Camătă. Şantaj. Omisiunea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice a faptei.

- art.351 Cod penal

- art. 244 Cod penal

- art. 207 Cod penal

La analizarea existenţei infracţiunii de şantaj, curtea are în vedere şi situaţia vulnerabilă a părţilor civile, persoane cu o situaţie materială precară, cu o educaţie deficitară şi asupra cărora inculpatul avea un ascendent fizic şi psihic. În acest caz, determinarea părţilor civile să semneze unele acte juridice extrem de defavorabile, în care s-au consemnat împrumuturi ale unor sume nereale, mult mai mari decât cele remise în realitate, urmată de ameninţarea cu evacuarea forţată din casă şi de introducerea unor animale în locuinţă şi de izgonirea nurorii părţilor civile constituie ameninţări apte să îngrădească libertatea psihică a părţilor civile şi să constituie infracţiunea de şantaj.

Nu poate fi primit nici motivul de apel al inculpatului în sensul că ar fi comis doar un singur act material de dare de bani cu dobândă după incriminarea infracţiunii de camătă. Probele menţionate anterior relevă că au fost mai multe acte materiale de dare de bani cu dobândă comise de inculpat faţă de partea civilă în cursul anului 2012, după incriminarea faptei de camătă, însumând 6450 de euro, pentru care inculpatul a perceput o dobândă totală de 6375 euro.

În ce priveşte omisiunea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice pentru infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina inculpaţilor, în calitate de autor şi respectiv complice, din forma continuată în forma simplă a infracţiunii, curtea constată că apelul parchetului este nefondat. Această omisiune nu a produs nicio vătămare inculpaţilor, fiind vorba de crearea unei situaţii mai uşoare prin reţinerea variantei simple a infracţiunii, în loc de cea continuată. Inculpaţii au luat cunoştinţă odată cu pronunţarea sentinţei de această schimbare de încadrare juridică şi nu au criticat-o, neinvocând vreo posibilă vătămare produsă de aceasta. În apel au fost dezbătute toate aspectele legate de starea de fapt şi de încadrarea juridică a faptelor, fiind remediată orice eventuală vătămare care s-ar fi produs prin această schimbare de încadrare juridică a faptei.

Apelul parchetului este întemeiat în ce priveşte temeiul soluţiei de achitare a inculpaţilor A., B., C., D. şi N. pentru infracţiunea de înşelăciune, a inculpaţilor B., D. şi E. pentru infracţiunea de şantaj (persoana vătămată F.), a inculpaţilor E. şi D. pentru infracţiunea de camătă şi a inculpatului C. pentru infracţiunea de şantaj (persoanele vătămate G. şi H.).

Instanţa de fond a reţinut ca temei al achitării prevederile art. 16 lit. a) Cod procedură penală, motivând, în esenţă, că prezumtiva infracţiune de înşelăciune se suprapune cu fapta care întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de camătă şi că este de esenţa infracţiunii de camătă pretinderea unei sume mai mari decât cea împrumutată şi perceperea unor dobânzi proporţionale cu durata termenului de restituire, iar acestui act de conduită nu i se pot conferi valenţele a două infracţiuni distincte. Instanţa de fond mai arată că creşterea artificială a sumei împrumutate odată cu trecerea timpului reprezintă însăşi modalitatea prin care se concretizează infracţiunea de camătă, iar părţile civile au cunoscut şi şi-au asumat că pe lângă suma împrumutată trebuie să restituie şi valoarea cametei pretinse de inculpat, camătă calculată în mod proporţional cu perioada termenului de restituire.

De asemenea, în cazul infracţiunilor de şantaj pentru care a dispus achitarea, instanţa de fond a reţinut, în principal, că nu sunt probe clare şi pertinente care să susţină acuzaţiile de şantaj în cazul inculpaţilor B., D., E. şi C. pentru infracţiunea de şantaj (doar cu privire la persoanele vătămate G. şi H.).

În ce priveşte infracţiunea de camătă reţinută în sarcina inculpaţilor E. şi D. instanţa de fond arată că deşi inculpata D. figurează în calitate de promitent cumpărător în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3.05.2012, fără a fi coroborat cu alte mijloace de probă, acest lucru nu este suficient pentru a fundamenta vinovăţia ei pentru infracţiunea de camătă. De asemenea, mai arată că niciun element probatoriu aflat la dosarul cauzei nu a furnizat date cu privire la comiterea de către E. a infracţiunii de camătă în raport cu persoanele vătămate F. şi I..

Curtea constată că pentru a se dispune achitarea inculpaţilor în temeiul prevederilor art.16 lit. a) Cod procedură penală ar fi trebuit să nu se fi petrecut nici un eveniment în realitate, respectiv să nu existe nicio faptă materială a inculpaţilor. Or, la niciuna dintre infracţiunile menţionate anterior, pentru care instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor pe temei că fapta nu există nu se poate reţine că nu s-a petrecut nici un eveniment, nicio faptă materială, ci, dimpotrivă, s-au comis de către inculpaţi unele fapte, care însă nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor respective.

Astfel, în cazul infracţiunii de înşelăciune reţinută în sarcina A., B., C., D. şi E., curtea constată că aceştia au săvârşit unele acte materiale, respectiv au dat bani cu împrumut persoanelor vătămate solicitând restituirea unor sume mai mari ori au ajutat la săvârşirea acestor fapte, însă fapta lor nu constituie infracţiunea de înşelăciune deoarece nu suntem în prezenţa unei acţiuni de inducere în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Persoanele vătămate nu au fost induse în eroare prin acţiunea inculpaţilor deoarece cunoşteau de la început că au de restituit sume mai mari decât cele primite, restul fiind percepute cu titlu de dobândă nelegală. Din acest motiv nu se poate susţine că nu există nicio faptă, ci că faptele comise de inculpaţi nu sunt prevăzute de legea penală.

De asemenea, în ce priveşte acuzaţiile de şantaj aduse de parchet inculpaţilor B., D., E. şi C. (acesta din urmă doar cu privire la persoanele vătămate G. şi H), acestea au la bază unele fapte reale, care nu întrunesc însă elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece nu este vorba de o acţiune de constrângere a persoanelor vătămate. Actele comise de aceşti inculpaţi în situaţiile menţionate anterior, respectiv solicitarea de restituire a sumelor acordate cu camătă şi a dobânzilor percepute ori executarea silită, în aceste cazuri, a clauzelor (abuzive) din contractele încheiate cu persoanele vătămate nu reprezintă acte de constrângere. Ele constituie însă nişte fapte materiale, care au existat în realitate, astfel încât nu se poate susţine că în aceste cazuri nu există nicio faptă materială şi, implicit, nici că temeiul soluţiei de achitare ar fi art. 16 lit. a) Cod procedură penală. Dimpotrivă, faptele respective există, dar nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, temeiul, achitării fiind art. 16 lit. b) teza I Cod procedură penală.

De asemenea, în cazul infracţiunii de camătă reţinută în sarcina inculpaţilor E. şi D., nu se poate susţine că nu există nicio faptă materială petrecută în realitate. Chiar instanţa de fond reţine că inculpata D. a încheiat, în calitate de promitent cumpărător, antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 3.05.2012, însă acest fapt nu poate fundamenta o soluţie de condamnare pentru infracţiunea de camătă. Or, semnarea de către inculpata D. a acestui antecontract de vânzare cumpărare, în contextul în care acesta a fost încheiat ca urmare a săvârşirii de către inculpatul B. a infracţiunii de camătă, reprezintă o faptă reală, dar ea nu întruneşte elementele constitutive ale unui act de participare la infracţiunea de camătă.

În privinţa inculpatului E. chiar instanţa de fond a reţinut săvârşirea de către acesta a complicităţii la infracţiunea de şantaj, constând în exercitarea de ameninţări pentru recuperarea unei sume de bani împrumutate şi a dobânzii aferente percepute în mod neautorizat de către inculpatul B. de la persoana vătămată I.. Or, aceasta este o faptă reală, care întruneşte doar elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de şantaj, neconstituind, însă, şi acte de participare la infracţiunea de camătă. Din acest motiv, achitarea inculpatului pentru această din urmă infracţiune trebuie dispusă în temeiul art. 16 lit. b) teza I Cod procedură penală, iar nu în temeiul art. 16 lit. a) Cod procedură penală.

Pentru aceste motive, curtea va dispune schimbarea temeiului achitării inculpaţilor A., B., C., D. şi E. pentru infracţiunea de înşelăciune, în forma autoratului şi respectiv a complicităţii, a inculpaţilor B., D. şi E. pentru infracţiunea de şantaj (persoana vătămată F.), în forma autoratului şi respectiv a complicităţii, a inculpaţilor E. şi D. pentru infracţiunea de camătă, în forma autoratului, şi a inculpatului C. pentru infracţiunea de şantaj (persoanele vătămate G. şi H.), în forma autoratului, din art. 16 alin. 1 lit. a) Cod procedură penală în art. 16 alin. 1 lit. b) teza I Cod procedură penală.

Apelul parchetului şi al persoanelor vătămate J., K. şi L. sunt întemeiate în ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului C. pentru două infracţiuni de şantaj, respectiv pentru cele privind pe persoanele vătămate M. şi N. şi pe persoanele vătămate K. şi L..

Pentru a pronunţa soluţia de achitare a inculpatului C. pentru aceste infracţiuni instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că din analiza materialului probator administrat în cauză nu se poate identifica în mod clar şi previzibil care au fost ameninţările adresate de inculpatul C. persoanelor vătămate M. şi N., K. şi L., H. şi G., ameninţări care să fi avut aptitudinea de a crea o stare de temere acestora şi care să le determine să restituie suma împrumutată şi dobânda pretinsă de inculpat. 

Curtea reţine că se impune achitarea inculpatului C. doar pentru infracţiunea de şantaj comisă faţă de părţile civile H. şi G., însă nu şi pentru infracţiunile de şantaj comise faţă de părţile civile M. şi N., K. şi L.. Într-adevăr, părţile civile H. şi G. nu au susţinut că ar fi fost supuse unor forme de presiune psihică din partea inculpatului C., declarând în mod expres în faţa instanţei şi a organelor de urmărire penală că nu au fost constrânse în nicio modalitate de către inculpat. Din celelalte mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii nu rezultă că inculpatul ar fi exercitat ameninţări asupra acestor părţi civile pentru a le determina să-i restituie sumele de bani acordate cu titlu de camătă.

Având în vedere că chiar părţile civile H. şi G. susţin că nu au fost ameninţate în vreun fel de către inculpatul C. pentru a le determina să-i restituie împrumutul acordat cu camătă şi că nu rezultă comiterea unor astfel de acte de ameninţare, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj pentru această faptă.

Simpla solicitare a restituirii acestor sume de bani nu constituie infracţiunea de şantaj, dacă nu a fost însoţită şi de acte de ameninţare sau lovire pentru a determina părţile civile să îndeplinească acest act. Există însă un act material comis de inculpatul C., constând în solicitarea restituirii împrumutului, dar acest act material nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, motiv pentru care curtea va schimba doar temeiul achitării pentru această infracţiune. În consecinţă, curtea constată că se impune achitarea inculpatului C. pentru această infracţiune de şantaj, însă nu în temeiul art. 16 lit. a) Cod procedură penală, ci în temeiul art. 16 lit. b) teza I Cod procedură penală, aşa cum s-a arătat anterior.

