Evaziune fiscală. Stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat.

- art. 32 alin. (1) Cod penal

- art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005

Infracţiunea de care este acuzat inculpatul constă în efectuarea unei cereri de restituire a TVA-ului pentru nişte operaţiuni comerciale care nu au un suport real. Societatea care a făcut cererea de restituire frauduloasă a TVA-ului, pe baza unor pretinse operaţiuni comerciale desfăşurate cu o altă societate comercială implicată în cauză, care aparţine scriptic fratelui inculpatului. Deşi administrator al celei de-a doua societăţi este fratele inculpatului, acesta din urmă a acţionat în unele cazuri ca împuternicit al societăţii, aşa cum arată şi în declaraţia dată în faţa instanţei de apel. Faptul că inculpatul nu a desfăşurat doar o activitate sporadică în numele societăţii rezultă şi din semnarea de către acesta a unor documente esenţiale privind desfăşurarea activităţii acestei societăţi şi din încasarea unor sume de bani în nume propriu.

 Constată că, prin sentinţa penală nr. 483/2020 a Judecătoriei Braşov, în baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală, instanţa de fond l-a achitat pe inculpatul A., în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de tentativă de „stabilire cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat”,  prevăzută de art. 32 alin. (1) Cod penal raportat la art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 397 alin. (1) Cod procedură penală raportat la art. 25 alin. (5) Cod procedură penală, instanţa de fond a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., cu sediul în [...].

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin plângerea penală formulată, A.N.A.F. a reclamat faptul că din verificările efectuate s-a identificat conturarea unui lanț tranzacțional format din societățile C. S.R.L.-D, D. S.R.L., E. S.R.L. și F. S.R.L., în cadrul acestui lanț tranzacțional reclamându-se că S.C. C. S.R.L.-D a solicitat rambursare de TVA provenită în principal din achiziția de genți și poșete de la S.C. D. S.R.L., iar aceasta și-a echilibrat TVA colectată din vânzarea de genți și poșete cu TVA deductibilă rezultată din achiziția de servicii amenajare birouri de la S.C. E. S.R.L., societate care și-a echilibrat TVA colectată facturată către S.C. D. S.R.L. cu TVA deductibilă din facturile emise de S.C. F. S.R.L.

Astfel, inculpatul A. a fost acuzat că a solicitat în mod nejustificat rambursarea TVA în cuantum de 162.244 lei.

În continuare, instanța de fond a reținut că, după cum s-a constatat în urma cercetării la fața locului din data de 27.02.2013, efectuată de organele fiscale la sediul societății C. din comuna G., strada H. nr. 25, în acel loc au fost identificate două încăperi în care erau depozitate mărfuri constând în poșete, curele, încălțăminte etc. Faptul că pentru marfa aflată la acea locație nu au fost prezentate notele de intrare-recepție și fișele de magazie din care să rezulte stocul de marfă, nu poate constitui o dovadă în sensul săvârșirii infracțiunii de tentativă de evaziune fiscală, întrucât cert este că exista marfă în societate.

Mai mult, deși organele fiscale au afirmat că în urma cercetării la fața locului desfășurată la data de 21.01.2013 la punctul de lucru al societății din municipiul B., strada I. nr. xx și la sediul societății din comuna G., strada H. nr. xx, la aceste locații marfa nu a putut fi identificată după denumire, cantitate, preț de intrare/cu amănuntul, datorită neprezentării notelor de intrare-recepție, controlorii au învederat că, în urma notificării din data de 22.01.2013, prin care echipa de inspecție a solicitat prezentarea documentelor aferente inventarierii anuale și a notelor de intrare-recepție, societatea a răspuns prin notificarea din 22.01.2013, anexând un număr de 24 file.

De asemenea, instanța de fond a constatat că la dosarul de urmărire penală se află mai multe facturi (filele 18-33, 128-155, 176-226 vol. II dosar urmărire penală) emise de D., în calitate de furnizor, către C., în calitate de cumpărător, din care reiese că această din urmă societate a achiziționat de la prima diverse produse cum ar fi poșete de damă, încălțăminte, portofele, curele și alte articole de confecție. Totodată, în materialul probator se regăsesc și notele de intrare-recepție pentru aceste mărfuri, documentele fiind emise pe parcursul anului 2012 și la începutul anului 2013.

Toate aceste facturi au fost emise în baza contractului de vânzare-cumpărare din data de 27.05.2012 (fila 17 vol. II dosar urmărire penală), încheiat între cele două societăți menționate, și semnat de administratorii acestora, J. și K., care figurează în contract și ca delegați ai celor două societăți în comisia de recepție a mărfurilor.

Referitor la incendiul din data de 03.08.2013, ce a avut loc la depozitul societății C., organele de cercetare au considerat că, întrucât dauna a fost totală, iar achizițiile de marfă și bunuri au pierit în incendiu, nu au generat operațiuni taxabile, iar TVA dedusă în sumă de 152.745,15 lei este nedeductibilă.

Instanța de fond nu a reținut concluziile organelor fiscale, emise în urma primirii procesului-verbal de intervenție nr. 102/03.08.2013 al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „L.” B. și ale adresei de răspuns cu nr. 1609933/12.05.2014, prin care s-a comunicat că împrejurarea determinantă a incendiului a reprezentat-o folosirea intenționată a sursei de aprindere. Astfel, în urma acestor constatări ale I.S.U., organele fiscale au considerat că incendiul nu poate fi calificat ca fiind forță majoră întrucât a fost declanșat intenționat. După cum în mod corect a reținut și Ministerul Public, folosirea intenționată a sursei de aprindere nu echivalează cu declanşarea intenţionată a incendiului, ea semnificând doar faptul că incendiul nu a avut o sursă accidentală, cum ar fi un scurtcircuit, aceasta neînsemnând că o persoană a inițiat incendiul în mod intenționat.

