Recurs. Refuzul acordării indemnizației pentru creșterea copilului în cazul în care solicitantul a realizat venituri exclusiv în Italia

DREPT ADMINISTRATIV

Recurs. Refuzul acordării indemnizației pentru creșterea copilului în cazul în care solicitantul a realizat venituri exclusiv în Italia

- art. 2 și art. 3 din OUG nr. 111/2010

- Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială

Una din condițiile necesare pentru a beneficia de dreptul la indemnizație pentru creșterea copilului este ca persoana solicitantă să fi realizat venituri supuse impozitului pe venit, taxă datorată statului român, în baza Codului fiscal. Având în vedere că reclamanta a desfășurat activitate exclusiv în Italia, acesta este statul membru competent a acorda prestații familiale în baza legislației proprii.

Referitor la normele comunitare, conform art. 11 alin. 1 și 3 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, persoanele cărora li se aplică regulamentul sunt supuse legislației unui singur stat membru, iar persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv.

Numai în situația în care persoana desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată și/sau independentă în două sau mai multe state membre este tratată ca și cum și-ar desfășura toate activitățile salariate sau independente și ar realiza toate veniturile în statul membru interesat.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 965 din 5 noiembrie 2021

Prin Sentința nr. (...) din 28.04.2021, Tribunalul (...) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta (R) în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii și Protecției Sociale – Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială - Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială (...), și, în consecință:

A obligat pârâtul la plata indemnizației pentru creșterea copilului (C), născută la 08.04.2020, începând cu data de 14.07.2020 – data cererii, până la împlinirea vârstei de 2 ani. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că mobilitatea internațională a forței de muncă este un fenomen în continuă dezvoltare la nivel european și nu numai. Experiența de a accede pe o piață de muncă străină îi atrage din ce în ce mai mult pe români.

Instanța de fond a reținut că la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, în cazul în care mama a avut perioadă de prezență și de muncă atât în România, cât și în alte state membre, trebuie avute în vedere prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, și ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

De asemenea, OUG 111/2010 prevede că, în vederea acordării indemnizației pentru creșterea copilului, persoanele care au realizat activități profesionale în statele membre ale UE sau în alte state care aplică prevederile Regulamentului nr. 883/2004 și ale Regulamentului nr. 987/2009 beneficiază de totalizarea perioadelor de activitate realizate în aceste state în condițiile prevăzute de acesta.

Din interpretarea normelor legale naționale și europene rezultă că reclamanta are dreptul să beneficieze de totalizarea perioadelor de activitate și implicit de indemnizație pentru creșterea copilului din România, deoarece îndeplinește condiția de a fi prezentat documentele justificative privind perioada de activitate și de impozitare în Italia (contract individual de muncă tradus și legalizat atestând perioada de activitate, certificate emise de autoritățile din Italia privind salariul încasat, impozitul datorat și plătit în perioada de activitate de referință etc.), îndeplinind și restul condițiilor impuse de OUG 111/2010.

Mai mult, conform Normelor de aplicare a OUG 111/2010, în vederea primirii indemnizației de creștere copil sunt depuse la dosar și dovezi eliberate de angajator ori de autoritățile competente străine care atestă perioadele în care au fost realizate activități profesionale și care sunt totalizate conform prevederilor Regulamentului nr. 883/2004 și ale Regulamentului nr. 987/2009, precum și veniturile aferente acestor activități.

Prin urmare, persoanele care au desfășurat activități profesionale în alte state membre ale UE sau în alte state care aplică prevederile Regulamentului nr. 883/2004 al și ale Regulamentului nr. 987/2009, și care pot justifica acest lucru prin documente suport, beneficiază în România de totalizarea perioadelor de activitate în scopul de a obține indemnizația de creștere a copilului.

Ținând seama de legislația în materie în vigoare și de toate împrejurările legate de cauză, Tribunalul nu a primit argumentele pârâtei din întâmpinare potrivit cărora, dat fiind faptul că nu ar fi realizat în țară venituri anterior nașterii copilului, pentru obținerea dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului reclamanta trebuie să se adreseze statului în care a desfășurat activitatea profesională.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială (...), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea fondului, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta a arătat că instanța de fond a interpretat în mod greșit art. 2 alin.1 și 6 din OUG nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor.

În Romania, condițiile stabilirii dreptului la indemnizație pentru creșterea copilului sunt reglementate de OUG nr. 111/2010 și H.G. nr. 52/2011 care prevăd, printre altele, condiția obligatorie să realizeze venituri profesionale în România.

Alte condiții sunt cele prevăzute de art. 3, art. 13 alin. 1 lit. e din O.U.G. nr. 111/2010, art. 6 din H.G. nr. 52/2011 și art. 7 din H.G. nr. 52/2011 care privesc documentele necesare stabilirii dreptului, dispoziții pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere.

În speță, intimata nu a realizat venituri conform Codului fiscal român, nu a avut suspendată activitatea de la nici un angajator din Romania, veniturile realizate exclusiv în Italia nu pot constitui temei legal pentru plata în Romania a vreunei indemnizații. De altfel, nu există dovada că nu realizează și în prezent venituri în Italia din prestarea unei activități sau că nu beneficiază de ajutor de șomaj în aceeași țară.

Nu au fost depuse documente doveditoare conform art. 13 din OUG nr. 111/2010.

Instanța de fond nu a avut în vedere nici faptul că indemnizația pentru creșterea copilului este un beneficiu de asistență socială potrivit art. 12 lit. c) din Legea 292/2011 pe care statul îl acordă pentru perioade determinate de timp, ca un substitut al salariului pentru perioada în care o persoană nu poate desfășura activitate.

Dispozițiile regulamentelor europene nu au fost interpretate în raport cu situația de fapt rezultată din dosarul de fond.

Raportat la prevederile art. 11 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004, persoanele care desfășoară/au desfășurat activități profesionale în alte state membre UE sau în state care aplică prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 au dreptul la prestațiile familiale acordate de acele state membre, nefiind supuse legislației române, ci legislației statului în care desfășoară/au desfășurat activitățile profesionale.

Reclamanta a desfășurat activități profesionale integral în Italia, ca urmare stabilirea indemnizației pentru creșterea copilului trebuie să se facă conform reglementărilor din această țară.

Instanța de fond nu a avut în vedere nici dispozițiile art. 68 referitoare la cumulul de prestații, prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 883/2004.

Critică recurenta și soluția instanței de fond cu privire la obligarea sa de a achita reclamantei suma de 2050 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în condițiile în care cererea de chemare în judecată este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Astfel, instanța de fond trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă.

În drept, recurenta a invocat Codul de procedură civilă; Legea nr. 554/2004; O.U.G. nr. 113/21.12.2011; H.G. nr.151/2012; O.U.G. nr.111/2010; H.G. nr. 52/2011; O.U.G. nr. 158/2005, Regulamentul din (CE) nr. 883/2004, Regulamentul din (CE) nr. 987/2009.

Prin întâmpinare, intimata (R) a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

În motivare, intimata arată că munca prestată în Italia nu îi diminuează sau restrânge dreptul de a beneficia de indemnizația de creștere a copilului până la vârsta de 2 ani, întrucât România este membră UE, iar legislația în acest domeniu nu lasă loc de interpretări.

Astfel, în cazul în care o mamă din România a avut o perioadă de muncă în alte state membre ale UE, trebuie avute în vedere prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială și ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

Regulamentul nr. 883/2004 stabilește norme comune pentru protejarea drepturilor de securitate socială în cazul deplasării în țări membre ale UE. Statul responsabil de a oferi aceste drepturi se stabilește în principal în funcție de statutul profesional al lucrătorului și de locul de reședință și nu de cetățenia deținută.

În România, condițiile de acordare a indemnizației pentru creșterea copilului sunt stabilite de O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor și Normele metodologice din 31 ianuarie 2011 de aplicare a Ordonanței cuprinse în HG nr. 52/2011.

Important în legătură cu prima condiție prevăzută de O.U.G. nr. 111/2010 este faptul că între actele doveditoare necesare indicate în Norme este menționată și copia contractului de muncă sau, după caz, dovada eliberată de angajatori ori de autoritățile competente străine sau române, tradusă și legalizată, care să ateste perioadele în care au fost realizate activități profesionale și care sunt totalizate conform prevederilor Regulamentului nr. 883/2004 și ale Regulamentului nr. 987/2009, precum și veniturile aferente acestor activități, inclusiv cele provenite din perioadele de șomaj și concedii medicale.

Ordonanța prevede că în vederea acordării indemnizației pentru creșterea copilului, persoanele care au desfășurat activități profesionale în alte state membre ale UE sau în alte state care aplică prevederile Regulamentului nr. 883/2004 și ale Regulamentului nr. 987/2009 și care pot justifica acest lucru prin documente suport, beneficiază în România de totalizarea perioadelor de activitate în scopul de a obține indemnizația de creștere a copilului.

Conform prevederilor Regulamentului nr. 883/2004, AJPIS (...) este obligată să ia în considerare, atât cât este necesar, perioadele de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență realizate în temeiul legislației oricărui alt stat membru, ca și cum ar fi fost realizate în temeiul legislației care o aplică.

În drept, intimata a invocat art. 205 Cod procedura civilă, art. 9 din OUG nr. 148/2005, Legea nr. 554/2004, Regulamentul (CE) nr. 883/2004, Regulamentul (CE) nr. 987/2009, O.U.G. nr. 111/2010, HG nr. 52/2011.

Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat recursul ca fiind întemeiat pentru următoarele considerente:

Motivele de recurs invocate vizează greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material în ce privește dreptul la indemnizație pentru creșterea copilului a părintelui care a obținut venituri exclusiv din Italia în cei doi ani anteriori nașterii copilului, critici ce se înscriu în cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Ca stare de fapt, prima instanță a reținut în esență că reclamanta face parte din categoria persoanelor care au realizat activități profesionale în statele membre ale UE, că a realizat venituri exclusiv în Italia, nu și în România.

Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii la starea de fapt, apreciind că reclamanta este îndreptățită a beneficia de indemnizație pentru creșterea copilului, acordată de pârâtă.

Astfel, potrivit art. 2 din OUG nr. 111/2010, persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului, au realizat timp de cel puțin 12 luni venituri din salarii și asimilate salariilor, venituri din activități independente, venituri din drepturi de proprietate intelectuală, venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, denumite în continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum și de o indemnizație lunară.

Cuantumul indemnizației lunare este de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului.

Veniturile din salarii și asimilate salariilor, din activități independente, din drepturi de proprietate intelectuală și din activități agricole, silvicultură și piscicultură, luate în calcul în stabilirea indemnizației, sunt definite în cuprinsul actului normativ, la art. 3, ca fiind cele definite la art. 67, art. 70, art. 76 alin. (1) și (2) și art. 103 din Legea nr. 227/2015.

Raportat la aceste texte normative, una din condițiile necesare pentru a beneficia de dreptul la indemnizație pentru creșterea copilului este ca persoana solicitantă să fi realizat venituri supuse impozitului pe venit, taxă datorată statului român, în baza Codului fiscal. Or, intimata reclamantă nu a obținut astfel de venituri.

Referitor la normele comunitare, legea română reglementează și situația în care persoanele solicitante au obținut venituri și în alte state membre ale UE, în sensul recunoașterii perioadei respective ca perioadă de activitate în cuprinsul celor 12 luni în care se obțin venituri.

Astfel, art. 2 alin. 5 din OUG nr. 111/2010 definește perioada de activitate de minim 12 luni, determinând în concret ce perioade pot fi luate în calcul, incluzând aici și perioade în care nu se obțin venituri.

Continuând reglementarea sub acest aspect, art. 2 alin. ultim stipulează că în vederea acordării drepturilor, persoanele care au realizat activități profesionale în statele membre ale Uniunii Europene sau în alte state care aplică prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială și ale Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, denumit în continuare Regulament, beneficiază de totalizarea perioadelor de activitate realizate în aceste state în condițiile prevăzute de acesta.

Aceste dispoziții au transpus art. 6 din Regulamentul UE nr. 883/2004, care reglementează cumularea perioadelor, în sensul că instituția competentă a unui stat membru a cărui legislație condiționează dobândirea, menținerea, durata sau recuperarea dreptului la prestații de realizarea perioadelor de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență, ia în considerare, atât cât este necesar, perioadele de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență realizate în temeiul legislației oricărui alt stat membru, ca și cum ar fi fost realizate în temeiul legislației pe care o aplică.

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială stabilește încă de la început legea aplicabilă persoanelor vizate de regulament.

Regulamentul a fost adoptat în lumina următoarelor principii înscrise în preambulul său:

1.Este necesar a se respecta caracteristicile propriilor legislații interne privind securitatea socială și să se elaboreze un sistem unic de coordonare.

2.În cadrul acestei coordonări, este necesar să se garanteze tratamentul egal în Comunitate, conform diferitelor legislații interne, pentru persoanele în cauză.

3.Asimilarea faptelor sau a evenimentelor desfășurate într-un stat membru nu poate în nici un caz determina ca alt stat membru să devină competent sau ca legislația acestuia să devină aplicabilă.

4.Pe baza proporționalității, este necesar să se asigure ca principiul asimilării faptelor sau evenimentelor să nu conducă la rezultate nejustificate din punct de vedere obiectiv sau la cumulul unor prestații de același tip pentru aceeași perioadă.

5.Este necesar ca persoanele care se deplasează în Comunitate să se supună regimului de securitate socială a unui singur stat membru, pentru a se evita suprapunerea dispozițiilor legislațiilor interne aplicabile, precum și complicațiile care pot rezulta din această cauză.

Conform art. 11 alin. 1 și 3 lit. a) din acest regulament, persoanele cărora li se aplică regulamentul sunt supuse legislației unui singur stat membru, iar persoana care desfășoară o activitate salariată sau independentă într-un stat membru se supune legislației din statul membru respectiv.

Numai în situația în care, potrivit art. 13 din regulament, persoana desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată și/sau independentă în două sau mai multe state membre, este tratată ca și cum și-ar desfășura toate activitățile salariate sau independente și ar realiza toate veniturile în statul membru interesat.

Acest text comunitar este transpus în OUG nr. 111/2010, la art. 3 alin. 5, care stipulează că în situația în care persoana realizează concomitent venituri supuse impozitului atât în țară, cât și în statele care aplică Regulamentul, se iau în calcul doar veniturile realizate în țară.

Este de observat, că și în situația în care ar fi desfășurat activitate și în România, veniturile realizate în Italia nu ar fi fost luate în calcul la stabilirea cuantumului indemnizației, potrivit legii române.

Or, reclamanta nu se află în această situație, ci ea a desfășurat activitate salariată exclusiv în Italia.

Același regulament, în legătură cu prestațiile în numerar, stabilește la art. 21 că persoana asigurată și membrii familiei sale care își au reședința sau au drept de ședere într-un alt stat membru decât statul membru competent beneficiază de prestații în numerar acordate de instituția competentă în temeiul legislației pe care o aplică. Cu toate acestea, în cadrul unui acord între instituția competentă și instituția de la locul de reședință sau de ședere, aceste prestații pot fi acordate de către instituția de la locul de reședință sau de ședere în numele instituției competente, în conformitate cu legislația statului membru competent.

Prin urmare, în lipsa probării unui acord între România și Italia cu privire la acordarea de prestații în numerar, statul membru de reședință (România) nu poate acorda o prestație în baza veniturilor obținute în Italia.

Având în vedere că intimata reclamantă a desfășurat activitate exclusiv în Italia, acesta este statul membru competent a acorda prestații familiale în baza legislației proprii. Reclamantei nu i se aplică legea română în materia acordării indemnizației de creștere a copilului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 498 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat, a casat sentința recurată și rejudecând fondul a respins ca neîntemeiată acțiunea. (Decizie redactată și rezumată de judecător Claudia Carmen ORBAN)

Domenii speta

Spete similare