Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ca mijloc de probă. Aprecierea condiţiei urgenţei în dispunerea acestuia.

- art. 172 alin. 2, art. 282 Cod procedură penală

Condiţia urgenţei pentru dispunerea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică ţine, mai degrabă, de oportunitatea efectuării acestuia decât de legalitatea sa, dispozițiile art. 172 alin. 9 Cod procedură penală privind necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei putând fi interpretate prin raportare la necesitatea justei orientări a organelor de urmărire penală în efectuarea activităţii de cercetare atunci când este necesară opinia unui specialist, aspecte lăsate la aprecierea organului de urmărire penală, care nu este însă dispensat de indicarea concretă a caracterului urgent al măsurii, ca o condiţie impusă de necesitatea motivării tuturor actelor procesuale şi de caracterul de excepţie al acestui mijloc de probă, sub sancţiunea nulităţii relative, prev. de art. 282 Cod procedură penală, ca ultim resort pentru restabilirea legalităţii.

Prin încheierea pronunţată la data de 03.09.2018 de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Braşov, în dosarul nr. xxxx/62/2018/a1, s-au dispus, printre altele, admiterea cererilor şi excepțiilor invocate din oficiu şi în parte cele invocate de inculpaţii A. şi S.C. B. S.R.L. în cauză și s-a constatat nulitatea relativă a ordonanţei din data de 2 decembrie 2015 prin care s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico-științifică, dispunându-se înlăturarea din dosar a raportului de constatare tehnico-ştiințifică efectuat la data de 3.06.2016.

Pentru a dispune astfel, judecătorul prim sesizat a reţinut că în procedura de cameră preliminară S.C. B. S.R.L. a invocat nelegalitatea raportului de constatare tehnico-științifică raportat la următoarele considerente:

Urmărirea penală a început în anul 2014, iar continuarea urmăririi penale se efectuează din 2016 față de S.C. B. S.R.L.. În decembrie 2015 s-a dispus efectuarea raportului de constatare tehnico-științifică, la peste 4 ani de la momentul sesizării organelor de cercetare penală, perioadă în care nu au fost administrate alte probe, nefiind întrunite condițiile prev. de art. 172 alin. 9 Cod procedură penală (nu exista pericol de dispariție a probelor, de schimbare a unei situații de fapt, nu era necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei). S-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 282 Cod procedură penală, fiind nesocotite dispozițiile privind administrarea de probe, fiind încălcat și dreptul la apărare al inculpatei, acuzarea fundamentându-se și pe acest mijloc de probă; vătămarea cauzată nu poate fi înlăturată decât prin înlăturarea mijlocului de probă, o eventuală expertiză ce ar fi dispusă nefiind în măsură să remedieze viciile de echitabilitate, câtă vreme rămâne la dosar raportul de constatare pe baza căruia judecătorul își poate fundamenta soluția.

Această critică a fost apreciată ca întemeiată de către judecător, care a arătat următoarele:

Potrivit art. 286 alin. 2 Cod procedură penală, ordonanţa prin care organul de urmărire penală dispune în cauză trebuie să cuprindă: a) denumirea parchetului şi data emiterii; b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; d^1) atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată; e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; f) alte menţiuni prevăzute de lege; g) semnătura celui care a întocmit-o.

Elementele unei ordonanţe nu sunt facultative pentru organul de urmărire penală şi, cu unele excepţii, se regăsesc în toate actele emise cu acest titlu. Motivarea unei ordonanţe este de esenţa oricărei măsuri ce se dispune, în acest fel putând fi verificată legalitatea acesteia, inclusiv respectarea principiului dreptului la apărare; motivele de fapt ce au determinat dispoziţia de administrare a unei probe impune prezentarea acelor elemente ce se regăsesc în norma procedurală la care se referă; a aprecia în caz contrar conduce la concluzia că organul de urmărire penală poate da dispoziţia fără o motivare referitoare la chiar actul avut în vedere, fapt de natură a prejudicia interesele părţilor.

