Luare de mită în formă continuată. Procedura recunoaşterii învinuirii.

- art. 289 alin. 1 Cod penal

- art. 6 din Legea nr. 78/2000,

- art. 35 alin. 1 Cod penal

Distincţia pe care instanţa de fond a făcut-o între atribuţiile inculpatului în legătură cu care a primit mita de la candidaţi, respectiv după cum acesta a primit mita în legătură cu susţinerea probei teoretice sau cu susţinerea probei practice de către candidaţi, nu justifică reţinerea în sarcina inculpatului a două infracţiuni diferite de luare de mită, în formă continuată. Practica judiciară a statuat că unitatea de rezoluţie infracţională nu este afectată de săvârşirea infracţiunii în moduri diferite sau în variante normative diferite, ci relevant este ca inculpatul să fi săvârşit acte materiale care se încadrează în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni. Or, în speţă inculpatul a săvârşit, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, mai multe acte materiale care constituie elementele infracţiunii de luare de mită. Nu are nicio relevanţă faptul că acesta a primit mita în legătură cu exercitarea unor atribuţii diferite, deoarece toate au fost legate de acelaşi rezultat, respectiv susţinerea de către mituitori a examenului pentru obţinerea permisului auto, examen care este compus din două probe, una teoretică şi una practică.

Curtea constată că există o contradicţie între motivele de apel ale inculpaţilor, în care aceştia solicită achitarea pentru infracţiunile pentru care au fost condamnaţi şi cele prin care aceştia solicită, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, pe motiv că în mod greşit instanţa de fond nu ar fi făcut aplicarea acestui text de lege. Or, tocmai aceste solicitări contradictorii ale inculpaţilor au justificat neaplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală şi justifică în continuare şi respingerea acestui motiv de apel.

 Apelul parchetului şi al inculpatului A. sunt întemeiate sub aspectul încadrării juridice a faptei de luare de mită şi sub aspectul pedepselor principale aplicate inculpatului A. pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa.

Inculpatul A. a fost condamnat de instanţa de fond pentru două infracţiuni de luare de mită, ambele în formă continuată, prevăzute de art. 289 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (9 acte materiale) şi respectiv de art. 289 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (6 acte materiale).

Cele două infracţiuni reţinute de instanţa de fond în sarcina inculpatului au fost comise în aceeaşi perioadă de timp şi în legătură cu îndeplinirea de către inculpat a atribuţiilor legate de susţinerea de către candidaţi a examenelor pentru obţinerea permiselor auto.

Distincţia pe care instanţa de fond a făcut-o între atribuţiile inculpatului A. în legătură cu care a primit mita de la candidaţi, respectiv după cum acesta a primit mita în legătură cu susţinerea probei teoretice sau cu susţinerea probei practice de către candidaţi, nu justifică reţinerea în sarcina inculpatului a două infracţiuni diferite de luare de mită, în formă continuată. Practica judiciară a statuat că unitatea de rezoluţie infracţională nu este afectată de săvârşirea infracţiunii în moduri diferite sau în variante normative diferite, ci relevant este ca inculpatul să fi săvârşit acte materiale care se încadrează în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni. Or, în speţă inculpatul A. a săvârşit, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, mai multe acte materiale care constituie elementele infracţiunii de luare de mită. Nu are nicio relevanţă faptul că acesta a primit mita în legătură cu exercitarea unor atribuţii diferite, deoarece toate au fost legate de acelaşi rezultat, respectiv susţinerea de către mituitori a examenului pentru obţinerea permisului auto, examen care este compus din două probe, una teoretică şi una practică.

Pentru aceste motive, în încheierea din data de 12.10.2020, dată în prezenta cauză, Curtea de Apel Braşov a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului  A., din două infracţiuni continuate de luare de mită, într-o singură infracţiune continuată de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (cu 15 acte materiale).

Reindividualizând pedeapsa pentru această infracţiune de luare de mită cu mai multe acte materiale, curtea va aplica inculpatului o pedeapsă de 2 ani şi 10 luni închisoare pentru această infracţiune. Instanţa de fond i-a aplicat inculpatului A. câte o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru fiecare din cele două infracţiuni de luare de mită în formă continuată, cu câte 9 şi respectiv 6 acte materiale. Din moment ce instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică a faptei într-o singură infracţiune de luare de mită în formă continuată, cu 15 acte materiale, gravitatea faptei este mai mare pentru această infracţiune continuată cu mai multe acte materiale, iar această gravitate sporită a infracţiunii trebuie să fie reflectată şi în cuantumul pedepsei aplicate pentru unitatea legală de infracţiune.

În plus, la stabilirea cuantumului pedepsei instanţa va ţine cont şi de periculozitatea inculpatului, care a săvârşit infracţiunea de luare de mită în exercitarea unor atribuţii foarte importante, legate de obţinerea permisului auto de către mai mulţi candidaţi. Or, prin faptul că inculpatul a contribuit la obţinerea permisului auto de către mai multe persoane care nu au fost examinate în mod obiectiv, s-a creat un potenţial pericol pentru siguranţa participanţilor la traficul rutier. Această consecinţă, alături de celelalte aspecte menţionate de instanţa de fond, conduc la reindividualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului A., la o pedeapsă de 2 ani şi 10 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată.

Consecinţele grave care puteau fi produse asupra vieţii sau integrităţii corporale a participanţilor la trafic prin contribuţia inculpatului A. la obţinerea permisului de conducere de către persoane care nu au fost verificate cu respectarea tuturor normelor legale în vigoare justifică şi majorarea cuantumului pedepsei aplicate de instanţa de fond pentru săvârşirea infracţiunii de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, prevăzută de art. 299 Cod penal. Această infracţiune a fost săvârşită de inculpat tot în legătură cu activitatea de obţinere a permisului de conducere de către candidata B., cu privire la care nu există garanţia examinării obiective a aptitudinilor de a conduce autovehicule pe drumurile publice.

Potenţialul pericol pe care îl prezintă aceasta pentru siguranţa participanţilor la traficul rutier este înlăturat pe viitor prin anularea permisului de conducere obţinut, dar la individualizarea pedepsei nu se poate face abstracţie de faptul că inculpatul, prin fapta sa, a contribuit la crearea acestui pericol. Pentru aceste motive, se impune majorarea cuantumului pedepsei principale aplicate inculpatului A. pentru infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, prevăzută de art. 299 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. b) Cod penal şi art. 76 alin. 1 Cod penal, de la 4 luni închisoare la 6 luni închisoare.

Întrucât aceste modificări ale sentinţei instanţei de fond sunt, pe de o parte, în favoarea inculpatului A., deoarece s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina acestuia din două infracţiuni continuate de luare de mită într-o singură infracţiune continuată de luare de mită, iar, pe de altă parte, sunt în defavoarea inculpatului, pentru că s-au majorat cuantumurile pedepselor aplicate de instanţa de fond, urmează a fi admise atât apelul parchetului, cât şi apelul inculpatului.

În consecinţă, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, curtea va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1/04.02.2020 a Tribunalului Covasna, pe care o va desfiinţa sub aspectul încadrării juridice a faptei de luare de mită şi sub aspectul pedepselor principale aplicate inculpatului A..

Rejudecând în aceste limite, în temeiul art. 289 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal (15 acte materiale), art. 75 alin. 2 lit. b) Cod penal şi art. 76 alin. 1 Cod penal, va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptelor prin încheierea din data de 12.10.2020 a Curţii de Apel Braşov.

De asemenea, pentru motivele arătate anterior, va majora cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului A. pentru infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, prevăzută de art. 299 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 75 alin. 2 lit. b) Cod penal şi art. 76 alin. 1 Cod penal, de la 4 luni închisoare la 6 luni închisoare.

Întrucât cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului au fost comise în concurs, în temeiul art. 38 alin. 1 Cod penal şi art. 39 alin. 1 lit. b) Cod penal, curtea va contopi pedepsele principale de mai sus şi va aplica inculpatului A. pedeapsa principală cea mai grea de 2 ani şi 10 luni închisoare, la care va adăuga un spor de 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală rezultantă principală de 3 ani închisoare.

Având în vedere că legea prevede pentru fiecare dintre cele două infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului A. obligativitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, curtea va menţine pedepsele complementare alături de pedepsele principale de mai sus şi pedepsele accesorii corespunzătoare.

Instanţa de fond a aplicat, pe lângă pedepsele principale aplicate inculpatului A. şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b şi g Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita atribuţii pe linia examinării candidaţilor pentru susţinerea examenului de obţinere a permisului de conducere sau a unor categorii ale acestuia. Având în vedere că infracţiunile supuse judecăţii au fost comise de inculpat în exercitarea atribuţiilor sale de poliţist legate de examinarea candidaţilor pentru susţinerea examenului de obţinere a permisului de conducere, se impune aplicarea acestei pedepse complementare alături de pedepsele principale, ca urmare a nedemnităţii inculpatului pentru exercitarea acestor atribuţii. În urma contopirii pedepselor complementare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b şi g Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita atribuţii pe linia examinării candidaţilor pentru susţinerea examenului de obţinere a permisului de conducere sau a unor categorii ale acestuia, urmează a fi aplicată pe lângă pedeapsa principală rezultantă.

Potrivit art. 65 Cod penal, aceleaşi drepturi urmează a fi interzise inculpatului ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei principale rezultante de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului A., curtea va menţine modalitatea de executare a suspendării sub supraveghere, stabilită de instanţa de fond.

În afară de argumentele menţionate de instanţa de fond pentru stabilirea acestei modalităţi de executare a pedepsei principale rezultante, referitoare la lipsa antecedentelor penale şi la circumstanţele personale ale inculpatului, curtea va reţine şi situaţia familială deosebită a inculpatului A.. Inculpatului i-a decedat soţia pe parcursul procesului penal şi acesta a rămas singurul întreţinător al fetiţei sale în vârstă de 15 ani. Aşa cum rezultă din Raportul de evaluare de la filele 192-197, inculpatul nu are relaţii apropiate cu membri familiei de origine, fapt care face dificilă ajutarea inculpatului în creşterea şi educarea copilului minor pe care acesta îl are în întreţinere. De asemenea, din acelaşi Raport de evaluare rezultă că inculpatul beneficiază de o imagine bună în comunitate, sursele contactate afirmând că acesta manifestă un comportament adecvat, atât în familie, cât şi în comunitate. În plus, la menţinerea modalităţii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale curtea va ţine cont şi de faptul că aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a exercita atribuţii pe linia examinării candidaţilor pentru susţinerea examenului de obţinere a permisului de conducere sau a unor categorii ale acestuia, va înlătura pericolul săvârşirii de către inculpat pe viitor a altor infracţiuni de genul celor care au făcut obiectul prezentei cauze.

Celelalte motive de apel ale parchetului şi ale inculpatului A., precum şi apelurile declarate de inculpaţii C., D., E., F., G. şi H. împotriva aceleiaşi sentinţe sunt nefondate.