Instanța de fond a constatat însă, după cum s-a arătat deja, că la data controlului din 27.02.2013, la depozitul din localitatea G. existau mărfuri constând în poșete, curele, încălțăminte etc., astfel că la acea dată societatea C. era îndreptățită să solicite rambursarea TVA. Faptul că mărfurile au pierit ulterior în incendiu nu are relevanță asupra solicitării de rambursare a TVA din data de 25.01.2013.

Existența bunurilor în depozitul societății C. reiese din însăși constatările inspectorilor fiscali, precum și din înscrisurile reprezentând facturi și note de intrare-recepție menționate anterior, dar și din declarația martorei M. (filele 44-45 vol. I dosar urmărire penală), care la vremea respectivă era lucrător comercial la C., având printre altele și atribuția de recepționare a mărfurilor la depozitul din comuna  G., strada H. nr. 25.

Referitor la societatea D., despre care acuzarea a susținut că este administrată de inculpatul A., instanța de fond a constatat în primul rând că, potrivit certificatului emis de O.N.R.C., administratorul și unicul asociat al acesteia nu este inculpatul, ci fratele acestuia, J., inculpatul fiind doar împuternicit de administrator să efectueze anumite demersuri în numele societății.

În data de 21.02.2013 administratorul societății a dat o declarație în care a consemnat faptul că nu mai deține stoc de mărfuri. Ca urmare a acestei declarații scrise, organele de inspecție fiscală au apreciat că acest stoc a fost valorificat. Această constatare este una logică, mărfurile fiind vândute anterior către  C., după cum reiese din facturile și notele de intrare-recepție deja menționate.

Mai mult, în urma cercetărilor efectuate, s-a constatat de către organele de urmărire penală că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, sub forma neînregistrării veniturilor, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În privința societății E. S.R.L., instanța de fond a reținut că aceasta a avut legături comerciale doar cu D. S.R.L., nu și cu C. S.R.L.-D. De asemenea, în urma schimbării sediului social în județul N., D.G.F.P. N. a efectuat o verificare, întocmind procesul-verbal nr. 77/05.06.2013, în care s-a consemnat că la data de 09.11.2012 O. a devenit asociat majoritar, preluând părțile sociale de la P., noul administrator declarând că nu deține și nu poate prezenta documentele justificative și contabile ale S.C. E. S.R.L. și nu are cunoștință de activitatea acestei societăți. Totodată, în urma verificărilor efectuate de Garda Financiară N., s-au încheiat două note de constatare, din care rezultă că noul administrator nu deține documentele financiar-contabile ale societății, nu cunoaște ce activitate a desfășurat anterior societatea și nici dacă are datorii către bugetul de stat.

Referitor la lucrările de amenajare birouri efectuate de S.C. E. S.R.L. pentru D. S.R.L. în perioada martie 2012-ianuarie 2013, instanța de fond a reținut că între D. și E.  a fost încheiat contractul de execuție de lucrări nr. 15/05.03.2012, la capitolul 2 - obiectul și prețul contractului menționându-se că „executantul se obligă să execute, să finalizeze și să întrețină imobilul situat în comuna G. strada H. nr. xx.(...) Achizitorul se obligă să plătească executantului prețul de 315.000 lei pentru execuția, finalizarea și întreținerea imobilului situat în comuna G. strada H. nr. xx”.

Cu privire la susținerea organelor de inspecție fiscală, conform căreia S.C. E. S.R.L. nu are capacitatea de a presta lucrări de birouri întrucât nu deține salariați, drept urmare, S.C. D. S.R.L. nu are drept de deducere pentru TVA în sumă de 160.254 lei, instanța de fond a considerat-o neîntemeiată.

  O atare constatare nu este de natură să conducă la concluzia că societatea nu poate presta lucrări, întrucât putea să efectueze aceste lucrări prin subcontractarea acestora către alte firme care aveau ca domeniu de activitate construcțiile.

Mai mult, instanța de fond a reținut că la data de 20.01.2017 organele de cercetare penală s-au deplasat la fața locului pentru a efectua fotografii judiciare cu imobilul construit de către S.C. E. S.R.L. în comuna G., strada H., nr. 25, unde s-a constatat că există o construcție nouă, cu etaj, construit din bolțari, fără tâmplărie termopan, cu acoperiș.

Astfel, nu poate fi primită concluzia Ministerului Public referitoare la fictivitatea acestei cheltuieli, pentru faptul că din raportul de inspecție fiscală rezultă că S.C. D. S.R.L. a înregistrat facturi în valoare de 827.978 lei și a efectuat plăți în numerar în sumă de 31.775 lei, rezultând un sold al obligației față de furnizor neachitat în sumă de 796.203 lei. Acest aspect nu poate decât să releve neplata unei datorii comerciale, nicidecum fictivitatea unor lucrări, mai ales având în vedere că la fața locului a fost identificată o construcție nouă.

