Litigiu privind funcționarii publici. Acordare indemnizație de hrană și indemnizație de vacanță pentru funcționari publici din primării

DREPT ADMINISTRATIV

Litigiu privind funcționarii publici. Acordare indemnizație de hrană și indemnizație de vacanță pentru funcționari publici din primării

- art. 37 alin. 2 din Legea 24/2000

- art. 18 din Legea nr. 153/2017

- OUG nr. 8/2009

- art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017

- art. 36 din OUG nr. 114/2018

Indemnizația de hrană prevăzută de art. 18 din Legea nr. 153/2017 și indemnizația de vacanță prevăzută de OUG nr. 8/2009 intră în conținutul venitului salarial la care se referă Legea 153/2017, indiferent de modul de impozitare prevăzut de legislația fiscală. Astfel că, în condițiile în care în cazul funcționarilor publici din primării există o normă ce reglementează expres nivelul maxim pe care îl pot avea veniturile salariale, respectiv art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, acordarea indemnizației de hrană și a indemnizației de vacanță se poate face doar cu respectarea limitei anterior menționate.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 806 din 7 octombrie 2021

1. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. (...)/CA din 30 martie 2021, Tribunalul (...) a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul (R) în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL COMUNEI (P).

În esență, s-a reținut că regimul fiscal aplicabil indemnizației de hrană a fost clarificat în mod expres, prin introducerea în categoria veniturilor pentru care se va reține atât impozit pe venit, cât și contribuții sociale, conform art. 66 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, de modificare și completare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Cu privire la voucherele de vacanță, s-a reținut că suma aferentă acestora se include în baza de calcul a impozitului pe venit, conform prevederilor art. 76 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, dar nu se includ în baza de calcul a contribuției de asigurări sociale, conform prevederilor art. 142 lit. r) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Tribunalul a reținut că veniturile salariale obținute de reclamant nu pot fi mai mari prin adiționarea îndemnizației de hrană sau a voucherelor de vacanță în condițiile în care acestea depășesc limita salariului cuvenit viceprimarului indiferent de structura lor dacă sunt incluse în sfera salariului de bază sau vin să-l întregească în mod adițional în conformitate cu prevederile Capitolului III art. 76 alin. (1), (2) și (3) lit. h) și i) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal și coroborate la dispozițiile art.18 din Legea nr. 153/2017 și ale art. 36 alin. 1 din OUG nr. 114/2018 toate însă raportate la dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017.

În raport de reglementările legale prevăzute față de noțiunile de indemnizația de hrană și indemnizația de vacanță nu reiese de nicăieri că acestea au o exceptare de la regula că ele nu pot fi aduse la baza salarială a unui angajat ca funcționar public în compararea salariului acordat viceprimarului pe motiv că acesta nu le primește și ca atare într-o interpretare sistematică s-ar putea deduce că ele pot depăși nivelul salariului de viceprimar și a fi acordate funcționarului public pentru care legea a prevăzut posibilitatea acordării acestora.

Instanța a arătat că nu împărtășește așadar distincția dintre salariul de bază al funcționarului public al administrației locale și cea salariului de bază al viceprimarului indusă prin jurisprudența evocată de reclamant – aceste limitări nefiind de natură a fi interpretate altfel, pentru că dacă legiuitorul ar fi vrut să spună expres că se pot adiționa peste nivelul salariului primit de viceprimar alte drepturi ar fi făcut-o în mod expres, arătând în ce cazuri acesta poate fi depășit, ori salariul de bază al viceprimarului are prevăzută o singură excepție legată de majorare și aceea este cea stabilită potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 153/2017.

Însă atâta timp cât aceste majorări au fost excluse de legiuitor din sfera veniturilor la care se poate face compararea salariilor pentru alți angajați funcționari publici este evident că limita legală stabilită de legiuitor pentru salariile unui funcționar public (fie a celui de bază dar și a celui legat de alte drepturi salariale legale) nu poate depăși sub nici o formă parametrul stabilit de legiuitor ca reper maxim, salariul viceprimarului fiind cel la care se stabilește limita maximă pentru salariul altor funcționari publici din administrația locală ce activează la nivelul unor instituții publice din acest palier așa cum a fost stabilit expres prin dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, s-a reținut că răspunsul oferit de partea pârâtă la plângerile prealabile făcute de reclamant în cauză a fost cel justificat prin raportare la limita de salarizare peste care nu se puteau acorda drepturi suplimentare reclamanților ținând seama de dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, chiar dacă aceștia puteau pretinde atât acordarea indemnizației de hrană dar și a indemnizației de vacanță – ca drepturi legal recunoscute ce pot fi acordate funcționarilor publici dar până la un anumit prag.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs (R), solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii instanței de fond și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că soluția instanței de fond este consecința interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material.

Pentru a înțelege natura indemnizației de hrană a făcut trimitere la norma care o prevede, respectiv art. 18 din Legea nr. 153/2017.

A arătat că instanța de fond nu a luat în considerare prevederile art. 6 din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, în egală măsură judecătorul fondului nu a verificat pertinența dreptului pretins din perspectiva prevederilor art. 2 alin. l pct. 39 din Legea nr. 273/2006 și ale art. 76 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 227/2005, normă care, deși nu pare a fi incidentă dreptului la indemnizația de hrană a salariaților din administrația publică locală, reglementează oarecum natura dreptului ca fiind un drept de hrană acordat de angajator angajaților.

Recurentul consideră că este adevărat faptul că Secțiunea a 2-a din Legea nr. 153/2017 reglementează materia generală – Alte drepturi salariale, dar nu se poate reduce la o interpretare strict literală a denumirii unei secțiuni, ci presupunea o analiză complexă și completă, în contextul reglementat de art. 18 din actul normativ, care definește indemnizația de hrană ca un drept echivalent tichetelor de masă, sens în care și precizează norma, că acolo unde sunt acordate tichete de masă, indemnizația se va acorda începând cu data de 01.01.2018.

Apreciază că dreptul la indemnizația de hrană este un drept cuvenit tuturor salariaților din administrația publică locală, independent de limita instituită de art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017.

În opinia recurentului, prima instanță a interpretat și aplicat greșit și prevederile Legii nr. 227/2015, pe care le-a coroborat în mod greșit cu prevederile OUG 114/2018.

S-a făcut trimitere și la dispozițiile art. 76 din Legea nr. 227/2015, arătându-se că enumerarea veniturilor obținute la alineatele 1-3 ale art. 76 din Legea nr. 227/2015 este făcută în scopul identificării sumelor de bani față de care se datorează impozitul pe venit, fără însă ca această normă să definească indemnizația de hrană ca fiind un drept salarial, ci ca fiind un avantaj în bani supus impozitării.

Această abordare a naturii bazei de impozitare, aceea ca venit realizat dintr-un avantaj în bani, se repercutează și asupra reglementării bazei de calcul pentru contribuțiile de asigurări sociale și de asigurări de sănătate, reglementate prin art. 139 și 157 din Legea nr. 227/2015, fiind exclusă, astfel, abordarea indemnizației de hrană ca un venit salarial sau de natură salarială și, implicit, ca element raportor pentru aplicarea limitării instituite prin art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017.

Cu atât mai mult consideră recurentul că se susține pretenția sa cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a legii, cu cât judecătorul fondului a legat aplicabilitatea propusă de el prevederilor Legii nr. 227/2015, de prevederile art. 66 din OUG nr. 114/2018, cu toate că acest act normativ nu aduce nicio modificare prevederilor art. 76 alin. 3 din Legea nr. 227/2015, acesta rămânând incident sub aspectul că indemnizația de hrană este avantaj în bani, iar nu unul dintre veniturile salariale sau asimilate salariului, așa cum sunt definite prin art. 76 alin. l și 2 din același act normativ.

Concluzionând, cum Legea nr. 153/2017 nu definește indemnizația de hrană ca pe un venit salarial sau de natură salarială, iar o definire concretă a acestui drept se regăsește doar la prevederile art. 76 alin. 3 lit. i) din Legea nr. 227/2015 (cu specificația că, dacă există o lege care definește un drept, acea definiție poate fi singura primită pentru el), ca fiind un avantaj în bani, recurentul consideră că este greșită considerarea pertinenței dreptului pretins din perspectiva prevederilor art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017.

Pe de altă parte, apreciază că s-a realizat o interpretare vădit eronată a prevederilor art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, atâta timp cât acesta folosește noțiunea „Nivelul veniturilor salariale se stabilește, în condițiile prevăzute la alin. (1) și (3), fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar”, iar acest nivel este compus, conform alineatelor 1 și 3, din salariul de bază și salariul lunar brut, din care nu face parte indemnizația de hrană, care este un avantaj în bani acordat, în baza art. 18, de angajator angajaților, după regulile stabilite de lege.

În drept: dispozițiile art. 483 și urm. Cod procedură civilă; art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

3. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât PRIMARUL COMUNEI (P), legal citat, nu a formulat întâmpinare.

4. Soluția instanței de recurs

Instanța de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor legale incidente și a actelor și lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Recurentul-reclamant, având funcția publică de Secretar al comunei (P), a solicitat obligarea angajatorului la plata indemnizației de hrană prevăzută de art. 18 din Legea nr. 153/2017, începând cu 01.12.2018 și a indemnizației de vacanță aferentă anilor 2019 - 2020, prevăzută de art. 36 din OUG nr. 114/2018.

Refuzul pârâtului, la cererea depusă pe cale administrativă, a fost motivat de faptul că salariul reclamantului a fost plafonat la nivelul indemnizației viceprimarului iar prin acordarea sumelor solicitate s-ar depăși respectiva indemnizație.

Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, a fost criticată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Criticile sunt nefondate.

În esență, recurentul invocă faptul că indemnizația de hrană este un drept cuvenit tuturor salariaților din administrația publică locală, independent de limita instituită de art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, reprezentând un avantaj în natură și nu un drept salarial, precum și faptul că norma anterior menționată privește doar salariul de bază, la care face referire alin. 1 al aceluiași articol.

Aceste susțineri nu au putut fi primite ca fondate pentru următoarele considerente:

Art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 prevede că în cazul funcționarilor publici din primării și consilii locale, nivelul veniturilor salariale se stabilește fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar (...), exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli.

Norma în discuție reglementează nivelul maxim al ”venitului salarial”, noțiune definită la art. 7 lit. m), din același act normativ. Potrivit definiției ”venitul salarial cuprinde salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare, indemnizațiile lunare și, după caz, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele și premiile, precum și alte drepturi în bani și/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”.

Astfel, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 37 alin. 2 din Legea 24/2000, se impune concluzia că indemnizația de hrană prevăzută de art. 18 din Legea nr. 153/2017 și indemnizația de vacanță prevăzută de OUG nr. 8/2009 intră în conținutul venitului salarial la care se referă Legea 153/2017, indiferent de modul de impozitare prevăzut de legislația fiscală.

Or, în condițiile în care în cazul funcționarilor publici din primării, categorie în care se încadrează recurentul, există o normă ce reglementează expres nivelul maxim pe care îl pot avea veniturile salariale, respectiv art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, acordarea indemnizației de hrană prevăzută de art. 18 din Legea nr. 153/2017 și a indemnizației de vacanță prevăzută de OUG nr. 8/2009 și art. 36 din OUG nr. 114/2018 se poate face doar cu respectarea limitei anterior menționate.

Totodată, Curtea a reținut că interpretarea și aplicarea art. 18 din Legea nr. 153/2017, care prevede că ”ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizația de hrană” trebuie realizată coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. 4 din același act normativ întrucât acesta din urmă conține o reglementare cu caracter special, aplicabilă unei anumite categorii de personal plătit din fonduri publice, iar prima cuprinde o reglementare generală a unui drept salarial.

În consecință, contrar susținerilor recurentului, indemnizația de hrană se acordă funcționarilor publici vizați de art. 11 din Legea nr. 153/2017 doar până la limita maximă prevăzută de alin. 4 al aceluiași articol. Or, potrivit susținerilor recurentului-reclamant drepturile sale salariale au fost plafonate la nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar, acesta nefiind îndreptățit să primească indemnizația de hrană și indemnizația de vacanță cu depășirea limitei anterior menționate întrucât s-ar încălca dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017.

Astfel, instanța de control judiciar a constatat că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, invocat de recurent.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant, fără a se acorda cheltuieli de judecată intimatului întrucât nu au fost solicitate.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Mariana ILISIE)

Domenii speta

Spete similare