În ce priveşte motivul de apel al parchetului legat de întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, curtea constată că acesta este nefondat, în mod corect reţinând instanţa de fond că atribuţiile încălcate de inculpatul A. nu sunt reglementate în legislaţia primară şi că fapta acestuia nu se circumscrie tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, aşa cum a fost aceasta redefinită prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Parchetul a indicat mai multe texte din legislaţia primară, despre care susţine că ar reglementa atribuţiile de serviciu încălcate de inculpatul A. şi că ar permite reţinerea în sarcina acestuia a infracţiunii de abuz în serviciu şi după publicarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României.

Curtea reţine că în mod corect a arătat instanţa de fond că din textele legislaţiei primare indicate de parchet ca fiind încălcate de inculpat nu se poate reţine în sarcina acestuia o obligaţie profesională precisă, ci ele reglementează alte aspecte. Curtea îşi însuşeşte motivarea instanţei de fond cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, ca urmare a lipsei unor obligaţii de serviciu clare stabilite prin legislaţia primară în sarcina inculpatului A..

Astfel, art. 20 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 prevede că „Pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.” Or, aşa cum se poate constata, acesta este un text care reglementează obligaţii în sarcina persoanelor care conduc autovehicule pe drumurile publice, de a avea permis de conducere, el nereglementând, nici în mod direct, nici în mod indirect, obligaţii profesionale în sarcina inculpatului A.. Aceeaşi obligaţie în sarcina conducătorilor auto este stabilită şi de art. 23 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit căruia „Dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă permis de conducere valabil, corespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv, sau dovada înlocuitoare a acestuia cu drept de circulaţie.”

De asemenea, art. 23 alin. 9 din O.U.G. nr. 195/2002 se adresează tot conducătorilor auto, iar nu examinatorilor, prevăzând că „Examenul pentru obţinerea permisului de conducere constă în susţinerea unei probe teoretice de verificare a cunoştinţelor şi a unei probe practice de verificare a aptitudinilor şi comportamentului, corespunzător categoriei de permis solicitat. Proba practică pentru categoria AM constă numai în verificarea aptitudinilor în poligoane special amenajate. Condiţiile de obţinere a permisului de conducere se stabilesc prin regulament.” Acest text nu poate justifica reţinerea în sarcina inculpatului A., deoarece este unul general, care nu se referă nici măcar în mod indirect la atribuţiile de serviciu pe care le-a încălcat acesta în săvârşirea faptelor supuse judecăţii. Nu poate fi extinsă sfera de incidenţă a infracţiunii de abuz în serviciu şi asupra situaţiilor supuse judecăţii, reţinându-se ca fiind încălcat textul de la art. 23 alin. 9 din O.U.G. nr. 195/2002, deoarece nu ar mai fi respectată Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, care circumscrie elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu doar la neîndeplinirea unor „atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară – legi şi ordonanţe ale Guvernului” (paragraful 60 din decizie).

În ce priveşte textul de la art. 23 alin. 10 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit căruia „Procedura de examinare pentru obţinerea permisului de conducere se stabileşte prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”, curtea constată că acesta instituie o obligaţie în sarcina reprezentanţilor ministerului administraţiei şi internelor, de a emite un ordin în care să stabilească procedura de examinare pentru obţinerea permisului de conducere.

Este adevărat că inculpatul A. şi-a încălcat în speţă atribuţiile de serviciu, dar acesta a încălcat îndatoriri reglementate prin Ordinul nr. 268/2010 din 8 decembrie 2010 privind procedura de examinare pentru obţinerea permisului de conducere, care prevede la art. 11 alin. 11 lit. g) ca obligaţie a lucrătorului din sala de examinare „să nu comunice candidaţilor răspunsurile la întrebările din testul de examen”. Or, nu poate fi dedusă această obligaţie de serviciu a inculpatului şi din textele din legislaţia primară invocate de parchet în prezenta cauză, deoarece acestea nu stabilesc, nici în mod direct, nici în mod indirect, obligaţii profesionale în sarcina inculpatului A..

Pentru aceste motive, nu poate fi dispusă condamnarea inculpatului A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, întrucât fapta comisă de acesta nu mai este prevăzută de legea penală după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României.

În ce priveşte susţinerile inculpaţilor A. şi C., referitoare la nelegalitatea administrării în cursul urmăririi penale a probelor cu interceptarea convorbirilor telefonice şi supravegherea video, audio şi prin fotografiere, cu privire la care aceştia au susţinut că ar fi incidentă sancţiunea nulităţii absolute, curtea îşi însuşeşte motivarea instanţei de fond pentru respingerea cererilor inculpaţilor.

În primul rând, aşa cum s-a arătat şi în şedinţa publică din data de 12.10.2020, cererile inculpaţilor de constatare a nulităţii absolute a unor mijloace de probă nu pot fi calificate ca fiind excepţii şi nici ca fiind cereri distincte, formulate în cadrul procesului penal, ci ele constituie argumente ale inculpaţilor pentru înlăturarea unor probe cu ocazia analizei pe care o face instanţa de judecată în cursul deliberării. Codul de procedură penală nu reglementează posibilitatea formulării unor astfel de excepţii sau cereri cu privire la legalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale decât în cadrul procedurii speciale a camerei preliminare, potrivit art. 342 şi următoarele Cod procedură penală. Ulterior încheierii acestei proceduri, părţile şi subiecţii procesuali principali pot solicita, pe fondul cauzei, ca anumite probe să fie înlăturate, fie ca urmare a lipsei de veridicitate a aspectelor pe care le relevă, fie ca urmare a caracterului nefiabil al probei, fie ca urmare a încălcării unor drepturi fundamentale cu ocazia administrării probelor ori din alte motive. Or, această analiză a probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate este făcută de instanţa de judecată în motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv în expunere, potrivit dispoziţiilor art. 403 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod repetat, inclusiv în cauze împotriva României (cauzele Al-Khawaja şi Taheri contra Regatului Unit, Beraru contra României ş.a.), că nu se încalcă dreptul la un proces echitabil în cazul folosirii în procesul penal a unor probe obţinute cu încălcarea legii, cu condiţia ca aceste probe să nu fie determinante sau esenţiale. Or, această analiză a caracterului esenţial sau determinant al probelor pretins a fi obţinute prin încălcarea legislaţiei interne nu poate fi realizată decât cu ocazia deliberării asupra fondului cauzei, iar nu anterior acestui moment, printr-o încheiere distinctă.

Analizând însă modul în care au fost administrate probele în cursul urmăririi penale în prezenta cauză, curtea constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că acesta nu poate conduce la înlăturarea probelor cu interceptarea convorbirilor telefonice şi cu supravegherea video, audio sau prin fotografiere, efectuate în baza mandatelor de supraveghere tehnică emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Covasna prin încheierile nr. 1/UP/08.01.2016, nr. 2/UP/11.01.2016, nr. 11/UP/04.02.2016, nr. 16/UP/19.02.2016, nr. 24/UP/04.03.2016 şi nr. 28/UP/11.03.2016 și prin încheierile nr. 32/UP/21.03.2016 și nr. 34/UP/28.03.2016.

Curtea îşi însuşeşte argumentele instanţei de fond potrivit cărora Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017 nu poate produce efecte asupra actelor de procedură efectuate anterior adoptării ei, fiind valabile în prezenta cauză cele statuate cu autoritate de lucru judecat prin încheierea de cameră preliminară nr. 29/CP/03.10.2016 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Covasna. Prin această încheiere de cameră preliminară judecătorul a respins în prezenta cauză cererile şi excepţiile inculpaţilor privind excluderea probelor cu interceptările telefonice şi supravegherea video, audio sau prin fotografiere, în baza mandatelor de supraveghere emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Covasna.

Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a fost adoptată anterior pronunţării încheierii de cameră preliminară, iar adoptarea ulterioară a Deciziilor nr. 302/2017 şi nr. 26/2019 ale Curţii Constituţionale nu pot conduce la o altă concluzie cu privire la legalitatea acestor probe, deoarece aceste decizii ale Curţii Constituţionale privesc alte aspecte decât cele supuse dezbaterii în prezenta cauză.

Astfel, prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi a constatat caracterul neconstituțional al sintagmei „ori prin alte organe specializate ale statului”, din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. 1 Cod procedură penală, sub aspectul lipsei sale de previzibilitate, în condițiile în care a reținut că acesta se referă numai la organele de urmărire penală și nu vizează activitățile tehnice specifice.

Ulterior, prin Decizia nr. 302/2017, tot într-un control concret a posteriori pe cale de excepţie, Curtea Constituţională a constatat că este neconstituțională soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. b) Cod procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, având în vedere importanța celei dintâi faze a procesului penal, care nu s-a diminuat cu nimic în noua reglementare, prin prisma organizării ierarhice a unităților de parchet și a gradului diferit de pregătire profesională a magistraților procurori, inclusiv a înființării și funcționării structurilor speciale având competență specializată. Aceste aspecte fac necesară respectarea strictă a competențelor legale și justifică aplicarea automată a sancțiunii nulității, fără dovedirea unei vătămări procesuale specifice nulității relative, considerată o veritabilă probatio diabolica, respectarea principiului legalității impunând ca vătămarea procesuală să fie prezumată iuris et de iure, trăsătură specifică nulității absolute (Decizia nr. 302/2017).

În sfârșit, prin Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituţională – de data aceasta soluţionând un conflict juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti – a identificat mai multe carențe de nivel constituțional în materia metodelor speciale de supraveghere tehnică, prevăzute de art. 138 alin. 1, lit. a)-d) Cod procedură penală, reiterând, mai întâi, lipsa previzibilității normei legale privind punerea lor în executare fără nicio altă circumstanțiere prin „alte organe specializate ale statului” (Decizia nr. 51/2016), criticând apoi, anumite aspecte precum: instituirea prin acte normative infralegale (protocoalele de colaborare din anul 2009 și 2016) a unor norme de nivelul legii prin atribuirea unui serviciu de informații (Serviciului Român de Informaţii) a unor competențe extinse față de cele legale, lărgind sub aspect material obiectul colaborării prin includerea „și a altor infracțiuni grave” (art. 2 din protocolul din 2009); constituirea unor echipe operative comune din procurori și reprezentanți ai serviciului în vederea „documentării” acestora, în baza unor „planuri de acțiune”, înțelegându-se că aceștia efectuează în comun urmărirea penală, implicând o poziție concordantă și decizională a acestora, cu implicarea activă a serviciului secret în activitatea de înfăptuire a justiției penale (art. 3 lit. g), art. 17 alin. 2 din protocolul din 2009), acordându-i acestuia atribuții ale organului de urmărire penală prin stipularea acordării sprijinului pentru clarificarea unor aspecte și competența realizării unor lucrări de specialitate peste competența sa legală (art. 17 alin. 1 din protocolul din 2009) și prin punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competente diferit de asigurarea suportului tehnic (art. 32-38 din protocolul din 2009); instituirea unor raporturi contra legem derivate din obligația Ministerului Public de a informa serviciul secret în lipsa definirii riguroase a „infracțiunilor grave” și „securității naționale” – motiv pentru care a decis ca instanțele judecătorești și unitățile de parchet să verifice, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și să dispună măsurile legale corespunzătoare.