Din acest motiv nu poate fi admisă nici solicitarea părţilor civile H. şi G. de obligare a inculpatului la plata sumelor de bani plătite inculpatului, deoarece faptele inculpatului comise faţă de aceste părţi civile nu sunt prevăzute de legea penală. Nefiind întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj şi nici cele ale infracţiunii de camătă, în raport cu aceste părţi civile, instanţa nu poate dispune obligarea inculpatului la plata sumelor plătite cu titlu de dobânzi. Raportul juridic dintre inculpat şi părţile civile H. şi G., generat de împrumuturile acordate, sunt prevăzute de legea civilă, putând fi tranşate doar în cadrul unei acţiuni civile separate.

Nu se poate reţine aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte cele două infracţiuni de şantaj comise de inculpatul C. împotriva părţilor civile M. şi N., pe de o parte, şi K. şi L., pe de altă parte. Aceste părţi civile, spre deosebire de părţile civile G. şi H., nu au putut achita sumele pretinse de inculpat cu titlu de camătă şi a fost nevoie ca inculpatul să le ia cu forţa anumite bunuri în contul acestor pretinse datorii, acte care au presupus şi exercitarea unor ameninţări din partea inculpatului.

De asemenea, spre deosebire de părţile civile H. şi G., părţile civile M. şi N., pe de o parte, şi K. şi L., pe de altă parte, au susţinut în mod constant că inculpatul C. a exercitat asupra lor acte de ameninţare, pentru a le determina să-i restituie sumele de bani acordate cu camătă şi dobânzile solicitate ori să le determine să-i transmită imobilele asupra cărora a instituit garanţii imobiliare.

Astfel, în declaraţia dată în faţa Judecătoriei Făgăraş la data de 29.01.2018, aflată la filele 86-89 din vol. IV al dosarului instanţei de fond, partea civilă M. arată că inculpatul C. a venit la domiciliul său şi i-a spus că dacă nu-i dă dobânda solicitată urmează să-i dea foc la casă, la fel cum i-a dat foc la casă şi unchiului acesteia, respectiv părţii civile G..

Aceleaşi aspecte le arată şi partea civilă N. în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, aflată la filele 199-200 din dosarul de urmărire penală, în care arată că inculpatul i-a împrumutat cu 8000 de euro şi i-au restituit înapoi 11000 de euro, menţionând şi de presiunile exercitate de inculpat asupra sa („În luna ianuarie 2012  O. a venit cu 2 băieţi la mine în curte şi mi-a luat porcul în condiţiile în care mama soţiei era bolnavă.”; „Acum 2-3 luni mama m-a sunat şi mi-a spus că C. mi-a spus că dacă nu-i trimit bani, îmi dă foc la casă”).

Această ameninţare este una credibilă, deoarece părţii civile G. i-a fost incendiată locuinţa în perioada respectivă şi, aşa cum a declarat chiar acesta, în comunitate s-a zvonit că inculpatul C. ar fi fost cel care i-ar fi incendiat acestuia casa. Chiar dacă nu există nicio probă în sensul acestei afirmaţii, simplul fapt că părţii civile G. i-a ars casa în perioada respectivă face ca ameninţarea primită de partea civilă M. din partea inculpatului C. să fie una aptă să-i provoace o stare de temere ei şi soţului său şi să-i îngrădească libertatea psihică, producându-se astfel urmarea imediată de la infracţiunea de şantaj.

De asemenea, presiunea psihică la care inculpatul C. a supus părţile civile M. şi N. rezultă şi din faptul că acesta le-a luat părţilor civile un porc din curte, în contul sumelor datorate cu titlu de camătă, însuşi acest act, comis în afara unui cadru legal (fără executor judecătoresc, fără un dosar de executare silită) constituind un act de ameninţare asupra părţilor civile.

Faptul luării unui animal din curtea părţilor civile în contul datoriei, este confirmat şi de martora P. în declaraţia din data de 19.02.2018, de la filele 159-160 din dosarul instanţei de fond. Chiar dacă această martoră a susţinut în această declaraţie dată în cursul judecăţii că nu ştie dacă partea civilă M. a fost ameninţată în vreun fel de inculpat pentru restituirea împrumutului, curtea reţine că această depoziţie nu infirmă cele susţinute de părţile civile M. şi N. şi este susceptibilă de a fi dată ca urmare a unor influenţe provenite din partea inculpatului C.. Această influenţă rezultă din faptul că în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, aflată la fila 207 din volumul I al dosarului de urmărire penală, martora afirmă că s-a întâlnit cu inculpatul C. în comuna Q. şi că acesta i-a spus să-i zică părţii civile M. că dacă va fi audiată la poliţie să declare că nu a luat bani cu camătă de la inculpat.

Declaraţia părţii civile M. se coroborează cu declaraţia dată de partea civilă N. în faţa Judecătoriei Făgăraş, în data de 29.01.2018, aflată la filele 90-92 din volumul IV al dosarului instanţei de fond, în care acesta susţine, de asemenea, că inculpatul C. l-a ameninţat când s-a întors din străinătate că îi dă foc la casă. Partea civilă mai arată că în perioada când se afla în Elveţia inculpatul C. i-a luat soţiei sale un porc şi un butoi de vin, în contul sumei datorate de părţile civile.

Partea civilă M. a avut aceeaşi depoziţie şi în faţa instanţei de apel, declarând la data de 4.09.2019, aflată la fila 199 din volumul I al dosarului Curţii de Apel, că inculpatul C. i-a spus că dacă nu-i dă bani solicitaţi îi dă foc la casă, aşa cum i-a dat lui G..

Această constanţă a declaraţiilor date de partea civilă M., coroborată cu faptul că unchiului părţii civile i-a ars casa în perioada respectivă, coroborată şi cu susţinerile părţii civile N. şi ale martorei N., precum şi cu faptul cert că inculpatul C. le-a dat părţilor civile bani cu camătă şi le-a luat unele bunuri mobile (un porc, un autoturism) atunci când nu a primit sumele pe care le pretindea, conduc la concluzia că ameninţarea exercitată de inculpat a fost una reală, aptă să provoace părţilor civile o temere că le-ar putea fi incendiată casa dacă nu-i vor da inculpatului C. sumele de bani pretinse cu titlu de camătă.

La analizarea existenţei unei îngrădiri a libertăţii psihice a părţilor civile curtea va ţine seama şi de situaţia vulnerabilă în care se aflau părţile civile M. şi N., persoane cu o stare materială precară, nevoite să apeleze la luarea de bani cu dobândă de la inculpat în condiţii foarte împovărătoare, sume pe care au încercat să le restituie în urma exercitării unor activităţi de cerşetorie în străinătate. Este cert ascendentul pe care inculpatul C. l-a avut asupra părţilor civile M. şi N., rezultat din situaţia materială precară a acestora din urmă şi din lipsa de educaţie şi de cunoştinţe minime necesare pentru încheierea unor acte juridice de importanţa celor încheiate cu inculpatul.

În ce priveşte infracţiunea de şantaj comisă de inculpatul C. asupra părţilor civile K. şi L., curtea constată că situaţia acestora este asemănătoare cu cea a părţilor civile M. şi N., fiind vorba tot de persoane cu o situaţie materială şi de sănătate precară, lipsite de educaţie şi de cunoştinţe minime pentru încheierea unor acte juridice de dispoziţie. La fel, veniturile din care părţile civile K. şi L. urmau să restituie împrumuturile şi dobânzile erau obţinute din activităţi de cerşetorie desfăşurate în străinătate, aşa cum rezultă din declaraţia fiului acestora, J..

Constrângerea psihică asupra acestor părţi civile a constat în ameninţarea că-i „va scoate afară din casă”, aşa cum arată partea civilă K. în declaraţia dată în faţa instanţei de fond la data de 19.02.2018, aflată la filele 156-158 din volumul IV al dosarului instanţei de fond. Inculpatul C. nu s-a referit în aceste ameninţări la punerea în executare a unui titlu executoriu, ci la scoaterea cu forţa din domiciliu a părţilor civile, aşa cum rezultă şi din declaraţia dată de partea civilă K. în faţa Curţii de Apel la data de 15.01.2020, aflată la fila 19 din Vol. II al dosarului curţii de apel, în care arată că inculpatul a băgat animalele în casă la el şi a zis că dacă nu îi dă banii „le face, le drege”. Partea civilă K. mai arată în această din urmă declaraţie că ameninţările inculpatului l-au determinat să ia copiii şi să plece din locuinţa sa într-o casă în R..

Faptul că inculpatul C. a ocupat imobilul părţilor civile este confirmat şi de partea civilă L., în declaraţia dată în faţa curţii de apel la data de 15.01.2020, de la fila 20 din volumul III al dosarului instanţei de apel, în care arată că inculpatul şi-a pus animalele în casa lor şi atunci când s-a dus nora lor să locuiască acolo cu copiii inculpatul a scos-o afară. Partea civilă L. mai arată în această declaraţie că inculpatul C. a făcut presiuni asupra sa la telefon, ca să-i dea banii solicitaţi cu titlu de camătă, luându-i casa şi izgonind-o pe nora sa.

Fiul părţilor civile K. şi L.,  respectiv J., arată în declaraţia dată în faţa instanţei de fond la data de 29.01.2018, aflată la filele 83-85 din volumul IV al dosarului instanţei de fond că inculpatul C. a făcut presiuni asupra părţilor civile să-i dea banii solicitaţi cu titlu de camătă, deşi acesta nu le-a dat niciodată chitanţe sau acte doveditoare pentru banii restituiţi şi pretindea de fiecare dată noi sume cu titlu de dobândă.

La analizarea existenţei infracţiunii de şantaj, le fel ca în cazul părţilor civile M şi N., curtea are în vedere şi situaţia vulnerabilă a părţilor civile  K. şi L., persoane cu o situaţie materială precară, cu o educaţie deficitară şi asupra cărora inculpatul C. avea un ascendent fizic şi psihic. În acest caz, determinarea părţilor civile să semneze unele acte juridice extrem de defavorabile, în care s-au consemnat împrumuturi ale unor sume nereale, mult mai mari decât cele remise în realitate, urmată de ameninţarea cu evacuarea forţată din casă şi de introducerea unor animale în locuinţă şi de izgonirea nurorii părţilor civile constituie ameninţări apte să îngrădească libertatea psihică a părţilor civile şi să constituie infracţiunea de şantaj.

Pentru aceste motive, având în vedere că inculpatul C. a ameninţat părţile civile M. şi N., pe de o parte, şi părţile civile K. şi L., pe de altă parte, cu acte păgubitoare asupra patrimoniului acestora (incendierea casei sau alungarea forţată din casă), pentru a le determina să-i remită sume de bani pretinse cu titlu de camătă şi să semneze contractul de garanţie imobiliară, faptele acestuia întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de şantaj. 

Având în vedere că în sarcina inculpatului C. se va reţine comiterea a două infracţiuni de şantaj, văzând regimul sancţionator al acestei infracţiuni, prevăzut de vechiul şi de noul Cod penal, precum şi regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, care este mai favorabil în vechiul Cod penal, curtea va reţine că vechiul Cod penal este lege mai favorabilă în ceea ce-l priveşte pe acest inculpat.

Ţinând seama de gravitatea faptelor de şantaj comise de inculpat, de consecinţele acestora asupra părţilor civile, dar şi de vechimea lor şi de utilizarea unor violenţe psihice (nu şi a unor violenţe fizice) asupra părţilor civile, în temeiul art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1968 curtea va condamna pe inculpatul C. la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj asupra persoanelor vătămate N. şi M..

Pentru aceleaşi motive, în temeiul art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1968 curtea va condamna pe inculpatul C. la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj asupra persoanelor vătămate K. şi FF..

În temeiul art. 33 lit. a) Cod penal din 1968 va contopi pedepsele aplicate acestuia, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. 1 Cod penal 1968, va interzice inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a și lit. b) Cod penal 1968, pe durata executării pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă accesorie, având în vedere că aceasta era obligatorie sub imperiul vechiului Cod penal.

Întrucât faptele au fost comise cu mai mult timp în urmă, nu au produs ecou mare în comunitate, nefiind comise prin violenţe fizice, ci psihice, şi au fost reparate consecinţele nefavorabile produse asupra părţilor civile, curtea apreciază că reeducarea inculpatului poate fi făcută şi prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, motiv pentru care în baza art.861 Cod penal 1968 cu referire la art. 16 alin. 2 din Legea nr. 187/2012, va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 3 ani şi 6 luni, potrivit art. 862 din Cod penal 1968, care se calculează de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. 

În baza art. 863 alin. 1 Cod penal 1968, va obliga pe inculpatul C. ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune S., conform programului de supraveghere care va fi întocmit de această instituţie; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

În baza art. 404 Cod procedură penală va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 Cod penal 1968 cu referire la art. 83 şi art. 84 Cod penal 1968, privind situaţiile care atrag revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv dacă inculpatul nu respectă cu rea-credinţă măsurile de supraveghere prevăzute de lege pe perioada termenului de încercare ori săvârşeşte o nouă infracţiune în acest termen.

În baza art. 71 alin. 5 Cod penal 1968 va dispune suspendarea executării pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) Cod penal 1968, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, având în vedere modalitatea de executare a pedepsei principale.

În ce priveşte soluţia instanţei de fond de condamnare a inculpatului C. pentru infracţiunea de camătă, prevăzută de art. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 216/2011, comisă faţă de persoanele vătămate K. şi L., curtea reţine că aceasta este greşită deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Infracţiunea de camătă a fost incriminată pentru prima dată în legislaţia noastră prin Legea nr. 216/2011, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 22.11.2011. În consecinţă, întrucât faptele de camătă nu au fost incriminate până la această dată, actele materiale comise anterior publicării în Monitorul Oficial a legii de incriminare nu pot fi luate în considerare ca acte materiale ale infracţiunii de camătă, chiar dacă inculpatul C. a mai comis un astfel de act material şi după intrarea în vigoare a legii de incriminare.

Aşa cum rezultă din conţinutul incriminării de la art. 3 din Legea nr. 216/2011, elementul material al infracţiunii de camătă constă în darea de bani cu dobândă, de către o persoană neautorizată, ca îndeletnicire. Este vorba, aşadar, de o infracţiune de obicei, pentru existenţa căreia este necesară comiterea mai multor acte materiale de dare de bani cu dobândă, indiferent dacă acestea au fost comise faţă de aceeaşi persoană sau faţă de persoane diferite. Actele de dare de bani cu dobândă comise anterior incriminării faptei de camătă nu pot face parte din conţinutul infracţiunii de obicei, deoarece ele nu erau incriminate la data când au fost comise. Or, în speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, singurul act material comis de inculpatul C. după intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011 a fost cel din 27.11.2012.

Pentru a dispune condamnarea inculpatului C. pentru infracţiunea de camătă instanţa de fond a reţinut că există probe la dosar care converg spre concluzia că încheierea contractului din data de 27.01.2012 cu părţile civile K. şi L. nu a reprezentat un caz izolat de percepere a unei dobânzi excesive la un împrumut acordat, ci a constituit o operaţiune ce reflectă o practică obişnuită a inculpatului C..

Având în vedere limitele sesizării, curtea constată că instanţa nu poate reţine alte acte materiale ale infracţiunii de camătă, în afara celor cu care a fost sesizată prin rechizitoriu, iar în această cauză singurul act material de camătă comis de inculpatul C. după incriminarea faptei cu care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu este cel din 27.02.2012. Actele materiale comise anterior incriminării faptei nu pot fi luate în considerare nici măcar ca probe ale comiterii ca îndeletnicire a activităţii de camătă, deoarece acestea nu erau incriminate la data respectivă, iar eventualele acte materiale care ar fi fost comise  de inculpat după această dată, dar cu care instanţa nu a fost sesizată, nu pot fi luate în considerare pentru că ele nu fac parte din infracţiunea de obicei cu care a fost sesizată instanţa de judecată. Specificul infracţiunilor de obicei este acela că fiecare act material luat în parte nu constituie infracţiune, ci doar actele materiale luate împreună, cu condiţia ca instanţa să fi fost sesizată de procuror cu aceste acte materiale şi ele să fi făcut obiectul urmăririi penale. Altfel, nefiind posibilă extinderea procesului penal în cursul judecăţii, instanţa de judecată nu se poate sesiza din oficiu cu privire la acestea şi nu le poate include în conţinutul infracţiunii de obicei.

Infracţiunea de camătă, fiind o infracţiune de obicei, presupune existenţa a cel puţin două acte materiale care să fie cuprinse în conţinutul acesteia, nefiind suficient un singur act de camătă, chiar dacă s-ar face dovada cu alte probe că inculpatul ar fi avut această îndeletnicire.

Pentru aceste motive, nefiind sesizată decât cu un singur act de camătă comis de inculpatul C. după incriminarea acestei fapte, în temeiul art. 16 lit. b) teza I Cod procedură penală curtea va achita pe inculpatul C. pentru infracţiunea de camătă, prevăzută de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 216/2011, comisă faţă de persoanele vătămate K. şi L..

Având în vedere că nu este reţinută în sarcina inculpatului C. infracţiunea de camătă reţinută de instanţa de fond, curtea va înlătura din sentinţă şi dispoziţia de confiscare a echivalentului în lei al sumei de 5000 de euro de la inculpatul C.. Această sumă a fost confiscată de instanţa de fond în temeiul art. 112 alin. 1 lit. e) Cod penal, ca fiind o sumă de bani obţinută prin săvârşirea infracţiunii de camătă. Nefiind săvârşită o astfel de infracţiune de către inculpatul C., deoarece acesta a comis doar un singur act material de dare de bani cu camătă după incriminarea faptei, nu se poate dispune nici confiscarea acestei sume de bani cu care inculpatul a împrumutat partea civilă.

Curtea constată că apelul parchetului este întemeiat şi în ceea ce priveşte cuantumul pedepselor aplicate inculpatului Ş. pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia.

Inculpatul Ş. a fost condamnat de instanţa de fond pentru infracţiunea de camătă, pentru infracţiunea de şantaj şi pentru infracţiunea de înşelăciune, aplicându-i-se pentru aceste infracţiuni pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege.

Or, faţă de gravitatea faptelor comise şi faţă de periculozitatea inculpatului Ş., cuantumul pedepselor aplicate de instanţa de fond acestui inculpat este prea redus, nefiind apt să asigure nici o justă sancţionare şi nici reeducarea inculpatului.

Astfel, pentru infracţiunea de camătă, instanţa de fond i-a aplicat inculpatului Ş. o pedeapsa de 1 an închisoare, pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune fiind închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Fapta de camătă săvârşită de inculpatul Ş este mai gravă decât cea a celorlalţi inculpaţi condamnaţi pentru această infracţiune deoarece inculpatul a exercitat ameninţări asupra persoanei vătămate pentru remiterea sumelor pretinse cu titlu de camătă,  fapt care a determinat-o pe aceasta să-i transmită proprietatea unui imobil aparţinând bunicii sale T.. Or, având în vedere aceste circumstanţe agravante, curtea constată că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de camătă este prea redusă, urmând a fi majorată de la 1 an închisoare la 1 an şi 6 luni închisoare.

La fel, pentru infracţiunea de şantaj instanţa de fond i-a aplicat inculpatului Ş. o pedeapsă de 2 ani închisoare, minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal. Pentru această infracţiune legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, nejustificându-se aplicarea pedepsei minime de 2 ani închisoare din moment ce inculpatul a comis fapta în contextul săvârşirii unei alte infracţiuni grave, respectiv a infracţiunii de camătă, ameninţând-o pe persoana vătămată F. cu acte de violenţă. Rezultatul produs este unul grav deoarece prin actele de ameninţare persoana vătămată a fost obligată astfel să-i transmită inculpatului proprietatea unui imobil aparţinând martorei T.. Aşadar, prin săvârşirea infracţiunii de şantaj inculpatul a şi dobândit folosul material urmărit, fapt care constituie o circumstanţă agravantă, având în vedere că a produs un rezultat păgubitor pentru persoana vătămată. Pentru aceste motive, curtea va majora cuantumul pedepsei aplicate inculpatului Ş. pentru infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. 1 şi 3 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.

În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, instanţa de fond i-a aplicat inculpatului Ş. pedeapsa de 1 an închisoare, mai redusă decât pedeapsa aplicată inculpatei U., deşi aceasta din urmă a avut o contribuţie mai redusă decât a inculpatului Ş. şi prezintă o periculozitate mai mică. Astfel, inculpatul Ş. relevă o periculozitate mai mare prin faptul că a implicat-o pe soţia sa, inculpata U., în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, pentru a-şi ascunde urmele săvârşirii infracţiunii de camătă. Din probele administrate rezultă că inculpatul Ş. este cel care a constrâns-o pe persoana vătămată F. să-i transmită proprietatea imobilului în schimbul pretinsei datorii acumulate ca urmare a dării banilor cu camătă şi că el este cel care a determinat-o pe inculpata U. să o inducă în eroare pe numita T.. Din acest motiv, curtea va majora cuantumul pedepsei aplicate inculpatului Ş. pentru infracţiunea de instigare la înşelăciune, prevăzută de art. 47 Cod penal raportat la art. 244 alin. 1 şi 2 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, de la 1 an închisoare la 1 an şi 6 luni închisoare.

Având în vedere majorarea cuantumului acestor pedepse aplicate inculpatului Ş., ca urmare a aplicării dispoziţiilor legale privind sancţionarea concursului de infracţiuni, prevăzute de art. 39 Cod penal, va fi majorat şi cuantumul pedepsei rezultante principale pe care o are de executat inculpatul Ş., de la 6 ani şi 4 luni închisoare la 7 ani închisoare.

Întrucât inculpatul Ş. a fost în executarea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 208/S/21.11.2016 a Tribunalului Braşov, aplicată pentru o infracţiune concurentă cu cele supuse judecăţii, curtea va deduce, în plus faţă de perioada dedusă prin sentinţa apelată, din pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, perioada executată ulterior de inculpat de la data de 28.12.2018 până la data de 6.04.2020.

Curtea constată că apelul parchetului este întemeiat şi sub aspectul omisiunii confiscării de la inculpaţi a sumelor de bani folosite pentru săvârşirea infracţiunii de camătă.

Prima instanță a apreciat că se impune confiscarea doar a sumelor obţinute de inculpaţi cu titlu de dobândă în urma săvârşirii infracţiunilor de camătă, nu şi a sumelor acordate de inculpaţi cu titlu de împrumut, considerând că ilicit ar fi doar folosul obținut prin comiterea acestei fapte penale și, pe cale de consecință, doar dobânda acumulată este supusă confiscării.

Curtea reţine că această soluţie este greșită deoarece măsura de siguranță a confiscării speciale este una ce are ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, în condițiile în care, în cazul confiscării speciale, nu este întotdeauna necesar ca fapta comisă să fie infracțiune, putând fi dispusă și dacă fapta săvârșită este tipică și antijuridică, chiar dacă îi lipsește trăsătura esențială a imputabilității.

În cauza de față condițiile prevăzute de art.112 alin. 1 lit. b) din Codul penal sunt îndeplinite în mod cumulativ deoarece a fost săvârșită o infracțiune, respectiv aceea de camătă prevăzută de art. 351 din Codul penal, banii au fost folosiți la comiterea acestei infracțiuni, inculpații oferind diferite sume de bani cu titlu de împrumut cu dobândă, iar banii împrumutați au aparținut inculpaților, putând fi confiscaţi prin echivalent.

În mod eronat instanța de fond a apreciat că nu se impune confiscarea specială a banilor acordați cu titlu de împrumut cu dobândă de către inculpați, pe considerentul că doar dobânda ar reprezenta un venit ilicit.

Din interpretarea textului prevăzut de art.112 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu rezultă că în cazul infracţiunii de camătă, care se comite prin folosirea unor sume de bani, nu s-ar mai impune confiscarea bunurilor folosite la săvârşirea infracţiunii, adică a banilor daţi cu camătă. Prin bunuri, în sensul art.112 alin.1 lit. b din Codul penal, se înțelege orice obiect folosit la săvârșirea unei fapte, nefiind excluși banii.

 În cazul acestei infracţiuni, fără sumele de bani care să fi fost acordate cu titlu de împrumut de către inculpaţi, nu se putea comite infracţiunea de camătă.

Curtea constată că o interpretare contrară cu privire la aplicabilitatea art. 112 alin. 1 lit. b) din Codul penal ar fi contrară voinței legiuitorului, iar lăsarea sumelor de bani în proprietatea cămătarilor ar spori încrederea acestora în obținerea de venituri ilicite prin acordarea de împrumuturi cu dobândă, încurajându-se astfel perpetuarea unor practici ilegale.

În acest sens este şi practica anterioară a Curţii de Apel Braşov, prin Decizia nr. 329/Ap din şedinţa publică din data de 19 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. xxxx/62/2015 a Curţii de Apel Braşov.

Soluţia este identică atât în cazul aplicării art. 112 alin. 1 lit. b) din actualul Codul penal, cât şi în cazul aplicării art. 118 lit. b) din Codul penal din 1968, în funcţie de legea penală mai favorabilă aplicabilă, deoarece textele de lege menţionate sunt similare.

În consecință, pentru aceste motive, în temeiul art. 118 lit. b) din Codul penal din 1968 curtea va confisca de la inculpatul A., în plus faţă de suma confiscată prin sentinţa apelată, echivalentul în lei al sumei de 6450 de euro, reprezentând suma de bani folosită la săvârşirea infracţiunii de camătă. Această sumă acordată de inculpatul A. cu titlu de camătă rezultă chiar din înscrisul sub semnătură privată scris de inculpat, prin care acesta i-a arătat persoanei vătămate F. care sunt sumele acordate cu camătă şi care sunt dobânzile solicitate pentru fiecare sumă de bani împrumutată. Suma totală solicitată de inculpatul A. de la această persoană vătămată, reprezentând banii împrumutaţi şi dobânzile, este de 12825 euro. Instanţa de fond a confiscat de la inculpat doar echivalentul în lei al sumei de 6375 de euro, reprezentând suma de bani obţinută prin săvârşirea infracţiunii de camătă, curtea urmând să confişte în plus şi suma de 6450 de euro, acordată de inculpat cu titlu de camătă.

Pentru aceleaşi motive, în temeiul art. 118 lit. b) din Codul penal din 1968 curtea va confisca de la inculpatul B. echivalentul în lei al sumei de 9000 de euro reprezentând suma de bani folosită la săvârşirea infracţiunii de camătă, reprezentând suma de 4000 de euro dată cu camătă părţii civile I. şi suma de 5000 de euro dată cu camătă părţii civile F..

Din declaraţia dată de partea civilă I. în 4.12.2017, de la fila 53 din volumul IV al dosarului instanţei de fond, şi din înscrisurile de la filele 104-123 din vol. I al dosarului de urmărire penală rezultă că inculpatul B. i-a împrumutat părţii civile I., după incriminarea faptei de camătă, suma de 4000 de euro, deşi în antecontractul încheiat la 25.04.2012 (de la fila 123 din acelaşi volum de urmărire penală) s-a consemnat suma de 7500 de euro, restul fiind dobândă. Actele încheiate de inculpat cu mama părţii civile I., aşa cum a motivat şi instanţa de fond, nu pot fi luate în considerare în cadrul infracţiunii de camătă comisă faţă de partea civilă I., deoarece instanţa nu a fost sesizată cu acestea. De asemenea, din declaraţiile martorului V. de la fila 209 din vol. I. al dosarului de urmărire penală şi de la filele 128-129 din vol. III din dosarul Curţii de Apel Braşov şi din declaraţia părţii civile F. de la fila 44 din vol. IV al dosarului instanţei de fond rezultă că inculpatul B. i-a împrumutat părţii civile F. suma de 5000 de euro, percepându-i cu titlu de camătă suma de 1000 de euro. Or, aceste sume folosite la săvârşirea infracţiunii de camătă trebuie confiscate, în temeiul textului de lege menţionat anterior. Întrucât inculpatul B. a fost cel care a dat sumele de bani cu dobândă, săvârşind infracţiunea de camătă, ele trebuie confiscate de la acesta, neavând nicio relevanţă traseul ulterior al acestor sume de bani.

Pentru aceleaşi motive, în temeiul art. 118 lit. b) din Codul penal din 1968 curtea va confisca de la inculpatul Ş. echivalentul în lei al sumei de 15500 de euro reprezentând suma de bani folosită la săvârşirea infracţiunii de camătă. Astfel, inculpatul Ş. i-a dat persoanei vătămate F. cu camătă suma de 10500 de euro, reprezentând preţul autoturismului Audi A6, pentru care i-a perceput dobândă. În acest caz nu este vorba de o simplă vânzare a unui autoturism către partea civilă, ci de un raport juridic complex între aceasta şi inculpat, adică un contract în cadrul căruia inculpatul i-a vândut părţii civile autoturismul, dar pentru că aceasta nu a avut banii necesari să-l achite, inculpatul i-a şi împrumutat aceşti bani şi i-a perceput dobândă cu titlu de camătă. Faptul că inculpatul Ş. a cumulat atât calitatea de vânzător al autoturismului, cât şi calitatea de împrumutător cu dobândă nu înlătură incidenţa infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 Cod penal, deoarece esenţială pentru această infracţiune este perceperea dobânzii nelegale.

Faptul că aceasta este adevărata natură a contractului încheiat de partea civilă cu inculpatul Ş. rezultă şi din declaraţia părţii civile F., de la fila 43 din volumul IV al Judecătoriei Făgăraş, în care aceasta arată că a mai procedat în mod similar anterior cu inculpatul Ş. de la care arată că „am cumpărat cele două maşini şi am împrumutat suma de 5000 de euro la care s-a aplicat o dobândă de 30%”.

Având în vedere că din aceste probe rezultă că inculpatul Ş. i-a dat în total părţii civile F. cu dobândă, în această modalitate, suma de 15500 de euro, curtea va dispune confiscarea de la inculpat a acestei sume, în temeiul art. 118 lit. b) din Codul penal din 1968.

Apelurile parchetului şi părţilor civile sunt întemeiate şi sub aspectul modului de soluţionare a laturii civile, respectiv sumele acordate cu titlu de daune materiale părţilor civile K., L., M. şi N. şi nedesfiinţarea unor înscrisuri rezultate din săvârşirea infracţiunilor supuse judecăţii.

Părţile civile J., K. şi L. au solicitat recuperarea imobilului care a constituit obiectul garanţiei reale imobiliare inserate în contractul de împrumut şi restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă nelegală.

Instanţa de fond a motivat în mod detaliat de unde rezultă suma de 5000 de euro confiscată de la inculpatul C., reţinând că aceasta constituie dobânda nelegală încasată de la părţile civile K. şi L.. Curtea îşi însuşeşte această motivare cu privire la suma încasată în mod necuvenit de inculpatul C. de la aceste părţi civile, cu titlu de dobândă. Astfel, relevantă sub acest aspect este declaraţia persoanei vătămate L., din care rezultă suma de 5.000 euro, reprezentând dobândă nelegală, încasată de inculpatul C. de la persoanele vătămate K. şi L..

Aşa cum s-a arătat anterior, această sumă nu poate fi confiscată de la inculpatul C., în baza săvârşirii de către acesta a infracţiunii de camătă, deoarece nu se poate reţine comiterea acestei infracţiuni printr-un singur act săvârşit după incriminarea faptei de camătă.

Suma de 5000 de euro urmează a fi însă restituită părţilor civile K. şi L., deoarece acestea au remis-o inculpatului ca urmare a comiterii de către inculpat a infracţiunii de şantaj împotriva acestor părţi civile. Având în vedere că părţile civile K. şi L. i-au remis inculpatului C. această sumă de 5000 de euro ca urmare a ameninţărilor exercitate de inculpat asupra părţilor civile, aşa cum s-a arătat anterior la motivarea reţinerii în sarcina inculpatului a infracţiunii de şantaj, rezultă că această sumă constituie prejudiciul material produs părţilor civile prin infracţiunea de şantaj.

În consecinţă, curtea constată că părţile civile K. şi L. au suferit un prejudiciu material de 5000 de euro de pe urma comiterii infracţiunii de şantaj, această sumă fiind remisă ca urmare a exercitării ameninţărilor de către inculpatul C., în momentul în care părţile civile nu mai aveau resurse financiare pentru plata sumelor pretinse cu titlu de dobândă.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 397 alin. 1 Cod procedură penală coroborat cu art. 19 şi art. 25 alin. 1 Cod procedură penală va admite acţiunea civilă formulată de părţile civile K. şi L. şi va obliga pe inculpatul C. la plata către aceştia a echivalentului în lei al sumei de 5000 de euro, cu titlu de daune materiale.

