ceea ce privește prejudiciul, apelantul reclamant a arătat că acesta poate fi definit ca reprezentând rezultatele dăunătoare, de natură patrimoniala sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane.

Din analiza coroborată a mijloacelor de proba administrate în cursul urmăririi penale, a rezultat în mod clar că pârâţii au avut cunoștință, înainte de darea hotărârii de excludere a SC F.C. U. C.SA și de legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal, despre măsura dispusă de organul fiscal, respectiv procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011, emis de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Dolj.

Or, având în vedere acest aspect, rezultă fără putință de tăgadă faptul că era necesar, ca obligație ce incumba din ideea statului de drept, clarificarea pe deplin a acestei stări de fapt cu instituţiile statului.

Astfel, legitimarea jucătorilor SC F.C. U. C.SA la alte cluburi de fotbal, în numai câteva zile de la darea hotărârii de excludere provizorie a clubului, a condus la prejudicierea bugetului consolidat al statului, întrucât pârâţii, având cunoștință despre măsura sechestrului dispusa de organul fiscal, trebuiau să se conformeze acesteia indiferent de condițiile în care măsura a fost luată, interpretarea condițiilor actului fiind de resortul exclusiv al justiției și nicidecum lăsată la latitudinea unei persoane fizice sau juridice oarecare.

Mai mult, prejudiciul adus bugetului consolidat al statului rezultă fără putință de tăgadă din aceea că o creanță certă, reprezentând obligații fiscale, nu a putut fi încasată întocmai din cauză că drepturile federative ale jucătorilor, ce făceau obiectul sechestrului, s-au pierdut prin acțiunile cu bună știință și de rea-credință ale pârâţilor.

La data excluderii provizorii a SC F.C. U. C.SA, de către Comitetul Executiv al F.R.F., actul emis de organul fiscal, măsura asiguratorie a sechestrului aplicata conform dispozițiilor art.129 din Legea nr. 571/2003 - Codul Fiscal, era în vigoare și trebuia să își facă efectele întrucât nu fusese desființat în condițiile legii.

Indiferent de situația juridică a SC F.C. U. C.SA (aflată în procedura de insolvenţă), măsura sechestrului asigurător este în ființă, produce efecte, aceasta nefiind contestată după momentul înființării sale.

Or această posibilitate nu mai exista întrucât prin acțiunile pârâților, bunurile supuse sechestrului, în favoarea Statului român, au fost sustrase acestei măsuri.

Totodată, deși pârâţii cunoșteau faptul că SC F.C. U. C.SA se afla în procedura insolventei, totuși aceștia nu au comunicat administratorului judiciar faptul ca SC F.C. U. C.SA a fost exclusă provizoriu de către Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal la data de 20.07.2011, în vederea luării măsurilor ce se impuneau de către lege în cadrul procedurii reorganizării judiciare și a falimentului.

Astfel, prin desființarea contractelor civile dintre club şi jucătorii de fotbal, dar mai ales prin legitimarea acestora la alte cluburi sportive, măsuri total nelegale, a fost diminuat patrimoniul SC F.C. U. C.SA, cu consecința imposibilității de recuperare a creanțelor bugetului de stat.

Apelantul reclamant a învederat instanței de judecată faptul că patrimoniul unei societăți comerciale este garanția satisfacerii creanțelor creditorilor, diminuarea acestuia ducând negreșit la imposibilitatea satisfacerii acestor creanțe.

În opinia apelantului, instanța de fond a apreciat greșit faptul că nu se poate pronunța asupra existenţei faptei ilicite în forma pe care instituția reclamantă a indicat-o.

Modalitatea de excludere a SC F.C. U. C.SA, în sens tehnic, poate fi analizata de TAS, însă, instanța de fond avea obligația de a analiza dacă excluderea provizorie a clubului din cadrul Federației Române de Fotbal a produs un prejudiciu Statului Român.

Fapta în sine, atâta timp cât produce un prejudiciu, nu poate calificată decât ca fiind o faptă ilicită, fiind evident că organele fiscale în urma acestei excluderi au pierdut obiectul garanției, respectiv drepturile federative ale jucătorilor, drepturi cărora le-a fost atribuită o valoare patrimonială din care statul se putea îndestula.

Pe de alta parte, chiar dacă, Curtea de Apel București prin hotărârea penală nr. 887 din 05.07.2017 a achitat inculpații, neidentificând dispoziții din legislația primară care ar constitui premisele unei infracțiuni, totuși, activitatea acestora reprezintă un delict civil care are drept urmare nașterea în patrimoniul statului a unui drept la desdăunare.

Prin acțiunile abuzive și nelegale ale pârâţilor, drepturile federative ale jucătorilor de fotbal fiind practic sustrase de sub sechestrul asigurător, Statul Român, în calitate de creditor al clubului, a fost prejudiciat cu suma de 10.527.634 lei.

La această sumă se adaugă, în temeiul Codului de procedură fiscală, sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii aferente acestui debit, de la data la care obligația a devenit scadentă şi până la data executării integrale a prejudiciului.

Potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală:

„Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligațiilor de plata, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere”.

Prejudiciul rezultă din încălcarea dreptului legitim al Statului Român de a încasa impozite şi taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate ca fiind impozabile de legea fiscală.

Conform Codului fiscal, există dreptul legitim al statului de a încasa impozite şi taxe, corelativ cu obligația oricărei persoane, de a plăti aceste impozite aferente.

Prin urmare, pârâţii, prin acțiunile lor, au produs bugetului de stat un prejudiciu care trebuie reparat.

În concluzie, se observă că prejudiciul există, este cert şi nu a fost reparat până în prezent.

Apelantul reclamant consideră că prin modul de săvârșire a faptei, prin mijloacele şi scopul urmărit se relevă fără dubiu faptul că pârâţii au prevăzut şi urmărit rezultatul acțiunii lor, fiind relevată astfel intenția directă ca formă de vinovăție cu care fapta a fost săvârşită.

Prin urmare, având în vedere faptul că prejudiciul adus bugetului de stat rezultat ca urmare a faptei constând în diminuarea patrimoniul SC F.C. U. C.SA prin desființarea contractelor civile dintre club şi jucătorii de fotbal şi prin legitimarea acestora la alte cluburi sportive, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1.357 - 1359 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală, apelantul reclamant a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

Conform principiului reparării integrale a prejudiciului, intimatul pârât trebuie să acopere atât prejudiciul efectiv, cât şi beneficiul nerealizat, aceștia fiind obligați şi la accesoriile aferente sumei datorate, de la data când obligația a devenit scadentă şi până la data achitării integrale.

Acordarea accesoriilor fiscale de la data rămânerii definitive a hotărârii ar însemna, pe de o parte nerespectarea prevederilor art.173 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, iar pe de altă parte duce la nerepararea în totalitate a prejudiciului suferit de bugetul de stat.

În alta ordine de idei, apelantul reclamant a menționat că obligațiile fiscale accesorii sunt determinabile, având în vedere că acestea vor fi calculate în conformitate cu legislația fiscală aplicabilă, de la momentul producerii prejudiciului până la data achitării integrale a debitului şi nu trebuie dovedite.

În conformitate cu prevederile actelor normative, în baza cărora sunt solicitate obligațiile fiscale accesorii, cotele care se aplica sumei de bază ce reprezintă prejudiciul, sunt modificate prin legile fiscale, aproximativ o dată pe an, astfel încât cuantumul prejudiciului se modifică.

Apelantul reclamant a menționat, de asemenea că, prin decizia nr. 17, pronunțată în dosarul nr.14/2014 a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție şi, în interpretarea și aplicarea unitara a dispozițiilor art.19 din Codul de procedura penala s-au stabilit următoarele: „În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr.241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedura fiscală”.

În sprijinul celor de mai sus, apelantul reclamant a menționat că practica judiciară, în materie, decizia penală nr. 379/03.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, sentința penală nr. 1614/01.10.2015 pronunțată de Tribunalul București, decizia penală nr.869/10.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, sentința penală nr.285/30.04.2014 pronunțată de Judecătoria Sector 6, decizia penală nr. 265/06.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, decizia penală nr. 517/16.04.2014 a Curții de Apel București, decizia penală nr. 548/24.04.2014 a Curții de Apel București în dosarul nr.17939/3/2012, sentința penală nr.212/11.03.2014 a Judecătoriei Sectorului 1, sentința penală nr. 1101/09.04.2014 pronunțată de Tribunalul București, prin care au fost acordate atât prejudiciul cât şi obligațiile fiscale accesorii, calculate de la momentul producerii prejudiciului și până la data achitării integrale a debitului.

Față de aceste considerente, apelantul reclamant a solicitat instanței, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul pronunțării unei hotărâri în ceea ce privește obligarea pârâtelor FRF şi LPF, la achitarea sumei de 10.527.634 Iei lei, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat prin activitatea infracțională desfășurată de acesta, precum şi la plata obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data când obligația a devenit scadenta şi până la data plătii efective.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și art. 480 alin. (3) C.pr.civ..

Intimata pârâtă LPF a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Intimata apreciază că, în mod temeinic și legal, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, prin raportare la următoarele argumente:

- potrivit dispozițiilor art. 28 din Codul civil „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanței civile care Judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite”,

- astfel, în ceea ce privește caracterul ilicit prin raportare la adoptarea măsurii de excludere, intimata apreciază că se reţine în mod corect puterea de lucru judecat a deciziei penale definitive nr. 887/2017 pronunțată de Curtea de Apel prin intermediul căreia s-a reținut că prin adoptarea de către Comitetul Executiv al F.R.F. a soluției de excludere provizorie a Fotbal Club U Craiova întemeiată pe art. 18 alin.(1), lit. b) din Statutul FRF și prin desființarea contractelor civile ale jucătorilor, nu s-a identificat vreo dispoziție încălcată care să fie cuprinsă în legislația primară.

- consideră că instanța de fond a apreciat faptul că, deși reclamantul susține existența unui prejudiciu adus bugetului statului, acest prejudiciu nu este produs ca urmare a acțiunilor intimatelor-pârâte. Mai mult, în ceea ce privește existența faptei ilicite constând în excluderea provizorie a clubului FCUC S.A. din cadrul FRF, intimata apreciază că nu se poate verifica licitatea sau ilicitatea faptei de excludere a FCUC S.A. din FRF, acest aspect căzând exclusiv în atribuția TAS, concluzie reținută atât de instanța de fond cât și de instanța penală.

De asemenea, intimata a solicitat instanţei să reţină puterea de lucru judecat a hotărârii penale în prin raportare temeinicia măsurii adoptate de Comitetul Executiv al FRF, în sensul în care Curtea a mai apreciat că în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (2) din statutul FRF, Comitetul Executiv al Federației era abilitat de a aplica sancțiunea excluderii provizorii a unui membru afiliat FRF, în cazul în care se constată săvârșirea unei încălcări grave a statutului de către unul dintre membrii afiliați ai FRF.

În ceea ce privește regimul drepturilor federative, în mod corect au fost reținute considerentele instanței penale, în sensul că drepturile de dispunere asupra drepturilor federative de joc ale unui jucător de fotbal, drepturi ce se aflau în patrimonial FCUC S.A. și asupra cărora organele fiscal au dispus instituirea sechestrului, sunt drepturi afectate de condiția suspensivă, condiție ce afectează însăși existența dreptului.

În acest sens, prin decizia definitivă nr. 887/2017, curtea a reținut că în cauză nu a existat un bun legal sechestrat, întrucât bunul sechestrat, respectiv drepturile de dispoziție asupra drepturilor federative de joc ale jucătorilor de fotbal legitimați la FCUC S.A. nu au ajuns niciodată să producă efecte juridice, nefiind îndeplinită în ceea ce privește fiecare drept în parte condiția suspensivă a încheierii unui contract de transfer între clubul din C. și orice alt club. Așadar, neîndeplinirea condiției suspensive conduce cu efect retroactiv la concluzia că respectivul drept de dispoziție nu a existat niciodată, astfel că nu putea fi supus în mod legal unui sechestru asiguratoriu sau executoriu aplicat de către organul fiscal competent.

Faţă de susținerile apelantei referitoare la plata obligațiilor fiscale principale și accesorii de către intimata pârâtă, intimata a solicita a se constata că acestea nu sunt întemeiate prin raportare la următoarele:

În primul rând, conform Codului de procedură fiscală, contribuabilul care nu îşi îndeplinește cu bună-credință obligațiile fiscale datorate bugetului de stat este obligat nu numai la plata obligației principale, ci și la plata obligațiilor fiscale accesorii. Prin urmare, persoana căreia îi incumbă obligația de plată este contribuabilul, iar nu o terţă persoană.

Prin raportare la speța de față, intimata pârâtă a arătat că nu deține calitatea de contribuabil, astfel cum aceasta noțiune este definită de art.1 pct. 4 din Codul de procedură fiscală.

Intimata a apreciat că această calitate îi revine FCUC S.A. care, prin neplata cu rea-credință a obligațiilor fiscale datorate, a produs o pagubă bugetului de stat, acesta fiind și motivul pentru care ANAF a instituit măsura sechestrului asupra drepturilor federative de joc ale jucătorilor FCUC S.A.

În al doilea rând, în ceea ce privește obligațiile fiscale accesorii, intimata pârâtă a arătat că prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea pârâților la plata unor sume de bani ca urmare a săvârșirii unor fapte ilicite în baza art. 1357 C.civ., însă , asemenea încadrare nu poate genera obligații fiscale accesorii, acestea nefiind prevăzute de Codul civil, și cu atât mai mult nu poate exista obligația suportării unor obligații accesorii ce au început să curgă cu mult anterior săvârșirii presupusei fapte ilicite.

Pe cale de consecință, intimata pârâtă a arătat că, atât timp cât nu deține calitatea de contribuabil și, ca urmare, nu datorează taxe, impozite și alte contribuții sociale, nu datorează nici creanțe fiscale accesorii, întrucât acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare, în virtutea principiului accesorium sequitur principale.

Față de toate aspectele învederate anterior, intimata pârâtă a solicitat respingerea cererii de apel formulată de intimatul-reclamant Statul Român prin reprezentant legal Agenția Națională de Administrare Fiscală ca neîntemeiată și,pe cale de consecință, menținerea dispozițiilor sentinței civile nr.2589 din 25.11.2019 pronunțată de către Tribunalul București, ca fiind legale și temeinice.

În drept: art. 494 și art. 205 din Codul de procedură civilă.

Intimata pârâtă FRF a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de A.N.A.F., precum şi apel incident împotriva încheierilor interlocutorii din 19.03.2018, respectiv 16.09.2019, solicitând:

i. în principal, în temeiul art. 480 alin. (4) C.pr.civ. anularea hotărârilor atacate și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru necompetența generală a instanțelor judecătorești.

ii.în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă;

iii.în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

iv. în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă;

v. în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes;

vi. în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Pentru a proceda în acest sens, vă solicităm să țineți cont de considerentele expuse în cele ce urmează.

Pe calea întâmpinării, a susținut următoarele apărări în privința cererii de apel principal:

1. Tribunalul București a reținut corect inexistența unei fapte ilicite ca urmare a considerentelor obligatorii ale deciziei penale nr. 887/15.05.2017 a Curții de Apel București

Cererea de apel formulată de ANAF nu critică în mod efectiv raționamentul primei instanțe.

Astfel, Tribunalul București a arătat că nu poate reține o răspundere civilă delictuală în sarcina pârâților raportat la inexistențe unei fapte ilicite.

ANAF susține prin apel în mod neîntemeiat că existența unei fapte ilicite ar trebui dedusă din existența unui prejudiciu: modalitatea de excludere a SC F.C. U. C. SA, în sens tehnic, poate fi analizată de TAS, însă instanța de fond avea obligația de a analiza dacă excluderea provizorie a clubului din cadrul Federației Române de Fotbal a produs un prejudiciu Statului Român. Fapta în sine, atâta timp cât produce un prejudiciu, nu poate fi calificată decât ca fiind o faptă ilicită.

Această susținere este greșită. Potrivit art. 1357 alin. (1) C.civ., “cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”

Prin urmare, condiția existenței faptei ilicite este distinctă și primordială în analiza unei răspunderi civile delictuale. îndeplinirea acestei condiții nu poate fi dedusă, așa cum susține ANAF, din pretinsa îndeplinire a unei alte condiții a răspunderii civile delictuale.

Or, apelul ANAF nu critică în niciun mod raționamentul pentru care Tribunalul București a reținut puterea de lucru judecat, în virtutea art. 28 alin. (1) C.pr.pen., a deciziei penale nr. 887/15.05.2017 a Curții de Apel București.

După cum o arată sentința civilă nr. 2589/2019, fără excepție, susținerile ANAF din cadrul cererii de chemare în judecată au fost analizate și invalidate prin Decizia penală nr. 887/15.05.2017 a Curții de Apel București.

Motivarea acestei hotărâri - filele nr. 168 - 177 - evidențiază pe larg că FRF nu a comis vreo faptă ilicită, respectiv nu a emis vreun act care să contribuie în vreun mod la sustragerea vreunui bun sechestrat.

Prin urmare, Tribunalul București a reținut în mod corect existența a patru motive distincte pentru care s-a stabilit deja cu titlu de lucru judecat că subscrisa nu am comis o faptă ilicită:

- În primul rând, este lucru judecat că la data excluderii  FCUC S.A., ANAF nu deținea un sechestru în vigoare asupra “drepturilor federative asupra jucătorilor", respectiv nu exista nici un bun sechestrat:

• “Curtea concluzionează că ta data faptelor, drepturile de dispunere asupra drepturilor federative de joc ale unui jucător de fotbal, drepturi ce se aflau în patrimoniul SC F.C. U. C.SA. şi asupra cărora organele fiscale instituiseră sechestru, sunt drepturi afectate de condiția suspensivă, condiție ce afectează însăți existența sechestrului, conform art. 1004 și art. 1022 C.civ. 1864. [...] Cel mai important efect pendente conditione este acela că dreptul respectiv, afectat de o condiție suspensivă nu produce vreun efect, acesta nu există".

• "Aplicând aceste principii la speța dedusă judecății, Curtea constată că măsura sechestrului executoriu aplicată de ANAF asupra drepturilor de dispoziție asupra drepturilor federative de joc ale jucătorilor de fotbal legitimați la SC F.C. U. C.SA nu producea niciun efect juridic întrucât respectivul drept era afectat de o condiție suspensivă”.

• “Curtea constată astfel că pentru a putea pune în discuție existența infracțiunii de sustragere de sub sechestru trebuie ca situație premisă să existe un bun legal sechestrat. Or, având în vedere cele anterior expuse, Curtea consideră că în cauză nu a existat un bun legal sechestrat întrucât «bunul sechestrat», respectiv drepturile de dispoziție asupra drepturilor federative de joc al jucătorilor de fotbal legitimați la SC F.C. U. C.SA nu au ajuns niciodată să producă efecte juridice, nefiind îndeplinită în ceea ce privește fiecare drept în parte condiția suspensivă a încheierii unui contract de transfer între clubul craiovean ți orice alt club care dorea să beneficieze de serviciile vreunui jucător de fotbal legitimat la primul club anterior menționat. Neîndeplinirea condiției suspensive menționate anterior conduce, cu efect retroactiv, la concluzia că respectivul drept de dispoziție nu a existat niciodată, astfel că, neexistând, nu putea fi supus în mod legal unui sechestru asigurătoriu sau executoriu aplicat de către organul fiscal competent”.

- În al doilea rând, odată cu intrarea în insolvență a Fotbal Club U Craiova S.A., sechestrul impus de ANAF nu mai putea oricum produce efecte juridice asupra vreunui bun din patrimoniul acestei entități:

• “Curtea reține că procesul verbal de sechestru pentru bunuri mobile din data de 31 ianuarie 2011 a fost legal aplicat, însă începând cu data de 21 iunie 2011, acest proces verbal nu ar mai fi putut să producă efecte juridice întrucât orice procedură de executare silită este suspendată de drept conform art. 36 din Legea nr. 85/2006. în schimb, procesul verbal de sechestru pentru bunuri mobile din 05 iulie 2011 nu ar mai fi putut fi aplicat de către organele fiscale, deoarece acesta a fost dispus ulterior datei de 21 iunie 2011, când față de debitoarea SC F.C. U. C.SA produceau efecte dispozițiile conform art. 36 din Legea nr. 85/2006.

• [...] cele două procese verbale de sechestru pentru bunuri mobile din data de 31 ianuarie 2011 ți data de 5 iulie 2011 nu reprezintă măsuri asigurătorii, din contră acestea reprezintă veritabile măsuri de executare silită, măsuri dispuse în vederea recuperării creanțelor datorate organelor fiscale de către SC F.C. U. C.SA.

• “Curtea apreciază că într-o astfel de situație nu mai este îndeplinită condiția impusă de lege pentru a se putea supune analizei întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii de sustragere sub sechestru, în condițiile în care nu ne mai găsim în situația unui sechestru legal aplicat [...]’’.

- În al treilea rând, SC F.C. U. C.SA. nu deține o contabilitate care să probeze existența vreunei valori patrimoniale asociate drepturilor federative; “Lipsa «bunurilor» din evidențele contabile ridică în opinia Curții îndoială și cu privire la posibilitatea de a stabili în mod corespunzător valoarea acestor bunuri, cât timp nici măcar deținătorul drepturilor de a dispune asupra drepturile federative de joc ale jucătorilor de fotbal nu a înțeles să le atribuie o valoare patrimonială în contabilitate (...)".

• În al patrulea rând, bunurile la care face referire nu puteau face obiectul unei acțiuni de sustragere: "Curtea constată că dreptul de dispoziție asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate constitui în nicio împrejurare un bun mobil corporal, tangibil, vizibil, bun care să poată fi sustras, respectiv să poată trece efectiv prin efectul deposedării - imposedării, din sfera de stăpânire a unei persoane în sfera de stăpânire a unei alte persoane".

Considerentele expuse mai sus se impun cu putere de lucru judecat. Potrivit art. 431 alin.(2) C.pr.civ.: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătura cu soluționarea acestuia din urmă".

Totodată, potrivit art. 28 alin. (1) C.pr.pen, “hotărârea definitiva a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existenta faptei și a persoanei care a săvârșit-o.”

Chiar dacă am face abstracție de prevederile legale sus citate, instanța ulterior învestită este legată oricum de raționamentul expus în hotărârea rămasă definitivă. Aceasta întrucât, potrivit principiului res judicata pro veritate habetur, o hotărâre definitivă este prezumată a exprima adevărul, neputând fi contrazisă de o hotărâre ulterioară. în același sens, instanța supremă a arătat că „principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, [...] ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces ”.

Apelanta nu se poate repune în calea de atac împotriva unei decizii penale definitive. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care prevede inter alia că soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie pusă în discuție.

Urmare a celor de mai sus, absența caracterului ilicit al faptei imputate FRF este tranșată deja cu caracter de lucru judecat de considerentele deciziei penale nr. 887/15.06.2017 a Curții de Apel București. Caracterul de lucru judecat al acestei decizii a impus în mod corect respingerea cererii de chemare în judecată a ANAF.

Altfel spus, în ceea ce privește fondul cauzei, apelanta-pârâtă s-a întemeiat literal pe considerentele deciziei penale nr. 887/2017, care arată că (i) nu a existat un bun sechestrat, (ii) nu a existat un sechestru, astfel încât să se poată pune problema unei act care să vatăme această măsură, (iii) nu putea exista o faptă ilicită.

După cum s-a arătat, lucrul judecat reprezintă o prezumție legală absolută, astfel încât "cea de-a doua instanța nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni" .

Prin urmare, Tribunalul București a stabilit în mod întemeiat caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată ca efect al puterii de lucru judecat a deciziei penale nr.887/15.06.2017 a Curții de Apel București.

2.În subsidiar, chiar dacă s-ar face abstracție de decizia penală nr. 887/2017 a Curții de Apel București, condițiile angajării răspunderii civile delictuale a FRF nu sunt oricum îndeplinite.

A.FRF nu a comis vreo faptă ilicită.

Așa cum a arătat și la termenul de judecată a cauzei în primă instanță, ANAF nu explică nici măcar sumar care anume ar fi (i) fapta imputată FRF, (ii) de ce această faptă ar fi contrară unei norme legale.

Această împrejurare atrage de plano caracterul neîntemeiat al acțiunii, întrucât apelanta nu a realizat nici măcar o minimală sarcină a probei cu privire la un pretins caracter ilicit al vreunei fapte a FRF.

Chiar trecând peste aceste aspecte și făcând abstracție ad absurdum de dezlegările judecătorești evidențiate în prima parte a întâmpinării, FRF nu a comis vreo faptă ilicită :

a)Măsura excluderii Fotbal Club U Craiova S.A. (“FCUC") nu a reprezentat un remediu emis în aplicarea vreunei legi (sancțiune disciplinară).

b)Fapta imputată FCUC la momentul adoptării hotărârii de excludere a fost omisiunea de a respecta jurisdicția specială administrativă a Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne („TAS”) asupra hotărârilor comisiilor de jurisdicție federală.

c)Normele statutare aplicabile dovedeau că încălcarea competenței unice a TAS reprezenta o încălcare „gravă” a Statutului FRF - un asemenea act reprezintă ipoteza - tip a aplicării remediului convențional al excluderii.