Prin deciziile astfel pronunțate, instanța constituțională a stabilit și modalitatea de aplicare a lor în timp în cauzele penale (ratione temporis), arătând în cea dintâi soluție că „reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (paragraful 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I -s.n.” (Decizia nr. 51/2019 paragraful 52).

Fără a face vreo precizare cu privire la efectele în timp ale Deciziei nr. 302/2017, referitoare la nulitatea absolută în caz de încălcare a competenței materiale și personale a organelor de urmărire penală, în Decizia nr. 26/2019 Curtea a indicat, chiar în dispozitivul ei, modalitatea de aplicare, dispunând în sensul că: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare” (Decizia nr. 26/2019 punctul 3 din dispozitiv).

Totodată, prin aceeaşi Decizie nr. 26/2019, Curtea Constituţională a indicat în consideraţiile sale ultime că „prezenta decizie nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ primar existent la data pronunţării ei, întrucât, în baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă naţională [Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, şi Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 451, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I], erau/sunt incidente prevederile art. 102 din Codul de procedură penală - Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 - Nulităţile absolute. Prezenta decizie sancţionează un comportament instituţional care a încălcat ordinea constituţională şi obligă autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională să îşi respecte şi să îşi exercite competenţele în limitele prevăzute de lege şi Constituţie” (Decizia nr. 26/2019 paragraful 212).

Faţă de aceste considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale, care au caracter obligatoriu la fel ca dispozitivul, în mod corect instanţa de fond a analizat în ce măsură actele de procedură contestate au fost făcute de alte organe decât organele de urmărire penală, constatând că nu există astfel de indicii în cauză, care să impună înlăturarea ca nelegale a probelor contestate.

În plus, norma de la art. 142 alin. 1 Cod procedură penală, declarată neconstituţională prin Decizia nr. 51/2016 a beneficiat de prezumţia de constituţionalitate cât timp a fost în vigoare, iar actele de procedură efectuate sub imperiul ei nu pot fi sancţionate cu nulitatea absolută, prin aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 302/2017 a Curţii Constituţionale, deoarece în materie de procedură penală operează principiul activităţii legii procesual-penale (principiul tempus regit actum).

De asemenea, făcând distincția între vechiul și noul cod de procedură, în timp ce vechiul cod nu permitea punerea în executare a mandatelor de către organe specializate, ci doar de către organele de urmărire penală, cu asigurarea sprijinului tehnic de către persoane chemate în acest sens, cu mențiunea obligației păstrării operațiunii efectuate (art. 912 alin. 1 Cod de procedură penală din 1968), soluția găsită în noul Cod, prin reglementarea competenței organelor specializate de a pune în executare mandatele de supraveghere, apreciată ca act de urmărire penală, este neconstituțională sub aspectul lipsei sale de previzibilitate (art. 142 alin. 1 din noul Cod de procedură penală). Or, spre deosebire de interceptările făcute în baza vechiului Cod de procedură, care nu aveau o reglementare expresă a modului în care se puneau în aplicare mandatele de supraveghere emise de judecător, interceptările făcute de S.R.I. în baza art. 142 Cod procedură penală, anterior declarării neconstituţionalităţii acestui text de lege, au avut o bază legală care a beneficiat de prezumţia de constituţionalitate până la momentul declarării ei ca neconstituţională.

Însăşi Curtea Constituţională face trimitere în jurisprudenţa sa la principiul activităţii legii procesuale în aprecierea cauzelor de nulitate ale actului procesual, precizând că „în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că acestea reprezintă norme tranzitorii, adoptate de legiuitor în contextul situaţiilor tranzitorii determinate de apariţia noii legislaţii procesual penale. Aceste dispoziţii reprezintă o consacrare a principiului tempus regit actum, principiu cu aplicare generală în privinţa normelor juridice de procedură penală, materie în care se are în vedere întotdeauna legea în vigoare în momentul efectuării actului procesual. Principiul activităţii legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând, pe de-o parte, atât efectuarea actelor de procedură în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi - s.n.”. (Decizia nr. 473/2017 paragraful 28).

De altfel, aspectul de aplicare în timp chiar a acestor decizii ale Curţii Constituţionale a fost luat în discuţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ocazie cu care aceasta a arătat, în clar, astfel: „Curtea Constituțională nu stabilește legalitatea/ilegalitatea interceptărilor în dosare concrete, ci a stabilit că textul în baza căruia s-au efectuat interceptări până acum ridică probleme de constituționalitate și trebuie corectat de acum încolo. De principiu, nulitatea unui act de procedură înseamnă încălcarea legii la data efectuării sale, așadar cauza nulității trebuie să fie contemporană cu data efectuării actului. Când cauza a fost trimisă la instanță și a trecut de camera preliminară la data apariției deciziei Curții Constituționale a României, cameră în care s-a stabilit în mod definitiv că probele sunt legal obținute, acest lucru este deja stabilit cu putere de lucru judecat și discuția pe legalitatea interceptărilor, de principiu, nu mai poate fi reluată” (Î.C.C.J., decizia nr. 416/A/2016, din 27 octombrie 2016 şi decizia nr. 168/A/2018 din 28 iunie 2018, disponibilă pe site-ul oficial al instanţei, www.scj.ro).

În plus, mai trebuie făcută o distincţie între, pe de o parte, activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere, ca act procesual/procedural de urmărire penală efectuat de organele judiciare competente material sub sancțiunea nulității absolute, și, de cealaltă parte, sprijinul/suportul/concursul tehnic asigurat pentru această activitate, acceptat ca fiind strict necesar sub aspect tehnic și având caracter legal atât timp cât persoanele chemate să dea concursul tehnic nu desfășoară și ele activitățile de punere în executare a mandatelor, înțelese ca acte de urmărire penală.

Sublinierea Curții Constituţionale că „art. 142 alin. 1 din Codul de procedură penală nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. 2 din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice...” (paragraful 33), apare formulată nu pentru a statua caracterul limitativ al prevederii legale sub aspectul individualizării persoanelor asigurând concursul tehnic – care evident nu acoperă toate metodele de supraveghere tehnică –, ci pentru a se face diferența între cele două categorii de activități, pe de o parte, judiciare, iar pe de altă parte, tehnice. Că este așa o confirmă și formularea următoarelor paragrafe, în care Curtea a calificat expres modul legal de individualizare a acelor persoane, arătând că „persoanele prevăzute în art. 142 alin. 2 din Codul de procedură penală... sunt specificate în mod clar și neechivoc în cuprinsul dispoziției legale (s.n.)” (paragraful 35), nu însă și limitativ, așa cum ar fi trebuit să precizeze dacă aprecia ca atare.

Faţă de aceste aspecte, se poate reţine că ceea ce interesează este dacă, în fapt, persoanele chemate să dea concursul tehnic au realizat în acest cadru legal lipsit de previzibilitate activități de urmărire penală, excedând întru totul propriilor atribuții legale, ori doar s-au limitat la asigurarea acestui sprijin/suport/concurs tehnic de natură operativă. Or, din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că în speţă administrarea de probe ar fi fost făcută de alte organe decât organele de urmărire penală. Administrarea de probe este o activitate complexă, care presupune şi o apreciere a organelor de urmărire penală asupra unor factori care interesează cauza (de exemplu, în cazul audierii unor persoane organul de urmărire penală apreciază asupra aspectelor pe care trebuie să le relateze persoanele audiate), iar în speţă nu rezultă că ar fi existat o astfel de apreciere asupra procedeului probatoriu din partea altor organe decât cele de urmărire penală. Din acest motiv nu pot fi înlăturate probele rezultate din supravegherea tehnică a inculpaţilor ca fiind lovite de nulitatea absolută, deoarece nu operează o astfel de sancţiune în ce priveşte aceste probe, ci ar putea fi incidentă doar o sancţiune a nulităţii relative. Or, prin încheierea de cameră preliminară rămasă definitivă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că nu este incidentă sancţiunea nulităţii relative, deoarece nu se poate identifica o vătămare care să nu poată fi remediată în alt mod decât prin înlăturarea probei. Aşadar, pretinsele încălcări ale legii prin administrarea acestor probe în cursul urmăririi penale nu ar putea fi analizate decât prin prisma unei nulităţi relative, iar această analiză a fost făcută în cursul camerei preliminare printr-o încheiere definitivă, fiind respinse cererile inculpaţilor de excludere a probelor.

În ce priveşte susţinerile inculpatului A. de înlăturare a înregistrărilor ambientale efectuate în baza încheierilor nr. 32/UP/21.03.2016 şi nr. 34/UP/28.03.2016 ale Judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Covasna, curtea constată că nici acestea nu sunt întemeiate, fiind respinse în mod corect de instanţa de fond.

Inculpatul a susţinut, în esenţă, că aceste înregistrări ar fi fost făcute tot prin contribuţia unor persoane care nu sunt organe de urmărire penală. La solicitarea Curţii de Apel, prin adresa nr. 2638337/22.09.2020 Direcţia Generală Anticorupţie – Serviciul Judeţean Anticorupţie Covasna (de la fila 26 din vol. III al dosarului Curţii de Apel Braşov) a comunicat că activitatea de pătrundere în autoutilitara marca [...] cu număr de înmatriculare [...], pentru a activa şi dezactiva mijloacele tehnice, s-a făcut exclusiv de către lucrători din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie şi nu de către personal din alte instituţii. Acelaşi lucru rezultă şi din adresa nr. 880/III-13/2016 din 23.09.2020 a D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov, aflată la fila nr. 25 din vol. III al dosarului Curţii de Apel Braşov. Prin urmare, nu este întemeiată susţinerea inculpatului cu privire la efectuarea acestor acte de urmărire de către alte organe decât cele îndreptăţite prin lege, urmând a fi respinsă.

Nu este întemeiată nici solicitarea de respingere a acestor probe pe motiv că notele de redare ar fi fost făcute de S.R.I. sau de către Serviciul de Operaţiuni Speciale U., deoarece aceste note nu au fost folosite ca probe în procesul penal, ci au fost folosite doar procesele-verbale certificate de procuror potrivit art. 143 Cod procedură penală, aflate în volumele III şi IV ale dosarului de urmărire penală. Prin semnarea şi certificarea lor procurorul şi-a asumat responsabilitatea exactităţii conţinutului proceselor-verbale de redare de la dosar, ceea ce presupune implicit şi ascultarea prealabilă a înregistrărilor de către acesta.

