Inadmisibilitate. Acţiune promovată în temeiul Legii contenciosului administrativ, având ca obiect obligarea la încadrare cu contract individual de muncă

Rezumat:

Conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Astfel, pentru a fi aplicabile aceste dispoziții legale, este necesar ca atingerea dreptului pretins a fi încălcat să se realizeze printr-un act administrativ. Or, refuzul de încheiere a contractului individual de muncă nu poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ, acest contract nefiind un act administrativ.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 24.03.2020 sub nr. ../40/2019*, reclamantele A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei C., obligarea pârâtei la încadrarea cu contract individual de muncă în funcţia de asistent personal a reclamantei A. pentru persoana cu handicap grav, respectiv reclamanta B., începând cu data înregistrării cererii depuse în acest sens la Primăria comunei C., respectiv 20.09.2019; obligarea pârâtei la plata salariului corespunzător contractului individual de muncă în funcţia de asistent personal, cu efect retroactiv, de la data formulării solicitării, respectiv 20.09.2019; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 233 din 09.07.2020, Tribunalul Botoşani - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei C., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii primei instanţe.

Au arătat că, în drept, îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 498 alin. 1 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, respectiv greşita aplicare a normelor de drept material. Cu privire la admisibilitatea cererii şi pe fondul acesteia invocă dispoziţiile art. 4, 5, 6, 7 , 9, 31, 33, 35, 36, 39 şi 40 din Legea nr. 448/2006.

Reclamantele recurente susţin că, în fapt conform dispoziţiilor legale anterior invocate, autoritatea publică competentă, în cazul de faţă Primăria com. C., are obligaţia să asigure fructificarea drepturilor recunoscute de lege persoanelor încadrate în grad de handicap, inclusiv sub forma încheierii unui contract individual de muncă pentru asistentul personal, conform art. 35, 36, în maxim 30 de zile de la înregistrarea cererii. Precizează că dreptul în sine nu poate fi contestat atât timp cât reclamanta apelanta B. beneficiază de încadrare în grad de handicap cu însoțitor, nerevizuibil. Apreciază că, prin hotărârea recurată, instanţa de fond nu a analizat fondul cauzei, ci a respins cererea ca inadmisibilă, pe considerentul că art. 2 lit. o şi art. 8 alin. 1 din Legea 554/2004 condiționează existenta raportului administrativ de existenţa unei vătămări produse printr-un act administrativ, iar contractul individual de muncă nu este un act administrativ. Consideră că problema care se pune în cauza de faţă constă în clasificarea raportului juridic născut prin efectul art. 35 şi 36 din Legea 448/2006, respectiv dacă litigiul prin care se urmăreşte fructificarea acestui drept intra sub jurisdicţia dreptului muncii sau dacă el este un litigiu de contencios administrativ. Susţine că este de necontestat faptul că, conform art. 39 alin. 2 din Legea nr. 448/2006, modalitățile şi condiţiile de încheiere, modificare şi încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003 deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor sunt cele specifice unui raport de muncă, iar forma contractului va fi cea specifică unui contract de muncă. Învederează că speţa de faţă este atipică deoarece încheierea contractului individual de muncă nu este lăsată la latitudinea părţilor, ci aceasta are un caracter imperativ, derivat din art. 35 si 36 din Legea 448/2006 care instituie în sarcina autorităţii publice obligaţia încheierii acestui contract. Contrar celor susţinute la finalul considerentelor sentinţei recurate, voinţa autorităţii publice este substituită de legiuitor, care instituie obligaţia imperativă de încheiere a contractului, dacă celelalte condiţii cerute de lege sunt îndeplinite, indiferent de voinţa autorităţii publice în cauză. Arată că noţiunea de "act administrativ" avută în vedere de art. 2 lit. o din legea contenciosului administrativ nu trebuie înțeleasă în sensul restrâns de înscris şi nu are în vedere înscrisul care urmează a fi încheiat ca urmare a exercitării obligaţiei legale, ci se referă la raportul juridic de natură legală premergător încheierii contractului, în virtutea căruia autoritatea publică are obligaţia de a încheia contractul, iar reclamanţii au dreptul legitim de a pretinde încheierea acestui contract. Susţin că abia după epuizarea acestui raport juridic, care este de contencios administrativ, urmează într-adevăr a se încheia un contract de muncă ce este reglementat de Legea nr. 53/2004. Învederează că obligaţia autorităţii publice de a încheia contractul este de natură legală şi este corespondentă unui interes legitim al reclamantelor apelante, făcând parte din sfera raporturilor juridice de drept administrativ, litigiul de faţă fiind deci de natura contencios administrativă şi nu un litigiu de muncă. Precizează că abia după recunoaşterea dreptului/obligaţiei de încheiere a contractului individual de munca, urmează într-adevăr să se nască un raport de dreptul muncii care este guvernat de legislaţia specifică.

În concluzie, aprceiază că excepţia inadmisibilității trebuia respinsă ca nefondată şi cauza trebuia soluţionată pe fond, soluţia legală din recurs fiind aceea de casare a sentinţei recurate în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, ca urmare a aplicării greşite în cauza a normelor de drept reglementate de art. 35 si 36 din Legea 448/2006 şi a art. 2 lit. o si art. 8 alin. 1 din Legea 554/2004.

Pe fondul cererii, solicită sa se aibă în vedere atât argumentele din cererea iniţială, cât şi motivarea în drept a recursului, din care rezultă faptul că, beneficiind de încadrare în grad de handicap grav cu asistent personal prin certificatul nr. 4430/03.09.2019, B. are dreptul de a beneficia de asistent personal angajat prin contract individual de muncă, iar autoritatea publică are obligaţia de a încheia acest contract cu persoana aflată în gradul de rudenie prevăzut de art. 36 lit. e (A. fiind fiica persoanei în nevoie) şi care îndeplineşte celelalte condiţii cerute de art. 36 din Legea nr. 448/2006. Menţionează că, indiferent de susţinerile părţilor, după calificarea raportului juridic ca fiind unul de dreptul muncii, instanţa de fond avea obligaţia de a trimite cauza spre competentă soluţionare Secţiei I-a Civilă din cadrul Tribunalului Botoşani, spre competentă soluţionare în complet specializat de litigii de muncă, respingerea ca inadmisibilă fiind expresia unei judecăți formale, ce a evitat atingerea fondului cauzei.

Intimata pârâtă Primăria Comunei C. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor de recurs formulate, Curtea constată recursul ca fiind neîntemeiat.

Prin cererea de recurs s-a invocat că în mod greșit prima instanță nu a analizat fondul cauzei și a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând că art. 2 lit. o) și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 condiționează existența raportului administrativ de existența unei vătămări produse printr-un act administrativ, iar contractul individual de muncă nu este un act administrativ.

Contrar celor susținute de către recurente, Curtea observă că prin cererea de chemare în judecată acestea au solicitat „obligarea pârâtei la încadrarea cu contract individual de muncă în funcția de asistent personal” și „obligarea la plata salariului corespunzător contractului individual de muncă în funcția de asistent personal, cu efect retroactiv (...)”. Raportat la petitul acțiunii, Curtea constată că recurentele solicită protejarea unui drept ce este reglementat de legislația muncii, criticând refuzul instituției de încheiere a contractului individual de muncă.

Potrivit art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 reprezintă „refuz nejustificat de a soluționa o cerere, exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.”

De asemenea, conform art. 2 lit. o) din Legea nr. 554/2004 prin drept vătămat se înțelege „orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce atingere printr-un act administrativ.”

Prin act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă, sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Astfel, pentru a fi aplicabile aceste dispoziții legale, este necesar ca atingerea dreptului pretins a fi încălcat să se realizeze printr-un act administrativ.

Curtea constată că refuzul de încheiere a contractului individual de muncă nu poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ, acest contract nefiind un act administrativ.

Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la încheierea unui contract de muncă, act juridic civil care nu implică exercitarea autorităţii publice („în regim de putere publică”), ceea ce imprimă şi prezentei acţiuni natura juridică civilă, de litigiu de jurisdicţia muncii.

În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 496 alin. 1 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă – Legea nr. 134/2010 , art. 2 şi 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 266 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, reținând că nu există motive de casare de ordine publică pe care instanța să le poată invoca din oficiu, instanţa va respinge ca nefondat recursul reclamantelor.

Domenii speta

Spete similare