Tot ca urmare a săvârşirii de către inculpatul C. asupra părţilor civile K. şi L. a infracţiunii de şantaj acestea din urmă au fost determinate să încheie cu inculpatul Contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr.xxx/27.01.2012 la BNPA […]. Aşa cum rezultă din declaraţiile părţilor civile K. şi L., de la filele 156-158 din vol. IV al dosarului instanţei de fond şi de la filele 19-20 din vol. III al dosarului Curţii de Apel Braşov, inculpatul C. a ameninţat părţile civile cu acte de violenţă („a băgat animalele în casă la mine, a băgat caii şi a a zis că dacă nu dăm banii «ne face, ne drege»”), iar în urma acestor ameninţări părţile civile au fost nevoite să-şi ia copiii şi să se mute la o casă în  localitatea R..  Din aceste declaraţii ale părţilor civile rezultă că părţile civile au semnat actele de garanţie imobiliare ca urmare a presiunilor făcute de inculpatul C. asupra lor, presiuni care s-au suprapus peste situaţia vulnerabilă în care se aflau părţile civile, respectiv aceea de persoane aflate într-o situaţie materială precară, lipsite de educaţie, care nici nu au realizat conţinutul actului pe care l-au semnat („Am semnat pentru că nu am ştiut, am crezut că zice de cei 6000 euro.” arată partea civilă L. în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Braşov la data de 15.01.2020; „Am făcut la notariat, ce ştiu eu ce am făcut acolo.”, arată partea civilă K. în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Braşov la data de 15.01.2020).

Există o legătură directă între săvârşirea de către inculpatul C. a infracţiunii de şantaj asupra părţilor civile K. şi L. şi semnarea de către acestea a Contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. xxx/27.01.2012 la BNPA […], deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, faţă de situaţia vulnerabilă a părţilor civile, ameninţarea inculpatului a fost suficientă pentru a le determina să semneze acest act.

De asemenea, din declaraţiile părţilor civile menţionate anterior rezultă că părţile civile K. şi L. nu au părăsit de bunăvoie imobilul şi nu au fost evacuate cu executorul judecătoresc, ci acestea au plecat ca urmare a ameninţărilor şi presiunilor exercitate de inculpatul C., care a băgat animalele în casa părţilor civile pentru a le determina să plece din imobil. Or, având în vedere că părţile civile au fost deposedate de imobil ca urmare a săvârşirii de către inculpatul C. a infracţiunii de şantaj asupra lor, prin ameninţare, se impune şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii acestei infracţiuni. 

Pentru aceste motive, în temeiul art. 25 alin. 3 Cod procedură penală curtea va dispune desfiinţarea Contractului de împrumut cu garanţie imobiliară încheiat între C. şi K. şi L., autentificat sub nr. xxx/27.01.2012 la BNPA […] şi va dispune restabilirea situaţiei anterioare acestui act, dacă imobilul nu a fost dobândit între timp de o terţă persoană de bună credinţă, în cadrul procedurii de executare silită.

Aceeaşi este situaţia părţilor civile M. şi N., asupra cărora inculpatul C. a comis infracţiunea de şantaj pentru a le determina să-i remită cu titlu de camătă suma de 3000 de euro şi să semneze Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. xxxx/16.06.2011 la BNPA […].

Aşa cum s-a arătat anterior la motivarea reţinerii în sarcina inculpatului C. a infracţiunii de şantaj, acesta a ameninţat părţile civile că le dă foc la casă dacă nu îi dă sumele pretinse drept camătă şi, pentru că părţile civile nu au mai avut de unde să plătească aceste sume (acestea arătând că doar inculpatul ţinea o evidenţă a dobânzilor, a sumelor achitate şi a celor care mai rămâneau de achitat), inculpatul a exercitat presiuni pentru intrarea în posesia imobilului asupra căruia s-a instituit garanţia imobiliară.

În declaraţia dată de partea civilă M. în cursul urmăririi penale, aflată la filele 202-203 din vol. I al dosarului de urmărire penală, aceasta arată că a luat cu împrumut de la inculpatul C. (prin intermediul fiului acestuia O.) suma de 8000 de euro şi i-a restituit înapoi suma de 11000 de euro, restul fiind dobânda. Aceleaşi aspecte le arată şi partea civilă N. în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, aflată la filele 199-200 din dosarul de urmărire penală, în care arată că inculpatul i-a împrumutat cu 8000 de euro şi i-au restituit înapoi 11000 de euro, menţionând şi presiunile exercitate de inculpat asupra lor pentru a-i determina să-i dea banii solicitaţi.

Pentru aceste motive, constatând că inculpatul a comis infracţiunea de şantaj faţă de părţile civile M. şi N., ameninţându-le cu incendierea casei pentru a le determina să-i remită suma de bani percepută cu titlu de camătă peste suma reală împrumutată, curtea reţine că suma de 3000 de euro reprezintă prejudiciul material produs părţilor civile de inculpat. Părţile civile i-au remis inculpatului suma de 3000 de euro peste suma de 8000 de euro cu care i-a împrumutat pentru că au fost ameninţate de inculpat cu incendierea locuinţei, existând astfel o legătură directă între comiterea de către inculpat a infracţiunii de şantaj şi producerea acestui prejudiciu.

În consecinţă, în temeiul art. 397 alin. 1 Cod procedură penală coroborat cu art. 19 şi art.25 alin. 1 Cod procedură penală, curtea va admite acţiunea civilă formulată de părţile civile M. şi N. şi va obliga pe inculpatul C. la plata către aceştia a echivalentului în lei al sumei de 3000 de euro, cu titlu de daune materiale.

La fel ca în cazul părţilor civile K. şi L. şi în acest caz se va reţine că semnarea contractului de împrumut cu garanţie imobiliară şi transmiterea imobilului către inculpat s-a făcut ca urmare a presiunilor exercitate de inculpat asupra părţilor civile. Ameninţările venite din partea inculpatului C. cu incendierea locuinţei, luarea animalului din curte în afara unei proceduri de executare silită desfăşurată în mod legal constituie acte care, coroborate cu situaţia precară şi lipsa de educaţie a părţilor civile, le-au determinat pe acestea să semneze Contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. xxxx/16.06.2011 la BNPA […] şi să-i transmită imobilul inculpatului.

Din aceste motive, existând o legătură directă între infracţiunea de şantaj comisă de inculpat şi transmiterea imobilului de către părţile civile, în temeiul art. 25 alin. 3 Cod procedură penală, curtea va dispune desfiinţarea Contractului de împrumut cu garanţie imobiliară încheiat între O. şi M. şi N., autentificat sub nr. xxxx/16.06.2011 la BNPA […] şi restabilirea situaţiei anterioare acestui act, dacă imobilul nu a fost dobândit între timp de o terţă persoană de bună credinţă, în cadrul procedurii de executare silită.

În speţă, aşa cum rezultă din cele menţionate anterior, nu este vorba de un simplu contract civil încheiat între două părţi cu voinţa liberă de a contracta, ci de exercitarea unor presiuni ilicite din partea inculpatului C. asupra părţilor civile K., L., M. şi N. pentru a le determina să-i transmită proprietatea imobilelor respective, pe motiv că nu au achitat toate sumele pretinse de inculpat cu titlu de camătă. Părţile civile i-au remis inculpatului sumele pe care le-au primit efectiv ca împrumut, dar nu au achitat toate sumele pretinse de acesta cu titlu de dobândă (nelegală), iar întârzierea plăţii dobânzilor exorbitante percepute au determinat pretinderea de către inculpat a unor sume şi mai mari. Inculpatul era singurul care ţinea evidenţa sumelor primite de la părţile civile şi nu elibera nicio chitanţă sau dovadă pentru sumele primite de la acestea, iar părţile civile nu au capacitatea necesară să înţeleagă aceste modalităţi de calcul a dobânzii de către inculpat. Întrucât la un moment dat părţile civile nu au mai avut posibilitatea să-i plătească inculpatului sumele pretinse cu titlu de camătă, inculpatul a început să exercite ameninţări şi presiuni asupra acestora, determinându-le să-i transmită imobilele cu care au fost garantate împrumuturile cămătăreşti. 

Situaţia este similară şi în cazul inculpatului B. şi al părţii civile I., cu singura deosebire că în acest caz şi instanţa de fond a reţinut săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de şantaj şi a dispus condamnarea inculpatului pentru această infracţiune. De asemenea, instanţa de fond a reţinut în sarcina inculpatului B. şi a infracţiunii de camătă, comisă faţă de părţile civile F. şi I.. Curtea îşi însuşeşte motivarea instanţei de fond cu privire la aceste infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului B., urmând a detalia mai jos motivele respingerii apelului inculpatului.

Or, din moment ce încheierea Antecontractului de vânzare din data de 25.04.2012 între I. şi B. în faţa av. W. şi a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între I. şi B. şi D., autentificat sub nr. xxxx/30.07.2012 la BNPA […], au fost consecinţa directă a săvârşirii de către inculpatul B. a acestor infracţiuni, se impune desfiinţarea acestor înscrisuri. Este evident că acestea nu reprezintă contracte reale, încheiate de părţi care şi-au exercitat în mod liber voinţa de a contracta, ci ele disimulează infracţiunea de camătă comisă de inculpat, fiind încheiate ca urmare a săvârşirii acestei infracţiuni şi a infracţiunii de şantaj. Curtea va arăta mai jos care sunt argumentele pentru care se impune reţinerea în sarcina inculpatului a acestor infracţiuni.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 25 alin. 3 Cod procedură penală curtea va dispune desfiinţarea Antecontractului de vânzare cumpărare încheiat în data de 25.04.2012 între I. şi B., în faţa av. W. şi a Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între I. şi B. şi D., autentificat sub nr. xxxx/30.07.2012 la BNPA […], şi dispune restabilirea situaţiei anterioare acestor acte, dacă imobilul nu a fost dobândit între timp de o terţă persoană de bună credinţă.

Având în vedere temeinicia celorlalte dispoziţii ale instanţei de fond, curtea va respinge ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii A., B., E., Ş. şi U. împotriva aceleiaşi sentinţe.

De asemenea, restul motivelor de apel ale parchetului sunt nefondate.

Inculpatul A. susţine în apelul declarat că instanţa de fond nu s-ar fi mărginit la faptele reţinute de procuror în actul de cauzare, care în opinia sa ar conţine un singur împrumut în valoare de 2000 de euro, din anul 2012.

Curtea constată că instanţa de fond a înlăturat în mod corect această susţinere a inculpatului, având în vedere că inculpatul A. a comis mai multe acte materiale de dare a banilor cu dobândă, după incriminarea faptei de camătă.

În afară de motivele menţionate de instanţa de fond în sentinţa apelată pentru înlăturarea acestei susţineri a inculpatului, curtea mai reţine că la încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului A., la fila 10 din rechizitoriu, procurorul arată în mod explicit că a reţinut în sarcina inculpatului că „pe parcursul anului 2012 a dat bani cu dobândă (în total suma de 2000 Euro) numitei F., în mod repetat”. Aşadar procurorul subliniază în mod explicit în rechizitoriu că inculpatul a dat în mod repetat bani cu dobândă părţii civile F., neputându-se susţine că ar fi sesizat instanţa doar cu un singur act material de dare de bani cu dobândă.

Suma totală acordată de inculpat cu dobândă nu este de esenţa infracţiunii de camătă, instanţa putând reţine o altă sumă decât cea menţionată de procuror în actul de sesizare, fără ca aceasta să constituie o depăşirea a limitelor sesizării. Esenţa acuzaţiei este aceea a acordării de împrumuturi cu dobândă, iar cuantumul sumelor nu face parte din descrierea legală a infracţiunii, fiind stabilit de organele judiciare în urma administrării probatoriului.

Or, în speţă instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea de condamnare a inculpatului şi a stabilit cuantumul sumelor date de inculpatul A. părţii civile F. cu dobândă chiar pe baza unui înscris redactat de inculpat, în care acesta a consemnat care au fost sumele împrumutate părţii civile şi care a fost dobânda percepută pentru fiecare sumă împrumutată. Din punctul acesta de vedere nu există nici un dubiu cu privire la sumele acordate cu camătă şi dobânzile percepute de inculpat de la partea civilă pentru fiecare sumă în parte, din moment ce chiar inculpatul le-a consemnat de faţă cu partea civilă F. şi a fost găsit de organele de urmărire penală la inculpat.

Acest înscris olograf se coroborează şi cu celelalte probe arătate de instanţa de fond, în special cu declaraţiile date de partea civilă F. şi de martorul V.. Aceştia din urmă au confirmat fapta repetată de dare de bani cu dobândă a inculpatului A. şi în declaraţiile date în faţa Curţii de Apel Braşov la data de 15.01.2020 şi respectiv 12.02.2020, aflate la filele 21 şi 128 din volumul III al dosarului Curţii de Apel. Nu există nici un motiv de înlăturare a acestor declaraţii,  deoarece ele se coroborează şi cu procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu partea civilă.

Din aceste motive nu poate fi primit nici motivul de apel al inculpatului în sensul că ar fi comis doar un singur act material de dare de bani cu dobândă după incriminarea infracţiunii de camătă. Probele menţionate anterior relevă că au fost mai multe acte materiale de dare de bani cu dobândă comise de inculpat faţă de partea civilă F. în cursul anului 2012, după incriminarea faptei de camătă, însumând 6450 de euro, pentru care inculpatul a perceput o dobândă totală de 6375 euro, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond în motivare.

Chiar dacă sunt discuţii în doctrină şi în practica judiciară cu privire la numărul de acte materiale necesare pentru realizarea unei infracţiuni de obicei, opinia majoritară este aceea că sunt suficiente un număr de două acte materiale pentru realizarea conţinutului acestei infracţiuni. În speţă, din înscrisul redactat chiar de inculpat şi din celelalte probe rezultă că au fost mai mult de două acte materiale de dare de bani cu dobândă realizate de inculpatul A., fiind comise patru astfel de acte materiale de dare de bani cu împrumut, pentru care inculpatul a perceput dobânzi de 2625 euro, 1800 de euro, 150 de euro şi 1800 de euro, peste sumele remise efectiv. Infracţiunea de camătă subzistă chiar dacă sumele sunt date cu camătă unei singure persoane, nefiind necesar să fie remise unor persoane diferite.

În ce priveşte săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de şantaj, curtea reţine temeinicia soluţiei instanţei de fond, care relevă dincolo de orice dubiu comitere acestei infracţiuni.

Este suficient de menţionat în acest sens nota de la fila 29, vol. V din dosarul de urmărire penală, în cuprinsul căreia este redată discuţia dintre inculpat şi partea civilă F. purtată la data de 27.02.2013, în care inculpatul începe discuţia cu următoarea ameninţare explicită: „Zi F., că dacă nu îmi vine să îţi trag un cartuş în cap şi de la, din capul tău să sară prin..., prin, prin..., pe unde..., pe la..., pe unde ai duşmani”, iar în aceeaşi discuţie inculpatul adresează ulterior şi nişte înjurături apte să intimideze partea civilă şi să-i creeze o stare de temere. Aceste afirmaţii, coroborate cu calitatea de poliţist pe care a deţinut-o inculpatul A., sunt suficiente pentru a produce părţii civile o stare de temere, care să o determine să-i remită inculpatului sumele de bani percepute nelegal cu titlu de camătă.

Starea de temere pe care inculpatul i-a produs-o părţii civile şi familiei acesteia rezultă şi din declaraţia martorului V. (soţul părţii civile), dată în faţa Curţii de Apel la data de 12.02.2020 în care acesta arată că „Şi acum am emoţii foarte mari când mă gândesc în trecut vis-a-vis de numitul A. şi din această cauză am ajuns la poliţie, pentru că nu se mai putea continua aşa la nesfârşit.” Această afirmaţie a martorului este justificată şi prin faptul că la data de 22.02.2013 martorul a fost ameninţat prin intermediul lui C. să nu se pună cu inculpatul A. şi să-i achite acestuia sumele pretinse. Curtea nu are nici un motiv pentru a înlătura aceste declaraţii ale părţii civile şi ale martorului V., întrucât acestea se coroborează cu celelalte probe şi mai ales cu nota de redare a convorbirii telefonice menţionate anterior.

Starea de temere provocată de inculpat rezultă şi din faptul că partea civilă a fost nevoită să se împrumute la alte persoane, tot cu camătă, ca să-i dea acestuia toate sumele solicitate cu titlu de camătă, deşi au fost percepute în baza unui contract nul absolut, având o cauză ilicită. Dacă nu ar fi fost vorba de sume ilicite inculpatul ar fi recurs la mijloacele legale de constrângere a părţii civile pentru a-şi recupera datoriile.

La toate acestea se adaugă demersurile făcute de inculpatul A. de a se prezenta cu o terţă persoană la partea civilă, în scopul achiziţionării imobilului proprietatea bunicii părţii civile, în care locuia aceasta din urmă. Acest aspect depăşeşte demersurile obişnuite ale unei persoane care pretinde existenţa anumitor creanţe, ci sunt acte de natură să întărească dovedirea atât a infracţiunii de camătă, cât şi a presiunilor exercitate de inculpat în cadrul infracţiunii de şantaj.

În lipsa oricăror relaţii apropiate dintre partea civilă F. şi inculpat, care ar fi justificat împrumuturile acordate, curtea reţine că singurul motiv pentru care inculpatul i-a dat acesteia sumele de bani respective a fost obţinerea unui profit din camătă.

În ce priveşte critica referitoare la suma acordată de instanţa de fond părţii civile F. cu titlu de daune morale, curtea constată că şi aceasta este neîntemeiată, având în vedere că rezultă din materialitatea faptelor prejudiciul moral semnificativ produs de inculpat părţii civile. Ameninţările inculpatului pentru a-i fi remise nişte sume de bani percepute în mod nelegal cu titlu de dobândă şi stresul provocat părţii civile şi familiei acesteia justifică acordarea sumei de 4000 de euro cu titlu de daune morale. 

Apelurile declarate de B. şi E. sunt nefondate, deoarece instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt în ceea ce-i priveşte pe aceştia şi a dispus soluţia legală, motivând în mod detaliat care sunt argumentele care au justificat soluţiile de condamnare.

Există dovezi suficiente că inculpatul B. a împrumutat-o pe partea civilă F. cu suma de 5000 de euro şi a consemnat în înscrisul redactat cu această ocazie la data de 3.10.2012 suma de 6000 de euro, diferenţa reprezentând-o dobânda percepută cu titlu de camătă. Suma a fost împrumutată pe un termen de 2 luni şi, chiar dacă nu s-ar fi consemnat un termen de restituire, pentru reţinerea infracţiunii de camătă legea cere doar să fie percepută o sumă de bani cu titlu de dobândă nelegală, fapt dovedit în speţă.

În afară de declaraţiile constante ale părţii civile F. şi ale soţului acesteia, V., curtea mai are în vedere în acest sens şi probele din care rezultă scopul pentru care partea civilă a împrumutat de la inculpat suma de 5000 de euro, respectiv pentru a-i da aceşti bani inculpatului Ş., la care avea o altă datorie. Presiunile exercitate de inculpatul Ş. asupra părţii civile pentru a-i remite sumele de bani pretinse, constând în ameninţări cu fapte de violenţă, au determinat-o pe partea civilă să recurgă la un alt împrumut cu dobândă, de la inculpatul B.. Partea civilă se afla într-o situaţie foarte dificilă, deoarece inculpatul Ş. o ameninţa cu acte de violenţă şi era în pericol de a-şi pierde casa cu care garantase restituirea, aflată în proprietatea numitei T.. Probele arată că aceeaşi sumă de bani luată de la acest inculpat, de 5000 de euro, a fost remisă inculpatului Ş., relevantă fiind sub acest aspect declaraţia martorei X., care s-a întâlnit cu partea civilă chiar când mergea să-i dea banii inculpatului Ş.. Acest lucru dovedeşte că este adevărată afirmaţia părţii civile şi a soţului acesteia că suma luată de la B. a fost de 5000 de euro, iar înscrisul redactat cu această ocazie, în care s-a consemnat suma de 6000 de euro, dovedeşte că restul de 1000 de euro a fost perceput cu titlu de dobândă.

Toate aceste probe se coroborează şi cu declaraţia martorilor cu identitate protejată Y. şi Z., care confirmă că partea civilă a luat de la inculpatul B. suma de 5000 de euro, ca să-i dea inculpatului Ş., lăsându-i în gaj un autoturism. Recurgerea la acest procedeu de audiere a martorului este justificată în astfel de cazuri în care s-au comis infracţiuni de violenţă, cum este cazul în speţa de faţă. Soluţia de condamnare nu s-a bazat însă în mod determinant pe declaraţiile acestor martori cu identitate protejată, ci acestea doar au completat restul probatoriului.

În lipsa oricăror relaţii apropiate dintre partea civilă F. şi inculpaţi, care ar fi justificat împrumuturile acordate, curtea reţine că singurul motiv pentru care inculpaţii i-au dat acesteia sumele de bani respective a fost obţinerea unui profit din camătă.

Pentru toate aceste motive, în mod corect instanţa de fond a înlăturat declaraţia martorului AA., propus de inculpat, ca fiind neveridică şi necoroborată cu alte probe credibile.

Ocupaţia inculpatului B. de a da bani cu camătă rezultă din faptul că acesta i-a dat astfel de împrumuturi şi părţii civile I., căruia în final inculpatul i-a şi luat imobilul situat în sat BB., nr. xxx, com. CC., pentru că nu a mai putut să-i remită sumele de bani percepute cu titlu de dobândă.

Este evident că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de inculpat cu această parte civilă masca de fapt împrumutul acordat cu dobândă, fiind în realitate modalitatea în care inculpatul a înţeles să-i impună părţii civile garantarea acestui împrumut. În realitate părţile nu au intenţionat să încheie un astfel de antecontract de vânzare-cumpărare, iar partea civilă nu a intenţionat niciodată să înstrăineze imobilul respectiv. La fel, încheierea ulterioară a contractului de vânzare-cumpărare a acestui imobil nu a fost rezultatul voinţei libere a părţii civile I. de a-şi înstrăina imobilul, ci consecinţa imposibilităţii acestuia de a-i achita inculpatului B. sumele de bani acordate cu titlu de camătă şi a actelor de constrângere exercitate de acest inculpat şi de fiul său.

Partea civilă I. şi-a achitat o parte din împrumutul acordat de către inculpat, aşa cum rezultă şi din declaraţiile martorilor DD. şi EE., care atestă că acesta i-a remis unele sume de bani, încercând în acest fel să evite pierderea imobilului pentru care a încheiat contractul de vânzare cumpărare. Or, aceste aspecte dovedesc faptul că antecontractul de vânzare-cumpărare a fost un act fictiv, încheiat pentru a masca sumele de bani acordate de inculpat cu camătă părţii civile şi pentru a garanta restituirea împrumuturilor şi a cametei percepute.

Din declaraţiile părţilor civile şi din facturile şi chitanţele prezentate de aceştia rezultă că materiale de construcţie pe care inculpatul B. le-a folosit după dobândirea imobilului fuseseră achiziţionate de părţile civile, fapt care denotă, de asemenea, lipsa intenţiei reale a acestora de a înstrăina imobilul respectiv către inculpat.

Deşi practica judiciară şi doctrina nu sunt unitare cu privire la numărul de acte materiale necesare pentru reţinerea unei infracţiuni de obicei, majoritatea opiniilor converg spre soluţia că sunt suficiente două acte materiale pentru realizarea conţinutului acestor infracţiuni. Aşadar, comiterea a două acte materiale de dare de bani cu dobândă, este suficientă pentru reţinerea săvârşirii acestei activităţi ca îndeletnicire. În consecinţă, în sarcina inculpatului B. se poate reţine în cauză săvârşirea infracţiunii de camătă, având în vedere că s-a dovedit săvârşirea de către acesta, după incriminarea infracţiunii de camătă, a unor acte materiale de dare de bani cu dobândă în dauna părţilor civile F. şi I..

Pentru reţinerea infracţiunii de camătă este suficientă darea de bani cu împrumut cu dobândă ilicită, fără a avea vreo importanţă dacă partea civilă a apucat sau nu să restituie împrumutul acordat. Din acest motiv nu poate fi primită susţinerea inculpaţilor că nu poate fi reţinută infracţiunea de camătă deoarece partea civilă nu a suferit nici un prejudiciu, deoarece nu a apucat să restituie împrumutul. Nici nu se poate reţine că partea civilă nu a suferit un prejudiciu, din moment ce a fost nevoită, în urma ameninţărilor inculpatului, să-i transmită proprietatea unui imobil pe care nu voia să-l înstrăineze.

De asemenea, nu are nicio relevanţă cu privire la săvârşirea infracţiunii de camătă faptul că inculpatul B. ar fi fost nevoit să achite un alt împrumut al părţii civile I., pentru a putea ridica ipoteca instituită asupra imobilului părţii civile. Acest fapt a intervenit ulterior săvârşirii infracţiunii de camătă, respectiv ulterior dării împrumutului cu dobândă, şi a fost în interesul inculpatului, pentru ca acesta să poată prelua imobilul respectiv liber de sarcini. În acest caz nu este vorba de o achitare a preţului imobilului, deoarece partea civilă nu a avut o voinţă liberă de a înstrăina imobilul respectiv, ci a fost constrânsă de inculpat să facă aceasta.

Faptul că inculpatul B. a recurs la ameninţarea părţilor civile şi că acesta a fost motivul care le-a determinat să accepte înstrăinarea imobilului către inculpat, în schimbul sumelor cerute de acesta cu titlu de camătă, rezultă şi din procesul verbal de la filele 151-153 din vol. V al dosarului de urmărire penală, în care partea civilă arată că inculpatul a ameninţat-o. Aceste ameninţări sunt confirmate şi de partea civilă FF., care a confirmat că inculpatul l-a ameninţat pe I. că „îi zboară creierii pe pereţi”.

Fiind supravegheat tehnic, inculpatul E., fiul inculpatului B., s-a deplasat cu încă două persoane la locuinţa părinţilor părţilor civile I. şi FF.. Această probă se coroborează cu declaraţia părţilor civile referitoare la ameninţările primite din partea inculpatului B., direct sau prin intermediul fiului său.

Nu poate fi reţinută susţinerea inculpaţilor că scopul deplasării la locuinţa părţii civile ar fi fost acela de a prezenta condoleanţe pentru decesul tatălui părţii civile I. deoarece pe de o parte aceste afirmaţii sunt contrazise chiar de susţinerile părţii civile I. şi ale concubinei acestuia FF., iar pe de altă parte inculpatul nu era rudă sau apropiat al părţii civile, ca să se poată justifica un astfel de motiv al deplasării. Faptul că inculpatul pretindea părţii civile plata unor sume de bani şi că în urma ameninţării l-a determinat pe acesta să-i transmită proprietatea imobilului său din localitatea BB., nr. xxx, jud. S., denotă că motivul real al deplasării a fost acela de a pune presiune asupra părţilor civile, aşa cum a declarat acesta din urmă. În plus, dacă ar fi mers într-adevăr la partea civilă ca să-i prezinte condoleanţe pentru decesul tatălui său, inculpatul nu avea anevoie să mai ia cu sine alte două  persoane, aşa cum a procedat în speţă.

Pentru aceste motive este justificată şi reţinerea în sarcina inculpatului E. a complicităţii la infracţiunea de şantaj comisă de inculpatul B. faţă de partea civilă I..

Săvârşirea de către inculpaţii B. şi E. a infracţiunilor reţinute în sarcina lor nu a fost reţinută doar în baza declaraţiilor părţilor civile F., I. şi FF., ci, aşa cum s-a arătat anterior, aceste declaraţii se coroborează cu alte probe administrate în cauză, respectiv cu înscrisurile întocmite de părţi, cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi cu procesele verbale de supraveghere tehnică şi de redare a unor înregistrări audio.

Stabilirea termenului de încercare în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului B. s-a realizat în funcţie de necesitatea de a asigura supravegherea inculpatului pe viitor cu privire la săvârşirea unor noi infracţiuni. Or, pentru a se realiza o supraveghere reală şi pentru a preveni săvârşirea de fapte similare este necesară stabilirea unui termen de supraveghere mai lung, aşa cum a procedat instanţa de fond pentru acest inculpat. Acest lucru nu contrazice modul de stabilire a cuantumului pedepsei, orientate spre minimul special, deoarece este vorba de două aspecte diferite ale individualizării pedepsei, cu scopuri distincte.

Având în vedere soluţia de suspendare a executării pedepsei aplicate inculpatului E., nu se poate dispune deducerea reţinerii şi arestării preventive, deoarece pedeapsa aplicată nu este executată efectiv. Instanţa de fond a constatat că inculpatul E. a fost reţinut şi arestat preventiv, motiv pentru care şi această critică a inculpatului este nefondată.

Apelul declarat de inculpaţii Ş. şi U. este nefondat, deoarece aceştia au săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina lor de către instanţa de fond.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, inculpatul  Ş. i-a dat persoanei vătămate F. cu camătă suma de 5000 de euro şi apoi suma de 10500 de euro, reprezentând preţul unor autoturisme pentru care inculpatul i-a perceput dobândă părţii civile, întrucât aceasta nu i l-a achitat odată cu remiterea lor. În acest caz nu este vorba de o simplă vânzare a unui autoturism către partea civilă, ci de un raport juridic complex încheiat între aceasta şi inculpat, în cadrul căruia inculpatul Ş. a cumulat atât calitatea de vânzător al autoturismului, cât şi calitatea de împrumutător cu dobândă al banilor care au constituit preţul autoturismelor. Acest lucru nu înlătură incidenţa infracţiunii de camătă, prevăzută de art. 351 Cod penal, deoarece esenţială pentru această infracţiune este perceperea dobânzii nelegale pentru nişte sume de bani ce constituie capitalul folosit de inculpat la comiterea infracţiunii. Or, în speţă capitalul dat cu dobândă părţii civile îl constituie preţul autoturismelor respective, asupra căruia inculpatul Ş. a aplicat dobânzile percepute părţii civile.

Faptul că aceasta este adevărata natură a contractului încheiat de partea civilă cu inculpatul Ş. rezultă şi din declaraţia părţii civile F., de la fila 43 din volumul IV al Judecătoriei Făgăraş, în care aceasta arată că a mai procedat în mod similar anterior cu inculpatul Ş. de la care arată că „am cumpărat cele două maşini şi am împrumutat suma de 5000 de euro la care s-a aplicat o dobândă de 30%” şi din declaraţia martorului V., de la fila 129 din volumul III al dosarului Curţii de Apel Braşov, în care acesta arată că „noi am luat două maşini şi din cauza acestor maşini s-a ajuns la toată tevatura asta. Am vrut să dau maşinile înapoi chiar dacă erau achitate aproape integral, dar a refuzat cu bună ştiinţă.”

În afară de declaraţiile părţii civile F., ale soţului acesteia, martorul V., şi a înscrisurilor care susţin aceste declaraţii, săvârşirea de către inculpatul Ş. a infracţiunii de camătă rezultă şi din declaraţiile martorelor cu identitate protejată Y. şi Z., care susţin amândouă că ştiu de la F. că aceasta are datorii la inculpatul Ş. constând în contravaloarea unor autovehicule şi a unor sume de bani luate cu camătă de la acest inculpat. Se confirmă şi prin aceste declaraţii săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de camătă.

De asemenea, şi martora GG. confirmă în declaraţia dată în cursul judecăţii că partea civilă F. a împrumutat bani şi a luat bunuri de la familia Ş-U.. Luarea autoturismelor de la inculpat, de către partea civilă F., fără achitarea imediată a preţului, este confirmată şi de martorul HH., deţinătorul unui birou de înmatriculări a autovehiculelor.

De asemenea, darea de către inculpat a banilor cu dobândă ca îndeletnicire rezultă şi din procesul verbal de redare a convorbirii telefonice de la fila 67, volumul VIII din dosarul de urmărire penală, în care se face referire la acordarea de bani cu dobândă de către numitul „II.”, aceasta fiind porecla inculpatului Ş..

Partea civilă F. arată în declaraţia dată la instanţa de fond la data de 04.12.2017 (aflată la filele 43-52 din volumul IV al instanţei de fond) că, în afara autoturismelor respective, a mai luat de mai multe ori (de 2 sau de 3 ori) sume bani cu camătă de la inculpatul Ş., valoarea cumulată a acestor sume de bani apreciind-o ca fiind de 5000 de euro. Lipsa înscrisurilor cu privire la acest aspect este explicabilă, având în vedere că în cazul sumelor de bani împrumutate nu s-au întocmit acte scrise, aşa cum s-a procedat în cazul autoturismelor. În plus, partea civilă şi inculpatul au avut relaţii bune în perioada în care partea civilă a putut să-şi achite sumele solicitate de inculpat cu titlu de camătă, relaţiile dintre aceştia deteriorându-se în momentul în care partea civilă nu a mai avut bani să satisfacă pretenţiile financiare ale inculpatului, generate de dobânzile exagerate cerute. Faptul că partea civilă a avut o relaţie bună cu inculpatul atât timp cât a avut resurse financiare să plătească împrumuturile şi dobânzile solicitate nu are nicio relevanţă cu privire la existenţa infracţiunii de camătă, deoarece aceasta se consumă prin remiterea împrumuturilor cu dobândă. Din acest motiv nu poate fi primită susţinerea inculpatului că nu s-ar putea stabili momentul săvârşirii infracţiunii de camătă. Fiind o infracţiune de obicei, acesta conţine toate actele de împrumut cu dobândă comise de inculpatul Ş., indiferent dacă partea civilă i-a restituit acele împrumuturi şi i-a plătit dobânzile solicitate sau nu.