De altfel, înregistrările convorbirilor telefonice respective sunt depuse la dosar, au putut fi ascultate de toate părţile, care au avut posibilitatea să invoce eventualele transcrieri inexacte. Nu a fost, însă, invocat niciun aspect referitor la exactitatea transcrierii acestor convorbiri telefonice şi nici nu a fost constatată în cursul cercetării judecătoreşti o astfel de problemă de radactare.

Faptul că unele note de redare din dosarul penal nr. 26/P/2016 au fost întocmite de către S.R.I. şi Serviciul de Operaţiuni Speciale U., aşa cum rezultă şi din adresa nr. 880/III-13/2016 din 23.09.2020 a D.N.A. – Serviciul Teritorial Braşov, aflată la fila nr. 25 din vol. III al dosarului Curţii de Apel Braşov, nu este de natură să conducă la nulitatea proceselor-verbale ulterioare, întocmite de organele de urmărire şi certificate de procuror potrivit art. 143 Cod procedură penală.

Inculpatul C. a mai invocat în cursul judecăţii în apel aspecte de nelegalitate a compunerii completului de judecată care a soluţionat cauza în fond, în sensul că acesta nu ar fi fost un complet specializat pe infracţiuni de corupţie. Aşa cum rezultă din adresa din data de 23.09.2020 a Tribunalului Covasna, de la fila 29 din vol. III al dosarului Curţii de Apel Braşov, judecătorul de fond a fost desemnat să soluţionaze cauze de corupţie anterior înregistrării cauzei la Tribunalului Covasna, prin Decizia Preşedintelui Tribunalului Covasna nr. 6 din 06.01.2016, fiind astfel îndeplinită condiţia specializării acestuia. Din acest motiv susţinerea inculpatului C. este nefondată.

Curtea constată că este nefondat şi motivul de nelegalitate invocat de inculpatul C. cu privire la declaraţiile date de numiţii I., J., K., L., M., B., pentru încălcarea dreptului la neautoincriminare al acestora, aşa cum este reglementat acesta în urma adoptării Deciziei nr. 236/2.06.2020 a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea art. 118 Cod procedură penală.

Inculpatul justifică interesul său pentru a invoca acest aspect prin faptul că a fost condamnat de prima instanţă exclusiv pe baza acestor declaraţii, obţinute cu încălcarea legii.

Aceste susţineri ale inculpatului în apel sunt neîntemeiate, în primul rând pentru că ele pot fi invocate doar în faza camerei preliminare, fiind aspecte de loialitate a administrării probelor. Or, pentru a invoca aceste aspecte Codul de procedură penală a reglementat faza distinctă a camerei preliminare. Ulterior depăşirii acestei faze distincte a procesului penal, în principiu nu mai pot fi invocate aspecte ce ţin de legalitatea sau loialitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale şi, implicit, nu mai poate fi invocată nici încălcarea dreptului la tăcere şi neautoincriminare al unei persoane. Adoptarea de către Curtea Constituţională a României a Deciziei nr. 236/2.06.2020 nu poate avea, în principiu, efect retroactiv, cu privire la momentul procesual până la care se poate invoca neloialitatea administrării unei probe în cursul urmăririi penale.

În al doilea rând, susţinerile inculpatului sunt inadmisibile deoarece încălcarea dreptului la neautoincriminare poate fi invocat doar de persoana căreia i s-a încălcat dreptul la neautoincriminare, nu şi de alte persoane. Dreptul martorului de a nu se autoacuza, reglementat în art. 118 Cod procedură penală, se referă la persoanele care s-ar autoincrimina prin declaraţiile date în faţa organelor judiciare, nu şi la persoanele care îi acuză pe inculpaţi prin propriile declaraţii. Aşadar, orice persoană poate fi audiată în cadrul procesului penal cu privire la aspecte referitoare la faptele comise de alţi participanţi în proces, fără ca prin aceasta să se încalce în vreun mod dreptul la tăcere. Din acest motiv încălcarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare nu poate fi invocată decât de persoana căreia i s-a încălcat acest drept, nu şi de celelalte persoane acuzate prin declaraţia astfel obţinută. Această concluzie rezultă şi din faptul că dreptul la tăcere şi la neautoincriminare este un drept relativ, la care persoana protejată poate renunţa oricând. Or, în speţă persoanele menţionate de inculpat în legătură cu pretinsa încălcare a acestui drept au renunţat la dreptul la tăcere şi au dat declaraţii în cauză cu privire la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor.

De altfel, aşa cum se va arăta în continuare, nu este întemeiată nici susţinerea inculpatului că acuzaţiile s-ar baza în mod exclusiv pe aceste declaraţii ale sus-numiţilor, ci ele au ca fundament un bogat probatoriu administrat în cursul urmăririi penale şi în cursul cercetării judecătoreşti, care formează, dincolo de orice dubiu rezonabil, convingerea cu privire la vinovăţia inculpaţilor.

În ce priveşte solicitările inculpaţilor A. şi C. de achitare pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor de prima instanţă, curtea reţine netemeinicia acestor cereri în primul rând pentru că cei doi inculpaţi au recunoscut în faţa instanţei de fond săvârşirea faptelor şi au solicitat judecarea pe baza procedurii recunoaşterii învinuirii.

Astfel, prin declaraţia dată în faţa Tribunalului Covasna la data de 9.01.2017, de la fila 109 din vol. I al dosarului de fond, inculpatul A. susţine explicit că „arăt că, am înţeles învinuirea ce mi se aduce şi recunosc săvârşirea faptelor astfel cum au fost descrise în rechizitoriu, cu menţiunea că nu sunt de acord cu încadrarea juridică a acestora”.

De asemenea, inculpatul C. arată în declaraţia dată în faţa Tribunalului Covasna la data de 9.01.2017 că „recunosc starea de fapt astfel cum a fost reţinută prin actul de sesizare, nu şi încadrarea juridică a faptelor”.

Instanţa de fond a respins cererile inculpaţilor de judecare a cauzei pe baza procedurii simplificate pentru că inculpaţii nu au dorit să dea declaraţie în faţa instanţei de fond şi pentru că au susţinut că se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în rechizitoriu.

Această atitudine a inculpaţilor A. şi C. de recunoaştere în declaraţiile date în faţa instanţei de fond a situaţiei de fapt reţinute de procuror în actul de sesizare şi de a solicita judecarea pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale este în contradicţie cu poziţia ulterioară a acestora de solicitare a pronunţării unei soluţii de achitare în faţa instanţei de fond şi în apel. Desigur că simpla recunoaştere a săvârşirii faptelor de către inculpat nu justifică a soluţie de condamnare dacă ea nu este susţinută de alte probe, însă în cauză soluţia de condamnare a inculpaţilor nu s-a bazat doar pe declaraţiile de recunoaştere a faptelor date de aceştia, ci pe mai multe probe care dovedesc, dincolo de orice dubiu rezonabil, săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunilor de care sunt acuzaţi.

Curtea constată că există o contradicţie între motivele de apel ale inculpaţilor, în care aceştia solicită achitarea pentru infracţiunile pentru care au fost condamnaţi şi cele prin care aceştia solicită, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, pe motiv că în mod greşit instanţa de fond nu ar fi făcut aplicarea acestui text de lege. Or, tocmai aceste solicitări contradictorii ale inculpaţilor au justificat neaplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală şi justifică în continuare şi respingerea acestui motiv de apel.

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală trebuie ca recunoaşterea să se refere la toate faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, aşa cum prevede art. 374 alin. 4 Cod procedură penală. Dacă inculpatul nu recunoaşte unele dintre faptele sau unele dintre actele materiale ale infracţiunii continuate reţinute în sarcina sa nu poate fi judecat pe baza procedurii recunoaşterii învinuirii şi nu poate beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă potrivit art. 396 alin. 10 Cod procedură penală nici pentru infracţiunile recunoscute. Din acest motiv, întrucât inculpaţii A. şi C. au solicitat în apel achitarea pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală, curtea nu poate reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.

Curtea nu poate admite susţinerea inculpatului C. în sensul că în faţa instanţei de fond „recunoaşterea faptelor descrise în actul de sesizare” s-a referit la persoanele care au susţinut examenul, iar nu la săvârşirea infracţiunilor. Este evident că, având în vedere statutul de poliţist al inculpatului, precum şi asistarea sa de către avocatul ales în şedinţa din data de 9.01.2017, când a dat declaraţia de recunoaştere în faţa instanţei de fond, acesta nu putea fi în vreo eroare cu privire la însemnătatea recunoaşterii faptelor descrise în actul de sesizare, în sensul că este vorba de infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată. În declaraţia scrisă se arată că inculpatului C. i s-au pus în vedere faptele pentru care a fost trimis în judecată şi încadrarea juridică a acestora, precum şi drepturile prevăzute la art. 374 alin. 2 şi 4 Cod procedură penală, iar acesta a recunoscut starea de fapt „astfel cum a fost reţinută prin actul de sesizare” şi a solicitat, totodată, judecarea cauzei pe procedura recunoaşterii învinuirii.

Respingerea cererilor inculpaţilor de judecare a cauzei pe procedura recunoaşterii învinuirii a fost determinată de atitudinea contradictorie a acestora care, după ce au furnizat aceste declaraţii de recunoaştere, au formulat în faţa instanţei cereri şi susţineri prin care tindeau la o soluţie de achitare.

Inculpatul A., prin avocat, a susţinut în faţa instanţei de apel că în cauză nu ar fi dovedite suficient actele materiale privind pe numiţii I., M. şi N..

În afară de declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptelor, dată în faţa primei instanţe, săvârşirea de către inculpatul A. a acestor acte materiale rezultă şi din declaraţia sa de suspect dată în cursul urmăririi penale la data de 8.06.2016 (filele 64-67, vol. I, dosar urmărire penală), în care arată că „Recunosc acuzaţiile care mi se aduc, dar doresc să fac următoarele precizări.”, că „În schimbul unor sume de bani primite de mine şi de C. de la D. şi E., am fost de acord împreună cu C. să ajutăm pe candidaţii I.… şi M.”, că „în baza unei relaţii de amiciţie cu numita J. am fost de acord să o ajut pe aceasta împreună cu C. să promoveze proba teoretică şi proba practică în schimbul sumei de 500 de euro, bani pe care i-am împărţit egal cu C..” şi că „La fel a fost şi în situaţia celorlalte două persoane, respectiv L., de la care am primit suma de 2000 de lei, şi K., de la care am primit suma de 2200 lei, bani pe care i-am împărţit egal cu C..”

În declaraţiile constante ale martorului I. acesta arată că a făcut şcoala de şoferi cu inculpatul E. şi că acesta din urmă i-a cerut 1.500 de euro înainte de susţinerea probei teoretice, pentru a fi ajutat de inculpat în timpul probei. Martorul arată că inculpatul A. l-a preluat înainte de proba teoretică, l-a întrebat dacă el este „I.” şi l-a aşezat în sala de examinare într-un loc special, în care nu putea fi înregistrat pe camera de luat vederi instalată în sala de examen. Martorul arată că în cursul examenului inculpatul i-a şoptit răspunsul la 21 de întrebări (din 26), astfel că a trecut examenul teoretic.