Toate aceste chestiuni au fost deja arătate cu putere de lucru judecat de Decizia penală nr. 887/2017 a Curții de Apel București:

"Curtea apreciază că în temeiul dispozițiilor statutare (art. 18 alin.2), Comitetul Executiv al FRF era abilitat de a aplica sancțiunea excluderii provizorii din Federație a unui membru afiliat FRF, în cazul în care Comitetul Executiv constata săvârșirea unei încălcări grave a statutului de către unul dintre membrii afiliați. Sub acest aspect, Curtea reține că prevederile art. 18 alin. (2) din Statutul FRF se bucură de prezumția de legalitate, fiind verificate sub aspectul legalității de un magistrat independent și imparțial (a se vedea încheierea Tribunalului București - Secția a V-a civilă, pronunțată ta data de 02.11.2009, definitivă și irevocabilă prin nerecurare la data de 26.01.2010 prin care au fost înscrise modificările aduse Statutului FRF în Registrul Special al instanței).

Curtea apreciază, de asemenea, că faptele SC F.C. U. C.SA de a nu respecta jurisdicția sportivă și de a formula injustiția civilă acțiuni prin care să obțină anularea și/sau suspendarea unor hotărâri adoptate de către organele jurisdicționale ale FRF (Camera Națională de Soluționare a Litigiilor și Comisia de Recurs), cu eludarea competenței Tribunalului Arbitrai al Sportului de la Lausanne reprezintă o încălcare a statutului FRF, care poate avea o anumită gravitate. [...] Curtea nu va analiza însă dacă, în cauză, s-ar fi impus adoptarea vreuneia dintre sancțiuni în detrimentul celeilalte, întrucât, pe de o parte, în lumina deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, Curtea nu ar putea analiza decât dacă soluția ar fi fost adoptată cu încălcarea legii (conform distincțiilor menționate anterior), iar pe de altă parte, aspectele legate de oportunitatea și temeinicia respectivei soluții nu ar fi putut fi analizate decât de către Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne."

A. 1. Măsura excluderii FCUC nu a reprezentat o sancțiune disciplinară, ci aplicarea unui remediu obligatoriu statutar

În cadrul dosarului penal, FCUC a pornit de la premisa indicată greșit în actul de sesizare, anume că hotărârea de dezafiliere ar reprezenta o sancțiune disciplinară împotriva FCUC, aspect ce ar fi atras atât (i) necesitatea unei justificări exprese pentru alegerea celei mai drastice măsuri din lista celor expuse în Regulamentul disciplinar, cât și (ii) obligativitatea asigurării unor garanții specifice procedurale înaintea excluderii, ținând de respectarea dreptului la apărare:

• "Relevanță în acest sens prezintă împrejurarea că prin adoptarea acestei Hotărâri au fost încălcate prevederile art. 47 din Legea nr. 69/2000 privind educația fizică și sportul, care dispun că exercitarea autorității disciplinare se realizează printr-un sistem coerent de sancțiuni, gradat în funcție de gravitatea faptelor, garantarea dreptului la apărare, cu stabilirea căilor de atac împotriva sancțiunilor aplicate.

În cauză, aceste drepturi au fost nesocotite, cu știință, în mod vădit, deoarece nu au fost expuse, examinate criterii de gradare a sancțiunii, nu s-a analizat gravitatea faptelor imputate în raportat cu sancțiunea aplicată, nu s-a acordat posibilitatea deplină a unei apărări a petentei și analizarea celor invocate în apărare [...]”.

Această teză a fost eronată. Ea este contrazisă cu putere de lucru judecat de Decizia civilă nr. 1888/09.04.2014 a înaltei Curți de Casație ți Justiție, definitivă, care a tranșat deja, în mod definitiv, acest diferend de drept:

•"izvorul deciziei luate de federație cu privire la pierderea calității de membru nu este legea, ci acordul părților, conform O.G. nr. 26/2000, care reglementează în dreptul român structurile asociative (asociațiile, fundațiile, federațiile) ca o expresie a dreptului la liberă asociere.”

•"Drept urmare, la momentul în care o asociație/federație ia o decizie asupra dobândirii sau încetării calității de membru a unei entități afiliate, ea nu emite un act de executare a unei legi/caz în care ar putea avea natura unui act administrativ, ci un act de executare a unei convenții și deci natura juridică a unui asemenea act este de drept privat".

•"Statutul FRF este un act de drept privat, [...] şi deci hotărârea nr. 6/20 iulie 2011 nu a fost adoptată în exercitarea prerogativelor de ordine publică privind disciplina sportivă, ci în baza vocației fiecărei federații/asociații de a-și administra funcționarea [...]”

•"actul nu a fost emis pentru punerea în aplicare a legii, în sensul de norme imperative care trebuie să se impună, chiar cu forța, tuturor subiecților de drept, [...] fiind în realitate un act de punere în executare a statutului, ca act juridic de ordine privată”.

În față acestor statuări exprese ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție, raportate exact la situația din prezenta speță, tezele contrare ale FCUC au apărut ca fiind vădit nefondate. Ele sunt infirmate în mod direct și expres de o argumentare clară, însușită pe larg de instanța supremă. A susține în continuare că remediul excluderii FCUC ar fi fost o măsura disciplinară, respectiv emisă în executarea unei atribuții legale, reprezintă nu doar o teză neîntemeiată, ci si o ignorare constantă si continuă a unei realități clare, explicată pe larg deja în hotărâri judecătorești irevocabile,

Pentru a pronunța această hotărâre, înalta Curte a avut în vedere că una dintre caracteristicile ce țin de esența oricărei federații, ori asociații, e aceea de a putea dispune asupra modului în care "calitatea de asociat sau membru se pierde sau încetează" [art. 6 alin. (3) lit. f) al O.G. nr. 26/2000]. în consecință, posibilitatea excluderii unui membru asociat dintr-o federație/asociație, potrivit prevederilor agreate prin statut, este recunoscută oricărei astfel de structuri de drept privat direct de prevederile O.G. nr. 26/2000.

Spre exemplu, şi fundația Greenpeace, și asociația Pro Democrația pot exclude un membru în baza statutului privat care stă la baza asocierii, nefiind incidență, nici relevantă o lege care să însărcineze respectiva federație/asociație cu exercitarea unei puteri disciplinare.

După cum o arată și profesorul de drept administrativ OP în opinia sa științifică depusă în cadrul dosarului nr. 8526/2/2011 (finalizat cu emiterea deciziei civile nr. 1888/09.04.2014), examenul pentru a verifica dacă un act este emis în aplicarea legii ori nu este dat de înlocuirea emitentului cu un particular - dacă și acesta poate emite respectivul act, condiția nu este îndeplinită, actul fiind unul de drept civil: „Or, în speță, suntem în prezența unui act juridic prin care o federație (structură asociativă) stabilește, prin organul său competent potrivit statutului, excluderea (provizorie) a unui membru pentru o presupusă încălcare a aceluiași Statut. Se poate constata cu ușurință faptul că o asemenea hotărâre o poate adopta orice persoană juridică de drept privat (asociației, societate comercială etc.) care aplică sancțiunea extremă unui membru al său în condițiile propriului statut. Astfel, statutul special de „utilitate publică" al recurentei este irelevant în speță și, prin urmare, atunci când a luat hotărârea excluderii reclamantei, aceasta nu a utilizat în niciun fel puterea publică pusă la îndemâna sa de către legiuitor".

Alta ar fi fost situația în cazul în care excluderea ar fi fost pronunțată în temeiul unei încălcări prevăzute de Regulamentul disciplinar al FRF: fapte de corupție (art. 60 al Regulamentului Disciplinar), manipularea rezultatelor unui joc (art. 61 al Regulamentului Disciplinar), fals ți uz de fals (art. 59 al Regulamentului Disciplinar). într-o asemenea situație ipotetică, sancțiunea excluderii prevăzută de Regulamentul Disciplinar ar fi fost aplicată în virtutea prerogativelor speciale legale conferite de art. 37 alin. (1) lit. e), art. 47 al Legii nr.69/2000.

Drept urmare a acestui raționament:

a)pe de o parte, excluderea unui membru al federației/asociației în baza statutului reprezintă un act care poate fi realizat de către orice federație, nefiind nevoie de o lege care să însărcineze respectiva federație/asociație cu exercitarea unei puteri disciplinare.

b)pe de altă parte, singura cerință pe care O.G. nr. 26/2000 o impune pentru excluderea unui membru asociat este reprezentat de respectarea Statutului în comun agreat de părțile federației/asociației.

Așadar, atâta vreme cât Statutul prevede condițiile ce trebuie îndeplinite în cazul excluderii unui membru, iar aceste condiții sunt îndeplinite în ipoteza concretă, hotărârea de excludere este una temeinică.

Dacă s-ar accepta linia de argumentare a FCUC, ar însemna că fiecare hotărâre de excludere a unui membru al unei federații/asociații/fundații, act esențialmente privat, să fie supusă unor rigori asemănătoare procedurii penale. Este de neînțeles care ar fi izvorul ce ar impune unei fundații/asociații/federații astfel de cerințe pentru adoptarea unei hotărâri de excludere a unui asociat dintr-o fundație.

O altă modalitate de demonstrare a aceleiași concluzii este observarea temeiului normativ care a dus la adoptarea actului de dezafiliere al FCUC.

Astfel, Hotărârea CEX este adoptată în temeiul art. 18 alin. (1) - (2) al Statutului FRF, nicidecum al Secțiunii I - Sancțiuni din Regulamentul Disciplinar al FRF. Nicăieri în motivarea deciziei atacate, FRF nu face referire la incidența vreunui articol din Regulamentul Disciplinar al FRF.

Nu trebuie să inducă în eroare faptul că un remediu cu aceeași nominalizare, „excluderea", este reglementat, pentru ipoteze complet diferite, si de Statutul FRF , dar si de Regulamentul Disciplinar al FRF.

Statutul FRF este un act de drept privat, calificat ca atare de jurisprudența ICCJ: „Potrivit art. 3 din O.G. nr. 26/2000, actele Juridice de constituire a asociaților, inclusiv ale federațiilor, sunt guvernate de legea civilă, fiind rezultatul unui acord de voință, astfel că statutul - chiar și în cazul existenței caracterului de utilitate publică a persoanei juridice de drept privat - nu poate fi un act administrativ, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ" (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 4285/14.10.2009/.

În accepțiunea acestui act privat, noțiunea de „excludere” acoperă ipotezele de pierdere a calității de membru ca urmare a aplicării unor reguli de drept privat ce au căpătat forță obligatorie pentru membrii structurii asociative.

Regulamentul Disciplinar este un act emis în aplicarea prerogativelor disciplinare conferite FRF de legiuitor prin art. 37 alin. (1) lit. e) al Legii nr. 69/2000, astfel încât aplicarea unei sancțiuni prevăzute în acest Regulament ar putea reprezenta un act administrativ.

Așadar, Hotărârea CEX nu reprezintă o sancțiune disciplinară, respectiv nu este emisă în exercitarea prerogativelor disciplinare oferite de art. 47 al Legii nr. 69/2000. Această concluzie are o însemnătate deosebită, demonstrând că Hotărârea CEX nu este emisă în exercitarea vreunei atribuții de serviciu reglementate printr-o lege, după cum nu este emis în exercitarea vreunei competențe sau vocații legale.

35.Drept urmare, actul - Hotărârea CEX - nu poate constitui de plano o încălcare a vreunei legi.

A.2 Fapta imputată FCUC este aceea de a nu respecta jurisdicția specială administrativă a Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne („TAS") asupra hotărârilor comisiilor de jurisdicție federală

Conform Hotărârii CEX de excludere, fapta imputată FCUC este aceea de a nu respecta jurisdicția specială administrativă a Tribunalului Arbitrai al Sportului de la Lausanne („TAS") asupra hotărârilor comisiilor de jurisdicție federală. Acest fapt este exprimat clar în cadrul punctului 3.4 al Hotărârii CEX: “Cu toate acestea refuzul de a apela ta instanțele sportive până la ultimul grad de jurisdicție, inclusiv la Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne și introducerea unor acțiuni în fața instanțelor de drept comun reprezintă o încălcare a Statutului FRF, precum și a Statutului FIFA”.

Este cert, litigiul dintre Victor Pițurcă și FCUC putea fi soluționat și de către o instanță judecătorească; odată însă învestit un organ arbitrai Intern, FCUC îşi asumase prin actul de afiliere obligația de a respecta jurisdicția specială a TAS asupra hotărârilor comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale FRF - conform art. 56 alin. (3) din Statut: „deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al FRF".

Potrivit art. 57 alin. (1) - (2) al Statutului FRF, în varianta atunci aplicabilă:

„(1) Litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF(AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale FRF.

(2) Prezentele dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenor și cluburi".

Nu s-a contestat în niciun moment faptul că soluționarea litigiului dintre antrenorul Victor Pițurcă și FCUC s-ar fi putut realiza în fața instanțelor judecătorești, în baza normei de excepție cuprinsă în teza ultimă a art. 57 alin. (2) din Statut (în speță, părțile au ales judecata în fața instanțelor arbitraj sportive ca urmare a stipulării unei clauze compromisorii în înțelegerea lor).

Din nou, în cazul în care ad absurdum Litigiul VP - FCUC ar fi reprezentat o dispută de competență exclusivă al instanțelor judecătorești, iar organele arbitrate nu ar fi admis excepția necompetenței lor, hotărârea TAS ar fi putut fi oricum desființată pe calea acțiunii în anulare a hotărârilor arbitrate. Acest aspect nu schimbă faptul că, prin actul afilierii, FCUC și-a asumat obligația de a respecta jurisdicția specială a TAS asupra hotărârilor Comisiei de Recurs a FRF.

Relevantă în acest sens este și sentința civilă nr. J3/27.03.2014 a Curții de Apel București, menținută prin decizia civilă nr. 388/05.02.2015 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de FCUC cu încălcarea jurisdicției TAS asupra hotărârilor Comisiei de Recurs a FRF. Decizia civilă nr. 388/05.02.2015 a statuat cu putere de lucru judecat că:

"în speță, decizia nr. 42/CRI2011 din data de 20.04.2011 este o decizie pronunțată de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal, în soluționarea recursurilor cu care a fost învestită de ambele părți, atât de PV, cât și de SC FCUC SA, care au înțeles să exercite împotriva hotărârii nr. 41/10.03.2011 calea de atac prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal.

Prin urmare, această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne, așadar în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrate prevăzute expres de dispozițiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF. Nu se poate considera astfel că partea ar putea opta între a formula o acțiune în anulare, în condițiile art. 364 și urm. C.pr.civ. împotriva unor hotărâri intermediare pronunțate în procedura arbitrală și parcurgerea în întregime a acestei proceduri stabilite, care include și exercitarea căii de atac de natură arbitrată la Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elvețian, conform Codului de procedură al Confederației Elvețiene, art. 389 alin. (1)".

Așadar, fapta imputată FCUC este tocmai încălcarea obligației asumate prin art. 56 alin.(3) din Statut. Altfel spus, contrar celor reținute în actul de sesizare, fapta FCUC care contravine statutului federal nu este cea de a se fi adresat unei instanțe judecătorești, ci de a fi contestat hotărârea unei comisii FRF cu atribuții jurisdicționale în fața unei jurisdicții de drept comun, iar nu în fața jurisdicției TAS.

Totodată, trebuie subliniat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja, cu putere de lucru judecat, într-un litigiu implicând aceleași părți, asupra legalității impunerii obligației de a respecta competență unică și exclusivă a TAS în materia disputelor soluționate de către organele jurisdicționale ale FRF. Astfel, decizia civilă nr. 5465/28.05.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat:

“Așadar, prevederile din regulamentele sportive care impun jurisdicția unor tribunale sportive reprezintă, în mod evident, clauze care învestesc instanțe arbitrate, excluzând pentru litigiile ce fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun. Incidența respectivelor clauze este dependentă de acordul prealabil al membrului federației, care trebuie să îşi exprime în mod expres consimțământul asupra jurisdicției arbitrate - în acest sens, art. 11 - Cererea de afiliere, ațin. (2) lit. c) din Statutul FRF prevede că «următoarele obligații urmează a fi înscrise în statutele membrilor afiliații sau ale structurilor sportive care doresc să se afilieze ta FRF: să recunoască autoritatea comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul FIFA, UEFA și FRF astfel cum este definită în statutule acestora, precum și jurisdicția Tribunalului Arbitrat al Sportului de la Lausanne astfel cum este definită în statutele FIFA, UEFA și FRF».

[...] Iar aceste reglementări sunt impuse de specificul activității sportive și de necesitatea obiectivă de a fi asigurată o reglementare comună și unitară tuturor federațiilor de fotbal naționale care au fost de acord cu jurisdicția specializată internațională, care exclude de regulă competența instanțelor judecătorești.

[...] însă concluzie, după epuizarea instanțelor arbitrate, orice participant la litigiile FRF care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus are în final garantat accesul la o justiție care funcționează în baza legii, este independentă și supusă doar legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul federal și celelalte autorități judiciare”.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat deja legalitatea clauzelor care impun competența unică și exclusivă a TAS asupra hotărârilor comisiilor federale.

Ținând cont de toate aspectele de mai sus, este evident că FCUC a comis o încălcare a statutului pe care voluntar și l-a asumat.

A. 3. Încălcarea competenței unice a TAS reprezintă o încălcare „gravă” a Statutului FRF - un asemenea act reprezintă ipoteza - tip a aplicării remediului convențional al excluderii

A arătat anterior că FCUC a comis în mod evident o încălcare a art. 56 alin. (3) din Statut.

Odată stabilită (i) existența unei încălcări, se mai impunea a se investiga dacă (ii) ea este una „gravă”, pentru a justifica aplicabilitatea art. 18 alin. (2) din Statut.

Îndeplinirea acestei a doua premise necesare pentru pronunțarea sancțiunii excluderii este susceptibil de a fi demonstrată chiar de către prevederile statutare pe care FCUC le-a convenit la momentul afilierii. Astfel, art. 29 al Regulamentului de aplicare a Statutului FRF prevede:

“(1) Pentru a asigura punerea în aplicare a prevederilor art. 57 alin. (1) din statut, cluburile trebuie să introducă în propriile statute dispoziții conform cărora ele și membrii lor, mai puțin jucătorii și antrenorii, își asumă obligația de a nu recurge la instanțele de drept comun pentru soluționarea litigiilor și de a supune oricare dintre aceste litigii jurisdicției AJF, AMFB, LPF sau FRF, după caz, și numai după epuizarea tuturor căilor de jurisdicție sportivă pe plan național, să apeleze ta jurisdicția prevăzută în statutul FIFA, în condițiile art. 57 alin.(2) din statutul FRF.

(2) Deciziile luate de organele de jurisdicție ale FRF, ramase definitive, sunt executorii pentru membrii afiliați, membrii acestora și oricare părți ale unui litigiu, care trebuie să se conformeze acestora, în caz contrar fiind aplicabile sancțiunile prevăzute de statutul FRF la art. 18, alin. (1), lit. b) - pentru membrii afiliați”.

Așadar, interpretarea textelor care stau la baza asocierii dintre FCUC și ceilalți membri federali indică obligația convențională a primeia de a recunoaște hotărârile rămase definitive ale organelor de jurisdicție ale FRF, cu unica posibilitate de contestare la TAS.

Sancțiunea pentru încălcarea acestei obligații era precizată printr-o normă de trimitere, anume excluderea conform art. 18 alin. (1) lit. b).

Dar chiar făcând abstracție de prevederile citate în paragrafele anterioare, obligația de a recunoaște o unică jurisdicție arbitrală sportivă pentru cenzurarea pe fond a hotărârilor comisiilor federale cu atribuții jurisdicționale este una care ține de esența federațiile sportive naționale. Considerentele care stau la baza acestei teze au fost subliniate pe larg chiar în jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, într-o speță care a implicat aceleași părți:

“[...] aceste reglementări [cele care privesc competența obligatorie TAS asupra hotărârilor comisiilor jurisdicționale FRF] sunt impuse de specificul activității sportive și de necesitatea obiectivă de a fi asigurată o reglementare comună și unitară tuturor federațiilor de fotbal naționale care au fost de acord cu jurisdicția specializată internațională, care exclude de regulă competența instanțelor judecătorești" (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia civilă nr. 5465/28.05.2013).

Jurisprudența care s-a preocupat de același subiect a mai arătat că:

„[...] pentru a organiza activitatea sportivă, a menține această organizare și pentru a păstra o stabilitate contractuală a jucătorului de fotbal, element esențial în relația jucător/club [...] este necesară o reglementare unitară și un mod unitar de soluționare a conflictelor.

Din acest motiv, se solicită celor implicați în activitățile sportive, agenți/jucători/cluburi, etc. recunoașterea instanțelor sportive, astfel cum sunt prevăzute în statutul federațiilor internaționale, și tot din acest motiv în Legea Sportului și Educației fizice nr. 69/2000, s-a prevăzut în art. 36 că „federațiile sportive naționale se organizează și funcționează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile prezentei legi și cu statutele federațiilor corespunzătoare".

în fine, pentru rațiunile sus arătate, se apreciază că obligarea celor care au consimțit și au fost autorizați potrivit legii să desfășoare activități sportive de a se adresa instanțelor sportive nu constituie o încălcare a drepturilor constituționale prevăzute de art. 21 din Constituție” (Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, sentința civilă nr. 632/25,03.2011, hotărâre rămasă definitivă).

53.Totodată, Federația Internațională de Fotbal (“FIFA”), al cărei membru afiliat este FRF, a arătat în numeroase rânduri importanța esențială a existenței unui singur organ arbitrai care să reanalizeze pe fond hotărârile comisiilor federale naționale, din dorința de a asigura o interpretare unitară a reglementările statutare relevante pentru jocul de fotbal. Varianta contrară, în care în cuprinsul aceleiași federații internaționale de sport, ar putea exista multiple interpretări juridice naționale cu privire la aceeași situație de drept sportiv reprezintă un pericol pentru însăși buna desfășurare a sportului fotbalistic. In legătura cu aceste aspecte, președintele Uniunii Asociațiilor Europene de Fotbal („UEFA”), MP, a emis o declarație publică în justificarea necesității impunerea competenței unui organ unic de arbitraj sportiv:

„Justiția sportivă este de acum amenințată prin manevre care vizează confiscarea prerogativelor sate. Să nu lăsăm litigiile pur sportive să ajunsă în fața tribunalelor de stat. Ce s-ar întâmpla dacă regulile ar fi interpretate în mod diferit la Madrid, Roma sau Bruxelles? Eu țin să dau procedurilor noastre de arbitraj garanțiile de care au atâta nevoie’"’

Impunerea TAS ca unic organ jurisdicțional de reformare a jurisdicțiilor sportive naționale este dată și de celeritatea deosebită pe care o necesită soluționarea spețelor din această ramură sportivă. Așa fiind, asumarea unei unice jurisdicții arbitrale este de natură să asigure desfășurarea normală a competițiilor fotbalistice, prevenind potențiale ipoteze de prejudiciere a intereselor organizatorilor si participanților: incertitudinea clasamentelor, privarea de anumite drepturi financiare (bonusuri de performanță, drepturi de publicitate, drepturi tv), pierderea credibilității competițiilor si implicit scăderea numărului de spectatori si telespectatori.

În același sens, necesitatea impunerii instanțelor sportive ca instanțe arbitrale competente să soluționeze în mod unitar litigiile apărute în dreptul sportului a fost afirmată și de către Parlamentul European, prin Rezoluția sa din 02.02.2012 asupra dimensiunii europene a sportului:

„89. [Parlamentul] recunoaște legitimitatea instanțelor sportive pentru soluționarea litigiilor din domeniul sportului, în măsura în care acestea respectă dreptul cetățenilor la un proces echitabil; cheamă Curtea de Arbitraj Sportiv (CAS) să țină seama de prevederile legislației UE, atunci când se pune problema soluționării în interiorul UE a litigiilor sportive care apar în UE)."

Rezultă din cele de mai sus că încălcarea jurisdicției de control a TAS asupra hotărârilor Comisiei de Recurs a FRF reprezintă o încălcare a unei obligații esențiale asumate prin statut, gravitatea actului fiind astfel demonstrată. Sub acest aspect, și a două premisă necesar a fi îndeplinită pentru a atrage incidența sancțiunii excluderii statutare apare ca fiind îndeplinită.

În concluzie, la momentul adoptării Hotărârii CEX, FCUC comisese un act care reprezenta chiar ipoteza - tip a aplicării remediului convențional al excluderii.

B.Reclamanta nu deține oricum vreun prejudiciu.

Premisele legale care întemeiază acțiunea introductivă a ANAF sunt următoarele:

a)ANAF deține o creanță fiscală împotriva debitorului U Craiova;

b)ANAF pretinde că anumite acte ale terțului FRF au micșorat garanțiile pe care acesta le deține împotriva U Craiova,

Raportat la aceste 2 premise, ANAF consideră că ar putea formula o acțiune împotriva terțului FRF pentru satisfacerea creanței fiscale pe care o deține împotriva U Craiova.

Chiar dacă s-ar admite ad absurdum premisele de la care pornește ANAF, raționamentul său nu are un fundament în drept - nu există nicio justificare legală pentru care terțul FRF ar putea răspunde în locul U Craiova pentru creanța fiscală a acesteia din urmă.

Micșorarea garanțiilor unui debitor de către un terț oferă creditorului doar vocația de a se subroga în drepturile debitorului pentru a îi conserva patrimoniul. în abstract, micșorarea de către un terț a patrimoniului unui persoane nu dă dreptul unui creditor al acesteia să își extindă creanța proprie și asupra terțului.

Într-o asemenea situație, mijloacele pe care creditorul le are la dispoziție sunt, alternativ, (i) în cazul pasivității debitorului, formularea unei acțiuni subrogatorii pentru a obține reîntregirea patrimoniului (acțiune oblică), sau (ii) formularea uneia acțiuni de anulare a actului care îi prejudiciază interesele (acțiune pauliană).

În speță, ANAF nu a formulat niciuna dintre aceste acțiuni, pretinzând pur și simplu că, în abstract, terțul care a micșorat patrimoniul unui debitor fiscal și-ar fi însușit într-un mod inexplicabil însăși creanța fiscală (I).

Această construcție juridică nu deține un temei legal - subscrisa FRF nu am taxe sau impozite restante față de ANAF, astfel încât să am un raport de drept fiscal cu aceasta.

C.Nu există vreun raport de cauzalitate între o faptă ilicită și un prejudiciu produs ANAF

A arătat deja că ANAF nu identifică nici măcar generic care ar fi fapta ilicită comisă de FRF. în absența unei asemenea precizări, este evident că nu poate fi identificat un raport de cauzalitate între vreo faptă a FRF și vreun prejudiciu.

D.FRF nu a comis vreo faptă cu vinovăție

A arătat deja că ANAF nu identifică nici măcar generic care ar fi fapta ilicită comisă de FRF. În absența unei asemenea precizări, este evident că nu poate fi identificată vreo formă de vinovăție imputabilă FRF.

Pentru toate aceste motive, cererea de apel a ANAF este nefondată.

Pe calea apelului incident, apelanta-pârâtă Federația Română de Fotbal a arătat următoarele:

1. Prima instanță a soluționat în mod greșit excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești

Cererea de apel incident a subscrisei este întemeiată pe faptul că prima instanță a reținut în mod incorect competența generală a instanțelor judecătorești române în soluționarea cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (4) C.pr.civ,, „dacă instanța de apel stabilește că prima instanța a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă".

Or, apelanta a invocat în condițiile legii - prin întâmpinare - excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, întemeiată pe Statutul FRF, în varianta incidență în speță - modificat prin Hotărârea Adunării Generale ordinare a FRF din 11.05.2009, autorizată prin încheierea Tribunalului București din 02.11.2009 prevedea:

a)Art. 57 alin. (1) - (2): „(1) Litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF(AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale FRF.

(2) Prezentele dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenor și cluburi.

TAS este competent să soluționeze orice litigiu dintre FIFA, UEFA, confederații regionale, federații naționale, ligi, cluburi, jucători, oficiali, agenți de jucători sau agenți de meciuri licențiați, dacă statutele FIFA/UEFA/FRF nu prevăd altfel."

b)Art. 6 alin. (2): “în activitatea lor FRF, LPF, membri afiliați, jucătorii, oficialii și membrii comisiilor FRF sunt obligați: [...] d) să recunoască jurisdicția TAS astfel cum este definită de statutele FIFA și UEFA".

În același timp, art. 26 alin. (1) - (2) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal (“RSTJF”) prevede:

“(1) Conform prevederilor statutului FRF, în funcție de materie, competențele privind soluționarea litigiilor revin comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale FRF/LPF/AJF, astfel:

a)în primă instanță: Camerei naționale de soluționare a litigiilor (CNSL) din cadrul FRF/LPF sau Comisiei pentru statutul jucătorului (CSJ) a AJF, după caz;

b)Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate la:

-Comisia de Recurs a AJF pentru recursurile împotriva hotărârilor CSJ ale AJF;

-Comisia de recurs a FRF pentru recursurile împotriva hotărârilor CNSL a FRF;

-Comisia de recurs a LPF, împotriva hotărârilor pronunțate de CNSL a LPF.

c)Deciziile Comisiei de recurs a FRF/LPF/AJF pot fi atacate exclusiv la Tribunalul Arbitrai al Sportului în condițiile arătate de statutul FRF.

(2) Camera Națională de Soluționare a Litigiilor (CNSL) este competentă să soluționeze cauze ce au ca obiect:

a)încheierea, interpretarea ți executarea contractelor încheiate între cluburi și jucători, precum și menținerea stabilității contractuale;

b)compensațiile de formare, de promovare și contribuțiile de solidaritate, intervenite între cluburile afiliate la FRF;

c)statutul de amator, profesionist, legitimarea ți transferul jucătorilor de fotbal;

d)litigiile între cluburi afiliate ta FRF/LPF/AJF privind încheierea, interpretarea, ți executarea acordurilor de transfer referitoare la drepturile și obligațiile reciproce ale cluburilor, precum și a altor contracte încheiate între cluburi afiliate la FRF/LPF/AJF;

e)încheierea, interpretarea și executarea altor contracte încheiate între cluburi afiliate la FRF/LPF/AJF;

f)încheierea, interpretarea și executarea contractelor încheiate între cluburile participante în competițiile organizate de FRF și LPF și antrenorii angajați ai acestora. Pentru soluționarea acestor litigii se vor aplica și dispozițiile Regulamentului privind statutul antrenorului de fotbal;

g)încheierea, interpretarea și executarea clauzelor contractelor încheiate între cluburi afiliate la FRF/LPF/AJF și agenții de jucători, precum și între jucători și agenții de jucători;

h)alte cauze/litigii privind activitatea de fotbal la cererea jucătorilor, cluburilor, antrenorilor și agenților de jucători”.

La fel, art. 36 alin. (17) din R5TJF prevede: “Deciziile Comisiei de Recurs a FRF/LPF sunt definitive și executorii pe plan intern de la data pronunțării și pot fi atacate doar la Tribunalul Arbitrai al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare.”

Or, jurisdicția Tribunalului de Arbitraj Sportiv de la Lausanne („TAS") impusă de Statutul FRF este una arbitrată. După cum se arată în art. S3 al Statutului TAS - „Statutul organelor care contribuie la reglementarea litigiilor în domeniul sportului" - „TAS dispune de o listă cu arbitri și soluționează pe calea arbitrajului litigiile din domeniul sportului, prin complete de 1 sau 3 arbitri".

Așa fiind, aplicabile sunt dispozițiile art. 553 C.pr.civ., “încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești".

Acest aspect a fost tranșat deja, cu putere de lucru judecat, de decizia penală nr.887/15.06.2017 a Curții de Apel București:

a) “Curtea nu va analiza însă dacă, în cauză, s-ar fi impus adoptarea vreuneia dintre sancțiuni în detrimentul celeilalte, întrucât [...] pe de altă parte, aspectele legate de oportunitatea și temeinicia respectivei soluții nu ar fi putut fi analizate decât de către Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne." (fila nr. 127)

b) “în primul rând, [Fotbal Club U Craiova S.A., n.n.] a urmărit să eludeze competența Tribunalului Arbitrai al Sportului, singurul organism jurisdicțional competent să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii nr: 41 din data de 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF și a deciziei nr. 42/CRI 2011 din data de 20 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de Recurs a FRF” (fila nr. 117).

c) “SC F.C. U. C.SA ar fi avut posibilitatea ca în termen de 21 de zile să conteste la TAS măsura excluderii provizorii adoptată de Comitetul Executiv al FRF prin decizia nr. 6 din data de 20 iulie 2011. [...] calea de atac împotriva acestei hotărâri este prevăzută de art. 57 alin. (1) lit. a) din Statutul FRF, existând o presupunere absolută că membrii afiliați ai FRF cunosc prevederile Statutului FRF și că își cunosc drepturile și obligațiile statutare pe care le au în calitate de membrii afiliați, inclusiv dreptul de a formula apel la TAS împotriva oricărui litigiu izvorât din activitatea fotbalistică între federație și membrii afiliați” (fila nr. 139-140).

Mai mult, ambele acțiuni similare - pretenții ca urmare a lăsării nesoluționate a acțiunii civile - formulate de părțile civile din procesul penal au fost deja respinse ca inadmisibile pentru necompetența generală a instanțelor judecătorești:

a) Prin cererea de chemare în judecată, SC F.C. U. C.SA a solicitat obligarea FRF “la plata sumei de 1.272.222.403 lei echivalentul a 299.346.448 euro (la un curs valutar de 4.25 lei/euro) la care se adaugă dobânzile legale aferente de la data rămânerii definitive a hotărârii până la acoperirea definitivă a prejudiciului".

Tribunalul București a respins deja ca nefiind de competența generală a instanțelor judecătorești acțiunea în daune formulată chiar de către clubul exclus, SC F.C. U. C.SA. Astfel, prin sentința civilă nr. 535/09.03.201811 s-a arătat:

“Tribunalul reține că prin decizia nr. 1888/09.04.2014 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea cauzei având ca obiect anularea Hotărârii nr. 6/20.07.2011, respectiv analiza faptei ilicite din cauza de față, s-a stabilit că aceasta nu este de competența instanțelor de Judecată. [...] Pentru aceste considerente, apreciind că litigiul dedus judecății nu este de competența instanțelor de judecată, ci este supus sferei de competență a Tribunalului Arbitrat al Sportului, raportat la aprecierea asupra tuturor elementelor (considerând că TAS nu va fi învestit să judece o infracțiune, cum alegă reclamanta, în contextul în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că faptele imputate nu sunt infracțiuni), Tribunalul urmează a admite excepția necompetenței generate și a respinge cererea ca inadmisibilă."

Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 486/11.06.2019 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă .

b) Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. .., FC U C. S.A. - în insolvență și Valorificare Creanțe S.R.L. - în faliment au solicitat obligarea FRF la plata de "sumei de 250.300.000 euro actualizată cu dobânda legală calculată de la data de 20.07.2011 ți până (a data achitării integrale a prejudiciului".

Prin sentința civilă nr. 2576/12.12.2018, Tribunalul București a respins acțiunea ca inadmisibilă pentru necompetența generală a instanțelor judecătorești12.

Drept urmare este lucru judecat faptul că o acțiune pentru reparații rezultate din actele FRF legate de excludere este inadmisibilă, nefiind de competenta instanțelor judecătorești române să analizeze legalitatea actelor emise de FRF în privința excluderii F.C. U C. S.A. Singurul organ competent pentru a analiza legalitatea acestor acte este unul arbitral, anume Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne.

Această inadmisibilitate caracterizează cu lucru judecat pretențiile oricărei entități care presupun o analiză a caracterul licit/ilicit al Hotărârii de excludere a F.C. U C. S.A.

În acest sens art. 550 alin. (3) statuează: “în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care ea se referă".

Or, este lipsit de dubiu că neînțelegerea din care se nasc diverse pretenții ale părților civile derivă din aplicarea Statutului FRF.

Altfel spus, necompetența generala a instanțelor judecătorești române rezultă din faptul că ea este chemată în mod indubitabil sa analizeze o chestiune litigioasă care a fost rezervată expres arbitrajului.

Astfel:

a) Stabilirea caracterului licit/ilicit al hotărârii statutare de excludere reprezintă o condiție esențială pentru admiterea/respingerii cererii de chemare în judecată.

b) Tribunalul de Arbitraj Sportiv reprezintă unica instanță competentă să statueze asupra caracterului licit/ilicit al hotărârii statutare de excludere.

În acest sens, art. 553 C.pr.civ. exclude competența instanțelor judecătorești pentru orice dispute care ar presupune analiza unor chestiuni litigioase care sunt rezervate expres arbitrajului - în caz contrar, efectul negativ, de dezînvestire a instanțelor de drept comun pe care îl comportă o clauză arbitrale devine o “formalitate vidă" (eng. “hollow formality”).

Totodată, potrivit art. 36 alin. (5) lit. a) al Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, “federațiile sportive naționale se organizează și funcționează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile prezentei legi și cu statutele federațiilor internaționale corespondente". Potrivit art. 23 lit. f) al Statutului Federației Internaționale de Fotbal Asociației (“FIFA"), “toate entitățile relevante trebuie să convină asupra recunoașterii competenței și autorității TAS și să dea prioritate arbitrajului ca modalitate de soluționare a disputelor”.

În consecință, litigiul dedus judecății este un litigiu născut dintr-un raport juridic care cade sub incidența unei clauze compromisorii, în sensul art. 550 alin. (1) C.pr.civ.

Drept urmare, Tribunalul București a refuzat în mod nelegal să aplice regimul impus de art. 553 C.pr.civ. - "încheierea convenției arbitrate exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești".

De altfel, tocmai pentru a preveni o conduită precum cea a reclamantelor, art. 124 alin.(1) C.pr.civ. prevede: "instanța competentă să judece cererea principală se va pronunța și asupra apărărilor și excepțiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale si care, potrivit legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe.”

În interpretarea acestui text legal, literatura juridică a arătat că noțiunea de «chestiuni prejudiciale» reprezintă "chestiuni litigioase care trebuie sa facă obiectul unei examinări și soluționări prealabile de către instanța competentă, în mod definitiv, astfel încât soluția să poată fi invocată cu autoritate de lucru judecat în orice proces ulterior”.

Așa fiind, art. 124 alin. (1) C.pr.civ. oprește instanța de judecată din prezenta speță de la a soluționa o cerere de chemare în judecată care presupune pronunțarea asupra unor chestiuni prejudiciale ce cad în competența exclusiv a altei instanțe.

De altfel, la momentul pronunțării deciziei penale nr. 887/15.06.2017 a Curții de Apel București, necompetența generală a instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra legalității actelor FRF de excludere a F.C. U C. fusese tranșată deja în multe litigii.

Chiar făcând abstracție cu totul de hotărârea penală sus citată, în cadrul litigiului prin care F.C. U C. S.A. a solicitat anularea Hotărârii CEX, decizia civilă nr. 1888/09.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a arătat că:

”Față de natura juridică a actului contestat în prezenta cauză, se impunea respingerea acțiunii în anulare ca inadmisibilă pentru necompetența generată a instanțelor judecătorești rezultă din prevederile legale și regulamentare care impun jurisdicția unor tribunale sportive, excluzând pentru litigiile care fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun.

Conform art. 57 alin. (1) – (2) din Statutul FRF, litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF(AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale FRF, iar aceste dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenor și cluburi.

Prin reglementarea acestei clauze compromisorii, Federația Română de Fotbal a aplicat dispozițiile art. 68 alin. (3) din Statutul Federației Internaționale de Fotbal, care prevăd că asociațiile trebuie să introducă în statutele sau regulamentele lor o clauză care să stipuleze interzicerea înaintării către instanțele de drept comun a litigiilor din cadrul asociațiilor sau a litigiilor implicând ligile, membrii ligilor, cluburile, membrii cluburilor, jucătorii, oficialii sau oficialii altor asociații, în afară de cazul în care regulamentul FIFA sau dispozițiile legale prevăd sau stipulează în mod expres recurgerea la instanțele de drept comun.

[...] Prin afilierea sa la Federația Română de Fotbal, intimata - reclamantă a consimțit la toate clauzele din Statutul FRF, inclusiv la acelea care reglementează modul de soluționare a litigiilor, recunoscând competența instanțelor sportive organizate de federațiile internaționale, ceea ce este de natură să asigure liberul acces la justiție [...]”.

Această dezlegare a fost considerată chestiune prejudicială în sensul art. 52 alin. (3) C.pr.pen.. de către decizia penală nr. 887/15.06.2017 a Curții de Apel București: “Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod irevocabil că S.C. F.C. U C. S.A. nu ar fi putut decât înainta la TAS o cale de atac efectivă împotriva deciziei nr. 6 din data de 20 iulie 2011 a Comitetului Executiv, în condițiile art. 57 din Statutul FRF".

Prin urmare, posibilitatea ca o instanță judecătorească română să analizeze, în locul instanței arbitrale, orice aspect legat de caracterul licit al Hotărârii CEX ar reprezenta o încălcare flagrantă a caracterului de lucru judecat dat de hotărârile antemenționate.

De altfel, există un număr extrem de vast de hotărâri ale instanțelor civile în sensul necompetenței generale a instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra unor litigii între membrii afiliați și FRF ca urmare a aplicării Statutului, între care enumeră exemplificativ:

•„[...] pentru a organiza activitatea sportivă, a menține această organizare și pentru a păstra o stabilitate contractuală a jucătorului de fotbal, element esențial în relația jucător/club [...] este necesară o reglementare unitară și un mod unitar de soluționare a conflictelor.

Din acest motiv, se solicită celor implicați în activitățile sportive, agenți/jucători/cluburi, etc. recunoașterea instanțelor sportive, astfel cum sunt prevăzute în statutul federațiilor internaționale, și tot din acest motiv în Legea Sportului și Educației fizice nr. 69/2000, s-a prevăzut în art. 36 că „federațiile sportive naționale se organizează și funcționează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile prezentei legi și cu statutele federațiilor corespunzătoare".

În fine, pentru rațiunile sus arătate, se apreciază că obligarea celor care au consimțit și au fost autorizați potrivit legii să desfășoare activități sportive de a se adresa instanțelor sportive nu constituie o încălcare a drepturilor constituționale prevăzute de art. 21 din Constituție" (Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, sentința civilă nr. 632/25.03.2011, hotărâre rămasă definitivă) .

•“[...] aceste reglementări [cele care privesc competența obligatorie TAS asupra hotărârilor comisiilor jurisdicționale FRF] sunt impuse de specificul activității sportive și de necesitatea obiectivă de a fi asigurată o reglementare comună șl unitară tuturor federațiilor de fotbal naționale care au fost de acord cu jurisdicția specializată internațională, care exclude de regulă competența instanțelor judecătorești” (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia civilă nr. 5465/28.05.2013) .

Raportat la cele de mai sus, raționamentul primei instanțe cu privire la respingerea excepției necompetenței generale apare greșit.

În primul rând. Tribunalul București a reținut că “litigiile privind activitățile fotbalistice nu sunt tranșate într-un panel de arbitraj instituțional într-o manieră susceptibilă de control judiciar potrivit art. 364 C.pr.civ. Respectiv, hotărârile Comisiilor de Soluționare a Litigiilor nu pot fi desființate prin acțiuni în anulare soluționate de către instanțele judecătorești competente, nici printr-un act administrativ individual sau cu caracter normativ aprobat în Guvern sau în Parlament, promulgat de Președinte și publicat în Monitorul Oficial, și ca atare, jurisdicția asupra activităților fotbalistice excede atributelor puterii judecătorești.”

Această susținere este flagrant nelegată, fiind contrazisă cu putere de lucru judecat de Decizia civilă nr. 5465/28.05.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a arătat că entitățile arbitrate reglementate de Statutul FRF respectă pe deplin garanțiile privind drepturile și libertățile fundamentale ale părților:

“Așadar, prevederile din regulamentele sportive care impun jurisdicția unor tribunale sportive reprezintă, în mod evident, clauze care învestesc instanțe arbitrate, excluzând pentru litigiile ce fac obiectul lor competența instanțelor de drept comun. [...]

Prin decizii succesive ale Curții Constituționale nr. 8/2007, nr. 74/2009 și nr. 295/2010 s-a apreciat asupra constituționalității dispozițiilor care reglementează arbitrajul conform C.pr.civ. sauattor legi, iar aceste dispoziții nu încalcă art. 21 din Constituția României, în opinia instanței constituționale.

Iar aceste reglementări sunt impuse de specificul activității sportive și de necesitatea obiectivă de a fi asigurată o reglementare comună și unitară tuturor federaților de fotbal naționale care au fost de acord cu jurisdicția specializată internațională, care exclude de regulă competența instanțelor judecătorești naționale.

Pe de altă parte, jurisprudența de drept sportiv internațional confirmă și ea că Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne/“TAS") respectă garanțiile de independență și imparțialitate cerute unui organ arbitrai. în acest sens, în cauza A. și B. împotriva Comitetului Olimpic Internațional, Federației Internaționale de Ski, Tribunalul Federal Elvețian a hotărât că TAS oferă toate garanțiile impuse de dreptul la un proces echitabil, incluzând independența și imparțialitatea tribunalului, respectarea dreptului la apărare, și asigurarea contradictorialității procedurii. Și sub acest aspect, este neîntemeiat a se susține că recursul la TAS ca instanță de soluționare a unei dispute reprezintă o vătămare a liberului acces la justiție.

De altfel, există și alte exemple de materii de drept substanțial în care gradul de specializare necesar pentru soluționarea unor eventuale dispute a impus obligativitatea părților de a stipula clauze compromisorii: cazul contractelor de achiziție publică realizate în baza modelului FIDIC, cazul contractelor de privatizare, etc.

Însă, în niciunul dintre aceste cazuri, apelul voluntar la o instanță arbitrată (sau la un multiplă jurisdicție arbitrată) în detrimentul justiției etatizate nu vatămă dreptul de liber acces la justiție.

Nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 21 (1) și (2) din Constituția României prin norma prevăzută la art. 36 alin. (17) din RSTJF deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitrai al Sportului TAS care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele FIFA, hotărâre emisă având caracter arbitrai. Această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art. 389 alin. (1) C.pr.civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din CEDO.

Tribunalul federal din Confederația Elvețiană este instituit de lege, art. 188 din Constituția Confederației Elvețiene, fiind și instanța supremă a acestei țări, accesul la justiție este garantat așa cum prevede art. 191 din Constituția Confederației Elvețiene, iar autoritățile judiciare sunt independente și se supun numai legii potrivit art. 191 din Constituția Confederației Elvețiene.

În concluzie, după epuizarea instanțelor arbitrate, orice participant la litigiile FRF care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus care în final a garantat accesul la o justiție care funcționează în baza-legii, este independentă și supusă doar legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul federal și celelalte autorități judiciare.

În acest sens există o bogată jurisprudență în domeniul sportiv al fotbalului prin care deciziile TAS sunt cenzurate de o instanță internațională, unanim recunoscută privind competența sa de a soluționa litigiile specifice din domeniul fotbalului”.

Jurisprudența care s-a preocupat de același subiect a mai arătat că:

„[...] pentru a organiza activitatea sportivă, a menține această organizare și pentru a păstra o stabilitate contractuală a jucătorului de fotbal, element esențial în relația jucător/club [...] este necesară o reglementare unitară și un mod unitar de soluționare a conflictelor.

Din acest motiv, se solicită celor implicați în activitățile sportive, agenți/jucători/cluburi, etc. recunoașterea instanțelor sportive, astfel cum sunt prevăzute în statutul federațiilor internaționale, și tot din acest motiv în Legea sportului și educației fizice nr. 69/2000, s-a prevăzut în art. 36 că „federațiile sportive naționale se organizează și funcționează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile prezentei legi și cu statutele federațiilor corespunzătoare

În fine, pentru rațiunile sus arătate, se apreciază că obligarea celor care au consimțit și au fast autorizați potrivit legii să desfășoare activități sportive de a se adresa instanțelor sportive nu constituie o încălcare a drepturilor constituționale prevăzute de art. 21 din Constituție” (anexa nr. 8 a întâmpinării - Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, sentința civilă nr.632/25.03.2011, hotărâre rămasă definitivă) .

Totodată, Federația Internațională de Fotbal ("FIFA”), al cărei membru afiliat este FRF, a arătat în numeroase rânduri importanța esențială a existenței unui singur organ arbitrai care sa reanalizeze pe fond hotărârile comisiilor federale naționale, din dorința de a asigura o interpretare unitară a reglementările statutare relevante pentru jocul de fotbal. Varianta contrară, în care în cuprinsul aceleiași federații internaționale de sport, ar putea exista multiple interpretări juridice naționale cu privire la aceeași situație de drept sportiv reprezintă un pericol pentru însăși buna desfășurare a sportului fotbalistic. In legătura cu aceste aspecte, președintele Uniunii Asociațiilor Europene de Fotbal („UEFA”), MP, a emis o declarație publică în justificarea necesității impunerea competenței unui organ unic de arbitraj sportiv:

,Justiția sportivă este de acum amenințată prin manevre care vizează confiscarea prerogativelor sale. Să nu lăsăm litigiile pur sportive să ajungă în fața tribunalelor de stat. Ce s-ar întâmpla dacă regulile ar fi interpretate în mod diferit la Madrid, Roma sau Bruxelles? Eu țin să dau procedurilor noastre de arbitraj garanțiile de care au atâta nevoie”

Potrivit art. 36 alin. (5) al Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, "federațiile sportive naționale se organizează și funcționează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile prezentei legi si cu statutele federațiilor internaționale corespondente”.

Potrivit art. 23 lit. f) al Statutului Federației Internaționale de Fotbal Asociației (“FIFA”), "toate entitățile relevante trebuie să convină asupra recunoașterii competenței și autorității TAS și să dea prioritate arbitrajului ca modalitate de soluționare a disputelor. ”

Drept urmare, respectarea normelor statutare care reglementează competența unică și exclusivă a TAS asupra litigiilor ce țin de Statutul FRF reprezintă o obligație legală a FRF, decurgând din art. 36 al Legii nr. 69/2000.

În plus, impunerea TAS ca unic organ jurisdicțional de reformare a jurisdicțiilor sportive naționale este dată și de celeritatea deosebită pe care o necesită soluționarea spețelor din această ramură sportivă. Așa fiind, asumarea unei unice jurisdicții arbitrate este de natura să asigure desfășurarea normală a competițiilor fotbalistice, prevenind potențiale ipoteze de prejudiciere a intereselor organizatorilor si participanților: incertitudinea clasamentelor, privarea de anumite drepturi financiare (bonusuri de performanță, drepturi de publicitate, drepturi tv), pierderea credibilității competițiilor si implicit scăderea numărului de spectatori si telespectatori.

În același sens, necesitatea impunerii instanțelor sportive ca instanțe arbitrate competente să soluționeze în mod unitar litigiile apărute în dreptul sportului a fost afirmată și de către Parlamentul European, prin Rezoluția sa din 02.02.2012 asupra dimensiunii europene a sportului:

„89. [Parlamentat] recunoaște legitimitatea instanțelor sportive pentru soluționarea litigiilor din domeniul sportului, în măsura în care acestea respectă dreptul cetățenilor la un proces echitabil; cheamă Curtea de Arbitraj Sportiv (CAS) să țină seama de prevederile legislației UE, atunci când se pune problema soluționării în interiorul UE a litigiilor sportive care apar în UE)."

În al doilea rând. Tribunalul București afirmă că litigiul “nu are legătură cu activitatea fotbalistică, ci cu activitatea unui for fotbalistic din România ce este persoană juridică de drept privat, iar în acest context nu se poate aprecia că solicitarea cu care a fost învestită instanța de judecată poate fi soluționată exclusiv de organismele jurisdicționale ale FRF”.

Din nou distincția făcută de primă instanță este lipsită de orice temei.

După cum a arătat deja în cadrul apelului incident, în prezenta speță este deja stabilit cu putere de lucru judecat ca TAS reprezintă unica instanță competență pentru a se pronunța asupra caracterului licit/ilicit al actului imputat ca fiind ilicit de către FCU Craiova (decizia civilă nr. 1888/09.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia penală nr.887/15.06.2017 a Curții de Apel București).

În același sens, cu privire la prezenta speță, decizia civilă nr. 388/05.02.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că "Tribunalul Arbitrat Sportiv de la Lausanne este singurul în măsură a exercita controlul asupra hotărârii, inclusiv sub aspectul eventualei depășiri a competențelor conferite comisiilor, prin raportare la obiectul și natura litigiului dedus arbitrajului".

Prevederea compromisorie cuprinsă în Statutul FRF acoperă toate disputele legate de aplicarea Statutului, cu o serie de excepții neincidente în speță - contrar susținerilor primei instanțe, nu există nicio limitare, de niciun fel, cu privire la chestiuni care țin de “regulile jocului".

Sub acest aspect, prevederile clauzei compromisorii sunt clare, neexistând nicio restricție asupra competenței TAS în privința litigiilor care rezultă din aplicarea convenției asociației naționale.

Relevantă sub acest aspect este chiar practica TAS în spețe similare.

Astfel, în cauza Yeli Sissoko cla Federației Maliene de Fotbal (2015/A/4069), Tribunalul a arătat:

“în temeiul articolul R47 din Codul TAS, în cazul în care există o clauză de arbitraj în statutul unei federații și dacă această clauză nu limitează domeniul de aplicare ratione personae pentru persoanele care se pot prevala de aceasta, prezența clauzei de arbitraj în statut este suficientă pentru a identifica litigiile ce pot fi supuse arbitrajului ca fiind cele ce fac trimitere la statut.

[...] Conform jurisprudenței TAS, un litigiu cu privire la hotărârile AG a unei federații care este instanța supremă în materie de fotbal la nivel național prezintă o legătură evidentă cu sportul îh sensul articolului 27 alin. 2 din Codul TAS. Mai mult, conform interpretării liberale a TF, conform jurisprudenței TAS și conform doctrinei, un litigiu cu privire la hotărârile 4G a unei federații sportive prezintă un drept patrimonial pentru membrii federației în sensul articolului 177 din LDIP. [...] O excepție de necompetentă întemeiată pe lipsa legăturii cu sportul sau pe lipsa dreptului patrimonial nu ar putea, în consecință, să fie admisă.”

Aceste considerente ale TAS sunt concludente pentru a caracteriza lipsa oricărui fundament al pretențiilor recurentului. Tribunalul Arbitrai al Sportului arată expres că un litigiu cu privire la hotărârile organului deliberativ al unei federații “prezintă o legătură evidentă cu sportul" și nu poate întemeia o susținere privind lipsa de competență a instanței arbitrate “întemeiată pe lipsa legăturii cu sportul".

Practica TAS demonstrează că acesta soluționează frecvent spețe având drept obiect chestiuni extrem de diverse ce țin de aplicarea statutelor federațiilor sportive - în acest sens, cu titlu exemplificativ face trimitere la hotărârile din cauzele CAS 2013/A/3272 Ik-Jong Kim v. Federation Internationale de Luttes Associees (FILA), CAS 2016/A/4602 Football Association of Serbia v. Union des Associations Europeennes de Football (UEFA).

Pentru toate aceste motive, prima instanța a soluționat în mod greșit excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

2. În subsidiar, apelanta susține că prima instanța a reținut în mod greșit că ANAF ar deține calitate procesuală activă, respectiv FRF ar deține calitate procesuală pasivă în cauză

Premisele legale care întemeiază acțiunea introductivă a ANAF sunt următoarele:

a)ANAF deține o creanță fiscală împotriva debitorului U Craiova;

b)ANAF pretinde că anumite acte ale terțului FRF au micșorat garanțiile pe care acesta le deține împotriva U Craiova.

Raportat la aceste 2 premise, ANAF a considerat că ar putea formula o acțiune împotriva terțului FRF pentru satisfacerea creanței fiscale pe care o deține împotriva U Craiova.

Chiar dacă s-ar admite ad absurdum premisele de la care pornește ANAF, prima instanța a ignorat că raționamentul reclamantei nu avea un fundament în drept - nu există nicio justificare legală pentru care terțul FRF ar putea răspunde în locul U Craiova pentru creanța fiscală a acesteia din urmă.

Micșorarea garanțiilor unui debitor de către un terț oferă creditorului doar vocația de a se subroga în drepturile debitorului pentru a îi conserva patrimoniul. În abstract, micșorarea de către un terț a patrimoniului unui persoane nu dă dreptul unui creditor al acesteia să își extindă creanța proprie și asupra terțului.

Într-o asemenea situație, mijloacele pe care creditorul le are la dispoziție sunt, alternativ, (i) în cazul pasivității debitorului, formularea unei acțiuni subrogatorii pentru a obține reîntregirea patrimoniului (acțiune oblică), sau (ii) formularea uneia acțiuni de anulare a actului care îi prejudiciază interesele (acțiune pauliană).

În speță, ANAF nu a formulat niciuna dintre aceste acțiuni, pretinzând pur și simplu ca, în abstract, terțul care a micșorat patrimoniul unui debitor fiscal și-ar fi însușit într-un mod inexplicabil însăși creanța fiscală.

Această construcție juridică nu deține un temei legal.

Potrivit art. 36 C.pr.civ., “calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății".

Or, apelanta nu deține calitate procesuală pasivă în cauză raportat la obiectul speței - nu există vreun text legal care să justifice, chiar și în abstract, vreun raport de solidaritate cu U Craiova pentru plata creanței fiscale a acesteia fața de ANAF. Altfel spus, ANAF nu poate solicita plata unei creanțe fiscale de la altă persoană decât cel care nu și-a achitat obligații prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Pe de altă parte, ANAF nu are calitate procesuală activă în cauză - ANAF nu are vreo legitimare în drept pentru a solicita plata unei creanțe de la o entitate cu care nu se află într-un raport juridic de drept fiscal.

3. În subsidiar, prima instanță a stabilit în mod greșit că acțiunea reclamantei este admisibilă

Obiectul acțiunii formulate de ANAF este reprezentat de achitarea unei creanțe fiscale.

Potrivit art. 2 - Obiectul și sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală - alin. (1) C.pr.fisc., "Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel.’’

De asemenea, potrivit art. 17 C.pr.fisc. - "Subiectele raportului juridic fiscal

(1)Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.

(2)Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin A.N.A.F. și unitățile subordonate acesteia, cu excepția cazului când legea stabilește o altă autoritate în acest sens."

Așa fiind, pentru a solicita plata acestei creanțe fiscale de la un subiect de drept, acțiunea ANAF trebuie să fie întemeiată pe un text de lege aparținând Codului de procedură fiscală. în acest sens, Codul de procedură fiscală consacră în art. 4 principiul legalității:

“(1) Creanțele fiscale și obligațiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele prevăzute de lege.

(2) Procedura de administrare a creanțelor fiscale se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. Organul fiscal are obligația de a asigura respectarea dispozițiilor (egale privind realizarea drepturilor și obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane implicate în procedură.”

Or, chiar dacă are drept obiect plata unei creanțe fiscale, acțiunea nu deține niciun temei de drept care să justifice, măcar în abstract, existența unui raport juridic între ANAF ți subscrisa.

În consecință, prima instanță a stabilit în mod eronat că ANAF îți poate valorifica un drept doar în contextul existenței unui raport de drept public cu un particular, cauzat de un fapt generator în sens fiscal. Un astfel de raport de drept public nu există în relația ANAF - FRF.

Altfel spus, în contextul acestei spețe, ANAF nu poate formula o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva unui particular, Codul de procedură fiscală prevăzând cu totul alte modalități de exercitare a drepturilor autorității fiscale.

Aşa fiind, acțiunea ANAF trebuia respinsă ca inadmisibilă.

4. În subsidiar, acțiunea reclamantei este lipsită de interes

Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C.pr.civ., „orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: (...) d) justifică un interes”. În continuare, art. 33 C.pr.civ. prevede că „interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual".

În literatura juridică, interesul, în ipostaza de cerință necesară pentru existența dreptului la acțiune, a fost definit drept „folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare”.

Or, după cum a dovedit în probațiune, creanța reclamantei împotriva F.C. U C. SA este înscrisă în tabelul definitiv consolidat al creanțelor F.C. U C. 5.A..

Așa fiind, Tribunalul București a ignorat faptul că obligarea unei alte entități la plata aceleiași creanțe către reclamantă ar duce la o dublă reparație către această entitate - una din partea F.C. U C. S.A., a doua din partea apelantei.

Pe de altă parte, câtă vreme procedura de faliment a F.C. U C. S.A. nu este oricum finalizată, interesul reclamantei oricum nu poate fi născut și actual, ea având oportunitatea de a își îndestula creanța din patrimoniul debitorului fiscal.

În consecință, acțiunea reclamantei trebuia respinsă ca lipsită de interes.

5. În subsidiar, acțiunea reclamantei este prescrisă

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, “Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

Or, actul pretins vătămător pentru reclamantă - Hotărârea CEX - a fost adoptat la data de 20.06.2011, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009.

Așa fiind, aplicabile sunt dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Art. 3 al acestui act normativ instituie un termen de prescripție de 3 ani care începe să curgă de la data nașterii dreptului de la acțiune - în speță, dreptul la acțiune s-a născut la data emiterii hotărârii de dezafiliere, anume 20.07.2011.

În consecință, împlinirea termenului de prescripție s-a realizat la data de 20.07.2014.

Prima instanță a adăugat la lege prelungind aceste termen de prescripție, întrucât nu a putut indica incidența vreuneia dintre cauzele de suspendare ori întrerupere reglementate de art.13, respectiv art. 16 al Decretului nr. 167/1958.

Raportat la considerentele expuse mai sus, solicită:

I.respingerea ca neîntemeiată a cererii de apel a apelantului reclamant ANAF.

II.admiterea apelului incident al FRF și, pe cale de consecință:

a.în principal, în temeiul art. 480 alin. (4) C.pr.civ. anularea hotărârilor atacate ți respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă pentru necompetența generală a instanțelor judecătorești.

b.în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă;

c.în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

d.în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă;

e.în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes;

f.în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) C.pr.civ., schimbarea hotărârilor atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

În drept, invocăm dispozițiile art. 471 alin. (5) C.pr.civ, art. 472 alin. (1) C.pr.civ., precum și celelalte dispoziții legale la care am făcut trimitere.

Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentele apeluri, date fiind prevederile art. 96 C.pr.civ..

Examinând în continuare, sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în limitele cererilor de apel, potrivit 479 alin. (1) C.pr.civ., Curtea apreciază că ambele apeluri sunt nefondate.

Având în vedere aspectele invocate, potrivit art. 480 și 248 C.pr.civ., vor fi analizate prioritar criticile formulate prin apelul incident.

Critica referitoare la soluția primei instanțe în privința excepției necompetenței generale a instanțelor este neîntemeiată.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul adus bugetului de stat prin diminuarea patrimoniului debitorului SC F.C. U. C.SA prin fapta ilicită de sustragere de sub sechestru instituit prin procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011 (materializată prin excluderea SC F.C. U. C.SA din cadrul FRF, desfiinţarea contractelor civile dintre jucători şi SC F.C. U. C.SA şi legitimarea acestor jucători la alte cluburi sportive fără nicio contraprestaţie), sechestru pe care pârâții ar fi trebuit să îl respecte, așa cum se susține în apelul principal, indiferent de condițiile în care măsura a fost luată, interpretarea condițiilor actului fiind de resortul exclusiv al justiției și nicidecum lăsată la latitudinea unei persoane fizice sau juridice oarecare.

Pentru determinarea elementelor competenței generale, Curtea apreciază că se impune a se stabili dacă raportul juridic dedus judecății face obiectul clauzei compromisorii și, dacă da, daca aceasta reprezintă o chestiune prejudicială sau nu în cauză.

Dat fiind că dispozițiile art. 57 din Statutul FRF (modificat prin Hotărârea Adunării Generale ordinare a FRF din 11.05.2009, autorizată prin încheierea Tribunalului București din 02.11.2009) stabilesc competența arbitrală pentru ”litigii izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF(AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri”, se constată că aceste dispoziții nu acoperă litigii de natura prezentului care deși este în legătură cu activitatea fotbalistică angrenează o terță persoană care acționează în temei delictual, căreia nu îi poate fi opusă această clauză compromisorie în acord cu principiul relativității efectelor actelor juridice. Prin urmare, în condițiile art. 553 C.pr.civ., nu este exclusă competența instanței judecătorești, întrucât raportul juridic dedus judecății nu se întemeiază pe încheierea unei convenții arbitrale între părțile litigante.

Nu poate fi primită susținerea apelantului referitoare la puterea de lucru judecat cu privire la acest aspect a deciziei penale nr. 887/15.06.2017, întrucât, pe de o parte, s-a reținut în considerente numai faptul că nu se impune analizarea oportunității și temeiniciei sancțiunii excluderii la inițiativa FC U Craiova SA căreia însă îi era opozabilă, în considerarea calității sale, competența arbitrală și care a încercat să eludeze această competență, aspectele de oportunitate și temeinicie nefăcând obiectul prezentei cauze (ce are ca obiect legalitatea din perspectiva sustragerii de sub sechestru), iar, pe de altă parte, însăși instanța penală și-a reținut propria competență în soluționarea litigiului penal având ca obiect sustragerea de sub sechestru, prin care a fost lăsată nesoluționată latura civilă a litigiului, aspect ce face obiectul sesizării instanței civile de față. Or, privită din această perspectivă, în mod evident, se impune cu putere de lucru judecat competența instanței (penale/civile fără distincție), iar nu necompetența acesteia.

Nu poate fi primită nici susținerea apelantului întemeiată pe soluțiile de respingere ca inadmisibile pentru necompetența generală a instanțelor judecătorești întrucât în aceste litigii sunt angrenate entități cărora le este opozabilă clauza compromisorie statutară (F.C. U. C.SA și FRF)

În consecință, în cauză nu se pune problema vreunei îndoieli în interpretarea clauzei compromisorii, pentru a fi incidente dispozițiile art. 550 alin. (3) C.pr.civ., Curtea constatând că această clauză nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

Respectând principiul disponibilității, Curtea constată că cererea de chemare în judecată nu are în vedere stabilirea caracterului ilicit al hotărârii de excludere, ci stabilirea caracterului ilicit al sustragerii de sub sechestru, faptă care poate, în principiu, angaja răspunderea civilă delictuală, deoarece se poate dovedi că un act legal/temeinic/oportun poate fi încheiat cu scopul eludării unor dispoziții legale (în speță, faptul că excluderea din FRF, desființarea contractelor jucătorilor și legitimarea la alte cluburi fără contraprestație a fost făcută în scopul sustragerii de la sechestru și astfel al diminuării patrimoniului debitorului). Prin urmare, nu numai în raport de principiul relativității clauzei compromisorii, însă și în raport de obiectul cauzei, competența nu este una arbitrală, deoarece nu sunt incidente dispozițiile art. 124 C.pr.civ., discuția asupra legalității hotărârii de excludere nefăcând obiectul sesizării instanței prin cererea de chemare în judecată, ci exclusiv al apărărilor formulate de pârât, apărări care sunt străine de obiectul cererii de chemare în judecată și care tind să schimbe obiectul cererii, contrar dispozițiilor art. 9 C.pr.civ.

Prin urmare, Curtea confirmă soluția primei instanțe asupra excepției necompetenței generale, critica formulată în apelul incident urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Criticile referitoare la calitatea procesuală și la inadmisibilitatea acțiunii sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Contrar susținerilor apelantei, izvorul juridic al prezentului raport juridic nu este o creanță fiscală (deși raportul juridic fiscal între ANAF și debitoarea U C., care a condus la instituirea sechestrului se află în anterioritatea faptei deduse judecății în cauză), ci acțiunea pârâtelor (de sustragere de sub sechestru, pretinsă a avea caracter ilicit). Fundamentul juridic este răspunderea civilă delictuală (pretenția reclamantei că acțiunile pârâtelor contravin interdicției decurgând din sechestrul instituit), care nu este eliminată de posibilitatea creditorului de a se subroga în drepturile debitorului pentru conservarea patrimoniului acestuia prin acțiunea oblică sau pauliană, dat fiind că aceste acțiuni sunt îndreptate împotriva faptelor debitorului cu sau fără concursul unei terțe persoane, în timp ce temeiul prezentei răspunderi civile îl constituie acțiunile unor terțe persoane, independente de concursul debitorului, fără a se întemeia în vreun fel pe solidaritatea acestor terțe persoane cu debitorul.

Faptul că obiectul cererii îl reprezintă plata unor despăgubiri determinate ca reprezentând creanța fiscală a debitorului U. C. și a accesoriilor acestora, nu schimbă natura juridică a acțiunii, ci reprezintă exclusiv modalitatea de evaluare a prejudiciului pe care reclamantul îl pretinde, nu în cadrul unui raport juridic de drept fiscal îndreptat împotriva contribuabilului, ci în cadrul unui raport juridic delictual, de drept privat împotriva unei alte persoane decât contribuabilul, independent de dispozițiile fiscale în materie. Și cu privire la aceste aspecte, susținerile apelantei se îndepărtează de la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, fără a putea constitui aspecte nici care să lipsească părțile de calitate procesuală și nici care să demonstreze inadmisibilitatea acțiunii, în considerarea existenței unei alte căi legale (de drept fiscal) aflate la dispoziția reclamantului pentru satisfacerea pretențiilor sale.

În ceea ce privește critica din apelul incident referitoare la lipsa de interes în formularea acțiunii (în considerarea unei posibile duble reparații a aceluiași prejudiciu, pe care reclamantul l-ar putea obține direct de la debitor, întrucât creanța reclamantei este înscrisă în tabloul definitiv consolidat în cadrul procedurii de insolvență), Curtea apreciază că reprezintă un aspect subsecvent analizei apelului principal, astfel încât numai temeinicia apelului reclamantului ar face necesară analiza acestei critici (respectiv numai constatarea faptului că prejudiciul reclamat este cert și se află în legătură directă cu fapta pretins ilicită).

În final, Curtea constată că este neîntemeiată și critica formulată de apelant sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, termenul de 3 ani neîncepând să curgă de la data hotărârii de excludere din 20.06.2011, ci de la data deciziei penale nr. 887/A din 15.06.2017 prin care a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, având în vedere principiul potrivit căruia penalul ține în loc civilul și în condițiile cazului de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 [acțiunea civilă formulată în penal având valoarea unei cereri de chemare în judecată, iar dispoziția instanței penale de lăsare nesoluționată a acțiunii civile neîncadrându-se în dispozițiile alin. (2) ale art. 16 din decret].

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea apreciază că este nefondat în considerarea următoarelor argumente:

Apelantul-reclamant a criticat soluția primei instanțe susținând că instanța de fond a apreciat greșit faptul că nu se poate pronunța asupra existenţei faptei ilicite în forma pe care instituția reclamantă a indicat-o (pârâţii au avut cunoștință, înainte de darea hotărârii de excludere a SC F.C. U. C.SA și de legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal, despre măsura dispusă de organul fiscal, respectiv procesul verbal de sechestru din data de 31.01.2011, emis de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Dolj, măsură căreia pârâții trebuiau să i se conformeze indiferent de condițiile în care măsura a fost luată, întrucât actul era în vigoare și trebuia să își facă efectele întrucât nu fusese desființat în condițiile legii, interpretarea condițiilor actului fiind de resortul exclusiv al justiției și nicidecum lăsată la latitudinea unei persoane fizice sau juridice oarecare) și prin care a fost produs, cu intenție directă, prejudiciul constând în diminuarea patrimoniul SC F.C. U. C.SA, cu consecința imposibilității de recuperare a creanțelor bugetului de stat.

Sub aspectul situației de fapt relevante, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a reținut puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 887/A din 15.06.2017, întrucât prin această decizie s-a avut în vedere inclusiv aspectul pe care apelantul îl punctează, respectiv că pârâții au avut cunoștință de sechestrul instituit încă de la momentul hotărârii de excludere a U.C. (achitarea în procesul penal nu a fost dispusă pentru motivul că persoanele incriminate nu ar fi cunoscut existența sechestrului).

În aceste condiții, fapta dedusă judecății există, însă nu se poate susține caracterul său ilicit.

Pretenția apelantului referitoare la faptul că indiferent de legalitatea sechestrului, acesta trebuia respectat nu este aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală cât timp instanța penală a constatat că acest sechestru nu a fost legal instituit și a reținut efectul retroactiv al acestei statuări. (fiind relevante statuările instanței penale referitoare la faptul că dreptul de dispoziţie asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu este un bun sechestrabil; dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate fi sustras de sub sechestrul instituit întrucât acest drept nu exista în materialitatea  obiectivă; nu a existat un bun legal sechestrat întrucât bunul sechestrat - respectiv drepturile de dispoziţie asupra drepturilor federative de joc nu au ajuns niciodată să producă efecte juridice, nefiind îndeplinită condiţia suspensivă a încheierii unui contract de transfer între clubul craiovean şi orice alt club care dorea să beneficieze de serviciile unui jucător de fotbal legitimat la primul club menționat. Neîndeplinirea condiţiei suspensive conduce cu efect retroactiv la concluzia că respectivul drept de dispoziţie nu a existat niciodată, astfel că neexistând nu putea fi supus în mod legal unui sechestru asiguratoriu sau executoriu aplicat de către organul fiscal competent).

Altfel spus a admite că pârâții răspund delictual pentru nerespectarea unui sechestru a cărui nelegalitate a fost reținută în mod definitiv de instanța penală, ulterior instituirii sechestrului, însă anterior sesizării instanței civile, ar contraveni efectului retroactiv și puterii de lucru judecat a deciziei penale. 

Curtea constată că legalitatea sechestrului a fost analizată de instanța penală ca o chestiune prejudicială care a condus la achitarea inculpaților în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. pentru infracțiunea de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 244 C.pen, reținându-se că nu a fost îndeplinită cerința esențială a existenței unui bun legal sechestrat pentru a se pune în discuție întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii de sustragere de sub sechestru.

Or, acest aspect se impune cu putere de lucru judecat deplină, instanța civilă neputând statua asupra existenței faptei ilicite în contra celor stabilite în mod definitiv de către instanța penală cu privire la legalitatea sechestrului, dat fiind că și delictual, pentru sustragerea de sub sechestru este necesar ca acesta să fie legal instituit. Constatarea nelegalității sechestrului produce efecte retroactive, respectiv echivalează juridic cu situația în care sechestrul nu ar fi existat niciodată, iar aceasta se răsfrânge în mod direct asupra caracterului ilicit al faptelor deduse judecății.

Mai mult, în acord cu instanța de fond, Curtea constată și faptul că prejudiciul pretins nu este unul cert și nici nu se află în legătură directă cu fapta dedusă judecății, dat fiind că apelantul și-a înscris creanța în tabelul definitiv în procedura de insolvență a debitorului, astfel încât nu este demonstrată o imposibilitate absolută de recuperare a prejudiciului integral sau parțial. Astfel, deși în cadrul analizei condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, se identifică interesul reclamantului în formularea acțiunii (respectiv folosul material pe care acesta îl urmărește - recuperarea creanței într-o altă modalitate decât în procedura insolvenței), acest prejudiciu nu este nici cert și nici în legătură directă cu fapta dedusă judecății.

Prin urmare, ambele apeluri vor fi respinse ca nefondate, potrivit art. 480 C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare