Decizie de impunere privind impozit imobil. Obligativitatea unei inspecţii fiscale în cazul emiterii deciziei de impunere

Rezumat:

Dispozițiile art. 131,130 din Codul de procedură fiscală invocate de către recurent privesc situațiile când este obligatorie întocmirea unui raport de inspecție fiscală ori când s-a dispus de către autoritatea fiscală efectuarea unei inspecții ori când este obligatorie audierea contribuabilului.

Dispozițiile art. 121 din Codul de procedură fiscală statuează că selectarea contribuabililor/plătitorilor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către organul de inspecţie fiscală competent, în funcţie de nivelul riscului. Or, cât timp reclamantul a depus declarația de impunere și există date suficiente pentru emiterea deciziei de impunere, neexistând niciun risc fiscal, nu este necesar a se demara o inspecție fiscală, aceasta nefiind obligatorie. Art. 95 al. 2 din Codul de procedură fiscală prevede că organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta stabileşte sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile legii, text de lege din care rezultă de asemenea că inspecția fiscală nu are caracter obligatoriu când se emite o decizie de impunere, fiind suficientă, în raport de împrejurările concrete, o verificare documentară. Mai mult, textul de lege învederat prevede în al. 4 că declarația de impunere este asimilată cu o decizie de impunere.

Hotărârea :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. – prin primar a solicitat a se dispune:

- anularea Deciziei de impunere nr. 105558/04.06.2019 pentru stabilirea impozitelor/ taxelor datorate de persoanele fizice;

- anularea Dispoziţiei privind respingerea contestaţiei nr.1617/15.07.2019 emisă de Municipiul B.;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 45.087,55 lei ca urmare a anulării Deciziei de impunere nr.105558/04.06.2019.

Solicită cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 242 din 18 iunie 2020 pronunţată de către Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A. criticând-o pentru nelegalitate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. .../86/2019 la data de 29.07.2020.

În motivarea recursului promovat, considerând că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488, alin.1, pct.8 Cod de procedură civilă, reclamantul învederează faptul că la data de 04.06.2019, Municipiul B. a emis Decizia de impunere nr.105558/04.06.2019 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice prin care s-a impus un debit în cuantum de 38.227 lei şi accesorii în sumă de 6.860,55 lei. Prin decizia de impunere contestată s-a calculat suma de 38,227 de lei cu titlu de impozit pentru suprafaţa de 217 mp a clădirii situată în Mun. B., .... În data de 11.06.2019 a achitat suma de 45.087,55 lei cu titlu de impozit pe clădiri conform chitanţei anexată prezentei. La data de 20.06.2019, în temeiul art.7 din Legea nr. 554/2004 a formulat o contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. 105558/04.06.2019 prin care a solicitat anularea deciziei. La data de 15.07.2019, pârâta a emis Dispoziţia nr.1617 prin care a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 105558/04.06.2019. Instanţa de fond în mod greşit nu a anulat Decizia de impunere nr. 105558/04.06.2019 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice şi a Dispoziţiei privind respingerea contestaţiei nr.1617/ 15.07.2019 emisă de Mun. B. În motivarea hotărârii recurate, Tribunalul Suceava în mod greşit a reţinut că, coroborând datele înscrise în autorizaţia de construire nr.151/2000 cu conţinutul declaraţiei fiscale completată şi semnată de către reclamant, rezultă, peste orice îndoială, că destinaţia imobilului este una mixtă, respectiv spaţiu nerezidenţial - parte, locuinţe rezidenţiale, la etaj. În primul rând, menţionează că suprafaţa de 217 mp nu are destinaţia nerezidenţială, clădirea situată în Mun. B., ... fiind clădirea în care locuieşte reclamantul împreună cu familia acestuia. Făcând trimitere la dispoziţiile lit. e, şi la cele cuprinse în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal din 6.01.2016, Titlul IX Impozite şi taxe locale - Capitolul I – Dispoziţii generale – Secţiunea 1 Definiţii, paragrafele 5 şi 7, subliniază că la lit. f a art. 453 din Codul fiscal, clădirea rezindenţială este definită ca fiind o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