Instanța de fond nu a primit nici susținerile conform cărora din analiza Google Street View rezultă că în luna august 2012, pe strada H. nr. xx din comuna G. nu se demolase vechea clădire şi nici nu se efectuase vreo intervenţie faţă de vechea clădire din octombrie 2009, fiind exclusă efectuarea vreunei construcţii la respectiva adresă până în luna august 2012. În primul rând, fără o constatare directă la fața locului în perioada menționată, respectiv în luna august 2012, nu se poate susține un asemenea fapt, întrucât nu se poate cunoaște exact la ce dată au fost actualizate imaginile aplicației Google Street View pentru România. Așadar, este foarte posibil ca în luna august 2012, și chiar și după această dată, imaginile respectivei aplicații să nu fi fost actuale și să fi înfățișat vechea construcție la care s-a făcut referire, deși în realitate fusese ridicată o nouă construcție.

Mai mult, realizarea acestor lucrări de construcții a fost confirmată și de martorul Q., care a arătat în declarația dată în cursul urmăririi penale (filele 37-38 vol. I dosar urmărire penală) că între S.C. D. S.R.L. și S.C. E. S.R.L. s-a încheiat un contract de construcție a unui depozit în comuna G., și, deși nu a participat la încheierea acestuia, întrucât ținea contabilitatea pentru ambele societăți, a luat contact cu documentele contabile (facturi) întocmite de aceste firme, învederând totodată că s-a deplasat o dată sau de două ori în comuna G., strada H. nr. xx, unde a constatat că se efectuau lucrări de construcție.

Un alt aspect relevant îl reprezintă faptul că, și în ipoteza în care s-ar reține că aceste cheltuieli pentru realizarea construcției respective nu ar fi deductibile, nedeductibilitatea lor nu echivalează cu producerea unui prejudiciu prin evaziune fiscală.

În drept, s-a reţinut că potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu este prevăzută de legea penală.

Din probatoriul analizat, instanța de fond a apreciat că societatea C. S.R.L.-D era îndreptățită să obțină rambursarea TVA, întrucât la depozitul acesteia din localitatea G. existau la data solicitării mărfuri, achiziționate de la D., conform facturilor și notelor de intrare-recepție anterior menționate, iar faptul că acestea au pierit ulterior, în incendiul ce a avut loc în luna august 2013, nu este de natură a conduce la o concluzie contrară.

De asemenea, în opinia instanței este de neînțeles cum, în tot acest context ce a fost prezentat pe larg anterior, a fost trimis în judecată doar A., care nu avea nicio calitate oficială în cadrul societăților C. și D., el fiind doar împuternicit să efectueze anumite activități și demersuri în interesul administratorilor/asociaților unici ai acestor firme, respectiv J. și K., care nu au fost anchetați, ca de altfel nici cele două persoane juridice pe care le administrau la acea dată. Or, în contextul în care s-a imputat încercarea de obținere fără drept a unei rambursări de TVA, precum și crearea unui lanț tranzacțional format din patru societăți, ar fi fost necesară cercetarea și trimiterea în judecată a tuturor acestor persoane juridice și a persoanelor fizice ce le administrau în mod oficial, pentru a se putea eventual atrage răspunderea patrimonială atât a societăților cât și a conducătorilor acestora.

Mai mult, în ce privește împuternicirea dată inculpatului de administratorul S.C. C. S.R.L.-D., K., instanța de fond a constatat că aceasta a fost autentificată la data de 05.08.2013, mult după data la care se afirmă că s-a solicitat rambursarea TVA, respectiv 25.01.2013. Așadar, la acea dată inculpatul nu putea să reprezinte interesele acestei societăți și să acționeze pentru aceasta.

Trebuie subliniat de asemenea și faptul că, referitor la ultimele două societăți din lanț, E. S.R.L. și F. S.R.L., s-a reținut doar o suspiciune că tranzacțiile desfășurate între acestea nu sunt reale, neexistând probe care să conducă la o concluzie contrară dincolo de orice dubiu rezonabil. În această situație este incident principiul conform căruia orice dubiu profită persoanei acuzate.

Totodată, în cauză nu există niciun înscris depus la organele de inspecție fiscală, în baza căruia să se fi solicitat rambursarea TVA, cum ar fi facturi sau note de intrare-recepție, și care să fi fost declarat fals.

Instanța de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 99 alin. (2) Cod procedură penală, ce  prevăd că orice inculpat beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia, în acest sens dispunând şi art. 6 paragraf 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În sprijinul celor de mai sus, regula „in dubio pro reo” constituie un complement al prezumției de nevinovăție, principiu consacrat de art. 4 Cod procedură penală, și care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii. Astfel, art. 4 alin. (2) Cod procedură penală, prevede că, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

Totodată, potrivit art. 103 alin. (2) Cod procedură penală, o soluţie de condamnare se poate dispune doar atunci când instanța de fond are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Analiza standardului probei dincolo de orice îndoială a fost efectuată și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 323 din 27 aprilie 2016, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală. În această decizie, Curtea a analizat conformitatea cu prevederile Constituţiei (în aspectele referitoare la statul de drept, la principiul supremației legii și la dreptul la un proces echitabil) a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, în aprecierea instanței de judecată asupra existenței faptei, a îndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii și a săvârșirii acesteia de către inculpat.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că tocmai dispozițiile legale contestate, referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.

În cauza dedusă judecăţii, probatoriul administrat nu are abilitatea de a convinge instanța de vinovăţia inculpatului dincolo de orice îndoială rezonabilă, condamnarea neputând fi fundamentată pe presupuneri sau indicii, ci doar pe probe certe de vinovăţie. Or, în opinia instanței, în urma dovezilor administrate nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul a săvârșit infracțiunea de care este acuzat.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că, în lipsa unor probe certe, din care să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că societatea C. S.R.L.-D nu avea dreptul să solicite rambursarea TVA, nu se poate reţine în sarcina inculpatului A. săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv tentativa de a obține în mod nejustificat rambursarea TVA în cuantum de 162.244 lei, prin stabilirea cu rea-credință a taxei pe valoarea adăugată, având în vedere că din probatoriul administrat reiese că la data comiterii presupusei infracțiuni - 25.01.2013, la depozitul C. din comuna G. existau mărfuri achiziționate de la D., în baza facturilor emise în urma contractului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două societăți la data de 27.05.2012, și atestate prin note de intrare-recepție, și cu atât mai mult cu cât la data respectivă inculpatul nu era nici administrator al C., și nici împuternicit al acesteia.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului A., în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de tentativă de „stabilire cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat”, prevăzută de art. 32 alin. (1) Cod penal raportat la art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005.

Având în vedere soluția dispusă în cauză, în baza art. 397 alin. (1) Cod procedură penală raportat la art. 25 alin. (5) Cod procedură penală, instanța de fond a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., cu sediul în [...].

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi partea civilă A.N.A.F.

Ministerul Public solicită admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva sentinţei penale nr. 483 din 7 aprilie 2020, pronunţată de Judecătoria Brașov în dosarul penal nr. xxxx/197/2018, astfel cum acesta a fost motivat în scris, apel care vizează soluţia de achitare a inculpatului A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 alin. 1 şi 3 din legea evaziunii fiscale, nr. 241/2005, în forma tentativei, achitare dispusă în temeiul art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală.

Din punctul de vedere al parchetului, astfel cum s-a arătat şi în motivarea scrisă a apelului formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, soluţia instanţei de fond este una netemeinică din următoarele considerente.

Instanţa de fond a apreciat că în cauză nu există probe certe din care să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că S.C. C. S.R.L.-D nu avea drept să solicite rambursare de T.V.A., în condiţiile în care la data comiterii presupusei infracţiuni la depozitul societăţii din comuna G. existau mărfuri achiziţionate de la cealaltă societate D. S.R.L., iar inculpatul A. nu avea nicio calitate oficială în cele două societăţi comerciale. Cu privire la această calitate oficială, în primul rând solicită a se observa că în actul de sesizare a instanţei nu s-a reţinut că inculpatul A. ar fi avut o calitate oficială. În schimb, inculpatul era administrator de fapt al societăţii S.C. C. S.R.L.-D în ianuarie 2013, indiferent de împrejurarea că a fost ulterior oficial desemnat prin act notarial ca şi reprezentant al societăţii. Astfel, din înscrisurile existente la dosar rezultă că inculpatul A. a reprezentat societatea C. S.R.L.-D la cercetarea la faţa locului care a avut loc în februarie 2013 în cele două spaţii identificate ca punct de lucru, respectiv punctul de lucru din B. de pe strada I. nr. xx şi punctul de lucru din G. de pe strada H. nr. 25. Mai mult decât atât, în procesul-verbal încheiat la data de 11.02.2015 întocmit în cursul urmăririi penale şi care se află la filele 45-46 din volumul I al dosarului de urmărire penală, inculpatul A. se prezintă în calitate de reprezentant al S.C. C. S.R.L.-D inclusiv pentru perioada 2012-2013, împrejurare în care şi indică modalitatea de solicitare de rambursare de T.V.A. pentru lunile noiembrie 2012-decembrie 2012, acea rambursare care a fost refuzată în urma verificărilor efectuate de către organele fiscale.

În ceea ce priveşte soluţia de achitare, solicită a se avea în vedere că pentru a se reţine infracţiunea prevăzută de art. 8 din legea evaziunii fiscale, nr. 241/2005, fie că este în forma tentativei, fie că este în formă consumată, este necesar să se analizeze realitatea operaţiunilor economice atestate scriptic de actele depuse pentru stabilirea taxei pe valoarea adăugată şi în vederea obţinerii rambursării acesteia. Astfel, din înscrisurile existente la dosarul cauzei a rezultat faptul că S.C. C. S.R.L.-D a solicitat rambursare de T.V.A., urmare tranzacţiilor cu S.C. D S.R.L., societate administrată de inculpat în perioada 2012, atestând prin facturi care se regăsesc în raportul de inspecţie fiscală această tranzacţie între cele două societăţi comerciale. La rândul său, S.C. D. S.R.L. şi-a echilibrat această taxă pe valoarea adăugată cu cea provenită din tranzacţiile cu S.C. E. S.R.L., atestate prin facturi emise scriptic în perioada martie 2012-ianuarie 2013, reprezentând lucrări amenajare birouri pentru acel punct de lucru din G. de pe strada H. nr. xx. Or, veridicitatea efectuării acelor lucrări, din punctul de vedere al parchetului, nu a fost dovedită nici scriptic şi nici faptic, pentru că societatea nu are identificat un administrator real, nu are contabilitate şi nu deţinea la acel moment utilaje şi nici personal ca să efectueze acele lucrări care ar rezulta din facturi. Mai mult decât atât, la verificările efectuate în teren în cursul anului 2017, s-a constatat că construcţia nu era finalizată, fiind nefuncţională şi neutilizată. Aşadar, acea construcţie era exact aşa cum a fost în momentul în care a fost achiziţionată de la martorul Q., audiat la acest termen în faţa instanţei de apel. Ca şi o paranteză, arată că deşi la acest termen martorul Q. a precizat că nu a văzut acel imobil, există la dosarul cauzei declaraţiile date pe parcursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti în care acesta precizează că a fost personal pe teren şi a văzut acele lucrări care s-ar fi executat la acest imobil.

În ceea ce priveşte cele 10 operaţiuni comerciale atestate prin facturile fiscale invocate pentru obţinerea rambursării de T.V.A., arată că din înscrisuri rezultă faptul că organele fiscale s-au deplasat în mod repetat la cele două locaţii din B. şi din G. atât în cursul lunii ianuarie 2013 cât şi în februarie 2013 iar marfa nu a putut fi identificată pe baza documentelor justificative care să ateste realitatea operaţiunilor fiscale afirmate prin emiterea facturilor. Mai mult, s-a probat că şi ulterior formulării acestei cereri de rambursare de T.V.A., S.C. C. S.R.L. – D a declarat achiziţii de mărfuri de acelaşi gen în valoare de peste 109.000 lei de la aceeaşi societate S.C. D. S.R.L., în condiţiile în care această din urmă societate a declarat pentru aceeaşi perioadă livrări de bunuri către cealaltă societate doar în valoare de 1.868 de lei. Mai mult decât atât, din cele 10 facturi evidenţiate 5 facturi nu fac parte din marja de numere alocată S.C. D. S.R.L.

Nu este lipsită de importanţă nici modalitatea în care a izbucnit acel incendiu către sfârşitul anului 2013 care a distrus stocul de marfă din depozit şi care bineînţeles că a împiedicat continuarea verificărilor. De asemenea, consideră că nu este întâmplător nici faptul că a fost încheiată o asigurare cu aproximativ 20 de zile înainte de izbucnirea incendiului. A se avea în vedere că după cum rezultă din înscrisuri, incendiul nu a izbucnit în mod întâmplător.

Faţă de toate aceste aspecte, consideră că operaţiunile comerciale derulate sunt unele fictive, astfel că societatea C. S.R.L. – D nu putea beneficia de rambursare de T.V.A. Pe cale de consecinţă, solicită a se constata vinovăţia inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de „stabilire cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat”, prevăzută de art. 32 alin. (1) Cod penal raportat la art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 şi a dispune condamnarea acestuia la o pedeapsă just individualizată.

Partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P B. - A.J.F.P. B. a solicitat, în motivarea scrisă a apelului declarat, condamnarea inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi obligarea lui la plata despăgubirilor civile solicitate în cauză.

În motivarea apelului, partea civilă arată că faptele reţinute în sarcina inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată. În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 241/2005 a evaziunii fiscale, partea civilă arată că în speţă poate fi vorba de o stabilire cu rea credinţă a TVA-ului deductibil al societăţii S.C. D. S.R.L.

Referitor la latura civilă a cauzei, partea civilă face referire la art. 9 din Legea nr. 241/2005 şi susţine că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către inculpatul A. este în sumă de 523.957 lei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea constată că apelurile declarate de parchet şi de partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. B. - A.J.F.P. B. sunt întemeiate, urmând a fi admise, pentru următoarele motive:

Curtea constată că în mod greşit prima instanţă a reţinut în speţă că inculpatul A. nu ar fi vinovat de tentativă la infracţiunea prevăzută de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 241/2005 a evaziunii fiscale, întrucât probele administrate în cursul urmăririi penale, în cursul judecăţii în primă instanţă şi în cursul judecăţii în apel dovedesc, dincolo de orice dubiu rezonabil, săvârşirea de către inculpat a acestei infracţiuni.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de apel este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 și 59).

În consecinţă, curtea de apel va ţine cont la pronunţarea soluţiei de condamnare doar de înscrisurile depuse la dosar încă din cursul urmăririi penale şi de declaraţiile date în faţa instanţei de apel de către inculpatul A. şi de martorul Q., fiind respectat astfel principiul audierii nemijlocite de către instanţa de apel a persoanelor pe declaraţiile cărora s-a bazat, în mod determinant, hotărârea de condamnare.

Situaţia de fapt dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil în speţă este aceea că societăţile comerciale D. S.R.L. şi C. S.R.L. sunt societăţi care, scriptic, nu aparţin inculpatului A., dar în numele cărora acesta din urmă a făcut diferite acte care sunt esenţiale pentru stabilirea vinovăţiei sale pentru tentativa la infracţiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 241/2005.

Infracţiunea de care este acuzat inculpatul A. constă în efectuarea unei cereri de restituire a TVA-ului pentru nişte operaţiuni comerciale care nu au un suport real. S.C. C. S.R.L. este societatea care a făcut cererea de restituire frauduloasă a TVA-ului, pe baza unor pretinse operaţiuni comerciale desfăşurate cu cealaltă societate comercială implicată în cauză, S.C. D. S.R.L., care aparţine scriptic fratelui inculpatului, respectiv numitului J.. Deşi administrator al S.C. D. S.R.L. este fratele inculpatului A., acesta din urmă a acţionat în unele cazuri ca împuternicit al societăţii, aşa cum arată şi în declaraţia dată în faţa instanţei de apel la data de 15.07.2020: “Este adevărat că am fost împuternicit pentru S.C. D. S.R.L. din cauză că fratele meu mai pleca din localitate.” 

Faptul că inculpatul A. nu a desfăşurat doar o activitate sporadică în numele S.C. D. S.R.L. rezultă şi din semnarea de către acesta a unor documente esenţiale privind desfăşurarea activităţii acestei societăţi şi din încasarea unor sume de bani în nume propriu. Astfel, inculpatul A. a semnat ca delegat al societăţii Factura  nr. 0035/11.12.2012, aflată la fila 24 din vol. II al dosarului de urmărire penală, care are ca obiect furnizarea unor produse de către furnizorul S.C. D. S.R.L. către cumpărătorul S.C. C. S.R.L., cea de-a doua societate comercială implicată în săvârşirea faptelor supuse judecăţii. Acelaşi aspect se constată în cazul Facturilor nr. 39/26.06.2013, nr. 40/06.2013, nr. 012/12.11.2012, aflate la filele 29, 30 şi 33 din volumul II al dosarului de urmărire penală şi care au ca obiect furnizarea de produse între aceleaşi societăţi comerciale.

De asemenea, din sesizarea Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor privind indiciile temeinice de săvârşire a infracţiunii de spălare de bani, aflată la filele 15-27 din volumul I al dosarului de urmărire penală, rezultă că inculpatul A. a încasat majoritatea sumelor de bani de la S.C. D. S.R.L. – restituire împrumut (93.376 RON), bani pe care i-a transferat în alte conturi ale sale, deschise la aceeaşi bancă sau la alte bănci. De asemenea, în aceeaşi sesizare se mai arată că inculpatul A. a mai derulat prin conturile în euro ale societăţii următoarele operaţiuni: a încasat prin virament suma de 4.000 de euro de la R., precum şi prin depuneri în numerar – 4.020 euro, bani pe care i-a retras în numerar – 3.950 euro, i-a transferat în conturile sale la alte bănci – 2010 euro sau i-a transferat către S. LTD – 2.010 euro (fila 20 din volumul I al dosarului de urmărire penală).

Toate aceste operaţiuni efectuate de inculpatul A. în numele S.C. D. S.R.L. denotă că inculpatul era implicat activ în administrarea acestei societăţi, alături de fratele său, J., nefiind doar un simplu mandatar sporadic al acestuia din urmă, aşa cum susţine inculpatul.

Pentru aceste motive, curtea va înlătura susţinerea inculpatului A. că el nu avea vreo calitate în cadrul societăţii D. S.R.L. şi că a fost doar un mandatar care depunea actele atunci când fratele său nu se afla în localitate, la solicitarea acestuia.

Referitor la cea de-a doua societate implicată în fapta de evaziune fiscală, sunt mai multe înscrisuri depuse la dosar încă din cursul urmăririi penale şi necontestate în niciun fel de către inculpat, din care rezultă cu certitudine că inculpatul A. a acţionat în numele societăţii C. S.R.L., societatea care a solicitat restituirea nelegală a TVA-ului. De altfel, chiar inculpatul recunoaşte acest lucru în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Braşov la data de 15.07.2020, în care arată că: “Pentru S.C. C. S.R.L. am fost împuternicit pentru 2015 sau 2014, nu îmi mai aduc aminte exact.” Afirmaţia inculpatului cu privire la anul la care a fost împuternicit este nereală, fiind contrazisă de actele de la dosar din care rezultă că acesta a fost împuternicit al societăţii dinainte de anul 2014.

Este vorba, în primul rând, de procura specială autentificată sub nr. xxxx/5.08.2013 (fila 56, vol. I dosar urmărire penală), prin care asociatul unic şi administratorul societăţii C. S.R.L., numita K., l-a împuternicit pe inculpatul A. să efectueze acte de administrare a acestei societăţi, folosind formula generală: “să îmi reprezinte interesele în faţa oricărei persoane fizice sau juridice, autorităţi şi instituţii, precum şi faţă de oricare autoritate publică, exercitând astfel prerogativele şi atribuţiile asociatului unic şi administratorului cu puteri depline al S.C. C. S.R.L.”. Având în vedere că nu există probe din care să rezulte că asociatul unic şi administratorul scriptic K. ar fi efectuat acte relevante în numele acestei societăţi, ci, dimpotrivă, există mai multe probe din care rezultă actele esenţiale făcute de inculpatul A. în numele acestei societăţi, este întemeiată concluzia că inculpatul a acţionat în realitate în numele acesteia. De altfel şi martorul Q., care s-a ocupat de ţinerea contabilităţii societăţii, fiind audiat în faţa instanţei de apel, nu a făcut nicio referire la administratorul scriptic K., ci pomeneşte doar de inculpatul A. şi de fratele acestuia, ca fiind persoane implicate în administrarea celor două societăţi comerciale.

De asemenea, aspectul că inculpatul A. a fost administratorul de fapt al societăţii C. S.R.L. rezultă şi din procesul-verbal încheiat la data de 11.02.2015 (fila 45 din volumul I dosar urmărire penală), încheiat de reprezentanţii I.P.J. B. şi semnat de inculpatul A., în care s-a consemnat că inculpatul s-a ocupat în fapt de activitatea acestei societăţi, el fiind şi cel care a semnat în calitate de reprezentant al societăţii.

Fapta de evaziune fiscală supusă judecăţii constă în solicitarea de către inculpatul A. a restituirii TVA-ului, în numele S.C. C. S.R.L., deşi cunoştea că operaţiunile fiscale care au generat acest drept al societăţii de restituire a TVA-ului erau nereale. Relevantă pentru reţinerea culpei inculpatului este declaraţia martorului Q., dată în faţa Curţii de Apel Braşov la data de 7.10.2020, în care acesta arată că solicitarea adresată A.N.A.F. pentru rambursarea TVA-ului s-a făcut la solicitarea reprezentantului societăţii. Or, reprezentantul S.C. C. S.R.L., aşa cum rezultă din probele menţionate anterior, era inculpatul A..

Inculpatul A. a cunoscut că operaţiunile comerciale desfăşurate între S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., care au stat la baza solicitării de rambursare a TVA-ului, nu aveau la bază operaţiuni reale, atestate cu documente financiar contabile necesare pentru a dovedi aceste operaţiuni. Acesta este şi motivul pentru care organele fiscale nu au dat curs cererii inculpatului de rambursare a TVA-ului, iar infracţiunea a rămas în forma tentativei.

Principala operaţiune comercială desfăşurată de S.C. D. S.R.L., a fost o pretinsă activitate de prestări servicii de construcţii efectuată de către S.C. E. S.R.L. în perioada martie 2012-ianuarie 2013, pentru care această din urmă societate a emis facturi în valoare de 886.382 lei. Caracterul fictiv al acestei operaţiuni rezultă în primul rând din faptul că S.C. E.  S.R.L. este o societate de “tip fantomă”, care nu a deţinut salariaţi şi a făcut pretinse achiziţii de la S.C. F. S.R.L. care nu sunt confirmate de aceasta din urmă. De asemenea, la data de 13.12.2012 S.C. E. S.R.L. şi-a schimbat sediul în judeţul N., fiind preluată scriptic de numitul O., care în notele explicative date în faţa inspectorilor fiscali a arătat că nu deţine documentele contabile ale societăţii şi nu are cunoştinţă de activitatea acesteia.

În plus, caracterul fictiv al acestei operaţiuni comerciale rezultă şi din faptul că deşi S.C. E. S.R.L. a emis către S.C. D. S.R.L. facturi în valoare de 886.382 lei pentru pretinsele lucrări de construcţii la imobilul din comuna G., S.C. D. S.R.L. nu a achitat din aceste facturi decât o sumă infimă, de 31.775 lei, şi aceasta în numerar. Acest aspect, coroborat cu faptul că pretinsele lucrări de construcţie efectuate de S.C. E. S.R.L. nu sunt atestate de niciun alt document, deşi lucrările de construcţii respective ar fi necesitat mai multe autorizări şi aprobări din partea instituţiilor abilitate, denotă caracterul fictiv al operaţiunii pentru care s-au emis facturile respective şi în baza cărora, ulterior, S.C. C. S.R.L. a solicitat rambursarea  TVA-ului.

Nu poate fi primită susţinerea inculpatului A. că actele de la dosar relevă că la imobilul respectiv sunt făcute unele lucrări de construcţie, deoarece din actele de la dosar rezultă că aceste lucrări nu s-au făcut în anul în care s-au emis facturile respective, ci ulterior. Acest aspect rezultă în primul rând din lipsa oricăror documente justificative, a autorizaţiilor necesare pentru efectuarea unor astfel de lucrări de construcţie, a lipsei angajaţilor S.C. E. S.R.L., a neachitării facturilor emise de această din urmă societate şi a transferării ei fictive către o altă persoană, care nu deţine niciun document contabil şi nu cunoaşte nimic în legătură cu activitatea ei. Aceste aspecte dovedesc că neplata de către  S.C. D. S.R.L. a pretinselor lucrări de construcţie efectuate de S.C. E. S.R.L. nu reprezintă o simplă creanţă neachitată, aşa cum a reţinut instanţa de fond, ci o operaţiune fictivă.

În plus, faptul că lucrările de construcţii constatate în cursul urmăririi penale la imobilul respectiv nu erau făcute în cursul anului 2012 rezultă şi din analiza Google Street View de la fila 321 din volumul I al dosarului de urmărire penală, din care reiese că în luna august 2012 clădirea în discuţie avea acelaşi aspect ca în anul 2009, nefiind făcută nicio lucrare de construcţie. 

În afara acestor operaţiuni comerciale fictive, solicitarea de rambursare a TVA-ului de către S.C. C. S.R.L. a mai avut la bază alte pretinse operaţiuni comerciale desfăşurate între S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., inculpatul A. acţionând de multe ori ca mandatar al ambelor societăţi, aşa cum s-a arătat anterior. 

Între cele două societăţi s-au emis mai multe facturi de furnizare a unor produse (poşete, curele, încălţăminte etc.), însă la data de 27.02.2013, când s-au deplasat organele fiscale la sediul S.C. C. S.R.L. pentru efectuarea controlului fiscal, a constatat că mărfurile prezentate de inculpatul A. (ca reprezentant al S.C. C. S.R.L.) la sediul societăţii nu aveau note de intrare-recepţie şi fişe de magazie din care să rezulte stocul de marfă la acel moment, pentru ca marfa să fie identificată după denumire, cantitate, preţ de intrare. La scurt timp după efectuarea acestui control, respectiv în data de 3.08.2013, a avut loc un incendiu la sediul societăţii, în urma căruia nu s-a mai putut recupera nimic, dauna fiind totală. Marfa distrusă în incendiu fusese asigurată cu 20 de zile înainte de producerea incendiului, fapt care a determinat societatea de asigurări să formuleze plângere penală împotriva inculpatului A., în calitate de “împuternicit al societăţii S.C. C. S.R.L.”, potrivit înscrisurilor de la filele 77-78 din volumul II al dosarului de urmărire penală.

Nu rezultă modul în care a fost soluţionată această cauză penală, însă din procesul-verbal nr. 102/03.08.2013 întocmit de către I.S.U. “L.” B. rezultă că la rubrica împrejurarea determinantă este consemnată folosirea intenţionată a sursei de aprindere. Desigur că inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie cu privire la această acuzaţie adusă prin plângerea penală a asigurătorului, dar constatarea din procesul-verbal nr. 102/03.08.2013 al I.S.U. “L.” B. cu privire la originea incendiului, coroborată cu lipsa documentelor care să ateste un transfer real al mărfii de la S.C. D. S.R.L. la S.C. C. S.R.L. (note de intrare-recepţie şi fişe de magazie), aşa cum au reţinut organele fiscale în procesul-verbal de cercetare la faţa locului înregistrat la D.G.F.P. B. – A.I.F. cu nr. 212/27.02.2013, justifică concluzia existenţei unui circuit tranzacţional fraudulos desfăşurat între societăţile S.C. E. S.R.L. – S.C. D. S.R.L. – S.C. C. S.R.L.

Cum din probele administrate rezultă că S.C. E. S.R.L. a avut un comportament de societate de “tip fantomă”, iar inculpatul A. a lucrat cu celelalte două societăţi, este justificată reţinerea relei-credinţe a inculpatului în solicitarea rambursării de TVA.

Toate aceste aspecte relevă lipsa unor operaţiuni comerciale reale, care să justifice efectuarea de către inculpat a unei cereri de rambursare a TVA-ului şi reaua credinţă cu care acesta a formulat cererea în discuţie, fapt ce justifică reţinerea în sarcina acestuia a tentativei la infracţiunea de „stabilire cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat”,  prevăzută de art. 32 alin. (1) Cod penal raportat la art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005.

În consecinţă, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, curtea va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi de partea civilă A.N.A.F. -D.G.R.F.P. B. - A.J.F.P. B. împotriva sentinţei penale nr. 483/07.04.2020 a Judecătoriei Braşov, pe care o va desfiinţa în întregime.

Rejudecând, în temeiul art. 32 alin. 1 Cod penal raportat la art. 8 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 241/2005, va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de stabilire cu rea credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat.

Cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului, orientat la minimul prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, este justificat de următoarele aspecte atenuante: fapta inculpatului, prin modul în care a fost săvârşită, nu prezintă un grad ridicat de pericol social, nu a produs consecinţe deosebite, rămânând în faza tentativei, iar inculpatul nu are antecedente penale şi s-a prezentat în faţa instanţei.

Întrucât potrivit aceluiaşi text de lege este obligatorie şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în temeiul art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) Cod penal, curtea va aplica inculpatului A., alături de pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani. Curtea constată că fapta inculpatului îl face pe acesta nedemn să ocupe aceste funcţii, pe durata pedepsei complementare, întrucât a încercat să obţină fraudarea bugetului statului.

Fiind obligatorie aplicarea pedepsei accesorii în cazul în care au fost interzise drepturi ca pedeapsă complementară, în temeiul art. 65 alin. 1 Cod penal, curtea va aplica inculpatului A., pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de la art. 66 alin. 1 lit. a) şi b) Cod penal, respectiv a dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

Întrucât inculpatul poate fi reeducat şi prin executarea în regim de libertate a pedepsei, sub supravegherea serviciului de probaţiune, în temeiul art. 91 Cod penal, curtea va dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare şi a pedepsei accesorii aplicate inculpatului, pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform art. 92 Cod penal.

În baza art. 68 alin. 1 lit. b) Cod penal, executarea pedepsei complementare aplicate inculpatului începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 93 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul B., la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 92 alineat 2 litera a Cod penal, curtea va impune condamnatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. 3 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. trebuie să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile şi stabileşte că instituţiile din comunitate în care inculpatul poate presta muncă sunt: Primăria Ş. şi Primăria Municipiului B..

În baza art. 404 alin. 2 Cod procedură penală, va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sub supraveghere.

În ce priveşte acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. B. - A.J.F.P. B. în procesul penal, din constituirea de parte civilă şi din motivarea apelului declarat împotriva sentinţei instanţei de fond rezultă că partea civilă a solicitat suma de 523.957 lei pentru prejudiciul produs printr-o altă presupusă faptă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005. Or, pentru această infracţiune procurorul a dispus clasarea, prin rechizitoriul din data de 29.01.2018, iar inculpatul A. a fost trimis în judecată doar pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de stabilire cu rea credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, prevăzută de art. 32 alin. 1 Cod penal raportat la art. 8 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 241/2005. Cum infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul în cauză nu a produs niciun prejudiciu, fiind vorba de o tentativă, curtea va respinge acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P. B. - A.J.F.P. B. în procesul penal.

În temeiul art. 272 Cod procedură penală, onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru inculpat, în cuantum de 868 lei, va fi înaintat din fondurile Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 274 Cod procedură penală, obligă pe inculpatul A. la plata sumei de 1.250 lei cheltuieli judiciare avansate de stat în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii în fond.

În temeiul art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare