Răspunderea obiectivă a Statului pentru nesoluționarea cauzelor într-un termen rezonabil în temeiul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Rezumat:

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în situaţia României ordinea juridică internă nu asigură accesul persoanelor la un remediu efectiv pentru durata excesivă a procedurilor în soluţionarea unei cereri întemeiate în mod direct pe art. 6 paragraf 1 din Convenţie, ca temei unic sau prin coroborare cu dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale (cauza Abramiuc contra României, cauza Vlad şi alţii contra României).

Întrucât instanţa de apel nu a identificat în dreptul intern nicio procedură specială pe calea căreia reclamantul să solicite acordarea de daune pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, constată că se poate reţine admisibilitatea unui demers judiciar cu o astfel de finalitate. Faţă de această lacună legislativă, demersul nu poate fi îndreptat decât împotriva Statului Român din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept.

Este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil (cu privire la care invocă reclamantul că a fost încălcat), fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prezenta acţiune este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat răspunderea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental. Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor prevăzute de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau al funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie ilicită, în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, repararea prejudiciului urmând a se realiza conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată la data de 21.11.2019, sub nr. de dosar 2169/40/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea la plata de daune morale şi daune materiale în cuantum de 120.000 euro pentru încălcarea dreptului de a avea un proces corect și echitabil și la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil în cadrul dosarului nr. xxx/P/ 2006.

În motivare, a arătat că Parchetul de pe lângă Judecătoria B. nu i-a soluţionat plângerea depusă la data de 08 ianuarie 2006 în dosar nr. xxx/P/2006.

Prin precizările depuse la data de 3 decembrie 2019, în urma solicitării instanţei, reclamantul a arătat că solicită daune morale în cuantum de 20.000 euro și daune materiale în cuantum de 100.000 euro. A susținut că daunele solicitate sunt întemeiate pe faptul că Parchetul de pe lângă Judecătoria B., prin falsuri și abuzuri, a împiedicat a se cerceta cu celeritate dosarul înregistrat în urma plângerii sale, care a fost în lucru la această instituţie, astfel încât nu a avut un proces corect. A susţinut că faptele concrete sunt redate în ancheta făcută de Inspecția Judiciară, rezoluția fiind depusă la dosar.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1530, art. 1536, art. 1.349, art. 1359, art. 1373, art. 1.381, art. 1385-1387, art. 1391 Cod Civil.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea acţiunii ca fiind netimbrată. A arătat că reclamantul a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile din Codul Civil care reglementează răspunderea civilă delictuală, aceasta fiind veritabilă acțiune în pretenții, care este evaluabilă în bani.

A invocat şi excepţia prescrierii dreptului material la acțiune, sens în care a făcut referire la art. 2528 din Codul civil.

În opinia sa, acest termen a fost depășit, reclamantul având posibilitatea să se adreseze instanțelor de judecată cu o cerere pentru constatarea nerespectării termenului rezonabil chiar și în cursul procesului penal, dosarul fiind soluționat în mod definitiv la data de 22 iunie 2016 când s-a dispus clasarea cauzei pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale.

În anul 2009, reclamantul A. a depus plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel C. motivat de faptul că dosarul nr. xxx/P/2006 nu a fost soluţionat, iar ulterior acestui moment reclamantul a plecat în străinătate și nu a mai depus nicio diligență în ceea ce privește dosarul nr. xxx/P/2006.

Având în vedere temeiul de drept în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată, a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin prisma prevederilor art. 1349, art. 1357 şi următoarele din Codul civil.

Raportat la cele solicitate de reclamant, a susţinut că, potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, părțile având dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dispoziții similare sunt prevăzute și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede faptul că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă.

În lipsa unui temei legal special care să reglementeze modul de soluționare a unei astfel de cereri, rămâne ca aceasta să se orienteze după principiile prevăzute în materia răspunderii civile delictuale, privitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției, cu anumite particularități.

A redat dispoziţiile art. 36 C.pr.civ.

Ca definiție doctrinară, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Însă acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe.

Instanţa are obligația să efectueze o analiză riguroasă a conţinutului raportului juridic dedus judecății și, ca atare, a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile speței, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Voința reclamantului de a chema în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este de natură să confere și legitimare procesuală pasivă pârâtului, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecăţii în cauza respectivă.

Statul Român poate fi subiect de drepturi și obligații nu numai în raporturile de drept constituțional, administrativ sau fiscal, ci și în raporturile private, cum sunt cele de natură civilă, din moment ce legea nu distinge. Aceasta nu înseamnă că în mod automat, în orice raport privat, de drept civil, statul român trebuie să răspundă fără o analiză riguroasă a conținutului acestui raport juridic și ca atare a naturii obligației în discuţie.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

A apreciat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 221 şi art. 224 alin. 1 C.civ.

Plecând de la principiile constituționale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, consacrate de Constituția României (art. 21, 44, 52, 53 și 123 alin. 5) și Legea nr. 554/2004, a apreciat că acest tip de răspundere, cu caracter autonom, nu este nici generală și nici absolută, ci este supusă unor reguli speciale, proprii, altele decât cele consacrate de Codul Civil și care guvernează regimul răspunderii particularilor.

Pe de altă parte, art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare.

Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare.

Or, vătămarea invocată de reclamant, constând în durata excesivă a procesului penal, nu se subsumează noțiunii de „eroare judiciară”, noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și 539 din Codul de procedură penală. În dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii.

Pe fondul acţiunii, a arătat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 paragraful 1 din Convenție o serie de linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei.

Instanța europeană a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudența Curții, și anume: complexitatea cauzei în fapt și în drept; comportamentul părților în proces; comportamentul autorităților statale competente.

Astfel, rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete (cauza Bartenbach contra Austriei, hotărâre din 20 martie 2008, cauza Tudorache contra României, hotărâre din 29 septembrie 2005).

În ceea ce privește termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragraf 1 din Convenție recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce.

Însă aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menținut între exigenta celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art.6 (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza CP. si alții contra Franței, hotărâre din 1 august 2000).

Cu privire la durata procedurii, așa cum se arată și în cauza Reiner și alții împotriva României, natura rezonabilă se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții Europene, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente.

Așadar, analiza caracterului rezonabil al termenului, trebuie să se realizeze in concreto, prin raportare la circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reținute de către Curtea Europeană, respectiv: natura cauzei, importanta pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate și de o eventuală dimensiune internațională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților.

Totodată, complexitatea procedurii poate justifica depășirea duratei rezonabile a procedurii. De obicei, această problemă se pune în cauzele cu o pluralitate de părți, în procesele temporizate de o multitudine de incidente procedurale, atunci când este necesară audierea unui număr mare de inculpați și martori, precum și comportamentul autorităților.

Raportat la speța de față, trebuie observat faptul că reclamantul din anul 2009, când a depus plângere pentru că nu se soluționase dosarul nr. xxx/P/2006, a plecat în străinătate, iar dosarul nu a fost soluționat deoarece figura cu autori necunoscuți, iar petiționarul plecase în Anglia.

Astfel, având în vedere că dosarul penal nr. xxx/P/2006 figura cu autori necunoscuți, a avut implicații asupra modului de desfășurare a procedurii și a duratei acesteia, care, în mod concret au determinat întârzieri nejustificate în soluționarea cauzei și dacă aceste întârzieri pot fi direct imputabile celorlalți participanți în procesul penal, inclusiv reclamantului.

Anterior intrării în vigoare a actualului Cod de procedură penală, atât art. 21 alin. (3) din Constituția României, revizuită, cât și art. 10 din Legea nr. 304/2004 consacrau, la nivel principial, dreptul tuturor persoanelor la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Ca un corolar al acestor dispoziții, art. 91 alin. (l) din Legea nr. 303/2004 instituie obligația magistraților de a rezolva lucrările în termenele stabilite și de a soluționa cauzele în termen rezonabil, în funcție de complexitatea acestora. Potrivit art. 99 lit. i) din aceeași lege, efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile, constituie abatere disciplinară.

În materie penală, dezideratul soluționării cu celeritate a cauzelor astfel încât să se confere efectivitate dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO a fost unul strict declarativ, în lipsa unui remediu procedural concret în cazul lipsei operativității în desfășurarea procesului penal. Codul de procedură penală din 1968 nu conținea nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil.

În lipsa unei reglementări exprese, în doctrină s-a apreciat că o persoană al cărei drept la un proces echitabil desfășurat într-un termen rezonabil a fost încălcat se poate adresa justiției pentru a obține un remediu efectiv al dreptului încălcat.

Concret, sub imperiul reglementării procesual penale anterioare (aplicabilă speței de față), persoana prejudiciată material sau moral prin depășirea duratei rezonabile a procedurii, atât în cursul procesului, cât și ulterior finalizării acestuia, ar putea solicita acordarea de despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Astfel, cererea de chemare în judecată ar trebui analizată din această perspectivă, respectiv dacă sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

Răspunderea civilă delictuală este o formă a răspunderii civile, care intervine când printr-o faptă păgubitoare se încalcă o obligație instituită prin lege. Răspunderea civilă delictuală se înfățișează ca un raport juridic de obligații, izvorât dintr-o faptă ilicită și prejudiciabilă.

Angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, mai mult, a întregii răspunderi delictuale, presupune existenţa cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Victima prejudiciată, fiind reclamant în proces, conform principiului actori incubit probatio (reclamantului îi incumbă sarcina probei), pentru admiterea acțiunii sale, este ținută să facă dovada celor patru condiții ale răspunderii delictuale.

Or, în cauza de față reclamantul solicită suma de 20.000 euro cu titlu de daune morale și 100.000 euro cu titlu de daune materiale, fără a indica însă modul de calcul sau cum a apreciat această sumă drept prejudiciu și fără a proba existența acestui prejudiciu.

Totodată, pentru existenta și angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Rezultă că prejudiciul cauzat altuia, într-o asemenea ipoteză, trebuie să fie consecința faptei ilicite.

La fel ca prejudiciul, raportul de cauzalitate este o condiție necesară și generală a răspunderii civile, fără a deosebi între răspunderea delictuală și contractuală și indiferent că este subiectivă sau obiectivă. Importanţa raportului de cauzalitate apare cu evidenţă mai ales în acele ipoteze în care răspunderea este obiectivă, fără vinovăția persoanei răspunzătoare.

Fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă. Și mai mult, raportul de cauzalitate este nu numai o condiție a răspunderii, ci este în același timp și criteriul sau elementul în funcție de care se determină întinderea reparației care se datorează victimei. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru prejudiciile care sunt, neîndoielnic, consecința faptei ilicite.

Răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită și prejudiciul suferit nu există un raport de cauzalitate. Raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile, lipsește atunci când prejudiciul este cauzat în exclusivitate de forța majoră, uneori de cazul fortuit, de fapta unei terțe persoane sau fapta victimei.

Răspunzând întâmpinării, reclamantul a arătat că există dovezi din care rezultă încălcarea cu premeditare a drepturilor omului, dreptul său de a avea un proces corect și echitabil prin falsuri și abuzuri făcute de Parchetul de pe lângă Judecătoria B. prin reprezentantul său D. A susţinut că Inspecția Judiciară arată clar încălcarea drepturilor de către această instituție a statului. A fost informat în anul 2017 despre ancheta CSM prin rezoluția pe care a primit-o fiind arestat în Penitenciarul Regensdorf - Elveția şi în imposibilitatea de a face vreun demers deoarece se află arestat până în momentul de față. A solicitat să se ia în considerare speța CEDO la care face referire Inspecția Judiciară în cuprinsul rezoluției sale, unde arată amănunțit fapte săvârșite intenționat de instituția Statului Român -Parchetul de pe lângă Judecătoria B.

Prin memoriul scris în înaintat de reclamant și înregistrat la data de 2 iulie 2020, reclamantul a arătat că a fost condamnat în Suedia și arestat la data de 7 iulie 2017 în Elveția. A susținut că nu a luat la cunoștință de Ordonanța din dosarul numărul xxx/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria B. întrucât din luna iunie 2016 până în luna decembrie 2016 a fost în arest în Germania. Chiar a fost efectuată o comisie rogatorie de către Curtea de Apel C. într-o altă cauză în perioada octombrie - noiembrie 2016. Despre dosarul xxx/P/2006 a fost înștiințat de către Consiliul Superior al Magistraturii la sfârșitul anului 2017 în Elveția. Şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel C. a transmis în acest loc Ordonanța la plângerea făcută în 2016 împotriva Parchetului de pe lângă Judecătoria B. Cu privire la dosarul xxx/P/2006, a arătat că a luat la cunoștință despre ordonanță la sfârșitul anului 2017. Parchetul de pe lângă Judecătoria B. nu i-a transmis în niciun fel această ordonanță până în momentul înaintării memoriului.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri şi s-a dispus ataşarea dosarului nr. xxx/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B..

Prin încheierea de şedinţă din 6 martie 2020 Tribunalul Botoşani a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul Botoşani a avut în vedere că, potrivit art. 29 alin. 1 lit. i din O.U.G. 80/2013, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.

În cauza de faţă, obiectul dedus judecăţii este referitor la cauza penală care a fost înregistrată sub nr. xxx/P/2006 la Parchetul de pe lângă Judecătoria B., iar despăgubirile pretinse cu titlu de daune materiale şi morale pentru încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscriu noţiunii de despăgubiri civile pentru prejudiciile morale şi materiale decurgând din cauza penală menţionată.

De altfel, instanţa de judecată nu a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru pentru reclamant, astfel încât conduita de neplată a taxei judiciare de timbru să atragă sancţiunea nulităţii cererii reclamantului pentru netimbrare.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului, s-a avut în vedere că potrivit art. 96 alin. 1 din Legea 303/2004 statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, alin. 5 al aceluiaşi articol stabilind că pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Tribunalul Botoşani prin sentinţa civilă nr. 945 din 11 decembrie 2020 a respins excepția prescripţiei dreptului la acțiune şi a respins acțiunea, reţinând următoarele:

Excepția prescrierii dreptului material la acțiune a fost respinsă motivat de faptul că, din înscrisurile existente la dosarul cauzei, nu rezultă că reclamantului i s-ar fi comunicat în vreun fel ordonanța de clasare în dosarul nr. xxx/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria B.

La dosarul cauzei nu există elemente din care să rezulte că odată cu comunicarea rezoluției din data de 12 iulie 2016 s-ar fi comunicat reclamantului Ordonanța de clasare din dosarul xxx/P2006 din 22.06.2016, în cuprinsul Rezoluției Inspecţiei Judiciare dispunându-se a se comunica soluția dată sesizării Inspecției Judiciare, iar nu şi alte elemente.

Este adevărat că în cuprinsul acestei rezoluții se face mențiunea despre faptul că prin Ordonanța numărul xxx/P/2006 din data de 22 iunie 2016 procurorul a dispus clasarea cauzei. Cu toate acestea, a reținut instanța de judecată că despre existența acestei ordonanțe reclamantul a cunoscut abia în anul 2017 deoarece conform înscrisului existent la dosar - reprezentând răspuns la adresa înaintată Inspecției judiciare de către reclamant în cursul anului 2017 s-a făcut mențiunea că prin expedierea din 27 noiembrie 2017 se recomunică rezoluția de clasare din 12 iunie 2016, arătându-se că recomunicarea se face deoarece la comunicarea iniţială documentele au fost returnate în plic închis de către Poșta Română ca urmare a negăsirii reclamantului la domiciliul indicat.

Cum reclamantul a cunoscut despre soluția clasării în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani abia în cursul anului 2017 în urma recomunicării rezoluției Inspecției Judiciare în dosarul yyy/IJ/ 960 DIP/2016, a reținut instanța de judecată că la momentul introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului Botoșani, anume la 21 noiembrie 2019, termenul de trei ani de prescriere prevăzut de art. 2517 Cod civil nu se împlinise.

Pe cale de consecință a respins excepția prescrierii dreptului la acţiune.

În ceea ce privește cererea reclamantului, instanța a constatat că aceasta se întemeiază pe prevederile Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, răspunderea statului fiind stabilită în condițiile legii.

Dispozițiile art. 52 alin. 3 din Constituția României nu exclud aplicabilitatea normelor de drept material, ci prevăd că „răspunderea statului este stabilită în condițiile legii”.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art. 1530 Cod Civil, art. 1536 Cod Civil, art. 1.349 Cod Civil, art. 1.381 Cod Civil, art. 1385 - 1386 și 1387 Cod Civil, art. 1391 Cod Civil.

Temeiul juridic al acţiunii sunt aşadar prevederile Codului civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală, inclusiv pentru prejudiciul nepatrimonial, astfel că instanţa este chemată să analizeze dacă poate fi atrasă răspunderea statului în baza acestor dispoziţii legale.

În analizarea pretenţiilor reclamantului, instanța a avut în vedere că repararea pagubei materiale sau morale în caz de eroare judiciară este una specială prevăzută de art. 52 alin. 3 din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi de dispozițiile art. 538 - 539 Cod procedură penală, angajarea răspunderii patrimoniale a statului putând fi realizată doar în baza acestor prevederi legale când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textele de lege indicate.

În acest sens este şi jurisprudența Înaltei Curţi de Casație și Justiție (decizia nr. 422/17.01.2006, decizia nr. 3027/14.05.2010, decizia 8591/2011) şi a Curţii Constituţionale (decizia nr. 179/2016).

Reclamantul a solicitat să se constate că a formulat plângerea sa penală în anul 2006, iar procedurile au fost întârziate, astfel că nu a avut parte de un proces corect, ajungându-se la soluţia de clasare din 22 iunie 2016.

Ținând seama de dispoziţii legale speciale indicate mai sus, instanța a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit prevederilor dreptului comun invocate de reclamant în susţinerea acţiunii sale, întrucât s-ar încălca principiile fundamentale de drept - specialia generalibus derogant și electa una via.

Prin urmare, instanța a respins cererea reclamantului de angajare a răspunderii delictuale a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor în temeiul dispozițiilor Codului civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., apreciind că soluţia nu este corectă şi i-au fost încălcate toate drepturile.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Verificând, conform art. 476 alin. 2, art. 479 alin. 1 Cod de procedură civilă, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

Având în vedere că apelul nu a fost motivat, instanţa va face aplicarea art. 476 alin. 2 C.pr.civ., în sensul că se va pronunţa numai în baza celor invocate la prima instanţă.

Totodată, întrucât soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este favorabilă reclamantului-apelant, singura parte care a declarat apel în cauză, faţă de dispoziţiile art. 481 C.pr.civ., instanţa nu va cenzura această parte din soluţia primei instanţe.

Prin prezenta acţiune reclamantul solicită angajarea răspunderii Statului Român, în temeiul normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea într-un termen rezonabil a dosarului penal nr. xxx/P/2006.

Dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil este prevăzut de art. 21 alin. 3 din Constituţie şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanţă a respins acţiunea, apreciind că nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a Statului Român în temeiul răspunderii civile delictuale reglementată de Codul civil, apreciind că angajarea răspunderii patrimoniale a Statului se poate realiza doar în temeiul art. 52 alin. 3 din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 538-539 C.pr.civ.

Curtea constată că în prezenta cauză reclamantul impută Statului Român încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a dosarului nr. xxx/P/2006, iar nu eroarea judiciară, aşadar nu este dată situaţia reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 538-539 C.pr.pen. şi art. 52 alin. 3 din Constituţie pentru a sancţiona omisiunea reclamantului de a-şi întemeia cererea pe aceste temeiuri juridice.

Deciziile nr. 422/17.01.2006, nr. 3027/14.05.2010 şi nr. 8591/6.12.2011 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost pronunţate în cauze similare prezentului dosar, nefiind invocată în acele dosare încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor. Aceste hotărâri au fost pronunţate în dosare ce vizau acordarea de daune morale pentru eroare judiciară penală, pentru imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti ori pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării în străinătate pentru motive etnice, aşadar chestiuni distincte de cea dedusă prezentei judecăţi, în consecinţă este eronată concluzia primei instanţe în sensul că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul expus prin sentinţă.

Această concluzie nu este susţinută nici de Decizia Curţii Constituţionale nr. 179/2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 539 alin. 2 C.pr.pen. sunt constituţionale, analiza Curţii Constituţionale fiind făcută în legătură cu rapararea pagubei rezultate din privarea nelegală de libertate, situaţie care nu este incidentă în prezenta cauză. De altfel, chiar în cuprinsul acestei decizii Curtea Constituţională a reţinut (paragraf 22) că ”procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (...)”.

Pe de altă parte, Curtea reţine că în Codul de procedură penală anterior (adoptat prin Legea nr. 29/1968), aplicabil la data înregistrării dosarului penal nr. xxx/P/2006, nu era reglementată posibilitatea formulării vreunei contestaţii privind durata procesului.

Actualul Cod de procedură penală (adoptat prin Legea nr. 135/2010) reglementează această posibilitate în art. 4881-4886, inclusiv pentru activitatea de urmărire penală, însă aceasta a fost introdusă prin Legea nr. 255/2013, care la art. 105 stabileşte că ”Dispoziţiile art. 4881 - 4886 din Legea nr. 135/2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010”. Prin urmare, această contestaţie nu este aplicabilă în ce priveşte dosarul penal nr. xxx/P/2006, început anterior intrării în vigoare a Legii nr. xxx/P/2006.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în situaţia României ordinea juridică internă nu asigură accesul persoanelor la un remediu efectiv pentru durata excesivă a procedurilor în soluţionarea unei cereri întemeiate în mod direct pe art. 6 paragraf 1 din Convenţie, ca temei unic sau prin coroborare cu dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale (cauza Abramiuc contra României, cauza Vlad şi alţii contra României).

Întrucât instanţa de apel nu a identificat în dreptul intern nicio procedură specială pe calea căreia reclamantul să solicite acordarea de daune pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, constată că se poate reţine admisibilitatea unui demers judiciar cu o astfel de finalitate. Faţă de această lacună legislativă, demersul nu poate fi îndreptat decât împotriva Statului Român din perspectiva obligaţiei ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecăţii, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită şi culpabilă a altor subiecte de drept. Se reţine şi faptul că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului-intimat a fost respinsă de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 6.03.2020 (f. 62 dosar fond), împotriva căreia nu s-a declarat apel.

Având în vedere şi de efectul obligatoriu al jurisprudenţei C.E.D.O. pentru instanţele naţionale prin raportare la aceste hotărâri, instanţa de apel constată că judecătorul naţional are obligaţia - prin prisma art. 13 din Convenţie şi a jurisprudenţei create în baza acestuia – analizării pe fond a cererii prin care se invocă nerespectarea termenului rezonabil în care se soluţionează sau, ca în speţă, s-a soluţionat deja cauza.

Instanța mai reține că este unanim acceptat, în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, că durata rezonabilă a unei proceduri penale face parte din garanțiile esențiale ale unui proces echitabil (cu privire la care invocă reclamantul că a fost încălcat), fiind reglementată în mod expres în paragraful 1 al art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prezenta acţiune este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat răspunderea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciu şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor prevăzute de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau al funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie ilicită, în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, repararea prejudiciului urmând a se realiza conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

În concluzie, având în vedere că în cauză nu subzistă motivul respingerii acţiunii de către prima instanţă, urmează a analiza temeinicia cererii, în raport de temeiurile juridice invocate de reclamant.

Din dosarul penal nr. xxx/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., ataşat la solicitarea instanţei de fond, Curtea reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria B. la data de 18.01.2006, sub nr. de dosar xxx/P/2006 (nr. dosar Poliţia municipiului B. 572131/16.01.2006), A. a sesizat faptul că în seara zilei de 20.11.2005, în timp ce se afla la discoteca de la S.C. ... din munipiul B., a fost bătut de mai multe persoane, leziunile necesitând 25-27 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, conform certificatului medico-legal ataşat plângerii. Persoana vătămată a arătat că unul dintre agresori este E., poliţist în comuna ..., pe un altul îl cheamă F., fiind proprietarul unui autoturism marca BMW cu numărul de înmatriculare zzz, iar ceilalţi agresori fac parte din grupul celor doi.

Persoana vătămată a fost audiată la Poliţia municipiului B. la data de 16.01.2016 (f. 48 dosar ataşat), ocazie cu care a indicat numele a doi martori (....).

Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria B. la data de 13.01.2006, sub nr. de dosar qqq/P/2006, A. a sesizat acelaşi incident.

La data de 20.11.2005 a fost întocmit de către Poliţia municipiului B. procesul-verbal de cercetare la faţa locului (înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria B. la data de 13.11.2005, sub nr. de dosar 3.../P/2005), desfăşurată ca urmare a sesizării telefonice din partea administratorului S.C. K. S.R.L. (L.), unitate care deţine barul ..., cu privire la scandalul şi distrugerile din această locaţie din seara zilei de 20.11.2005.

La aceeaşi dată (20.11.2005) lucrătorii de poliţie au luat declaraţii următoarelor persoane: ..., s-au făcut fotografii ...

Plângerea administratorului S.C. K, S.R.L. a fost înregistrată la data de 23.11.2005 sub nr. de dosar penal 3.../P/2005 la Parchetul de pe lângă Judecătoria B.

La data de 28.01.2006 a fost audiat la Poliţia municipiului B. numitul F.

La data de 24.01.2006 Poliţia municipiului B. a făcut verificări cu privire la calitatea numitului E., prin adresa nr. 21313/27.01.2006 emisă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean C.-Serviciul Management Resurse Umane aducându-se la cunoştinţă că acesta face parte din structura poliţiei judiciare.

Prin procesul-verbal din 23.01.2006 întocmit de Poliţia municipiului B. s-au conexat dosarele penale nr. 3.../P/2005 şi qqq/P/2006 la dosarul penal nr. xxx/P/2006.

Prin adresa nr. xxx/P/2006 din 6.02.2006 a Poliţiei municipiului B., înregistrată la unitatea de parchet la data de 7.02.2006, a fost înaintat acest dosar împreună cu referatul nr. 3.../P/2005 din 6.02.2006 prin care s-a propus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul C. Prin ordonanţa nr. xxx/P/2006 din 21.02.2006 s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul C., motivat de faptul că au fost solicitate cercetări şi faţă de agentul de poliţie E. care face parte din cadrul Poliţiei Judiciare, dosarul fiind înaintat prin adresa nr. xxx/P/2006 din 21.02.2006.

Dosarul a fost înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul C. sub nr. www/P/2006.

În cadrul dosarului nr. www/P/2006 au fost efectuate următoarele acte: la 4.07.2006 au fost audiaţi făptuitorii E. şi F., la 14.07.2006 a fost audiată martora .., la 21.07.2006 au fost audiaţi persoana vătămată şi martorul ..., la 11.09.2006 a fost audiat martorul ..., în luna ianuarie 2007 au fost luate declaraţii numiţilor ....

Prin ordonanţa nr. www/P/2006 din 15.02.2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul C. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de E. sub aspectul comiterii infracţiunii de vătămare corporală prev. de art. 181 alin.1 C.pen., reţinându-se că nu a participat la săvârşirea faptei, şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sub aspectul comiterii de către Dascălu Constantin şi alte persoane neidentificate a infracţiunilor de vătămare corporală (art. 181 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 75 lit. c C.pen.), port ilegal de arme albe (art. 11 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991), şi ultraj contra bunelor moravuri (art. 321 C.pen.), în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria B.

Dosarul a fost înaintat prin adresa nr. 906/P/2006 din 15.02.2007 la Parchetul de pe lângă Judecătoria B. Pe această adresă apare menţiunea olografă a doamnei prim procuror D. de la data de 26.02.2007: ”Rog identificarea ds. ce privesc pe A. la mine”. Această situaţie este confirmată de verificările efectuate la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria B., comunicate la data de 1.07.2016 de Parchetul de pe lângă Judecătoria B. către Direcţia de Inspecţie pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, sub nr. xxx/P/2006, în care se face referire la notele de relaţii din 1.07.2016 întocmite de doamna grefier şef G. şi doamna grefier H.

În referatul nr. xxx/P/2006 întocmit de prim procuror D. la data de 14.12.2009, urmare a notei telefonice a domnului procuror I. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel C. privitor la plângerea numitului A. pentru o faptă de vătămare corporală petrecută în anul 2005 (lucrarea având numărul 925/VIII/1/2009, astfel cum rezultă din verificările de la f. 130 dosar ataşat), s-a arătat că ”La Parchetul de pe lângă Judecătoria B. cercetările nu au putut fi finalizate cauza figurând cu autori necunoscuţi, iar petentul a fost plecat în Austria de unde a transmis unele corespondenţe în ţară, dar îşi exprima nemulţumirea faţă de alte dosare în care fusese arestat, cercetat şi trimis în judecată anterior (dosar nr. zzz/P/2006)”.

Prin rezoluţia de conexare din 14.03.2013, dată în dosarul nr. qqqP/2006, prim procurorul J. al Parchetului de pe lângă Judecătoria B. a dispus reunirea cauzelor şi conexarea dosarului nr. qqq/P/2006 la dosarul nr. xxx/P/2006, reţinându-se că în acestea se reclamă aceeaşi faptă, iar prin ordonanţa nr. xxx/P/2006 din 21.02.2006 s-a dispus declinarea competenţei la Parchetul de pe lângă Tribunalul C., în dosar aflându-se şi plângerea nr. qqq/P/2006.

Prin rezoluţia de conexare din 14.03.2013, dată în dosarul nr. 3.../P/2006, prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. a dispus reunirea cauzelor şi conexarea dosarului nr. 3.../P/2006 la dosarul nr. xxx/P/2006, reţinându-se în acestea se reclamă fapte din aceleaşi dată şi locaţie, iar prin ordonanţa nr. xxx/P/2006 din 21.02.2006 s-a declinat la Parchetul de pe lângă Tribunalul C. cauza în care au fost trimise ambele plângeri.

În nota de relaţii din 27.06.2016 domnul procuror J. a precizat că la preluarea în anul 2013 a funcţiei de prim procuror şi în urma acţiunilor de verificare în registrele de înregistrare a cauzelor penale a constatat un număr mare de poziţii neînchise atât la autori cunoscuţi, cât şi la autori necunoscuţi. Împreună cu personalul din grefă a efectuat o examinare cauză cu cauză şi a descoperit că unele poziţii de rol nu erau închise, deşi se efectuaseră acte procesuale ce recomandau închiderea poziţiei. Aşa s-a întâmplat şi cu dosarele 3.../P/2006 şi qqq/P/2006. În ce priveşte aceste dosare, a efectuat împreună cu grefierul şef un proces de verificare în evidenţele Poliţiei mun. B., unde a participat atât conducerea poliţiei cât şi persoana cu atribuţii de înregistrare. În evidenţa poliţiei judiciare aceste dosare figurau reunite la dosarul xxx/P/2006. La Parchetul de pe lângă Judecătoria B. acest dosar figura ca declinat la Parchetul de pe lângă Tribunalul C.. În aceste condiţii, deşi nu avea dosarul nr. xxx/P/2006 şi apreciind că acesta se afla la Parchetul de pe lângă Tribunalul C., nefiind operată declinarea competenţei dispusă prin ordonanţa 906/P/2006 din 15.02.2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul C., a considerat că este oportună conexarea dosarelor 3.../P/2005 şi qqq/P/2006 la dosarul nr. xxx/P/2006.

La datele de 23.03.2016 şi 1.07.2016 doamna prim procuror adjunct M. a întocmit un referat în care a menţionat că s-a solicitat de la Parchetul de pe lângă Tribunalul C. o comunicare privind soluţionarea dosarului nr. xxx/P/2006, ocazie cu care dosarul a fost găsit de grefier N. în arhiva instituţiei.

Prin adresa nr. xxx/P/2006 din 23.03.2016 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria B., dosarul nr. xxx/P/2006 la care au fost conexate dosarele nr. 3.../P/2005 şi nr. qqq/P/2006 a fost înaintat la poliţia mun. B. pentru efectuarea de activităţi în vederea descoperirii autorilor.

La data de 29.03.2016 A. ceruse unităţii de parchet comunicarea unei copii de pe dosarul nr. xxx/P/2016, fiind aprobată solicitarea la data de 14.04.2016, cu excepţia înscrisului de la f. 56.

În perioada 24.03.2016-14.06.2016 dosarul xxx/P/2006 s-a aflat în cercetări la Poliţia mun. B., fiind întocmite următoarele acte de urmărire penală, conform notei de sarcini din 18.04.2016 a procurorului de caz:

Prin ordonanţa din 18.04.2016 s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracţiunile de lovire sau alte violenţe prev. de art. 193 alin. 2 C.pen., portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 alin. 2 C.pen şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 şi art. 5 alin. 1 C.pen..

La data de 27.04.2016 a fost audiat ca martor F., fiind depus şi cazierul judiciar al acestuia.La data de 18.05.2016 a fost audiată martora ....A fost audiat martorul ... A fost verificată aplicaţia ”Penitenciar” cu privire la ..., care a fost şi căutat la domiciliu la data de 28.04.2016 .La data de 9.06.2016 a fost audiată martora ...Au fost căutaţi la domiciliu numiţii .., ocazie cu care s-a aflat că aceştia lucrează în străinătate, respectiv la Poliţia T.F. ...

La data de 10.06.2016 a fost audiat martorul ...

Cu privire la toate persoanele menţionate anterior a fost consultată baza de date în vederea aflării domiciliului.

La data de 17.05.2016 lucrătorii de poliţie au apelat telefonic persoana vătămată, stabilind o întânire la sediul I.P.J. C. pentru a doua zi, când persoana vătămată a declarat verbal că nu doreşte să facă declaraţii în acest dosar, ci vrea să depună plângere la C.S.M. deoarece nu este mulţumit de cercetările efectuate. I s-a cerut lui A. să se prezinte la data de 20.05.2016 la Poliţia municipiului B. pentru a da declaraţii, însă nu s-a prezentat în ziua fixată şi nu a răspuns la telefon.

Persoana vătămată a fost citată în vederea audierii la data de 27.05.2016 la domiciliul cu care figura în baza de date, însă nu a fost găsită la această adresă, unde nu mai locuia.

Prin ordonanţa din 13.06.2016 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care se efectuează cercetări.

Prin referatul din 14.06.2016 s-a propus clasarea cauzei, dosarul fiind trimis şi înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria B. la aceeaşi dată.

Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria B. nr. xxx/P/2006 din 22.06.2016 s-a dispus:

- clasarea cauzei faţă de numitul F. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 181 alin. 1 C.pen.1969 cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.1969, art. 321 alin. 1 C.pen.1969 cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.1969, şi art. 1 pct. 1 din Legea 61/1991, toate cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen, deoarece nu sunt probe că a comis faptele;

- clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracţiunilor prev. de art. 181 alin. 1 C.pen.1969 cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.1969, art. 321 alin. 1 C.pen.1969 cu aplicarea art. 75 lit. a C.pen.1969, şi art. 1 pct. 1 din Legea 61/1991, toate cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale (prescripţia specială s-a împlinit la data de 19.05.2013);

- clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracţiunilor prev. de art. 180 alin. 1 C.pen.1969 cu aplicarea art. 5 alin. 1 C.pen. întrucât lipseşte plângerea persoanei vătămate .., respectiv prev. de art. 217 alin. 1 C.pen.1969 cu aplicarea art. 77 lit. a C.pen.1969 şi art. 5 alin. 1 C.pen, deoarece lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate S.C. K. S.R.L. B..

În cursul anului 2016 A. a formulat sesizare la Inspecţia Judiciară în legătură cu nesoluţionarea dosarului penal nr. xxx/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., sesizare cu privire la care s-a dispus clasarea prin rezoluţia nr. ../IJ/960/DIP/2016 din 12 iulie 2016 întrucât D. nu mai are calitatea de procuror, prin Hotărârea nr. 431/30.06.2011 Plenul CSM a propus Preşedintelui României eliberarea din funcţie a acesteia prin pensionare, decretul fiind emis în luna august 2011. S-a reţinut în cuprinsul rezoluţiei de clasare că nesoluţionarea dosarului penal nr. xxx/P/2006 s-a datorat culpei prim procurorului D. care, după primirea corespondenţei de la Parchetul de pe lângă Tribunalul C., în care se afla ordonanţa nr. www/P/2006 din data de 15.02.2007 şi dosarul nr. xxx/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., a dispus prin ordinul rezolutiv din 27.02.2007 ”Rog identificarea dosarelor ce privesc pe A., la mine”, apoi a păstrat cauza care a fost arhivată ca soluţionată.

Criteriile enunțate de Curtea Europeană pentru a evalua dacă o procedură a fost sau nu rezonabilă, din perspectiva duratei, sunt: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza procedurii pentru partea interesată (König împotriva Germaniei, par. 99; Neumeister împotriva Austriei, par. 21; Ringeisen împotriva Austriei, par. 110; a se vedea, de asemenea, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), par. 67; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, par. 45).

Tot la nivel de principiu, s-a stabilit că, deși evaluarea duratei procedurii se face pe grade de jurisdicție, aprecierea acesteia este una globală (Boddaert împotriva Belgiei, par. 36). Astfel, chiar dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea depăşi, totuşi, un „termen rezonabil” (Dobbertin împotriva Franţei, par. 44).

Aşa cum s-a detaliat anterior, dosarul nr. xxx/P/2006 s-a aflat perioade distincte de timp în lucru la mai multe instituţii.

Curtea reţine, faţă de situaţia de fapt expusă în paragrafele anterioare, că nu se poate reţine că a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a dosarului penal nr. xxx/P/2006 în intervalele 16.01.2006-6.02.2006, 24.03.2016-14.06.2016 şi 21.02.2006-15.02.2007, cât dosarul s-a aflat în cercetări la Poliţia mun. B., respectiv la Parchetul de pe lângă Tribunalul C., faţă de durata scurtă a acestor intervale de timp, raportat la actele de cercetare efectuate de autorităţi, astfel cum au fost enumerate anterior. Aceeaşi concluzie se reţine şi cu privire la intervalele 6.02.2006-21.02.2006 şi 14.06.2016-22.06.2016, în care dosarul s-a aflat la Parchetul de pe lângă Judecătoria B., având în vedere durata extrem de scurtă a acestor intervale şi actele dispuse în cursul lor, de asemenea reţinute în paragrafele anterioare.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât chiar reclamantul, prin precizările depuse la solicitarea primei instanţe, a arătat că daunele au fost solicitate ca urmare a omisiunii Parchetului de pe lângă Judecătoria B. de a cerceta cu celeritate dosarul aflat în lucru la această instituţie, invocând ca probă ordonanţa de clasare dispusă de Inspecţia Judiciară, în care s-a reţinut culpa prim procurorului D. în nesoluţionarea dosarului penal nr. xxx/P/2006, prin păstrarea cauzei care a fost arhivată ca soluţionată.

Astfel cum rezultă din ordonanţa de clasare din 12.06.2016 a Inspecţiei Judiciare, din verificările efectuate de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. la data de 1.07.2016, care se coroborează cu rezoluţia de pe adresa de la dosar, cu referatul întocmit de prim procurorul adjunct M., cu notele de relaţii date de grefierele G. şi H., în perioada 26.02.2007-23.03.2016 dosarul nr. xxx/P/2006 s-a aflat în arhiva Parchetului de pe lângă Judecătoria B., deşi acesta nu era soluţionat, ci prin ordonanţa nr. www/P/2006 din 15.02.2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul C. s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei unităţi de parchet sub aspectul comiterii de către F. şi alte persoane neidentificate a infracţiunilor de vătămare corporală (art. 181 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 75 lit. c C.pen.), port ilegal de arme albe (art. 11 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991), şi ultraj contra bunelor moravuri (art. 321 C.pen.).

Singurele acte efectuate în legătură cu acest dosar în acest interval de timp sunt cele două rezoluţii de conexare din 14.03.2013, date în dosarele nr. 164/P/2006 şi nr. 3543/P/2006 de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. J., aflate la dosarul ataşat, dispuse în absenţa dosarului nr. xxx/P/2006, despre care s-a apreciat că se afla la Parchetul de pe lângă Tribunalul C., nefiind operată în registru declinarea competenţei dispusă prin ordonanţa 906/P/2006 din 15.02.2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul C., astfel cum rezultă din nota de relaţii de la dosarul ataşat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în toate cazurile de acest tip că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete (de ex. în Hotărârea din 29 septembrie 2005 pronunţată în cauza Tudorache contra României), analiza termenului de desfăşurare a procedurilor judiciare urmând să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudenţa sa.

În ceea ce priveşte natura cauzei, care a fost una penală, în care reclamantul a avut poziţia procesuală de persoană vătămată, Curtea, ca instanţă civilă, nu poate aprecia care erau măsurile care puteau fi luate de organele de urmărire în vederea eficientizării cursului procesului penal, fără a se abate de la atingerea finalităţii acestuia (constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoana care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită, potrivit vinovăţiei sale și nicio persoana nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală). Cu toate aceste, Curtea constată că în cauză nu s-a luat nicio măsură întrucât dosarul a fost în mod greşit arhivat, iar nu pentru alte motive care ar fi întârziat în mod obiectiv ancheta.

În plus, se reţine faptul că în cursul anului 2016, ca urmare a găsirii dosarului în arhivă, acesta a fost finalizat în numai 3 luni, fiind necesară doar audierea unor persoane a căror identitate era cunoscută la data la care dosarul fusese arhivat şi verificarea unor baze de date aflate la dispoziţia unităţii. Această perioadă extrem de scurtă, coroborată cu actele de cercetare efectuate (detaliate în paragrafele anterioare), nu este de natură să conducă la concluzia că dosarul ar fi avut o complexitate ridicată ori că întârzierea soluţionării ar fi avut la bază motive justificate.

Referitor la comportamentul reclamantului în cursul procesului penal, în care a avut calitatea de persoană vătămată, Curtea nu a identificat acţiuni ale acestuia care să fi fost determinante pentru întârzierea soluţionării pricinii aflate pe rolul organelor de urmărire şi, prin urmare, faţă de cele reţinute, pentru aprecierea duratei rezonabile a procesului este relevant în primul rând comportamentul autorităţilor, sub acest aspect urmând a se verifica în principiu şi dacă în cursul soluţionării cauzei au existat momente lungi de inacţiune din partea organelor judiciare.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat deja, în cursul anului 2009 reclamantul a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel C. cu privire la dosarul nr. xxx/P/2006, înregistrată sub nr. 925/VIII/1/2009, astfel încât Curtea reţine că acesta a depus diligenţe pentru soluţionarea dosarului. Împrejurarea că în intervalul de timp supus analizei instanţei reclamantul a fost deţinut în ţară sau în străinătate (respectiv în Germania, conform susţinerii apelantului) nu poate fi reţinută ca un motiv de întârziere a soluţionării dosarului, atât timp cât în anul 2016 aceasta a fost posibilă în doar 3 luni, fără a fi necesară o nouă audiere a persoanei vătămate.

Miza procesului penal era importantă pentru reclamantul A., atât timp cât acesta urmărea tragerea la răspunde penală a persoanelor care i-au adus atingere integrităţii corporale prin săvârşirea unei infracţiuni. Din certificatul medico-legal nr. 3370/20.12.2005 acesta a prezentat entorsă la genunchiul stâng, tratată ortopedic prin imobilizare în tub gipsat pentru 21 de zile, plăgi contuze, leziuni ce necesită 25-27 de zile de îngrijiri medicale.

Stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanţa europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităţilor judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depăşirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluţionată orice cauză, permiţând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerinţa prevăzută de art. 6 par.1 din Convenţie.

În ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea reţine că acesta a constat în arhivarea greşită a dosarului ca soluţionat, fără a respecta principiul oficialităţii care guvernează procesul penal.

Cu referire la acest criteriu, trebuie subliniat că această greşeală a fost perpetuată în anul 2009, când aceeaşi persoană care a dat rezoluţia din 26.02.2007 a susţinut că ”La Parchetul de pe lângă Judecătoria B. cercetările nu au putut fi finalizate cauza figurând cu autori necunoscuţi, iar petentul a fost plecat în Austria de unde a transmis unele corespondenţe în ţară, dar îşi exprima nemulţumirea faţă de alte dosare în care fusese arestat, cercetat şi trimis în judecată anterior (dosar nr. .../P/2006)” . Or, în mod nereal s-a susţinut că nu s-a putut finalizat cauza întrucât figura cu autori necunoscuţi, atât timp cât nici măcar nu s-a încercat finalizarea, dosarul fiind arhivat după declinarea de la Parchetul de pe lângă Tribunalul C., iar unul dintre presupuşii autori era cunoscut, fiind indicat în ordonanţa nr. www/P/2006 din 15.02.2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul C. în persoana numitului F. Or, prin atestarea unor date nereale cu ocazia verificărilor din lucrarea înregistrată la Parchetul Curţii de Apel C. sub nr. .../VIII/1/2009 ca urmare a plângerii petentului A. şi prin omisiunea de a constata şi repara greşita arhivare a dosarului din anul 2007, este dată cu atât mai mult culpa autorităţilor în neefectuarea vreunui act în dosar.

În concluzie, Curtea constată că perioada 25.02.2007-23.03.2016 a fost una de inactivitate din partea autorităţilor, cauzată de o greşită arhivare a dosarului şi nejustificată obiectiv în vreun fel.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul „justul echilibru” ce trebuie menţinut între exigenţa celerităţii procedurilor organelor judiciare (sau de urmărire) şi principiul general al unei bune administrări a justiţiei, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenţie.

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene, au fost considerate ca depăşiri ale termenului rezonabil: o perioadă care a durat peste 4 ani, în care a existat o perioadă de inactivitate de peste 2 ani (Krastanov împotriva Bulgariei); 5 ani şi 11 luni, complexitate produsă de numărul mare de persoane ce trebuiau audiate şi tehnicitatea documentelor de examinat într-o cauză legată de abuz de încredere în stare agravată, care nu putea justifica o instrumentare a cauzei de 5 ani şi 2 luni, la care s-au adăugat mai multe perioade de inactivitate imputabile autorităţilor. Astfel, dacă etapa judecăţii părea rezonabilă, cea a instrumentării cauzei nu putea fi considerată ca fiind efectuată cu diligenţă (Rouille împotriva Franţei, par. 29). În același sens, s-a constatat nedepăşirea termenului rezonabil – 5 ani şi 2 luni, în raport de complexitatea cauzelor legate de înşelăciune şi bancrută frauduloasă şi nenumărate cereri şi recursuri ale reclamantului care urmăreau nu doar prelungirea perioadei, ci şi recuzarea majorităţii judecătorilor competenţi şi trimiterea cauzei în faţa altor instanţe (Ringeisen împotriva Austriei, par. 110).

Analizând comparativ aceste cauze cu împrejurarea că dosarul nr. xxx/P/2006 nu a fost soluţionat timp de 9 ani şi 27 de zile din cauza unei arhivări greşite, acoperită ulterior de instituţia la care se afla dosarul, Curtea reţine că justul echilibru la care a făcut referire anterior nu se regăseşte în cauză, întârzierea fiind imputabilă autorităţilor, iar dreptul reclamantului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a fost încălcat în dosarul nr. xxx/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., cu referire la perioada 26.02.2007-23.03.2016.

Reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata de daune materiale în cuantum de 100.000 EUR şi de daune morale în cuantum de 20.000 EUR pentru încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a dosarului penal nr. xxx/P/2006.

Existenţa unui prejudiciu material în considerarea căruia Curtea să stabilească o despăgubire în sarcina statului pârât implică dovedirea unei pierderi efective suferite ca o consecinţă directă a încălcării dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil.

Instanţa de apel constată însă că reclamantul nu a arătat care anume este această pierdere, cum anume a fost prejudiciat material prin întârzierea nejustificată a soluţionării dosarului penal nr. xxx/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., nici nu a făcut vreo dovadă a unui eventual prejudiciu material, situaţie în raport de care reţine că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu material pentru a fi atrasă răspunderea pârâtului-intimat.

În ce priveşte prejudiciul moral, instanţa de apel reţine că, în lipsa unei proceduri speciale care să indice eventual şi criteriile de stabilirea a întinderii prejudiciului suferit de cel vătămat prin durata nerezonabilă a unui proces, trebuie să apeleze la soluţiile propuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere în acest caz şi principiile stabilite de către instanţa europeană în jurisprudenţa creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparaţia echitabilă. Astfel, Curtea Europeană, în măsura în care constată încălcarea de către statul pârât a unui drept pe care Convenţia îl garantează, poate acorda victimei acestei încălcări o satisfacţie echitabilă, Curtea fiind suverană în a aprecia dacă se impune acordarea satisfacţiei echitabile, precum şi asupra conţinutului concret al acestei reparaţii, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.

Curtea Europeană a arătat că o satisfacţie echitabilă trebuie să acopere atât prejudiciul material, constând în pierderi de ordin patrimonial, generate direct sau chiar indirect de încălcarea constatată, dar şi pe cel de ordin moral, ce presupune repararea stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare.

Raportându-se şi la aceste criterii, instanţa de apel apreciază ca fiind echitabilă suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferinţele cauzate de starea de incertitudine şi stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale – ţinându-se seama de perioada de referinţă, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art. 6 par. 1 C.E.D.O. (9 ani şi 27 de zile, astfel cum s-a detaliat anterior), dar şi de motivul concret care a determinat această durată (culpa repetată a autorităţilor în arhivarea greşită a dosarului, fapt ce a dus la lăsarea sa în nelucrare).

Sintetizând, Curtea reţine că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 998-999 C.civ. 1864 pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită (întârzierea nejustificată în soluţionarea dosarului nr. xxx/P/2006, imputabilă Parchetului de pe lângă Judecătoria B.), producerea unui prejudiciu moral reclamantului şi legătura de cauzalitate între faptă ilicită şi prejudiciu. În ce priveşte vinovăţia, s-a arătat în paragrafele anterioare că răspunderea statului are caracter obiectiv al răspunderii statului, independent de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental. În cauză s-a făcut aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale prevăzute de C.civ. 1864, iar nu de Legea nr. 134/2010 privind noul C.civ. invocat de reclamant (în vigoare de la 1.10.2011), având în vedere momentul de debut al faptei ilicite (25.02.2007). În plus, condiţiile atragerii acestui tip de răspundere civilă sunt similare în cele două acte normative.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 480 alin. 2 C.pr.civ., Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentinţa civilă nr. 945/11.12.2020 a Tribunalului Botoşani, în sensul că va admite în parte acţiunea, va obliga pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 3.000 EUR cu titlu de daune morale, va respinge în rest pretenţiile ca nefondate şi va păstra celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii (respectiv modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune).

Domenii speta

Spete similare