Aducând în discuţie şi punctele 6 şi 7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal din 06.01.2016, Titlul IX Impozite şi taxe locale - Capitolul I - Dispoziţii generale - Secţiunea 1 Definiţii, subliniază faptul că, în condiţiile în care clădirea situată în Mun. B., .... are destinaţia de locuinţă, nu a fost închiriată şi nici dată spre folosinţă unei persoane juridice care să desfăşoare o activitate comercială, consideră că în mod greşit  s-a calculat impozitul prin raportare la o suprafaţă cu destinaţie nerezidenţială. Referitor la conţinutul declaraţiei fiscale reţinută de către instanţa de fond, învederează că aceasta a fost completată la solicitarea reprezentanţilor Primăriei Mun. B. cu informaţiile comunicate de aceştia, fiind condiţionată emiterea unul certificat fiscal de completarea acestei declaraţii şi achitarea sumei de 45.087,55 lei. Pentru eliberarea unui certificat de atestare fiscală necesar autentificării unul contract de vânzare - cumpărare, soţia reclamantului, dna C. s-a deplasat la Primăria Mun. B. şi a formulat o cerere în acest sens. Reprezentanţii Primăriei Mun. B. i-au comunicat că pentru eliberarea acestui certificat fiscal este necesară depunerea unei declaraţii fiscale. Fiind o persoană în vârstă de 78 de ani, aceasta a completat şi semnat declaraţia fiscală cu menţiunile comunicate de către reprezentanţii Primăriei Mun. B. Cu alte cuvinte, soţia reclamantului a fost nevoită să completeze declaraţia fiscală cu menţiunea că destinaţia imobilului este una mixtă. După depunerea acestei declaraţii, intimata a adus la cunoştinţa soţiei reclamantului faptului că trebuie să achite suma de 45.087,55 lei cu titlu de impozit calculat conform menţiunilor din declaraţia fiscală. Având nevoie de certificatul de atestare fiscală pentru autentificarea contractului de vânzare - cumpărare, soţia reclamantului a achitat suma de 45.087,55 lei. Achitarea acestei sume nu poate reprezenta o recunoaştere şi o acceptare a modalităţii de calcul, dovadă în acest sens fiind chiar formularea contestaţiei şi a cererii de chemare în judecată. De asemenea, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că impunerea retroactivă a impozitului în sensul recalculării acestuia pentru anii 2016, 2017 şi 2018 este legală. Totodată, consideră nelegală şi calcularea de majorări de întârziere pentru impozitul recalculat pentru anii 2016, 2017 şi 2018 în condiţiile în care organul fiscal nu i-a comunicat nicio înştiinţare anterioară. Din analizarea chitanţelor emise în anii anteriori se poate observa că în cuprinsul acestora nu se face nicio referire la existenţa unor debite şi/sau majorări neachitate. Totodată, reaminteşte art. 97 din Codul de procedură fiscală care reglementează forma şi conţinutul deciziei de impunere astfel: decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi tipul creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă. Din analizarea deciziei de impunere contestată rezultă că aceasta nu îndeplineşte nici exigenţele impuse de către art. 97 coroborat cu art. 46 Cod de procedură fiscală, în sensul că nu cuprinde perioada pentru care a fost calculată suma impută, baza de impozitare, cuantumul acesteia, motivele de fapt şi de drept şi nici menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului. Referitor la perioada pentru care a fost calculat impozitul, menţionează că în cuprinsul deciziei de impunere contestată se face referire numai la termenele de plată, însă nu rezultă cu exactitate şi perioadele pentru care au fost calculate impozitele şi majorările. Baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia - în cuprinsul deciziei contestate nu se face referire la valoarea de impozitare şi nu se menţionează procentul aplicat bazei de impozitare. Din analizarea menţiunilor din cuprinsul deciziei de impunere se poate observa că diferă pentru anii 2016, 2017 şi 2018 fie valoarea de impozitare fie procentul aplicat la valoarea de impozitare sau chiar ambele, însă aceste elemente ar fi trebuit menţionate în cuprinsul deciziei tocmai pentru a se putea analiza legalitatea acestora chiar şi de către o instanţă de judecată. Art. 97 din Codul de procedură fiscală prevede foarte clar că decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi tipul creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru flecare perioadă impozabilă. Temeiul de drept - simpla referire la prevederile Legii nr. 207/2015 nu este suficientă pentru a îndeplini exigenţa motivării în drept a deciziei de impunere contestată. Inexistenţa unui raport de inspecţie fiscală şi nerespectarea dreptului contribuabilului de a fi asculta. O condiţie de legalitate a deciziei de impunere este existenţa unui raport de inspecţie fiscală care să cuprindă printre altele şi constatările organului fiscal local referitoare la suma imputată. O decizie de impunere nu poate fi emisă fără a exista în prealabil un raport de inspecţie fiscală. Această condiţie este impusă de art. 131 alin. 4 Cod pr. fiscal, aplicabil speţei care prevede că Raportul de inspecţie fiscală stă la baza emiterii: a) deciziei de impunere, pentru diferenţe în plus sau în minus de obligaţii fiscale principale aferente, diferenţelor de baze de impozitare. Deci o decizie de impunere poate fi emisă de organul fiscal, în baza unei inspecţii fiscale prealabile realizată de organul fiscal local, cum este cazul de faţă, respectiv de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, după cum prevede art. 17 alin. 1 şi 3 Cod pr. fiscală. În ceea ce priveşte actul care se întocmeşte cu ocazia inspecţiei fiscal, acesta este reprezentat de raportul de inspecţie fiscală după cum prevede art. 131 Cod pr. fisc. intitulat rezultatul inspecţiei fiscale. Rolul raportului de inspecţie fiscală este unul de o importanţă deosebită, în condiţiile în care acesta cuprinde atât constatările inspecţiei fiscale din punct de vedere faptic şi legal, dar mai ales punctului de vedere al contribuabilului reglementat de art. 130 alin. 5 Cod pr. fiscal. Deci fără un raport de inspecţie fiscală nu poate fi emisă o decizie de impunere. Referitor la audierea contribuabilului/plătitorului menţionează că în cuprinsul deciziilor de impunere contestate nu se face nicio referire la dreptul contribuabilului de a fi audiat. Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că, decizia de impunere a fost emisă cu încălcarea flagrantă a dreptului contribuabilului de fi audiat, reglementat de art. 9 alin. 1 Cod pr. fiscală. Raportul de inspecţie fiscal cuprinde atât constatările inspecţiei fiscale din punct de vedere faptic şi legal, dar mai ales punctul de vedere al contribuabilului reglementat şi de art. 130 alin. 5 Cod pr. fiscal. Faptul că nu a fost întocmit un raport de inspecţie care să stea la baza emiterii decizie de impunere echivalează cu încălcarea dreptului la apărare dar şi dreptul contribuabilului dea fi ascultat. Prin urmare, nerespectarea dreptului contribuabilului de a fi audiat înainte de emiterea deciziei de impunere, a produs încălcarea unui principiu fundamental al raporturilor juridice fiscale, reglementate de art. 9 Cod pr. fisc, şi a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei de impunere. Totodată, menţionează că în data de 28.06.2019, reclamantul A. personal a depus o completare la contestaţia înregistrată sub nr. 10980/20.06.2019 prin care a solicitat comunicarea tuturor documentelor care au stat la baza emiterii deciziei de impunere şi din care rezultă valoarea de impozitare în cuantum de 505.610 lei. Prin această completare a contestat în mod expres valoarea de impozitare calculată de către pârâtă întrucât clădirea nu este terminată şi exteriorul clădirii nu este finalizat. Anexat acestei completări a contestaţiei a depus şi documentele eliberate de Oficiul Registrului Comerţului din care rezultă că societatea D. SRL, care a avut sediul social în social în respectiva clădire a fost radiată încă din anul 2012. Prin Dispoziţia nr.1617 privind respingerea contestaţiei formulată, pârâta nu a răspuns la motivele invocate în cadrul contestaţiei şi nici la solicitările şi argumentele din cererea completatoare.

Având în vedere argumentele expuse, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul anulării Deciziei de impunere nr. 105558/04.06.2019 pentru stabilirea impozitelor / taxelor datorate de persoanele fizice, anularea Dispoziţiei privind respingerea contestaţiei nr. 1617/15.07.2019 emisă de Mun. B. şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 45.087,55 lei ca urmare a anulării Deciziei de impunere nr.105558/04.06.2019. De asemenea, în temeiul art. 453 Cod de procedură civilă, solicită obligarea pârâtei şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezente cauză atât din fond cât şi din recurs.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 Cod de procedură civilă, art.8 din Legea nr.554/2004 precum şi pe toate celelalte prevederi legale menţionate în cuprinsul cererii.

În dovedire, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri precum şi orice altă probă ar rezulta din dezbateri.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 17.08.2020 intimatul pârâtul Municipiul B. – prin primar, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca temeinică şi legală. În sensul solicitat, reiterează susţinerile expuse în faţa instanţei de fond. Astfel, în concret, învederează că imobilul situat în municipiul B., str.. a fost încadrat în categoria „clădiri cu destinație mixtă”. Consideră esențial pentru soluționarea cauzei faptul că coproprietara imobilului în discuţie şi-a asumat destinaţia mixtă a clădirii prin completarea şi semnarea declaraţiei pentru stabilirea impozitului prin clădire cu destinaţia mixtă/nerezidenţială nr. 105940/4.06.2019. Subliniază că, deşi recurentul a denunţat acum caracterul exclusiv rezidenţial al întregii construcţii, nu a făcut nicicând vreun demers în sensul schimbării destinaţiei înscrise în autorizaţia de construcţie, şi, în plus coproprietarul, prin declaraţie fiscală a declarat caracterul mixt al imobilului. Referitor la stabilirea în sarcina contribuabilului o obligaţiilor fiscale pentru perioada 2016-2019, face trimitere la prevederile art. 110 alin. 1 şi 2 Cod procedură fiscală. Solicită a se observa că edificatoare în soluţionarea prezentei cauze este comportamentul recurentului. În acest sens, învederează că la data de 3.06.2019 C. a declarat destinaţia mixtă a imobilului. La data de 4.06.2019 contestatorul a completat şi depus în instituţie declaraţia de impunere nr. 105940/ 4.06.2019 în care a declarat destinaţia mixtă a imobilului. La data de 4.06.2019 a fost emisă decizia de impunere nr. 105558/4.06.2019 pentru primirea căreia a semnat soţia contestatorului, coproprietară a imobilului. La data de 11.06.2019 contestatorul a achitat integral suma prin decizia de impunere cu chitanţa seria 146272 nr. 00121597. La data de 11.06.2019 a fost eliberat Certificatul fiscal nr. 105557 care atestă achitarea impozitului datorat de contestator. La data de 12.06.2019 contestatorul a înregistrat cererea de scoatere de pe rolul fiscal al imobilului impozitat ce a fost înstrăinat prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 1787/1/06.2019. Enumerarea faptelor anterior expuse, dovedesc declararea de către recurent a destinaţiei mixte a imobilului şi plata impozitului aferent, fără vreo constrângere din partea instituţiei. Faţă de argumentele prezentate, consideră că impunerea a fost corect realizată raportat la dispoziţiile speciale în materie prin raportarea lor la destinaţia imobilului.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi motivelor de recurs invocate, Curtea reţine că recursul formulat nu este întemeiat.

Referitor la motivele de recurs privind caracterul rezidențial al imobilului, Curtea reține că nu sunt întemeiate. Art. 453 Cod Fiscal prevede următoarele:

„ În înţelesul prezentului titlu, expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) activitate economică - orice activitate care constă în furnizarea de bunuri, servicii şi lucrări pe o piaţă;

b) clădire - orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcţiile reprezentând turnurile de susţinere a turbinelor eoliene;

c) clădire-anexă - clădiri situate în afara clădirii de locuit, precum: bucătării, grajduri, pivniţe, cămări, pătule, magazii, depozite, garaje şi altele asemenea;

d) clădire cu destinaţie mixtă - clădire folosită atât în scop rezidenţial, cât şi nerezidenţial;

e) clădire nerezidenţială - orice clădire care nu este rezidenţială;

f) clădire rezidenţială - construcţie alcătuită din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii;

Dispozițiile HG nr. 1/2016 privind normele metodologice ale Codului fiscal, prevăd următoarele:

(1) În înţelesul art. 453 lit. e) din Codul fiscal, în categoria clădirilor nerezidenţiale sunt incluse acele clădiri care sunt folosite pentru activităţi administrative, de agrement, comerciale, de cult, de cultură, de educaţie, financiar-bancare, industriale, de sănătate, sociale, sportive, turistice, precum şi activităţi similare, indiferent de utilizare şi/sau denumire, fără ca aceasta să intre în categoria clădirilor rezidenţiale.

(2) Structurile de primire turistice sunt considerate clădiri nerezidenţiale.

(3) Clădirile sau spaţiile din acestea unde se înregistrează sedii secundare şi puncte de lucru se consideră că sunt folosite în scop nerezidenţial.

(4) Clădirile în care nu se desfăşoară nicio activitate sunt considerate rezidenţiale sau nerezidenţiale în funcţie de destinaţia care reiese din autorizaţia de construire.

De exemplu, sunt clădiri nerezidenţiale: o clădire de birouri, un magazin, o fabrică, o clădire unde se desfăşoară activitate de asigurare, un spital, o şcoală, un hotel.

6. (1) În înţelesul art. 453 lit. f), clădirile rezidenţiale sunt clădiri folosite pentru locuit, alcătuite din una sau mai multe camere, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisfac cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii şi care nu sunt folosite pentru desfăşurarea unor activităţi economice.

(2) Clădirile în care nu se desfăşoară nicio activitate sunt considerate rezidenţiale dacă aceasta este destinaţia care reiese din autorizaţia de construire.

7. Pentru încadrarea în una dintre categoriile de la art. 453 lit. d) - f) din Codul fiscal, se are în vedere destinaţia finală a clădirilor, inclusiv în cazul în care acestea sunt utilizate de alte persoane decât proprietarii lor, precum şi modul de înregistrare a cheltuielilor cu utilităţile. Proprietarii clădirilor vor anexa la declaraţiile fiscale orice document din care reiese destinaţia clădirii, precum: contracte de închiriere, contracte de comodat, autorizaţii de construire şi orice altele documente justificative.

Din cuprinsul dispozițiilor legale învederate rezultă că destinația clădirii este aceea care rezultă din cuprinsul contractului de închiriere, contract de comodat ori autorizația de construcție. În situația în care în clădire nu se desfășoară nicio activitate, de asemenea, destinația este aceea care rezultă din cuprinsul autorizației de construcție. Or, în cauză, din cuprinsul autorizației de construcție, rezultă că parterul are destinația de patiserie, birouri și miniterasă, iar etajul 1 locuință. Această stare de fapt este confirmată chiar de către reclamantă prin depunerea declarației fiscale nr. 105940/04.06.2019, unde suprafața de 217 mp (parte din suprafața totală), apare expres menționată cu titlu de destinație nerezidențială. Împrejurarea că nu ar fi folosită efectiv pentru destinația menționată în autorizația de construcție și că societatea comercială care a avut sediul social în clădire a fost radiată, nu prezintă relevanță în condițiile nu apare cu destinația de locuință în declarația fiscală ci cu destinația nerezidențială. Dacă a intervenit o modificare a destinației clădirii, acest aspect trebuia adus la cunoștința autorității fiscale printr-o declarație de impunere, lucru care nu s-a întâmplat, din contră, s-a indicat în continuare caracterul nerezidențial. De altfel, în situația schimbării folosinței, art. 461 al. 6 Cod fiscal impunea proprietarului clădirii depunerea unei noi declarații de impunere în care să arate modificarea intervenită.

Nu pot fi reținute nici motivele de recurs privind nemotivarea actului administrativ.

Art. 46, 97 Cod procedură fiscală au următorul conținut

ART. 46

Conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică.

(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:

a) denumirea organului fiscal emitent;

b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;

c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;

d) obiectul actului administrativ fiscal;

e) motivele de fapt;

f) temeiul de drept;

g) numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;

h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila organului fiscal emitent;

i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia;

j) menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.

(3) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică cuprinde elementele prevăzute la alin. (2), cu excepţia elementelor prevăzute la lit. h).

(4) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal central se semnează cu semnătura electronică extinsă a Ministerului Finanţelor Publice, bazată pe un certificat calificat.

(5) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal local se semnează cu semnătura electronică extinsă a autorităţii administraţiei publice locale din care face parte organul fiscal local emitent, bazată pe un certificat calificat.

(6) Actul administrativ fiscal emis în condiţiile alin. (2) şi tipărit prin intermediul unui centru de imprimare masivă este valabil şi în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie.

(7) Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.*) se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care se emit, în condiţiile alin. (6), de către organul fiscal central.

ART. 97 Forma şi conţinutul deciziei de impunere

Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi tipul creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă.

Contrar susținerilor recurentului, Curtea reține că în cuprinsul deciziei de impunere este menționată atât baza de impunere, cât și sumele datorate defalcate pe perioade, așa cum rezultă din cuprinsul termenelor de plată. Câtă vreme nu există o dispută asupra identității imobilului, iar reclamanta a depus o declarație de impunere, nu poate susține că nu cunoaște baza de impozitare. Mai mult, din cuprinsul dispoziției de soluționare a contestației, rezultă că pârâta a învederat detaliat perioadele pentru care s-a calculat impozitul și modalitatea de calcul pentru fiecare an în parte. Așadar, raportat la această stare de fapt, reclamanta dispunea de date suficiente din care să înțeleagă perioadele pentru care s-a stabilit impozitul și cuantumul pentru fiecare perioadă, putând formula apărări concrete privind un eventual calcul eronat.

Neîntemeiate sunt și susținerile privind lipsa raportului de inspecție fiscală și neaudierea contribuabilului. Dispozițiile art. 131 ,130 Cod procedură fiscală invocate de către recurent privesc situațiile când este obligatorie întocmirea unui raport de inspecție fiscală ori când s-a dispus de către autoritatea fiscală efectuarea unei inspecții ori când este obligatorie audierea contribuabilului.

Dispozițiile art. 121 Cod procedură fiscală statuează că selectarea contribuabililor/ plătitorilor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către organul de inspecţie fiscală competent, în funcţie de nivelul riscului. Nivelul riscului se stabileşte pe baza analizei de risc. Or, în cauză, întrucât reclamantul a depus declarația de impunere și existau date suficiente pentru emiterea deciziei de impunere, neexistând niciun risc fiscal, autoritatea nu a considerat necesar să demareze o inspecție fiscală, aceasta nefiind obligatorie. Pe de altă parte art. 95 al. 2 Cod procedură fiscală prevede că organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta stabileşte sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile legii, text de lege din care rezultă de asemenea că inspecția fiscală nu are caracter obligatoriu când se emite o decizie de impunere, fiind suficientă, în raport de împrejurările concrete, o verificare documentară. Mai mult, textul de lege învederat prevede în alin. 4 că declarația de impunere este asimilată cu o decizie de impunere, dispoziție care susține de asemenea apărările pârâtului în sensul că nu trebuia efectuată o inspecție fiscală. Cum inspecția fiscală nu era necesară, apărările privind neaudierea contribuabilului în cadrul inspecției, nu pot fi reținute. De altfel, așa cum s-a arătat, existau date suficiente pentru emiterea deciziei de impunere, inclusiv declarația fiscală a reclamantului, nefiind necesare lămuriri suplimentare. În plus, trebuie reținut că, art. 9 alin. 2 lit c Cod procedură fiscală prevede că audierea contribuabilului nu este obligatorie atunci când se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere.

Domenii speta

Spete similare