Potrivit art. 172 alin. 9 Cod procedură penală, „când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.” Niciuna dintre aceste situații nu a fost indicată în ordonanța procurorului din 2.12.2015 prin care s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico- ştiinţifică. Noțiunile de „urgență”, „pericol de dispariție a probelor”, „de modificare a unei situații de fapt” nu pot fi doar clamate, indicate ca atare cu precizarea textului de lege, ci ele trebuie să fie motivate suficient pentru a permite verificarea aspectelor pentru care nu s-a dispus; în caz contrar se poate ajunge la nesocotirea drepturilor părţilor din dosar, respectiv împiedicarea participării la procedură în condițiile legii și implicit vătămarea dreptului la apărare. În cauza de faţă însă lipseşte din cuprinsul ordonanţei criticate trimiterea la prevederile legale, respectiv indicarea, chiar şi formal, a unei situaţii de urgenţă.

Procedeul dispunerii unei constatări tehnico-ştiinţifice este prevăzut de procedura penală pentru situaţii excepţionale, ce reclamă urgenţa. Fiind prevăzută pentru situaţii speciale, aplicarea acestui procedeu trebuie motivată sau cel puţin să se identifice în cuprinsul motivării acea situaţie la care art. 172 alin. 9 Cod procedură penală se referă. La fel există şi alte situaţii ce reclamă urgenţa în cadrul unei proceduri judiciare, care de asemenea trebuie motivate (de exemplu, măsurile de supraveghere tehnică dispuse de procuror pentru o perioadă de 48 ore). În cuprinsul motivării ordonanței din 2 decembrie 2015 nu este indicat pericolul de dispariție a unor mijloace de probă, de lămurire urgentă a unei fapte sau împrejurări a cauzei, în condiţiile în care fapta este clar descrisă, fiind precizate şi persoanele care ar fi comis-o, ci este indicat doar scopul măsurii.

În cuprinsul ordonanței din data de 2 decembrie 2015 s-a reținut, cu titlu de fapt constatat, că reprezentanții celor două societăți comerciale, inculpate ulterior, au înregistrat cheltuieli nereale în sumă totală de 7888573 lei și 3828825 lei, iar motivul pentru care s-a dispus efectuarea raportului de constatare este acela al stabilirii prejudiciului cauzat bugetului de stat, respectiv: care este cuantumul prejudiciului cauzat bugetului general consolidat al statului de către reprezentanții S.C. B. S.R.L., ca urmare a înregistrării unor cheltuieli nereale în sumă totală de 7888573 lei.

Legea prevede administrarea unei probe cu respectarea condiţiilor de admisibilitate şi implicit de procedibilitate. A aprecia în sens contrar presupune a permite ca orice dispoziţie cu caracter special să fie aplicată ca normă cu caracter general, fără a ţine seama de prevederile procedurale, cu consecința încălcării drepturilor părţilor şi a prejudicierii intereselor acestora. Încălcarea drepturilor părţilor are loc chiar şi în situaţia în care la momentul emiterii ordonanţei de administrare a unei probe nu se dispusese continuarea urmăririi penale faţă de o persoană (art. 305 alin. 3 Cod procedură penală), în condiţiile în care autorul era cunoscut, se indică în clar care ar fi acţiunile care i se impută şi cu atât mai mult cu cât ulterior această probă (realizată de persoane care funcţionează în cadrul organelor judiciare) este apreciată în detrimentul altor solicitări cu acelaşi obiect venite din partea părţilor.

Referitor la momentul dispunerii efectuării raportului de constatare în cauză, s-a constatat că acesta s-a realizat mai înainte de continuarea urmăririi penale potrivit art. 305 alin. 3 Cod procedură penală. Chiar dacă acest mijloc de probă nu putea fi adus la cunoștința unui suspect întrucât nu se aplicaseră încă dispoziţiile legale amintite anterior, acest fapt nu acoperă eludarea dispoziţiilor legale prin nemotivarea dispoziţiei ce a impus aplicarea prevederilor art. 172 alin. 9 Cod procedură penală. Este adevărat că procurorul dispune la momentul la care are suficiente probe cu privire la continuarea urmăririi penale față de suspect, iar legiuitorul nu a prevăzut o limită în timp pentru aplicarea dispoziţiilor procedurale (şi nici nu este posibil așa ceva). Această situaţie însă nu permite aplicarea dispoziţiilor procedurale într-o manieră care atrage imposibilitatea pentru parte a-şi exercita ulterior corespunzător dreptul la apărare. Excepţia prevăzută în mod limitativ de dispoziţiile procedurale este transformată într-o regulă, de natură a prejudicia interesele părţilor atunci când nu este justificată de urgenţa care a impus-o. Procedând în această manieră s-a ajuns la excluderea părții de la procedură fapt ce i-a cauzat o vătămare, prin punerea acesteia în imposibilitate de a cunoaște datele dosarului şi de a solicita probe în timp util; vătămarea rezultă și din aceea că ulterior a solicitat efectuarea unei expertize, cu obiective ce vizau tocmai proba care a fost evitată prin dispoziția de efectuare a unui raport de constatare. Nu interesează dacă obiectivele propuse de parte în cererea de efectuare a unei expertize sunt sau nu pertinente, ci faptul că existența raportului de constatare de la dosar, a condus inclusiv la respingerea cererii în probațiune; de observat că la finalul ordonanței se menționează, urmare a respingerii motivate a primelor obiective propuse de inculpat pentru efectuarea expertizei, faptul că „în cauză nu se dorește a se stabili existența ori inexistența lucrărilor executate în teren, ori valoarea corespunzător stadiului fizic al acestora, ci plecând de la premisa că operațiunile înregistrate în contabilitate sunt nereale, astfel cum s-a reținut prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, să se precizeze de către un expert dacă există sau nu un prejudiciu cauzat bugetului de stat, iar în caz afirmativ care este cuantumul acestuia” (tocmai motivul pentru care se dispusese în precedent efectuarea raportului de constatare şi de acurateţea căruia depinde inclusiv posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 în vigoare la data la care s-ar fi comis fapta).

De asemenea, fiind dispusă mai înainte de continuarea urmăririi penale față de persoană, ordonanţa din data de 2.12.2015 prin care dispune asupra prevederilor art. 172 alin. 9 Cod procedură penală nu a putut fi contestată, ci s-a solicitat efectuarea unei expertize, cu atât mai mult cu cât în cauză, prin procesul-verbal din data de 23 mai 2017, s-a stabilit o altă situaţie de fapt.

Prin urmare, reţinând că ordonanţa din data de 2.12.2015 nu respectă criteriile prevăzute la art. 172 alin. 9 Cod procedură penală cu raportare la art. 286 alin. 2 lit. d Cod procedură penală, devin aplicabile dispoziţiile art. 102 alin. 2 Cod procedură penală şi art. 282 alin. 1 Cod procedură penală, constatându-se nulitatea relativă a ordonanței din data de 2 decembrie 2015 prin care s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică şi înlăturându-se de la dosar raportul de constatare tehnico-științifică efectuat în baza acesteia la data de 3.06.2016.

Împotriva acestei soluții, a formulat contestație procurorul.

Examinând situaţia procesuală a cauzei sub acest aspect şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, aşa cum acestea sunt aplicate în practica judecătorească, preluate în doctrina de specialitate şi analizate instituţional pentru unificarea practicii judiciare, Curtea – Completul de doi judecători de cameră preliminară a reținut următoarele.

Sediul materiei este prevăzut în dispoziţiile art. 172 alin. 9 Cod procedură penală, potrivit cărora atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.

Astfel cum se poate observa din textul legal incident, sunt prevăzute trei ipoteze în care se poate dispune efectuarea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, şi anume când există pericol de dispariţie a mijloacelor de probă sau când există un pericol de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Dacă în primele două situaţii caracterul urgent apare raportat la anumite situaţii expres prevăzute, precum sunt dispariţia mijloacelor de probă sau schimbarea unor situaţii de fapt, în cea de-a treia categorie apare prevăzută doar cerinţa ca procedeul probatoriu să fie necesar a fi administrat în mod urgent, fără nicio detaliere suplimentară, în scopul lămuririi unor aspecte probatorii, de orice fel ar fi acestea. Or, în lipsa altor circumstanţieri legale cade în sarcina organului de urmărire penală modalitatea de apreciere în cazuri concrete a situaţiilor având un astfel de caracter urgent, aşa cum cere textul legal incident.

Jurisprudenţa orientativă în materie este în acelaşi sens, instanţa supremă reţinând, în repetate rânduri şi de dată recentă, că nu este sancţionabilă procesual realizarea unei lucrări de constatare tehnico-ştiinţifică, sub aspectele de interes în cauză, a căror pertinenţă şi utilitate cade exclusiv în competenţa organului de urmărire penală. Astfel, în jurisprudenţa sa aceasta a arătat că „examinând această ordonanţă din perspectiva nulităţii relative, se constată că nu au fost încălcate dispoziţii legale care să determine o vătămare a drepturilor procesuale ale inculpaţilor, care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului. La momentul la care s-a dispus efectuarea acestei constatări, urmărirea penală se desfăşura in rem, fără ca inculpaţii să fi avut la acel moment vreo calitate procesuală, aşa încât, din această perspectivă, nu se poate constata încălcarea vreunui drept procesual. În acest sens, Înalta Curte – Completul de doi judecători de cameră preliminară are în vedere faptul că, în jurisprudenţa instanţei supreme, caracterul urgent al dispunerii efectuării unei asemenea constatări, a fost evaluat prin raportare la necesitatea justei orientări a organelor de urmărire penală în efectuarea activităţii de cercetare, când este necesar opinia unui specialist (Încheierea nr. 2176 din 26.06.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 558/54/2014/a1, Încheierea nr. 118 din 19.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 4397/1/2014, Încheierea nr. 1195 din 14.09.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 3203/2/2015, Încheierea nr. 798 din 20.10.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 2929/1/2015, Încheierea nr. 248 din 20.11.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 3552/1/2015, Încheierea nr. 242 din 07.03.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 524/64/2016/a1, Încheierea nr. 1045 din 10.11.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 682/2/2016/a1).

În speţă, o atare orientare a anchetei penale era necesară, având în vedere specificul faptelor vizate de acuzaţia penală, fiind vorba despre evaziunea fiscală comisă prin constituirea unor circuite comerciale şi financiare complexe, a căror desluşire implica examinarea de către un specialist a unor documente financiar contabile.

Faţă de aceste considerente, se apreciază că cererile inculpaţilor de excludere a mijlocului de probă constând în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sunt nefondate, deoarece nu se poate constata existenţa primeia dintre condiţiile cumulative prevăzute de lege pentru incidenţa nulităţii relative, respectiv încălcarea unei dispoziţii legale…

Faptul că nu s-a dispus efectuarea expertizei în cursul urmăririi penale nu reprezintă o problemă de legalitate, ci de oportunitate, iar aprecierea procurorului în sensul de a nu dispune efectuarea expertizei constituie un aspect ce nu poate fi cenzurat în procedura camerei preliminare. Se observă, astfel, că în cursul urmăririi penale nu este obligatorie efectuarea unei expertize în cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate, organul de urmărire penală având drept de opţiune în acest sens” (Încheierea nr. 31/C din 27.09.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în dosarul nr. 3506/1/2017/a1.1).

 Doctrina de specialitate privind acest subiect are aceeaşi orientare, subliniind că „cerinţa urgenţei nu constituie o veritabilă condiţie de legalitate a dispunerii efectuării unui raport de constatare, ci mai degrabă una de oportunitate a acestuia în vederea obţinerii cu celeritate a opiniei unui specialist atunci când nu se consideră a fi oportună parcurgerea procedurii contradictorii a expertizei” (M.Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ed. 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2017, pag. 496).

Eforturile instituţionale privind unificarea practicii judiciare converg în aceeaşi direcţie.

Astfel, s-a concluzionat, în unanimitate, ca fiind corectă opinia potrivit căreia că „nu poate opera sancţiunea excluderii mijlocului de probă constând în raportul de constatare tehnico-științifică, chiar și în ipoteza în care concluziile acestuia ar fi contrazise de întreg ansamblul probator, pentru argumentul că nu au fost respectate dispozițiile art. 172 alin. 9 Cod procedură penală. Situațiile menționate expres în textul de lege amintit se subsumează principiului aflării adevărului iar efectuarea unei constatări nu aduce atingere drepturilor părților/subiecților procesuali principali, câtă vreme concluziile formulate nu au valoare probatorie superioară, iar potrivit art. 172 alin. 12 Cod procedură penală, atunci când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert/concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize” (Minuta Întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel - Târgu Mureș, 29-30 septembrie 2016).

Cu toate acestea, Curtea, în acord cu judecătorul prim sesizat, a constatat că, într-adevăr, din cuprinsul ordonanţei criticate lipseşte trimiterea la prevederile legale aplicabile în materie, respectiv indicarea, chiar şi formal, a unei situaţii de urgenţă. Or, dispoziţiile legale incidente, atât cele de drept comun prevăzând că procurorul dispune prin ordonanţă motivată, cât şi cele speciale conţinând condiţiile dispunerii unei constatări tehnico-ştiinţifice, impun motivarea actului procesual de dispoziţie prin indicarea, într-o manieră adecvată specificului cauzei şi corespunzătoare circumstanţelor de drept şi de fapt, prin raportare inclusiv la datele concrete ale speţei, a situaţiei procesuale care a condus la necesitatea administrării acestui mijloc de probă.

Într-o astfel de cauză, apare necesară justificarea într-o manieră rezonabilă a necesităţii verificării şi lămuririi unor aspecte de interes ale cauzei, cu trimitere la aspectele de specialitate prezentând importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, în funcţie de specificul fiecărei speţe şi raportat la cerinţele de tipicitate ale infracţiunilor sesizate, precum relevarea unor documente financiar-contabile de interes specific şi circulaţia acestora, individualizarea unor circuite comerciale între diverşi actori comerciali ori alte aspecte de interes financiar-bancar şi fiscal, inclusiv consecinţele faţă de bugetul de stat a conduitei infracţionale astfel reţinute (prejudiciul), toate în scopul declarat al justei orientări a cercetărilor, într-o perspectivă ce nu suferă întârziere, inclusiv în sensul aplicabilităţii unor instituţii procesuale specifice precum luarea unor măsuri procesuale speciale cum este, de exemplu, sechestrul asigurător legal obligatoriu în scopul evitării sustragerii de la urmărire a bunurilor, în aşa fel încât să poată fi asigurat întregul cadru procesual pentru aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală şi civilă a acuzatului. Numai astfel poate fi justificată apelarea la acest mijloc de probă, a cărui caracter special nu poate fi contestat, acordând prioritate principiului aflării adevărului în detrimentul dreptului părţilor la apărare, aspect invocat şi de judecătorul de cameră prim sesizat, dar consacrat inclusiv în jurisprudenţa instanţei constituţionale, definind această instituţie juridică, astfel: „constatarea efectuată de specialist apare ca fiind actul procedural, efectuat în condiţii speciale, restrictive, în scopul prezervării unor mijloace de probă sau a datelor privind o anumită situaţie de fapt ori în situaţii în care este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei” (Decizia nr. 633/2018, paragr. 630).

Neprocedându-se astfel şi constatându-se neregularitatea procesuală, apare firească analiza incidenţei sancţiunii nulităţii relative, prev. de art. 282 Cod procedură penală, a cărui regim procesual, astfel cum s-a văzut în primă instanţă, implică, printre alte condiţii, şi aceea a producerii unei vătămări procesuale ce nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului procesual nelegal şi excluderea probei a cărei administrare a fost dispusă prin acesta, conform art. 102 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală.

Sub acest din urmă aspect privind cerinţa dovedirii vătămării procesuale prin neindicarea conform legii în cuprinsul ordonanţei a motivelor în fapt şi în drept, Curtea a constatat că, în cauza de faţă, ulterior administrării mijlocului de probă criticat constând în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, prin care s-a dispus stabilirea prejudiciului produs în speţă, la cererea aceloraşi părţi interesate, procurorul a dispus efectuarea unei expertize, realizate în condiţiile legii şi chiar cu participarea unui expert desemnat la cererea părţilor, având un obiect identic cu cel al lucrării de constatare tehnico-ştiinţifică, motiv pentru care eventuala neregularitate constând în lipsa posibilităţii exercitării dreptului la apărare în cadrul celei dintâi proceduri nu mai poate subzista din moment ce părţile interesate au fost alăturate procedurilor celui din urmă procedeu probatoriu al expertizei, fiind în măsură să-şi apere, în mod direct şi nestingherit, toate interesele propriei cauze, în deplină transparenţă şi disponibilitate procesuală.

Considerentul de primă instanţă că „existenţa raportului de constatare de la dosar a condus inclusiv la respingerea cererii în probaţiune”, nu poate fi primit în condiţiile în care obiectivul acestui raport a fost exclusiv calcularea prejudiciului în cauză, reluat apoi în expertiza dispusă la cererea părţilor. În acest context, respingerea altor obiective propuse, cu motivarea că „în cauză nu se doreşte a se stabili existenţa ori inexistenţa lucrărilor executate în teren, ori valoarea corespunzător stadiului fizic al acestora, ci plecând de la premisa că operaţiunile înregistrate în contabilitate sunt nereale, astfel cum s-a reţinut prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, să se precizeze de către un expert dacă există sau nu un prejudiciu cauzat bugetului de stat, iar în caz afirmativ care este cuantumul acestuia”, ţine de aprecierea organului de urmărire penală, care a înţeles atunci să-şi fundamenteze probatoriul privind caracterul fictiv al operaţiilor comerciale – principala teză probatorie a infracţiunii de evaziune fiscală obiect al cauzei – pe alte mijloace de probă decât raporturile de specialitate dispuse şi efectuate în cauză. Or, verificarea modului de soluţionare a cererilor referitoare la încuviinţarea administrării de probe în cursul urmăririi penale nu intră în competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară, neputând fi făcută o analiză a relevanţei şi utilităţii probei, procurorul având deplina libertate şi responsabilitate să aprecieze asupra acestor aspecte.

Cu privire la critica părţilor în sensul că odată astfel viciat, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică are a fi înlăturat din probatoriu în condiţiile în care probele administrate în cursul procesului penal nu au o valoare dinainte stabilită şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, o eventuală expertiză nefiind în măsură să remedieze viciile de echitabilitate ale procedurilor din cursul urmăririi penale, în condiţiile în care raportul specialistului antifraudă ar rămâne în continuare la dosar şi ar putea fi utilizat de către instanţa de judecată la fundamentarea unei soluţii în cauză – Curtea a considerat că această abordare eludează regimul nulităţilor procesuale, sub aspectul condiţiei nulităţii relative, diferenţiat de nulitatea absolută, a posibilităţii înlăturării vătămării, convertind orice nulitate relativă într-o nulitate absolută, în condiţiile în care, deşi situaţia procesuală criticată apare ca fiind remediată, actul procesual iniţial se cere în continuare a fi înlăturat. Or, Curtea a subliniat că de esenţa nulităţii relative este tocmai existenţa unui mecanism compensatoriu, în măsură să remedieze neregularitatea şi să restabilească echitabilitatea procedurii, ceea ce s-a şi concretizat în prezenta cauză prin efectuarea expertizei având acelaşi obiect cu constatarea tehnico-ştiinţifică, criticată doar sub aspectul extrinsec privind lipsa motivării dispunerii sale şi imposibilitatea alăturării părţilor interesate la procedură, viciu acoperit pe deplin în cadrul procedurii expertizei, cu privire la care părţile au fost încunoştinţate şi la care chiar au participat prin expertul lor recomandat, formulând concluzii proprii odată cu expertul desemnat.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, reţinându-se că, „în procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură” (Decizia nr. 787/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 4 şi 10 din Codul de procedură penală).

De altfel, cu privire la regimul nulităţilor procesuale, privit prin prisma asigurării unui just echilibru între interesul public şi interesul particular al părţilor interesate, instanţa constituţională s-a exprimat recent stabilind liniile directoare de urmărit în materie, astfel: „Cadrul procesual conferit părţilor interesate trebuie să asigure un minim standard pentru exercitarea drepturilor procesuale şi nu un impediment insurmontabil în desfăşurarea procedurilor penale, în scopul pentru care au fost create, respectiv aflarea adevărului. Echitatea procedurii în ansamblu este evaluată prin raportare la echilibrul ce trebuie menţinut între interesele personale ale suspectului/inculpatului şi interesul general, al statului, de a trage la răspundere penală persoanele care se fac vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Tocmai de aceea nu orice încălcare a unei norme legale atrage sancţiunea nulităţii absolute (când vătămarea este prezumată de drept). În celelalte situaţii, încălcarea anumitor dispoziţii legale trebuie să atragă sancţiunile corespunzătoare, însă nu mai înainte de a se verifica, în mod individualizat şi prin raportare la circumstanţele cauzei, dacă încălcarea este gravă şi justifică sancţionarea. În acest scop au fost reglementate nulităţile relative, condiţionate de existenţa unor vătămări şi care nu pot fi înlăturate altfel decât prin desfiinţarea unui act procedural, procesual viciat. Sancţiunea cea mai gravă trebuie reglementată în mod riguros, clar şi fără echivoc, astfel încât, în asigurarea procedurii penale echitabile pentru toate părţile implicate, şi Ministerul Public să îşi îndeplinească rolul constituţional constând în apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi a libertăţilor tuturor cetăţenilor, inculpaţi, părţi civile, persoane vătămate, deopotrivă” (Decizia nr. 633/2018, paragr. 320).

Astfel de considerente nu au deloc caracter de noutate şi se înscriu în vechea concepţie consacrată doctrinar privind această condiţie a laturii substanţiale a nulităţii virtuale, în sensul că „anularea actului constituie deci o soluţie subsidiară la care se recurge numai dacă vătămarea nu poată fi înlăturată pe altă cale. În felul acesta se evită neajunsurile unei proceduri formaliste, folosindu-se mijloacele procedurale simple care nu duc la operaţiuni complicate şi la întârzieri în desfăşurarea procesului” (V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. V, ed. a II-a, Editura Academiei Române şi Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003, pag. 407).

Pentru aceste motive, Curtea, în baza art. 4251 alin. 7, pct. 2, lit. a) Cod procedură penală rap. la art. 347 Cod procedură penală, a admis contestaţia procurorului împotriva încheierilor judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Braşov, pronunţate la data de 03.09.2018 şi la data de 09.10.2018, în dosarul cu nr. xxxx/62/2018/a1, pe care le-a desfiinţat sub aspectul soluţiei privind cererea de constatare a nulităţii ordonanţei procurorului din data de 02.12.2015, în baza căreia s-a dispus efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică în cauză, şi rejudecând cauza a înlăturat dispoziţiile prin care s-a constatat nulitatea relativă şi s-a dispus înlăturarea din dosar a ordonanţei respective a procurorului şi a mijlocului de probă constând în raportul respectiv de constatare tehnico-ştiinţifică.

Domenii speta

Spete similare