Prescripţia dreptului la acţiune.

- art. 2210 alin. 1, art. 2523 – 2531 art. 2532 şi 2537 din Noul Cod civil.

Termenul de prescripţie în situaţia regresului asigurătorului persoanei păgubite în contra persoanei vinovate, nu curge de la data plăţii îndemnizației de către asigurător ci de la data când acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin Decizia civilă nr. 694/A/12.04.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosar nr. […] s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SOCIETATEA A. S.A. - în faliment, prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 4524/08.05.2018, pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a menţinut-o.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Autoturismul cu nr. […] proprietatea numitului C., pe str. D. a fost avariat din cauza mai multor gropi aflate în carosabil.

Autoturismul în cauză era asigurat CASCO la SOCIETATEA A. S.A., în baza Poliţei  Euro CASCO nr. […].

Asiguratul C. a formulat cerere despăgubire la data de 27.08.2013 (f. 6 dosar fond) pentru suma de 6.895,92 lei, suma fiind plătită de asigurător, în mai multe tranşe în perioada 29.08.2013 - 01.11.2013.

La dosarul cauzei (f. 7 dosar fond) s-a depus un act de evaluare a pagubelor şi stabilire a despăgubirilor în care se arată că la data de 25.07.2013 se aprobă acordarea despăgubirii de 6.522,87 lei.

Acţiunea pentru recuperarea prejudiciului a fost introdusă de reclamantă la Judecătoria Braşov la data de 31.08.2016.

Prima instanţă a admis în mod corect excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fiind respinsă acţiunea ca prescrisă.

Astfel, potrivit art. 2517 Noul Cod civil, termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen, iar conform art. 2528 alin. 1 din acelaşi act normativ, prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauza de faţă, reclamata apelantă asigurător a evaluat pagubele, existând la dosarul cauzei (f. 7 dosar fond) un act de evaluare a pagubelor şi stabilire a despăgubirilor, în care se arată că la data de 25.07.2013 se aprobă acordarea despăgubirii de 6.522,87 lei.

De asemenea asiguratul C. a formulat cerere despăgubire la data de 27.08.2013 (f. 6 dosar fond) pentru suma de 6.895,92 lei.

Reclamanta din cauza de faţă a formulat o acţiune în regres conform art. 58 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data introducerii), care dispune că asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

Prin urmare reclamanta s-a subrogat în toate drepturile asiguratului plătit, C., fiindu-i aplicabile pe prescripţie dispoziţiile art. 2528 alin. 1 Noul Cod civil.

Acesta din urmă, ca şi reclamanta, cunoştea cel mai târziu la data de 25.07.2013 atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, având în vedere actul de evaluare a pagubelor şi stabilire a despăgubirilor.

Contrar celor susţinute de apelantă termenul de prescripţie nu curge de la data plăţii, ci de la data când a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Dacă termenul ar curge în funcţie de plăţile efectuate s-ar ajunge ca o acţiune prescriptibilă să devină imprescriptibilă ca urmare a neefectuării plăţilor la timp.

Instanţa de apel a mai reţinut că în cauză nu există nici un motiv de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cum cursul prescripţiei a început să curgă la data de 25.07.2013, iar acţiunea de recuperare a sumei a fost introdusă la Judecătoria Braşov la data de 31.08.2016, reiese că a fost depăşit termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 Noul Cod civil, care s-a împlinit la data de 25.07.2013.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea A. – în faliment, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi efectuarea unei noi judecăţi în fond de către o instanţă egală în grad cu cea care a pronunţat hotărârea atacată.

În motivarea recursului recurenta reclamantă arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală reţinând ca prescrise pretenţiile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Dreptul asigurătorului la acţiunea în regres împotriva terţului responsabil derivă din subrogarea în drepturile asiguratului în limita îndemnizaţiei plătite şi este valorificabil pe calea dreptului comun, nefiind vorba despre un raport juridic contractual direct între asigurat şi asigurator. Prin urmare, subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său pentru despăgubiri ca urmare a produceri unui prejudiciu în afara raporturilor de asigurare are la bază un raport juridic delictual şi nu unul contractual şi, ca atare, nu trebuie confundată cu acţiunea pe care o are asigurătorul împotriva propriului asigurat. Aşadar, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani ce funcţionează în privinţa terţelor persoane care au anumite drepturi şi obligaţii în afara raporturilor de asigurare, termen calculat de la data efectuării plăţii către asigurat.

Dreptul subiectiv al asiguratorului la despăgubiri nu există anterior efectuării plăţii deoarece el nu s-a născut înaintea acestui moment, neexistând vreo pagubă produsă asiguratorului pentru ca acesta să acţioneze în instanţă.

Până nu acceptă efectuarea plăţii, dată de la care operează subrogaţia, nu se poate susţine că asigurătorul, deşi cunoştea cuantumul despăgubirilor solicitate de asigurat, şi-ar fi însuşit acest cuantum, neputând fi vorba despre o pagubă ce i s-ar fi produs lui, neavând încă dreptul de a acţiona. Paguba se regăseşte în patrimoniul asigurătorului în momentul efectuării plăţii, când operează subrogaţia.

În concluzie, exercitarea dreptului de regres prin intermediul acţiunii dedusă judecăţii se naşte exclusiv la momentul plăţii despăgubirii, atunci fiind creată şi paguba în patrimoniul asigurătorului.

Plăţile efectuate de A. s-au realizat în datele de 29.08.2013 – 3.261,44 lei; 05.09.2013 – 3.261,44 lei; 01.11.2013 – 405,48 lei, plăţi reţinute de către instanţa de apel în considerentele hotărârii.

Faţă de fiecare dată a achitării despăgubirii în dosarul de daună nr. […], mai sus arătată, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată – transmisă prin factor poştal – excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este vădit neîntemeiată.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Verificând decizia atacată în limitele cererii de recurs, văzând că nu există motive de recurs de ordine publică, în raport cu actele şi lucrările dosarului Curtea reţine următoarele:

Dreptul asigurătorului la acţiunea în regres pentru despăgubiri, contra celor răspunzători de producerea prejudiciului, derivă din subrogarea în drepturile asiguratului său, în limita îndemnizaţiei plătite şi este valorificabil pe calea dreptului comun, fiind în afara raporturilor de asigurare astfel încât se aplică termenul general de prescripţie, iar acţiunea nu trebuie confundată cu cea pe care o are asigurătorul împotriva propriului asigurat.

Prin urmare nu este vorba în speţă despre un raport juridic contractual, direct, între asigurător şi asigurat.

Aşa fiind, subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său pentru despăgubiri, ca urmare a producerii unui prejudiciu în afara raporturilor de asigurare, are la baza un raport juridic delictual şi nu unul contractual.

Potrivit art. 2210 alin. 1 din Noul Cod civil, în vigoare la data producerii prejudiciului: „În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei (…)”.

Acest text de lege reglementează subrogarea asigurătorului în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei.

Rezultă, astfel cum s-a arătat mai sus, că acţiunea în regres îndreptată de asigurător împotriva persoanei responsabile de producerea evenimentului asigurat are la bază răspunderea delictuală, ex delictu.

Aşadar, în speţă, este aplicabil, termenul general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 2517 din Noul Cod civil.

Prin plata creanţei către asiguratul său, asigurătorul preia dreptul de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile sale, operând astfel o subrogare legală în drepturile propriului său asigurat. Fiind o modalitate de transmitere a drepturilor de creanţă, care operează în temeiul legii, asigurătorul preia dreptul asiguratului, astfel cum există în patrimoniul acestuia, singura modificare fiind cea a titularului dreptului, iar nu şi a altor caracteristici ale dreptului preluat.

Rezultă deci că, prin subrogaţie, potrivit regulilor generale care se aplică în lipsa unor norme speciale derogatorii, asigurătorul preia dreptul născut deja în patrimoniul păgubitului, respectiv a numitului C. şi nu se naşte un alt drept la momentul la care se face plata despăgubirii. Această subrogare este așadar una personală, consecința fiind că drepturile se exercită de asigurător astfel cum ar fi putut fi exercitate de către păgubit în lipsa raporturilor de asigurare, asigurătorul beneficiind în limita indemnizației plătite de toate drepturile păgubitului împotriva terțului vinovat de producerea accidentului, după cum și acesta din urmă poate opune asigurătorului toate apărările opozabile păgubitului, inclusiv excepția prescripției dreptului la acțiune. Așadar, asigurătorul nu poate pretinde că prin plata despăgubirii se nasc alte drepturi în favoarea sa.

Având în vedere că temeiul legal al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 1349 Noul Cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală, instanţa constată că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care raspunde de ea, potrivit art. 2528 alin.1 din Noul Cod civil.

Așadar, dreptul de a cere acoperirea prejudiciului produs s-a născut pentru reclamantă cel mai târziu începând cu data de 25.07.2013– data aprobării acordării despăgubirii de către asigurător către asigurat în urma înștiințării ei despre accident (f. 7 dos. fond). De la această dată reclamanta a știut cu certitudine atât paguba, cât și pe cel vinovat de producerea acesteia.

De asemenea, cererea de despăgubire a fost formulată de asigurat către asigurător la data de 27.08.2013 (f. 6 dos. fond).

Aceste împrejurări de fapt nu au fost contestate de către recurenta reclamantă şi nici nu ar putea face obiectul analizei în calea de atac extraordinră a recursului, în cadrul căreia instanţa nu ar putea stabili o altă stare de fapt.

Faptul că prin Decizia nr. XXIII/19.03.2007 (publicata în M.Of. nr.123/15.02.2008), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în solutionarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit ca natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurator (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă, nu schimbă cauza, respectiv fundamentul juridic al pretenţiilor, aceasta fiind răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate.

Având în vedere că prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv, instanţa reține că stabilirea de către instanță a momentului începutului prescripției în sensul arătat de instanţa de apel nu semnifică deturnarea de la finalitatea ei a instituției prescripției, pe motiv că numai din momentul plății indemnizației asiguratorul poate exercita acțiunea în regres.

Astfel, reclamanta a avut la dispoziție suficient timp pentru a acționa împotriva persoanei responsabile de producerea pagubei, având în vedere că la data de 12.06.2012 a fost înștiințată de producerea accidentului (f. 26 dos. fond) iar la data de 13.06.2012 a realizat nota de constatare (f. 25 dos. fond) şi având în vedere şi datele mai sus meţionate privind data formulării cererii de despăgubire şi data aprobării acordării acesteia.

Faptul că plata despăgubirii a fost facută în mai multe tranşe în data de 29.08.2013, data de 05.09.2013 şi 01.11.2013 la 24.02.2012 (fila 9), nu poate fi opus pârâtului, reclamanta neputându-și invoca propria culpă potrivit principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. Dacă susținerea reclamantei - că pentru asigurător termenul de prescripție începe să curgă din momentul plății indemnizației - ar fi considerată întemeiată, s-ar eluda dispozițiile imperative ale legii care stabilesc cursul termenului de prescripție și ar fi lăsat la voința liberă a părților contractului de asigurare, momentul de la care începe să curgă acest termen, în funcție de data la care asigurătorul dorește să plătească păgubitului despăgubirile.

Dispoziţiile art. 2523 – 2531 din Noul Cod civil, privind începutul prescripţiei extinctive, nu cuprind o prevedere legală privind începutul curgerii termenului de prescripţie, în sensul în care susţine recurenta prin cererea de recurs.

Recurenta reclamantă nu a făcut dovada existenței vreunei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescripție conform art. 2532 şi art. 2537 Noul Cod civil.

Domenii speta

Spete similare