Rezultă cu certitudine perceperea dobânzilor de către inculpatul Ş. de la partea civilă F., pentru nişte pretinse datorii ale acesteia, deoarece inculpatul a făcut apoi presiuni asupra părţii civile pentru a-i remite sumele de bani solicitate, fapt ce a determinat-o pe partea civilă să apeleze la bunica sa T., pentru a încheia actul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. xxx/21.01.2013.

Toate aceste perceperi de dobânzi de către inculpat, de la partea civilă F., s-au petrecut după anul 2012, când era incriminată în legislaţia noastră infracţiunea de camătă.

Partea civilă F. şi martorul V. arată că au primit apoi ameninţări de la inculpatul Ş., pentru că nu au putut să-i remită sumele de bani pretinse de acesta cu titlu de camătă. Martorul V. arată în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Braşov la data de 12 februarie  2020, aflată la filele 128-129 din vol. II al dosarului Curţii de Apel, că „Ce pot să spun iarăşi de numitul Ş., de care nu vreau să îmi mai aduc aminte, nopţile nedormite, nopţi pierdute pe la neamuri din cauza ameninţărilor, avem un copil mic. S-a ajuns de la nişte sume mici la nişte sume mari de plată.”

Atât martorul V., cât şi partea civilă F. relatează că au vrut la un moment dat să-i remită inculpatului Ş. autoturismele respective, deşi acestea erau aproape achitate, însă inculpatul nu a fost de acord.

Presiunile la care partea civilă a fost supusă de inculpatul Ş. rezultă şi din faptul incontestabil că partea civilă F. a fost nevoită să împrumute de la inculpatul B. suma de 5000 de euro, tot cu dobândă, pe care i-a remis-o inculpatului Ş.. Acest aspect este confirmat şi de martora X., care s-a întâlnit cu partea civilă chiar când aceasta urma să-i dea banii inculpatului Ş.. 

Toate aceste aspecte justifică reţinerea în sarcina inculpatului Ş. atât a infracţiunii de camătă, cât şi a infracţiunii de şantaj. Nu poate fi primită susţinerea inculpatului din apel că nu ar exista infracţiunea de şantaj deoarece atât partea civilă cât şi bunica acesteia cunoşteau actul pe care au trebuit să-l semneze. Infracţiunea de şantaj s-a comis prin constrângerea părţii civile ca să accepte transmiterea proprietăţii imobilului respectiv inculpatului Ş., în contul pretinselor sume datorate, iar probele menţionate anterior dovedesc existenţa acestei constrângeri.

În ce priveşte săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de instigare la înşelăciune, în mod corect a reţinut instanţa de fond că inculpatul Ş. a fost cel care a instigat-o pe soţia sa U. să o inducă în eroare pe numita T., cu prilejul încheierii contractului de împrumut cu garanţie imobiliară nr. xxx/21.01.2013, prin consemnarea în acest înscris a unei sume mai mare decât cea împrumutată părţii civile F.. Inculpatul Ş. este cel care a dat banii cu camătă părţii civile F., folosindu-se însă de soţia sa pentru a încheia contractul de împrumut cu garanţie imobiliară pentru a şterge urmele infracţiunii de camătă.

Săvârşirea acţiunii de inducere în eroare rezultă din faptul că iniţial s-a consemnat în acest contract de împrumut cu garanţie imobiliară că suma împrumutată ar fi fost de 24000 de euro, după care numita T. a fost rechemată la notar sub pretextul că suma ar fi fost consemnată greşit în litere şi suma în cifre, după care s-a inserat în contract suma de 30000 de euro. Cum numita T. nu avea cunoştinţă de datoriile reale pe care nepoata sa le avea la numitul Ş., inculpata U., la instigarea inculpatului Ş., a profitat de această confuzie şi a consemnat în contractul de împrumut cu garanţie imobiliară suma de 30000 de euro.

Această situaţie de fapt rezultă din declaraţiile părţii civile F. şi ale martorei T., din declaraţiile martorilor cu identitate protejată Y. şi Z. şi din înscrisul aflat la filele 138-139 din volumul VII al dosarului de urmărire penală, respectiv contractul autentificat sub nr. xxx/21.01.2013. De asemenea, martora GG. arată în declaraţia dată în cursul judecăţii în fond că părţile s-ar fi înţeles la notar asupra sumei de 24000 de euro şi că numita T. a fost rechemată pentru îndreptarea unei erori. Or, cum în contractul final s-a consemnat suma de 30000 de euro, rezultă cu certitudine că aceasta a fost condamnată prin inducerea în eroare a semnatarei T., producându-se o pagubă în patrimoniul părţii civile F., care era cea care folosea în fapt imobilul aparţinând bunicii sale.

Faţă de toate aceste probe care susţin că datoria părţii civile către inculpatul Ş. a fost mult mai mică decât suma de 30000 de euro, în mod corect a înlăturat instanţa de fond declaraţia martorei JJ., existând o suspiciune cu privire la veridicitatea declaraţiilor acestei martore. Acelaşi motiv a determinat, în mod corect, înlăturarea ca nesincere ale declaraţiilor martorilor KK., LL., MM. şi NN., propuşi de inculpaţii Ş. şi U..

Deşi infracţiunea de înşelăciune a fost comisă de inculpata U., care a şi semnat actul notarial încheiat ca urmare a inducerii în eroare, inculpatul Ş. este cel care a determinat comiterea infracţiunii. Inculpatul Ş. a fost cel care a acordat împrumuturile cu dobândă şi care a constrâns-o pe partea civilă prin ameninţări ca să accepte transmiterea de către bunica ei a proprietăţii imobilului în contul sumelor pretinse cu titlu de camătă, dar a apelat la soţia sa U. pentru încheierea actului notarial, pentru a ascunde urmele săvârşirii infracţiunilor de camătă şi de şantaj.

În ce priveşte legea penală aplicabilă pluralităţii de infracţiuni, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, aceasta este legea nouă, deoarece infracţiunile deduse judecăţii sunt în concurs cu infracţiunea de trafic de persoane în formă continuată, pentru care inculpatul Ş. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 208/S/21.11.2016 a Tribunalului Braşov, contopindu-se toate pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile concurente. Cum pluralitatea de infracţiuni s-a concretizat după intrarea în vigoare a noului Cod penal, potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012, în mod corect s-a aplicat regimul concursului de infracţiuni din noul Cod penal.

Având în vedere respingerea apelurilor declarate, în temeiul art. 275 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală curtea va obliga pe inculpaţii A., B., E., Ş. şi U. la plata sumei de câte 1000 de lei fiecare cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, restul rămânând în sarcina statului.

Curtea constată că sunt neîntemeiate şi celelalte motive de apel ale parchetului referitoare la sentinţa instanţei de fond, altele decât cele analizate anterior pentru care s-a admis apelul.

În ce priveşte omisiunea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice pentru infracţiunea de şantaj reţinută în sarcina inculpaţilor B. şi E., în calitate de autor şi respectiv complice, din forma continuată în forma simplă a infracţiunii, curtea constată că apelul parchetului este nefondat. Această omisiune nu a produs nicio vătămare inculpaţilor, fiind vorba de crearea unei situaţii mai uşoare prin reţinerea variantei simple a infracţiunii, în loc de cea continuată. Inculpaţii au luat cunoştinţă odată cu pronunţarea sentinţei de această schimbare de încadrare juridică şi nu au criticat-o, neinvocând vreo posibilă vătămare produsă de aceasta. În apel au fost dezbătute toate aspectele legate de starea de fapt şi de încadrarea juridică a faptelor, fiind remediată orice eventuală vătămare care s-ar fi produs prin această schimbare de încadrare juridică a faptei.

În ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în dauna persoanei vătămate F., în mod corect a arătat instanţa de fond că nu poate fi reţinută infracţiunea în raport cu această persoană vătămată, curtea însuşindu-şi motivarea instanţei de fond. Fiind audiată nemijlocit de Curtea de Apel Braşov, partea civilă F. şi soţul acesteia, martorul V., au declarat că inculpatul B. nu a exercitat vreo constrângere asupra lor, pentru a-i determina să aibă o anumită conduită. Din moment ce însăşi partea civilă şi soţul acesteia au declarat constant că nu au fost ameninţate sau constrânse în vreun fel de către inculpat şi nu s-au invocat alte probe concludente din care să rezulte această infracţiune, în mod corect a reţinut instanţa de fond că inculpatul B. nu a comis această infracţiune de şantaj asupra părţii civile F..

În ce priveşte soluţia de achitare a inculpatei D., curtea constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că aceasta nu a comis niciuna din infracţiunile reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu.

Astfel, actul material comis de inculpata D. a fost semnarea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 3.05.2012, de la fila 109 din volumul I al dosarului de urmărire penală. Or, acest aspect nu este suficient pentru a se reţine săvârşirea de către inculpată a vreuneia din infracţiunile imputate, din moment ce el nu se coroborează cu nicio altă probă din care să rezulte că aceasta a acordat împrumuturi cu dobândă sau a participat în vreun fel la această activitate ori la constrângerea persoanelor vătămate pentru a le determina să încheie acest act. Dimpotrivă, din probe rezultă că actele de camătă au fost comise de soţul inculpatei, B., iar actele de şantaj au fost comise de inculpatul B. şi de fiul acestuia E.. Pentru a se putea reţine în sarcina acesteia participarea la vreuna din infracţiunile de camătă sau şantaj ar trebui să se facă dovada că ea a avut cunoştinţă despre actele de camătă sau de şantaj comise de soţul său. Or, instanţa nu poate prezuma acest lucru şi nici nu poate trage concluzia că inculpata D. a cunoscut săvârşirea acestor infracţiuni doar din existenţa calităţii de soţie a autorului lor.

Aşa cum a arătat şi instanţa de fond, antecontractul de vânzare cumpărare din 3.05.2012 priveşte un raport juridic încheiat de inculpată cu părinţii părţii civile I., care nu au nicio calitate în prezentul dosar penal. De asemenea, semnarea de către inculpată a contractului de vânzare cumpărare asupra imobilului din sat BB., nr. xxx, com. CC., nu este suficientă pentru susţinerea acuzaţiilor, deoarece inculpata putea semna acest contract în calitate de soţie a inculpatului B., în temeiul regimului comunităţii de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, fără să aibă cunoştinţă de săvârşirea de către inculpatul B. a infracţiunilor reţinute în sarcina lui. În lipsa unor probe concludente care să susţină acuzaţiile privind participarea inculpatei la săvârşirea infracţiunilor comise de soţul său, simpla semnare a contractului de vânzare cumpărare a bunului părţii civile I., în calitate de soţie a inculpatului B., nu este suficientă pentru reţinerea participaţiei penale, în virtutea principiului in dubio pro reo.

Domenii speta

Spete similare