Această declaraţie a martorului I. este confirmată și de înregistrarea din sala de examen, din care rezultă că martorul a fost ajutat de inculpat, deşi acesta din urmă şi-a luat măsurile de precauţie să nu fie surprins de camerele video.

Inculpatul susţine că nu ar rezulta din probe directe faptul că inculpatul A. ar fi primit mita remisă de martor inculpatului E., însă acest fapt rezultă cu certitudine din înregistrarea convorbirii telefonice din data de 12.02.2016 dintre martor şi E., în care cei doi stabilesc detaliile cu privire la fraudarea examenului, iar E. spune „Că am fost întrebat, nu ne jucăm…” şi că „acesta e sigurul tren pe care-l avem, lunea viitoare… deci acum e momentul”.

În plus, chiar în ziua examenului, din 22.02.2016 inculpatul A. a fost surprins de camerele de luat vederi de la benzinăria [...] întâlnindu-se cu E. la ora 07:03, unde au stat cinci minute şi acesta din urmă a părăsit benzinăria la ora 07:08, iar inculpatul la ora 07:31.

Toate acestea, coroborate şi cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului E., conduc la concluzia indubitabilă că inculpatul a săvârşit acest act material de luare de mită.

La fel a procedat inculpatul A. şi în cazul martorului M., pe care l-a ajutat la examenul teoretic, după ce mai întâi i-a spus să selecteze susţinerea examenului în limba română. Martorul arată că după susţinerea probei teoretice şi programarea la proba practică s-a dus acasă a luat suma de 3.000 de lei şi i-a dat-o inculpatului D., ca să o remită celor doi poliţişti examinatori, respectiv inculpaţilor A. şi C..

Chiar în ziua respectivă, la ora 11:51 martorul are o convorbire cu D., în care acesta din urmă îl întreabă „Aveţi la dumneavoastră?”, iar martorul răspunde „Da. Da.”, după care inculpatul A. l-a sunat pe D. şi l-a întrebat când ajunge pe la ei.

Din faptul că inculpatul A. i-a spus inculpatului D. să ia legătura cu E., care trebuie să-i ducă primului „ceva” rezultă că inculpaţii nu se fereau, ci cunoşteau cu toţii modalitatea coruptă în care se promovau examenele de obţinere a permisului auto. Faptul că inculpatul D. făcea ce îi spunea inculpatul A. rezultă din convorbirea pe care acesta a avut-o imediat cu E., în care i-a comunicat acestuia mesajul inculpatului A., spunându-i că „trebuie să ducă ceva de la el la O..”, după care i-a spus că trebuie să le ducă de mâncare poliţiştilor în jurul orei 12:00.

La ora 13:00 inculpatul D. a intrat în sediul instituţiei cu mai mulţi candidaţi pentru permisul auto, doi dintre ei având asupra lor câte o sacoşă în care se aflau cele două meniuri pentru poliţişti, plătite de inculpatul D..

Martorul M. i-a mai dat inculpatului D. suma de 1.200 de lei, după susţinerea probei practice.

Faptul că o parte din banii daţi de martorul M. lui D. au ajuns în final la inculpatul A. rezultă, în primul rând, din modul în care martorul a fost „ajutat” la examen de către inculpatul A., dar şi din declaraţia din cursul judecăţii a inculpatului D., în care acesta a recunoscut că i-a dat inculpatului A. suma de 2.000 de lei.

Această practică a inculpatului D. de a cere bani cursanţilor de la şcoala sa de şoferi pentru coruperea poliţiştilor examinatori rezultă şi din discuţiile purtate de inculpat cu investigatorul sub acoperire P. în zilele de 18.04.2016 şi 21.04.2016, în această din urmă discuţie inculpatul făcând referire explicită la inculpatul A. (respectiv la originea acestuia din R.).

Din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine săvârşirea de către inculpatul A. şi a actului material de luare de mită de la martora N.. La fel ca în cazul celorlalţi martori, aceasta din urmă a vorbit cu inculpatul E., care i-a spus că poate fi ajutată la proba teoretică în schimbul sumei de 1.500 de euro. Există dovada că martora a schimbat aceşti bani şi că s-a întâlnit cu inculpatul A. la benzinăria [...], unde s-a deplasat împreună cu inculpatul E.. Acest fapt, ca şi atitudinea inculpatului A. din cursul examenului, de favorizare a martorei la proba teoretică prin comunicarea răspunsurilor rezultă şi din faptul că imediat după aceea inculpatul A. s-a întâlnit cu inculpatul E. la barul [...] din centrul oraşului S..

Primirea banilor de către inculpatul A. rezultă şi din proba directă constând în declaraţia dată de inculpatul E. în faţa instanţei de judecată, în care arată că i-a dat primului inculpat suma de 500 de euro, din cei 1.500 de euro primiţi de la martora N..

Din probele menţionate anterior rezultă cu certitudine primirea de către inculpatul A. a unor sume de bani, prin intermediul inculpaţilor E. şi D., de la martorii I., M. şi N.. Atitudinea clară a inculpatului de a-i ajuta pe aceşti martori la proba teoretică, convorbirile telefonice purtate de inculpat cu cei doi coinculpaţi prin intermediul cărora a primit sumele de bani, întâlnirea cu aceştia imediat după examen sau înaintea acestuia, precum şi declaraţiile certe ale coinculpaţilor E. şi D. relevă, dincolo de orice dubiu rezonabil, săvârşirea de către inculpat şi a acestor acte de luare de mită, alături de celelalte acte reţinute în sarcina sa.

De asemenea, săvârşirea de către inculpatul C. a infracţiunii continuate de luare de mită rezultă în primul rând din declaraţia clară a inculpatului de recunoaştere dată în faţa primei instanţe (în condiţii de publicitate a şedinţei de judecată şi în prezenţa avocatului său ales).

Aceeaşi atitudine de recunoaştere a săvârşirii faptelor a avut-o inculpatul C. şi în cursul urmăririi penale, arătând în declaraţia de suspect din data de 8.06.2016 (fila 149, vol. I dosar urmărire penală) că „Recunosc acuzaţiile care mi se aduc, dar doresc să fac următoarele precizări:…”; „Am primit de la A. suma de aproximativ 1000 de lei ca urmare a faptului că M. a fost promovat la proba teoretică şi practică, banii în sumă totală de 2000 de lei fiind daţi de candidat prin intermediul lui D.”; „În acelaşi fel au fost ajutate şi J., L. şi K., banii daţi de acestea fiind împărţiţi în mod egal între mine şi A., sumele precizate fiind corecte.” Această daclaraţie a fost dată de inculpatul C. în prezenţa aceluiaşi avocat ales pe care l-a avut în tot cursul procesului penal, inclusiv în apel. Din acest motiv nu poate fi pusă în discuţie eventuala lipsă de loialitate a organelor de urmărire în luarea acestei declaraţii ori caracterul liber al relatării inculpatului.

În prezenţa aceluiaşi avocat ales, inculpatul C. a menţionat şi în declaraţia din cursul urmăririi penale din data de 28.06.2016 (filele 163-167, vol. I, dosar urmărire penală) că „Arăt faptul că îmi menţin declaraţia dată în 8.06.2016 şi recunosc sâvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva mea.” şi „Îmi menţin declaraţiile cu privire la sumele pe care le-am primit de la J., L., K., I. şi M., prin intermediul instructorilor auto E. şi D., respectiv prin intermediul lui A..”

În plus, inculpatul C. a recunoscut ulterior faptele atât în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond, cât şi în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi din faţa instanţei superioare, cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă.

Susţinerea inculpatului că a fost „constrâns” să recunoască faptele prin luarea măsurii arestării preventive nu este plauzibilă, deoarece le-a recunoscut şi ulterior, după ce a fost plasat în arest la domiciliu prin încheierea nr. 83/CC/U din 14.06.2016 a Curţii de Apel Braşov.

În afară de aceste declaraţii lipsite de echivoc ale inculpatului C., vinovăţia acestuia pentru infracţiunea de luare de mită reţinută în sarcina sa rezultă din convorbirile telefonice purtate de acesta cu inculpatul A., din care relevantă este convorbirea din data de 22.03.2016, ora 19:43, în care inculpatul A. zice „Să ne pregătească mieii, să ne dea şi nouă. Zic, da mă, să mă sune, nu-i problemă şi mă duc eu să mă văd cu ea şi… i-l dau eu lui C...”, iar când inculpatul C. pune problema la telefon că aceasta este o luare de mită cei doi inculpaţi consideră că nu ar fi, deoarece obiectul mitei este „fix zero, mai ales că, vorba aia, nu-l cumpără, îl are”. Desigur că infracţiunea de luare de mită subzistă indiferent dacă mituitorul cumpără obiectul oferit ca mită sau îl are din gospodăria proprie. Din convorbire rezultă caracterul nereal al susţinerii din apelul inculpatului C. că inculpatul A. i-a adus la R. un miel pe care l-ar fi plătit cu suma de 100 de lei.

De asemenea, în convorbirea telefonică purtată de cei doi inculpaţi la data de 2.02.2016, ora 21:47, când se aduce vorba de avantajarea unei persoane care avea să susţină examenul cu inculpatul C., acesta din urmă răspunde: „A, am înţeles Na. Bine. Nu se spune prin telefon.”

Luarea banilor de la J. rezultă din convorbirile purtate de aceasta cu inculpatul A., în data de 15.01.2016, ora 17:29, în care inculpatul A. subliniază de mai multe ori că „Ăstea nu sunt lucruri care se scriu în mesaje, nu se vorbesc la telefon…” şi „Ei… p… mea, eu ţi-am spus să nu mai vorbeşti prostii la telefon!”. Inculpatul A. îi dă în data de 25.01.2016, ora 10:03 martorei J. un mesaj în care îi spune: „Dă un mesaj când eşti în curte să vină C. să te ia”.

Martora J. a arătat în declaraţiile date că, după ce a picat de 5 ori proba teoretică pentru obţinerea permisului auto, a fost abordată de inculpatul A. chiar în locul de examen, unde i-a cerut o sumă de bani ca să o ajute să treacă proba. Chiar în ziua examenului, pe 25.01.2016, ora 7:58, inculpatul A. i-a spus martorei că o să vină inculpatul C. să o ia din curtea instituţiei. Declaraţia martorei se coroborează cu mesajul trimis de inculpatul A. acesteia. Inculpatul C. a fost cel care a şi verificat dosarul martorei, fiind plasată în sala de examen într-un loc în care a putut fi ajutată de inculpat să rezolve întrebările teoretice. Apoi martora a fost examinată la proba practică de inculpatul C., care a declarat-o admisă doar după ce a făcut câteva manevre cu autoturismul. Martora J. a arătat că la fel au procedat şi martorele L. şi K..

Luarea mitei de la K. şi L. rezultă în primul rând din convorbirea purtată de inculpatul C. cu inculpatul A. şi cu J. în data de 2.02.2016, ora 21:47, în care acesta din urmă îi spune inculpatului C. „Dacă, reuşeşti cu [...], în 22, data 22 când trebuie să vină acum, după aia, atunci va… mergem undeva, toţi patru. Bine? La un chef. Nu ştiu, undeva o să mergem undeva, a zis K. pentru mine astăzi, m-a sunat că.”, inculpatul C. spunând după aceea că „A, am înţeles. Na. Bine. Nu se spune prin telefon.” Aceste aspecte rezultă şi din convorbirea purtată de J. cu Ş. în data de 15.02.2016, ora 08:44, în care prima este revoltată că [...] nu a luat banii la ea. De asemenea, din convorbirea purtată de J. cu K. rezultă că aceasta din urmă are banii puşi de-o parte şi că dacă nu ia examenul bea toţi banii, iar J. o asigură: „Cum să nu. Ăştia doi sunt aici.”, referindu-se în mod evident la inculpaţii A. şi C..

Martora L. și martorul T. au confirmat luarea mitei de către inculpații A. și C.. Acesta din urmă a fost cel care a examinat-o pe martoră la proba practică, declarând o admisă după doar câteva manevre. Martorii arată că a doua zi după examen s-au întâlnit cu cei doi poliţişti la restaurantul din Ţ. şi i-au dat suma de 2.000 de inculpatului A., de faţă cu inculpatul C..

Martora  K. a declarat că a fost ajutată de inculpatul A. să rezolve proba teoretică, în acelaşi mod ca şi ceilalţi martori, dând mită suma de 2.200 de lei pentru aceasta. Martora arată că a pus banii în dosarul de înscriere pe care i l-a dat inculpatului A., de faţă fiind şi inculpatul C., aflat la biroul de înregistrare. Martora arată că a avut reprezentarea că banii au fost daţi pentru ambii inculpaţi, ea fiind examinată la proba practică de inculpatul C., care a declarat-o admisă.

  Pe M. nu doar că l-a favorizat la examinare, dar l-a şi transportat cu autoturismul proprietate personală din municipiul S. la sediul S.P.C.R.P.C.Î.V. U.. Aşa cum s-a arătat anterior, martorul M. a descris în mod amănunţit modalitatea în care a dat mita celor doi poliţişti prin intermediul inculpatului D.. De asemenea, acesta din urmă a recunoscut că i-a remis inculpatului A. suma de 2.000 de lei din totalul de 4.200 de lei pe care i-a primit de la martorul M. în schimbul favorizării luării examenului pentru obţinerea permisului de conducere auto.

Luarea mitei de la martorul I., prin intermediul lui E., rezultă din convorbirea purtată de aceştia în data de 12.02.2016, ora 15:18, în care vorbesc despre darea mitei pentru obţinerea permisului de conducere auto de către I.. E. îi dă indicaţii acestuia din urmă cum să se îmbrace ca să fie recunoscut, să selecteze limba română pentru susţinerea examenului, să nu umble la aparat, pentru că rezolvă poliţistul. Martorul îi spune inculpatului E. la telefon că la programare erau doi poliţişti „un bărbos şi un chel” (adică inculpaţii A. şi  C.), inculpatul E. spunându-i să se programeze neapărat în ziua de miercuri la proba practică.

Inculpatul E. a confirmat că a primit de la martorul I. suma de 1.500 de euro, în schimbul obţinerii permisului de conducere, din care i-a remis inculpatului C., într-o cafenea din S., suma de 500 de euro, ca să-i dea inculpatului A.. Rezultă astfel cu certitudine participarea inculpatului C. la săvârşirea acestui act material al infracţiunii de luare de mită, alături de inculpatul A..

De altfel, săvârşirea de către inculpatul C., alături de inculpatul A., a acestor acte materiale rezultă şi din declaraţia de suspect dată de acesta din urmă în cursul urmăririi penale la data de 8.06.2016 (filele 64-67, vol. I dosar urmărire penală), în care arată că „Recunosc acuzaţiile care mi se aduc, dar doresc să fac următoarele precizări.”, că „În schimbul unor sume de bani primite de mine şi de C. de la D. şi E., am fost de acord împreună cu C. să ajutăm pe candidaţii I.… şi M.”, că „în baza unei relaţii de amiciţie cu numita J. am fost de acord să o ajut pe aceasta împreună cu C. să promoveze proba teoretică şi proba practică în schimbul sumei de 500 de euro, bani pe care i-am împărţit egal cu C..” şi că „La fel a fost şi în situaţia celorlalte două persoane, respectiv L., de la care am primit suma de 2000 de lei, şi K., de la care am primit suma de 2200 lei, bani pe care i-am împărţit egal cu C..”

Toate aceste probe dovedesc, dincolo de orice dubiu rezonabil, săvârşirea de către inculpatul C., a infracţiunii continuate de luare de mită, nefiind vorba de simple supoziţii, aşa cum susţine inculpatul.

Susţinerile inculpatului C. din apel, potrivit cărora el i-ar fi examinat în mod corect pe martorii candidaţi pentru obţinerea permisului auto, chiar dacă ar fi adevărate, tot nu ar fi de natură să înlăture existenţa infracţiunii de luare de mită, deoarece această infracţiune nu este condiţionată de încălcarea de către funcţionar a atribuţiilor de serviciu. Este suficientă primirea de bani sau alte foloase în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, pentru reţinerea infracţiunii de luare de mită, chiar dacă funcţionarul şi-ar exercita în mod corect atribuţiile. Or, în speţă rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că inculpatul C. a luat bani în legătură cu exercitarea atribuţiilor sale de examinare a candidaţilor pentru obţinerea permisului auto, împreună cu inculpatul A..

În ce priveşte critica parchetului referitoare la cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor, curtea constată că aceasta este nefondată, deoarece instanţa de fond a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate tuturor inculpaţilor.

Instanţa de fond a ţinut cont la individualizarea pedepselor de gravitatea faptelor săvârşite de inculpaţi, însă a avut în vedere şi persoana acestora, comportamentul avut anterior săvârşiri infracţiunii şi datele rezultate din rapoartele de evaluare de la filele 178-206 din vol. I al dosarului instanţei de fond.

Parchetul a criticat sentinţa instanţei de fond pentru reţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 75 alin. 2 lit. b) Cod penal, considerând că nu ar fi incidente în cauză „împrejurări legate de fapta comisă” care să diminueze gravitatea infractorului.

Curtea constată că acest motiv de apel al parchetului nu poate fi primit, deoarece la individualizarea pedepselor aplicate instanţa trebuie să ţină cont şi de persoana inculpaţilor, deoarece gravitatea faptei nu poate fi privită decât prin prisma periculozităţii inculpaţilor. Chiar dacă, in abstracto, faptele reţinute în sarcina inculpaţilor au o gravitate destul de ridicată, reţinerea circumstanţei atenuante criticate de parchet este justificată de gravitatea concretă redusă a faptelor comise. Principala consecinţă a faptelor penale comise de inculpaţi, constând în obţinerea permiselor auto de către persoanele care nu au fost examinate în mod corespunzător, a fost înlăturată prin anularea permiselor de conducere ale candidaţilor. Nu rezultă din datele dosarului că aceşti candidaţi ar fi reuşit să conducă efectiv autovehiculele pe drumurile publice până la momentul descoperirii infracţiunilor. Având în vedere că aceştia au obţinut permisele de conducători auto în timp ce inculpaţii poliţişti se aflau sub supravegherea organelor de urmărire penală, fiind astfel depistate de îndată faptele penale comise, este rezonabilă presupunerea că nu au condus efectiv autovehiculele pe drumurile publice şi că nu au pus în pericol integritatea corporală a celorlalţi participanţi la trafic. În plus, sumele solicitate şi primite de inculpaţi cu titlu de mită nu sunt foarte mari, ca să justifice aplicarea unor pedepse majorate pentru sancţionarea inculpaţilor.

În consecinţă, având în vedere că din probele de la dosar nu rezultă că faptele de luare de mită comise de inculpaţii A. şi C., alături de faptele de corupţie comise de ceilalţi inculpaţi, ar fi produs consecinţe grave pentru participanţii de trafic, văzând şi periculozitatea redusă a inculpaţilor, este justificată reţinerea în cauză a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75 alin. 2 lit. b) Cod penal.

În cazul inculpatului A., curtea a arătat anterior motivele privind cuantumul pedepselor aplicate în apel pentru infracţiunile reţinute în sarcina acestuia şi pentru modalitatea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În ce priveşte cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor C., D., E., F., G. şi H., curtea precizează că trebuie ţinut cont la individualizarea pedepselor, pe lângă gravitatea infracţiunilor comise, şi de periculozitatea concretă a inculpaţilor. Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, inculpaţii au comis infracţiunile din prezenta cauză în circumstanţe care justifică aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege, iar ca modalitate de executare se impune suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate.

În speţă s-a înlăturat posibilitatea săvârşirii de către inculpaţi a unor infracţiuni similare prin interzicerea, ca pedepse complementare, a dreptului de a ocupa funcţia sau profesia în exercitarea căreia au fost comise faptele supuse judecăţii.

Astfel, inculpaţilor A. şi C. li s-au interzis drepturile de a ocupa funcţii publice sau funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat (printre care se află şi cea de poliţist) şi dreptul de a exercita atribuţii pe linia examinării candidaţilor pentru susţinerea examenului de obţinere a permisului de conducere sau a unor categorii ale acestuia. Această pedeapsă complementară este aptă să asigure prevenirea săvârşirii de către cei doi inculpaţi a altor infracţiuni de genul celor comise în prezenta cauză, iar din rapoartele de evaluare ale inculpaţilor rezultă că aceştia nu prezintă riscul săvârşirii pe viitor a altor infracţiuni. În consecinţă, nu se impune aplicarea unor pedepse mai ridicate sau a altei modalităţi de executare a pedepsei.

De asemenea, inculpaţilor D. şi E. li s-a interzis, ca pedeapsă complementară, atât dreptul de a ocupa funcţii publice sau funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, cât şi dreptul de a exercita profesia de instructor auto, ceea ce conduce la înlăturarea pe viitor a pericolului săvârşirii de către inculpaţi a altor infracţiuni similare. Din moment ce inculpaţii nu mai pot ocupa aceste funcţii pe durata pedepsei complementare, aceştia nu mai pot comite alte infracţiuni de corupţie în legătură cu obţinerea permiselor de conducători auto. Din acest motiv, întrucât din rapoartele de evaluare nu rezultă că inculpaţii ar fi predispuşi la comiterea altor tipuri de infracţiuni, nu se impune majorarea pedepselor aplicate de instanţa de fond ori schimbarea modalităţii de executare a acesteia.

Apelul declarat de inculpatul D. este nefondat, având în vedere că nu este întemeiată nici susţinerea acestuia de achitare în baza art. 16 alin. 1 lit. c) Cod procedură penală şi nici susţinerile referitoare la justa individualizare judiciară a pedepsei.

Instanţa a arătat anterior motivele pentru care nu se impune înlăturarea probelor cu supravegherea tehnică efectuată în cauză, motiv pentru care susţinerea inculpatului că nu există probe din care să rezulte vinovăţia acestuia nu este întemeiată.

Inculpatul susţine că după înlăturarea acestor probe nu ar mai exista alte mijloace de probă din care să rezulte vinovăţia sa, or, aşa cum s-a arătat anterior, sunt mai multe probe din care rezultă săvârşirea de către inculpatul D. a infracţiunilor reţinute în sarcina sa. În primul rând vinovăţia inculpatului rezultă din declaraţia acestuia de recunoaştere a infracţiunilor şi de judecare pe baza procedurii recunoaşterii învinuirii, dată în faţa instanţei de fond. Aceste declaraţii ale inculpatului se coroborează şi cu declaraţiile celorlalţi inculpaţi, dar şi cu declaraţiile martorilor denunţători, care completează probele rezultate din supravegherea tehnică şi din celelalte înregistrări realizate de camerele de luat vederi din benzinării. De altfel, nici inculpatul nu a negat săvârşirea infracţiunilor în faţa instanţei de apel, ci a solicitat achitarea sa doar în mod subsecvent înlăturării probelor rezultate din supravegherea tehnică.

Instanţa de fond a făcut aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, aşa cum rezultă din sentinţa apelată, însă această cauză de reducere a pedepselor nu obligă instanţa decât să reducă limitele de pedeapsă cu o treime, iar nu să se orienteze spre minimul special redus al pedepsei. La individualizarea pedepsei instanţa va ţine cont de toate circumstanţele reale şi personale, aplicând o pedeapsă situată între limitele reduse cu o treime.

Inculpatul D. a săvârşit două infracţiuni de corupţie destul de grave, respectiv complicitate la luare de mită şi trafic de influenţă în formă continuată. Aceste infracţiuni au fost săvârşite în exercitarea activităţii de instructor auto, iar complicitatea la infracţiunea de luare de mită s-a referit la mituirea poliţistului care avea ca atribuţie examinarea candidaţilor instruiţi la proba practică de inculpat. Din probe rezultă că inculpatul D. a primit de la M. suma totală de 4.200 de lei, din care i-a dat inculpatului A. suma de 2.000 de lei. La fel a procedat inculpatul şi în cazul investigatorului sub acoperire P..

Modul de săvârşire a infracţiunii denotă că inculpatul D. a contribuit în mod esenţial la săvârşirea acestor infracţiuni de corupţie, fiind atât cel care şi-a traficat influenţa pe care o avea pe lângă poliţiştii examinatori, cât şi cel care a intermediat mita între candidat şi poliţist. Aceste circumstanţe deosebit de grave justifică aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării activităţii de instructor auto. De altfel, potrivit art. 289 alin. 1 Cod penal, în cazul infracţiunii de luare de mită, săvârşită de inculpat în calitate de complice, este obligatorie interzicerea dreptului de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia inculpatul a săvârşit fapta. Pentru aceste motive, curtea constată că nu este întemeiată solicitarea inculpatului de înlăturare a pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. g) Cod penal, întrucât aceasta este legală şi temeinică.

În ce priveşte solicitarea inculpatului de micşorare a termenului de supraveghere stabilit de instanţa de fond, curtea constată că acesta a fost stabilit la 2 ani şi 6 luni, fiind orientat spre minimul de 2 ani, prevăzut de art. 92 Cod penal. Supravegherea inculpatului este necesară pentru a se asigura respectarea de către acesta a obligaţiilor impuse, iar orientarea de către instanţa de fond spre limita minimă a termenului de supraveghere impune respingerea cererii inculpatului de reducere a termenului.

Aceleaşi aspecte sunt relevante şi pentru respingerea apelului declarat de inculpatul E., care a săvârşit acelaşi gen de infracţiuni ca inculpatul D. şi în legătură cu exercitarea aceloraşi atribuţii de instructor auto.

Argumentele pentru care nu se impune în cauză înlăturarea probelor cu supravegherea tehnică a inculpaţilor au fost expuse anterior, fiind aplicabile şi în cazul probelor obţinute prin supravegherea tehnică a inculpatului E..

De asemenea, vinovăţia inculpatului nu rezultă doar din probele obţinute prin supravegherea tehnică, ci şi din recunoaşterea de către inculpat a săvârşirii infracţiunilor supuse judecăţii. Inculpatul E. a confirmat în faţa instanţei de fond că a primit de la martorul I. suma de 1.500 de euro, în schimbul obţinerii permisului de conducere, din care i-a remis inculpatului C., într-o cafenea din S., suma de 500 de euro, ca să-i dea inculpatului A.. De asemenea, acesta a confirmat că a primit de la candidata N. suma de 1.500 de euro, din care i-a dat inculpatului A. suma de 500 de euro.

Aceste declaraţii ale inculpatului se coroborează şi cu declaraţiile celorlalţi inculpaţi, dar şi cu declaraţiile martorilor denunţători, care completează probele rezultate din supravegherea tehnică şi din celelalte înregistrări realizate de camerele de luat vederi din benzinării. De altfel, nici inculpatul nu a negat săvârşirea infracţiunilor în faţa instanţei de apel, ci a solicitat achitarea sa doar în mod subsecvent înlăturării probelor rezultate din supravegherea tehnică.

Instanţa de fond a făcut aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, aşa cum rezultă din sentinţa apelată, însă această cauză de reducere a pedepselor nu obligă instanţa decât să reducă limitele de pedeapsă cu o treime, iar nu să se orienteze spre minimul special redus al pedepsei. La individualizarea pedepsei instanţa trebuie să ţină cont de toate circumstanţele reale şi personale, aplicând o pedeapsă situată între limitele reduse cu o treime.

Inculpatul E. a săvârşit două infracţiuni de corupţie destul de grave, respectiv complicitate la luare de mită şi trafic de influenţă în formă continuată. Aceste infracţiuni au fost săvârşite în exercitarea activităţii de instructor auto, iar complicitatea la infracţiunea de luare de mită s-a referit la mituirea poliţistului care avea ca atribuţie examinarea candidaţilor instruiţi la proba practică de inculpat. Din probe rezultă că inculpatul E. a primit în total suma de 2.000 de euro pentru a-şi exercita influenţa pe lângă poliţiştii examinatori ai candidaţilor de la care a primit banii.

Modul de săvârşire a infracţiunii denotă că inculpatul E. a contribuit în mod esenţial la săvârşirea acestor infracţiuni de corupţie, fiind atât cel care şi-a traficat influenţa pe care o avea pe lângă poliţiştii examinatori, cât şi cel care a intermediat mita între candidat şi poliţist. Aceste circumstanţe deosebit de grave justifică aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării activităţii de instructor auto. De altfel, potrivit art. 289 alin. 1 Cod penal, în cazul infracţiunii de luare de mită, săvârşită de inculpat în calitate de complice, este obligatorie interzicerea dreptului de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia inculpatul a săvârşit fapta. Pentru aceste motive, curtea constată că nu se impune înlăturarea pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. g) Cod penal, întrucât aceasta este legală şi temeinică.

Întrucât inculpatul şi-a traficat influenţa pe lângă un funcţionar public, din categoria celor de la art. 175 alin. 1 Cod penal, şi a făcut acte de complicitate la infracţiunea de luare de mită comisă de acesta, nu sunt incidente dispoziţiile art. 308 Cod penal, aşa cum se susţine în apelul declarat. Aceste dispoziţii legale ar fi incidente dacă infracţiunea de luare de mită ar fi comisă de un salariat din cadrul unei persoane juridice private, nu de către un funcţionar public, cum este cazul în speţa de faţă.

În ce priveşte solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei rezultante aplicate de instanţa de fond, curtea constată că aceasta a fost stabilită la un cuantum de 1 an, 7 luni şi 16 zile închisoare, fiind orientat spre minimul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite de inculpat. Pentru aceste motive, orientarea de către instanţa de fond spre limita minimă a pedepselor prevăzute de lege impune respingerea cererii inculpatului de reducere a pedepselor aplicate de instanţa de fond pentru infracţiunile săvârşite de inculpat.

La fel ca în cazul inculpatului D., instanţa de fond a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani şi 6 luni, orientat spre minimul de 2 ani prevăzut de art. 92 Cod penal. Este necesară menţinerea termenului de supraveghere stabilit de instanţa de fond pentru a se exercita o supraveghere corespunzătoare a inculpatului în perioada următoare, în scopul prevenirii săvârşirii de către acesta a unor fapte ilicite.

Apelul inculpatului F., prin care solicită reindividualizarea pedepsei aplicate de instanţa de fond și stabilirea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, este nefondat, urmând a fi respins. Inculpatul F. a săvârşit infracţiunea de dare de mită prin remiterea unei sume de 150 de lei poliţistului examinator A., ca să-l avantajeze la examenul de obţinere a permisului de conducere.

Deşi suma remisă cu titlu de mită nu este una foarte mare, fapta comisă de inculpat nu este lipsită de importanţă, având în vedere că este vorba de mituirea unui poliţist. Este adevărat că în acest context poliţistul corupt are o vină mai mare decât mituitorul, dar acest aspect s-a reflectat şi în cuantumul pedepselor aplicate fiecărui participant la infracţiunile de corupţie. Instanţa de fond i-a aplicat inculpatului F. o pedeapsă de 10 luni şi 20 de zile închisoare, orientată spre minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea supusă judecăţii, cu luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. 10 Cod procedură penală şi a efectelor circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75 alin. 2 lit. b) Cod penal.

Pentru faptul că inculpatul F. a recunoscut la primul termen de judecată acuzația şi că este lipsit de antecedente penale instanţa de fond s-a orientat spre minimul special al pedepsei prevăzute de lege, însă circumstanţele agravante ale comiterii faptei justifică pedeapsa aplicată de instanţa de fond.

Apelul declarat de inculpatul H. este nefondat, deoarece nu există în cauză niciun element din care să rezulte că inculpatul ar fi comis fapta supusă judecăţii ca urmare a constrângerii venite din partea inculpatului A.. Dimpotrivă, probele administrate în cauză relevă că nu s-a pus problema vreunei constrângeri a inculpatului H., ci doar a unor infracţiuni de luare şi dare de mită la comiterea cărora ambii participanţi au consimţit liber. Pentru a se reţine constrângerea mituitorului la infracţiunea de dare de mită ar trebui să existe un element din care să rezulte că mituitorul nu ar fi vrut să dea suma de bani, dar a fost constrâns de cel mituit la aceasta. Simpla pretindere a sumei de bani de către funcţionarul care a luat mită, propunere cu care mituitorul a fost imediat de acord, nu pune problema unei constrângeri la săvârşirea infracţiunii.

Or, din probele administrate în cauză nu rezultă niciun element de constrângere a inculpatului H. la comiterea infracţiunii de dare de mită, de către inculpatul A.. Înregistrarea făcută în autovehiculul cu numărul de înmatriculare [...] relevă remiterea de către inculpatul H. a sumei de bani către inculpatul A. fără nicio obiecţie şi fără niciun semn de opoziţie din care să se poată deduce existenţa vreunei rezerve. Vârsta inculpatului H. nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece  acesta era o persoană majoră la data faptei şi, chiar dacă nu ar fi avut o experienţă bogată de viaţă, putea realiza caracterul ilicit al faptei comise.

Nu poate fi reţinută în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 308 Cod penal, deoarece inculpatul H. a mituit un funcţionar public, în sensul art. 175 alin. 1 Cod penal. Dispoziţiile art. 308 Cod penal ar fi aplicabile, în cazul infracţiunii de dare de mită, atunci când remiterea mitei s-ar fi făcut către o persoană aflată în serviciul uneia dintre persoanele de la  art. 175 alin. 2 Cod penal sau al oricărei persoane juridice. Nu are relevanţă pentru infracţiunea de dare de mită faptul că inculpatul H. nu este funcţionar public, deoarece la această infracţiune subiectul activ nu este calificat, putând fi orice persoană. De aceea, reţinerea dispoziţiilor art. 308 Cod penal se face în funcţie de calitatea persoanei mituite, iar nu de calitatea subiectului activ al infracţiunii de dare de mită.

Nu poate fi primită în cauză solicitarea inculpatului de a se dispune amânarea aplicării pedepsei deoarece limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de dare de mită comisă de inculpat sunt de la 2 la 7 ani. Or, potrivit art. 83 alin. 2 Cod penal, nu poate fi dispusă amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare. Chiar dacă limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea de dare de mită este chiar de 7 ani închisoare, aceasta nu se încadrează în condiţiile de la art. 83 alin. 2 Cod penal pentru dispunerea amânării aplicării pedepsei, întrucât în acest text de lege se prevede că sunt excluse de la această posibilitate infracţiunile pentru care legea prevede maximul special al pedepsei de 7 ani. Cum prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege, potrivit art. 187 Cod penal, pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, nu se poate ţine cont de cauza de reducere prevăzută de art. 396 alin. 10 Cod procedură penală sau de efectele circumstanţei atenuante reţinute în favoarea inculpatului.

În mod corect a dispus instanţa de fond anularea permisului de conducere obţinut de inculpatul H. ca urmare a săvârşirii infracţiunii de dare de mită comisă cu ocazia examinării sale pentru obţinerea permisului de conducere. Potrivit art. 25 alin. 3 Cod procedură penală, în acest caz se impune desfiinţarea permisului de conducere obţinut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, chiar dacă nu ar exista constituire de parte civilă, deoarece nu poate subzista şi nu poate produce efecte juridice în continuare un act juridic rezultat în mod vădit din săvârşirea unei infracţiuni. Aceasta este şi o formă de reparaţie a prejudiciului produs prin infracţiunea săvârşită de inculpat. Întrucât infracţiunile de luare şi dare de mită au fost săvârşite în legătură cu obţinerea de către mituitor a permisului de conducere auto, acesta este consecinţa directă a săvârşirii infracţiunilor de corupţie, motiv pentru care se impune desfiinţarea lui. Desfiinţarea înscrisului rezultat din infracţiune nu este limitată doar la infracţiunile de fals, ci poate fi dispusă în cazul oricăror infracţiuni din care rezultă acte juridice care pot produce efecte. De asemenea, desfiinţarea înscrisurilor rezultate din infracţiune este obligatorie, nefiind o facultate a instanţei de judecată.

Pentru aceleaşi motive, curtea reţine că şi apelul declarat de inculpatul G., care solicită reţinerea constrângerii la darea de mită, este nefondat, urmând a fi respins.

Aşa cum s-a arătat şi în cazul inculpatului H., pentru a se reţine constrângerea mituitorului la infracţiunea de dare de mită ar trebui să existe un element din care să rezulte că mituitorul nu ar fi vrut să dea suma de bani, dar a fost constrâns de cel mituit la aceasta. Simpla pretindere a sumei de bani de către funcţionarul care a luat mita nu pune problema unei constrângeri la săvârşirea infracţiunii.

Vizionând înregistrarea video a actului de dare de mită comis de inculpatul G. faţă de inculpatul A. curtea constată că nu există niciun act de constrângere din partea acestuia din urmă. De pe înregistrare se poate vedea şi auzi că la pretinderea mitei de către inculpatul A. („Aşa că… mai bine la băiatu… cu ceva…!”), inculpatul G. nu a schiţat niciun gest din care să reiasă că nu ar fi de acord cu darea mitei, ci, dimpotrivă, răspunde că „Eiii, nici nu se pune problema asta!”. Or, pentru a se reţine constrângerea la darea de mită ar trebui să rezulte cel puţin un minim gest de opoziţie din partea mituitorului, din care să se deducă faptul că acesta nu este de acord cu darea mitei. Nu doar că în speţă a lipsit orice gest de opoziţie din partea inculpatului G., ci acesta a şi fost de acord de la început cu propunerea inculpatului A. de a-i remite o sumă de bani cu titlu de mită. Pretinderea mitei de către funcţionarul subiect activ al infracţiunii de luare de mită nu constituie un act de constrângere a mituitorului, deoarece, în acest caz, nu ar mai putea exista niciodată o infracţiune de dare de mită în cazul în care iniţiativa a avut-o funcţionarul mituit.

Faptul că inculpatul G. nu a venit pregătit cu bani mai mulţi, ca să dea mită, nu înseamnă că acesta nu a luat în mod liber decizia să săvârşească infracţiunea de dare de mită, imediat ce inculpatul A. i-a pretins mita. Din înregistrarea video efectuată în baza mandatului de supraveghere emis de judecător se vede cum inculpatul G. i-a dat totuşi poliţistului examinator suma de 100 de lei, pe care o avea în portofel. Or, remiterea acestei sume de bani, deşi nu este una foarte mare, nu poate fi percepută decât ca un act de dare de mită, fiind făcută cu ocazia susţinerii examenului de obţinere a permisului auto.

Desigur că inculpatul A. avea un ascendent asupra inculpatului G. în momentul în care i-a sugerat cu ocazia examinării că ar fi mai bine să-i dea nişte bani, dar acest lucru nu este suficient pentru a se reţine contrângerea la dare de mită. Inculpatul G. a cunoscut cu siguranţă că săvârşeşte o infracţiune prin remiterea sumei de bani către poliţistul examinator şi şi-a asumat în mod liber acest lucru. Din acest motiv nu poate fi primită susţinerea inculpatului privind incidenţa cauzei de neimputabilitate speciale de la art. 290 alin. 2 Cod penal.

Curtea constată că este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia inculpatul G. nu ar fi fost întrebat de organele de urmărire penală dacă înţelege să facă un denunţ împotriva inculpatului A. şi, în felul acesta, să beneficieze de cauza de nepedepsire de la art. 290 alin. 3 Cod penal. Denunţarea unei infracţiuni de dare de mită este un act liber, iar decizia de a formula denunţ trebuie să aparţină exclusiv autorului infracţiunii denunţate. Raţiunea pentru care legiuitorul a decis să lase nepedepsit pe autorul infracţiunii de dare de mită care a denunţat fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta este aceea de a înlesni depistarea autorilor infracţiunii de luare de mită.

În speţă, însă, organele de urmărire nu au mai avut posibilitatea să întrebe pe inculpatul G. dacă înţelege să formuleze denunţ cu privire la infracţiunea de dare de mită deoarece acesta a săvârşit infracţiunea chiar în timp ce el şi inculpatul A. erau supravegheaţi tehnic, în baza unui mandat de supraveghere emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi competent. Aşadar, organele de urmărire penală au luat cunoştinţă de săvârşirea de către inculpatul G. a infracţiunii de dare de mită chiar în momentul comiterii acesteia, iar un eventual denunţ ulterior al inculpatului nu ar fi putut avea drept consecinţă incidenţa cauzei de neimputabilitate prevăzute de art. 290 alin. 3 Cod penal, deoarece nu mai era îndeplinită condiţia ca denunţul să fie făcut mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la faptă.

Faptul că inculpatul G. era un şofer cu experienţă nu este un argument pentru care să fie înlăturată infracţiunea de dare de mită, deoarece acesta a preferat să dea curs cererii inculpatului A. de pretindere a mitei, decât să se bazeze pe abilităţile sale de a conduce autovehiculul pentru care susţinea examenul de obţinere a permisului auto. Întrucât examenul privea obţinerea unui permis auto pentru o altă categorie de autovehicule decât cea pentru care deţinea permis de conducere, nu se poate susţine că experienţa anterioară de conducător a inculpatului ar fi făcut imposibilă picarea examenului. Altfel inculpatul s-ar fi bazat doar pe abilităţile sale de conducere a autovehiculului respectiv şi ar fi refuzat să dea mita pretinsă de inculpatul A..

Aşa cum s-a arătat în cazul inculpatului H., în mod corect a dispus instanţa de fond anularea permisului de conducere obţinut de inculpat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de dare de mită comisă cu ocazia examinării sale pentru obţinerea permisului de conducere, deoarece potrivit art. 25 alin. 3 Cod procedură penală se impune desfiinţarea înscrisului rezultat din săvârşirea infracţiunii, chiar dacă nu ar exista constituire de parte civilă. Această dispoziţie de desfiinţare a înscrisului rezultat din săvârşirea infracţiunii, respectiv a permisului auto, este obligatorie, nefiind lăsată la facultatea instanţei de judecată. Întrucât nu a avut loc o examinare reală a candidatului pentru obţinerea permisului auto, ci el a fost obţinut în urma săvârşirii infracţiunilor de corupţie ce fac obiectul cauzei, se impune desfiinţarea acestuia ca singurul mijloc de reparaţie a consecinţelor infracţiunii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, curtea va respinge apelurile declarate de inculpaţii C., D., E., F., G. şi H. împotriva aceleiaşi sentinţe.

  În temeiul art. 272 Cod procedură penală, onorariul avocaţilor din oficiu desemnaţi pentru inculpaţii V., W. şi X., în cuantum de câte 1253 lei pentru fiecare, şi onorariul interpretului de limba maghiară, în cuantum de 158,9 lei, vor fi înaintate din fondurile Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 275 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, va obliga pe inculpaţii C., D., E., F., G. şi H. la plata sumei de câte 300 de lei fiecare cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, restul rămânând în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare