Trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat al uat. Exigenţe

Prezintă relevanţă dispoziţiile 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998(forma în vigoare în anul 2002) ce prevăd că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

Nici în expunerea de motive, nici în avizul de legalitate la proiectul de hotărâre A consiliului local privind înfiinţarea D SA Bacău nu se face referire la trecerea bunurilor revendicate din domeniul public în domeniul privat al Municipiului A, ci se reiterează prevederile HG nr. 104/2002 în temeiul căreia bunurile revendicate în prezenta cauză au intrat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale Municipiul A. De asemenea, concluzia că regimul juridic al bunurilor în litigiu nu a fost modificat prin HCL nr. 40/2002 este susţinută şi de argumentul adoptării acesteia cu majoritate simpla prevăzută de art. 46 alin. 1din Legea nr. 215/2001, iar nu cu majoritatea calificată de cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie necesară pentru adoptarea unei hotărâri de consiliu local având ca obiect trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, conform prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu prevederile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, forma în vigoare la data adoptării HCL nr. 40/25.03.2002.

-art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998,

-art. 46 din Legea nr. 215/2001,

-HG nr. 104/2002

Prin Sentinţa nr. x din 14 august 2020, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. y/180/2015**, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul MUNICIPIUL A prin Primarul Municipiului A, în contradictoriu cu pârâta D SA BACĂU, prin lichidator judiciar B SPRL, ca neîntemeiată și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta D SA BACĂU, în contradictoriu cu reclamantul MUNICIPIUL A, ca rămasă fără obiect.

De asemenea, Tribunalul Bacău a luat act că părţile își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, reclamanta UAT MUNICIPIUL A prin care a solicitat admiterea recursului și casarea Sentinței nr. 438/2020  pronunțată de Tribunalului Bacău din 14 august 2020 în dosarul nr. y/180/2015**, cu consecința rejudecării pe fond a acțiunii în revendicare și admiterii acesteia. Totodată, reclamanta UAT MUNICIPIUL A a solicitat obligarea D SA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate. În drept, reclamanta UAT MUNICIPIUL A a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta a redat o scurtă prezentare a constituirii dreptului de proprietate publică al Municipiului A asupra bunurilor revendicate. Astfel, UAT MUNICIPIUL A a arătat că în anul 2000, Compania Națională de Energie Electrică C SA a fost restructurată, iar în locul său și al filialelor sale au fost înființate Compania Națională de Transport al Energiei Electrice T SA; Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice și Termice T. SA; Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice H. și Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice E. SA. Printre sucursalele T. se număra și Sucursala Electrocentrale.

În temeiul OUG nr. 78/2002 privind asigurarea condiţiilor de funcționare a centralelor termice și electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor județene și locale, Consiliul Județean Bacău a fost însărcinat cu înregistrarea la Registrul Comerțului a Centralei Electrice de Termoficare B, componentă a Sucursalei Electrocentrale B , ca societate de sine stătătoare.

Urmare a adoptării OUG nr. 78/2002, a fost adoptată HG nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului și din patrimoniul Societății Comerciale ”T.” SA în domeniul public al unor unități administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale ale acestora.

În temeiul ordonanțelor amintite, Consiliul Local B a hotărât înființarea D, ca societate pe acțiuni, cu personalitate juridică română și capital integral al Consiliului Local prin HCL nr. 40 din 25 martie 2002. D s-a înființat ca urmare a transmiterii fără plată a Centralei Electrice de Termoficare B și a rețelei de distribuție a energiei electrice la nivelul Municipiului A, din domeniul privat al statului și din patrimoniul T. în domeniul privat al Municipiului A și în administrarea Consiliului Local B.

În acest sens, recurenta a subliniat că se impune lămurirea unei erori materiale cuprinse în HCL nr. 40/2002 în sensul în care expresia „domeniul privat al Municipiului A” se referă neîndoielnic la sintagma „domeniul public al Municipiului A", în linie cu prevederile HG nr. 104/2002, prin care s-a hotărât expres transmiterea fără plată în domeniul public al Municipiului A, față de care HCL nr. 40/2002 nu poate conține dispoziții contrare.

De asemenea, prin HCL nr. 40/2002 se aprobă Protocolul de predare-preluare nr. 8479 din 11 martie 2002 fără plată a Centralei Electrice de Termoficare B în domeniul public al Municipiului A, completat prin Nota de solicitări nr. 9928 din 20 martie 2002. Conform protocolului, bunurile proprietate publică aparținând Municipiului Bacău, aflate anterior în administrarea Sucursalei Electrocentrale B, au fost atribuite în administrarea iar în niciun caz în proprietatea D, în condițiile legii. Totodată, potrivit art. 4 din HCL nr. 40/2002, capitalul social al D a fost stabilit într-o primă fază la suma de 538.077.806 lei, iar activul Sucursalei Electrocentrale B preluat de D a avut ca obiect exclusiv dreptul de administrare asupra bunurilor proprietate publică ale Municipiului A.

Prin Protocolul de predare-primire nr. 10618 din data de 25 aprilie 2002 a Centralei Bacău din patrimoniul T. în administrarea Consiliului Local B, s-a realizat predarea - primirea activului și pasivului Sucursalei Electrocentrale B către D, pe baza datelor din evidența contabilă a Sucursalei Electrocentrale B la data de 30 aprilie 2002.

Ulterior, Consiliul Local Bacău a adoptat Hotărârea nr. 81 din 29 aprilie 2002, prin care Municipiul A și-a însușit și a aprobat Protocolul împreună cu Nota de solicitări nr. 14360 din 25 aprilie 2002, prin care a aprobat reprezentanții în adunarea generală a D, consiliul de administrație, comisia de cenzori și actul constitutiv al D. Astfel, potrivit Actului constitutiv al D din data de 29 aprilie 2002, D a fost înființată ca urmare a adoptării HG nr. 104/2002, prin transmiterea fără plată a Centralei Electrice de Termoficare B din domeniul privat al statului și din patrimoniul T. în domeniul public al Municipiului A și în administrarea Consiliului Local B, iar capitalul social inițial a fost fixat la suma de 543.571.091.368 lei vechi, echivalentul a 54.357.109,10 lei. În legătură cu capitalul social al D, Actul Constitutiv nu indică prin nicio mențiune că ar fi existat aport în natură adus de Consiliul Local B, împrejurare reținută expres și în cuprinsul concluziilor raportului de expertiză contabilă administrat în fața primei instanțe, precum și de Tribunalul Bacău în sentința recurată, pag. 10.

În continuare, UAT MUNICIPIUL A a prezentat Hotărârile Consiliului Local B adoptate ulterior înființării D, cu privire la diminuarea și corectarea evidențelor contabile ale D prin raportare la bunurile revendicate. Astfel, în perioada iunie - noiembrie 2002, în baza mai multor hotărâri ale acționarului unic D și ale Consiliului Local B, s-au efectuat diminuări ale capitalului social, prin preluarea de către Consiliul Local B  a unor bunuri date anterior în administrarea D, prin Protocol, în patrimoniul privat sau public al Municipiul A și respectiv acoperirea pierderilor înregistrate la data înființării D, conform cu prevederile OUG nr. 78/2002, fiind Actul Constitutiv și capitalul social al D redus de la suma de 40.655,378 lei în temeiul Actului adițional nr. 541 din data de 11 martie 2003. Ulterior, s-a decis scoaterea din funcțiune/uz și casarea unor mijloace fixe, obiecte de inventar și a unor bunuri altele decât mijloace fixe dintre cele date în administrarea D de către Municipiul A prin Protocol și revendicate în litigiu. Totodată, în perioada 2003-2014, s-a încercat o departajare clară a imobilizărilor corporale evidențiate în activul bilanțului D, prin prisma apartenenței bunurilor la domeniul public sau la cel privat.

Niciuna dintre hotărâri nu au fost susceptibile să modifice regimul juridic al proprietății asupra activelor imobilizate preluate de la T., reglementat de dispozițiile HG nr. 104/2002. OUG nr. 78/2002 a fost emis esențialmente pentru reglementarea condițiilor de funcționare a centralelor termice și electrice de termoficare și înregistrarea în evidența contabilă a D a activelor și pasivelor preluate de la T.. Mai mult, chiar dacă prin Legea nr. 643/2002 pentru aprobarea OUG nr. 78/2002 a fost modificată sintagma „centrale termice și electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor județene și locale” în „centrale termice și electrice de termoficare aflate în proprietatea consiliilor județene sau locale", Legea nr. 643/2002 a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 117/2014, OUG nr. 78/2002 rămânând astfel în vigoare în varianta inițial adoptată, aspect reţinut în mod judicios și de Tribunalul Bacău în sentința recurată, pag. 9.

Din patrimoniul T. au fost transferate în domeniul public al Municipiului A iar ulterior, în administrarea D active corporale de natura clădirilor, construcțiilor, utilajelor și investițiilor în curs, precum și terenuri, prin HG nr. 104/2002, fiind transferate fără plată. Prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 148/2003, Municipiul A a preluat din administrarea D un teren în suprafață de 46.797 metri pătrați, pe care ulterior l-a transferat în domeniul privat al Municipiului A, fiind ulterior vândut către terți, care și-au intabulat drepturile de proprietate în cărțile funciare relevante. Cu vădita încălcare a dreptului de proprietate publică aparținând Municipiului A, pentru o parte a imobilelor care au aparținut anterior T., D a procedat în mod nelegal la întocmirea unor documentații cadastrale, în vederea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea sa.

Ulterior Hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Bacău nr. 275/2011 și nr. 2/2013, Consiliul Local Bacău a aprobat scoaterea dreptului de administrare din evidența contabilă a D și întocmirea documentaților cadastrale în vederea înregistrării proprietății publice a Municipiului Bacău asupra unor imobilele, respectiv terenuri și construcții, dintre cele revendicate în cauză, în cărțile funciare aferente.

La data de 1 septembrie 2006, între D și Municipiul A a fost încheiat Contractul de concesionare nr. 2092 privind exploatarea serviciului de producere, transport și distribuție a energiei termice și a bunurilor aferente, având ca obiect bunurile predate în administrarea D și revendicate de Municipiul A. În acest context, bunurile afectate prestării serviciului de termoficare au fost puse la dispoziția D, în temeiul Contractului de Concesionare, pentru a fi utilizate de către acesta în vederea furnizării serviciilor de termoficare. Una dintre cauzele de încetare a acestuia reprezintă situația în care concesionarul intră în stare de faliment astfel că odată cu intrarea în faliment a D, serviciul public de producere, transport și distribuție în sistem centralizat a energiei termice a fost delegat către noua societate înființată prin HCL nr. 186/2014, respectiv T.G. SA. Pentru asigurarea continuității serviciului de termoficare la nivelul Municipiului A, Thermoenergy a încheiat cu D Contractul de locațiune nr. 6562 din data de 8 decembrie 2014, prin care D închiriază o parte a bunurilor revendicate.

Privitor la motivele de recurs și la temeinicia motivul de casare reglementat de articolul 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, recurenta a apreciat că acțiunea în revendicare a fost soluționată conform procedurii de drept comun cu încălcarea materiei contenciosului administrativ. Conform încheierii Tribunalului Bacău din data de 4 noiembrie 2016, instanța de fond a calificat materia litigiului ca fiind contencios administrativ, însă a judecat potrivit normelor procesuale de drept comun, conform Codului de procedură civilă.

UAT MUNICIPIUL A a citat prevederile art. 17 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data introducerii acțiunii și a redat opiniile doctrinare referitoare la caracterul urgent al judecării litigiilor în materia contenciosului administrativ. De asemenea, recurenta redat dispozițiile art. 241 alin. 1 teza I  și din Codul de procedură civilă și opiniile din literatura de specialitate privind celeritatea în etapa cercetării procesului. Față de acestea, recurenta a menționat că Tribunalul Bacău a soluționat litigiul cu încălcarea oricăror rigori de urgență și celeritate, prin stabilirea termenelor de judecată inclusiv la mai mult de două luni distanță. În acest sens, a redat cu caracter de exemplu succesiunea unor termene de judecată acordate în stadiul procesual al fondului, respectiv  23 noiembrie 2018 și de 22 februarie 2019 sau 7 iunie 2019 și 13 septembrie 2019.

Judecata litigiului cu nesocotirea flagrantă a caracterului urgent a fost și continuă să fie prejudiciabilă pentru Municipiul A în contextul în care D se află în procedură de faliment, iar o parte a bunurilor revendicate de Municipiul A, care au fost în mod nelegal înscrise în cartea funciară de D, în calitatea de proprietar, pot face obiectul procedurii de lichidare. În acest sens, lichidatorul judiciar al D a convocat adunarea creditorilor, având ca puncte pe ordinea de zi lichidarea de active și aprobarea regulamentelor de valorificare. Aceste aspecte au fost reținute de Tribunalul Bacău în considerentele sentinței pronunțate.

Mai mult, în virtutea prevederilor art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care statuează că, calea de atac este recursul, Curtea de Apel Târgu-Mureș a recalificat calea de atac dedusă judecății de Municipiul A ca recurs, în cuprinsul dispozitivului fiind menționat apelul ca și cale de atac.

Un alt aspect apreciat de către recurentă că dovedește temeinicia motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă este raport la încălcarea principiului disponibilității. Tribunalul Bacău a tranșat expres dreptul de proprietate publică a Municipiului Bacău asupra Centralei Electrice de Termoficare B, ca ansamblu de bunuri, iar orice analiză ulterioară cu privire la necesitatea unei expertize topografice cadastrale asupra fiecărui bun component al acestui ansamblu depășește obiectul litigiului. În acest sens, a redat opinii doctrinare privind dovada dreptului de proprietate.

În cuprinsul sentinței recurate, Tribunalul Bacău a reținut definiția acțiunii în revendicare. Cu toate acestea însă, a continuat analiza reținând aspecte privind acțiunile posesorii sau în grănițuire. Referitor la cele 2 tipuri de acțiuni, recurenta a citat jurisprudență națională.

Un aspect considerat de recurentă că probează temeinicia motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă privește încălcarea rolului activ. UAT MUNICIPIUL A a arătat că, în ciuda faptului că Tribunalul Bacău a constatat neîndoielnic dovada dreptului de proprietate a Municipiului A asupra bunurilor revendicate, acțiunea în revendicare a fost în cel din urmă respinsă pentru neidentificarea certă a bunurilor revendicare, fără administrarea altor mijloace de probă. În acest sens, a citat prevederile art. 22 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă și opiniile doctrinare referitoare la caracterul îndestulător al probelor. De asemenea, a redat dispozițiile art. 400 din Codul de procedură civilă și literatură de specialitate referitoare la tranșarea litigiului. Față de cele redate, recurenta a apreciat că, deși nu a fost lămurită, prima instanță nu și-a exercitat rolul activ.

Cu privire la temeinicia motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură civilă privind caracterul contradictoriu al considerentelor sentinței recurate, UAT MUNICIPIUL A a menționat că, pe de o parte, se reține că „În baza HG nr. 104/2002, Municipiul A a dobândit dreptul de proprietate asupra centralei electrice de termoficare, fiind inclusă în domeniul public al Municipiului A și în administrarea Consiliului Local B” în cuprinsul paginii 9. De asemenea, prima instanță a reținut că „titlul de proprietate invocat de Municipiul A și-a menținut valabilitatea și prevalența în contextul în care regimul juridic al bunurilor transmise prin HG nr. 104/2002 nu a fost modificat prin HCL nr. 40/2002 și nr. 81/2002, Consiliul Local neputând transfera dreptul de proprietate din domeniul public în domeniul privat al unei societăți comerciale, atât timp cât, potrivit titlului emanat nu are decât un drept de administrare” în cuprinsul paginii 9. Totodată, Tribunalul Bacău a reținut că „nu se poate reține că, cel puțin bunurile care fac parte din categoria celor prevăzute de art. 135, alin. 4 din Constituția României, în raport de dispozițiile art. 1 din HG nr. 104/2002, art. 136 alin. 2 din Constituția României și art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, prin adoptarea HCL nr. 40/2002 a avut ca efect, ieșirea acestor bunuri din proprietatea publică a Municipiului A și intrarea, prin aportare, în patrimoniul D, astfel că pârâta nu a fost în niciun moment, titulara dreptului de proprietate asupra lor". Pe de altă parte, în mod ireconciliabil și contradictoriu, Tribunalul Bacău a reținut că „nerezultând identificarea certă a bunurilor revendicare de reclamant, instanța va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul B”.

Recurenta a subliniat că această ipoteză a fost tranșată de ÎCCJ și a arătat că motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. În practica judiciară, s-a decis că motivarea sumară, contradictorie și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii. Nemotivarea hotărârii reprezintă un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, prevăzută atât de dispozițiile art. 425 din Codul de procedură civilă, cât și de jurisprudența Convenției Europene privind Drepturile Omului.

Astfel cea mai mare parte a considerentelor sentinței recurate argumentează extensiv constituirea dreptului de proprietate publică a Municipiului A în baza legii și faptul că bunurile revendicare nu au ieșit niciodată din domeniul public, precum și că pârâta nu a fost niciun moment titulara dreptului real, ca la finalul considerentelor că stabilească necesitatea identificării certe a fiecărui bun care compune ansamblul Centralei Electrice de Termoficare a Municipiului A, cu consecința respingerii acțiunii.

Raportat la temeinicia motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct 8 din Codul de procedură civilă privind pronunțarea sentinței recurate cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a arătat că, în tranșarea dreptului de proprietate publică, Tribunalul Bacău a încălcat normele de drept material privind dreptul de proprietate publică deținut de Municipiul A prin raportare la conceptul proprietății publice și la lista limitativă a titularilor dreptului de proprietate publice; normele de drept material privind dreptul de proprietate publică atât față de criteriul destinației bunurilor revendicate de Municipiul A, cât și prin raportare la criteriul efectului legii; normelor de drept material privind caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al proprietății publice aparținând Municipiului A; cazurilor de încetare legală a dreptului de proprietate publică a  Municipiului A, care să permită dreptul de proprietate privată al D și caracteristicilor acțiunii în revendicarea bunurilor proprietate publică față de caracterul imprescriptibil extinctiv și achizitiv.

UAT MUNICPIUL A a redat principiile generale instituite prin art. 36 alin. 2, alin. 3 și alin. 4 din Constituția României  Constituția și a menționat că aceste prevederi sunt completate de dispozițiile Codului civil și de legi speciale, care vin să detalieze cadrul legislativ al proprietății publice, precum art. 858 Cod civil, care definește proprietatea publică. Din coroborarea art. 136 alin. 2 din Constituție și art. 858 din Codul civil rezultă că titularii dreptului de proprietate publică pot fi numai statul și unitățile administrativ - teritoriale.

Prin raportare la conceptul dreptului de proprietate publică, sfera restrânsă și expres reglementată de lege a titularilor dreptului de proprietate publică, recurenta a subliniat că din analiza art. 136 alin. 3 din Constituție rezultă două criterii de stabilire a bunurilor ce se află în domeniul proprietății publice, respectiv criteriul destinației bunurilor și criteriul declarației legii.

În continuare, recurenta a citat art. 8 alin. 1 și art. 7 lit. e din Legea nr. 213/1998 și cap. III pct. 4 din Anexa Legii nr. 213/1998 „Lista Bunurilor Domeniu Public" și a subliniat că bunurile ce fac obiectul acțiunii, respectiv „rețelele de termoficare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente", sunt bunuri fac parte din domeniul public al Municipiului A. Așadar, bunurile ce fac obiectul acțiunii, chiar și cele ce nu sunt incluse în inventarul întocmit de Municipiul A, sunt  bunuri aparținând domeniului public, fiind afectate domeniului public atât prin declarația legii, cât și în conformitate cu natura acestor bunuri alocate unui interes public local.

UAT MUNICIPIUL A a redat prevederile art. 136 alin. 4 din Constituție și cele ale art. 861 alin. 1 din Codul civil și a arătat că din coroborarea dispozițiilor menționate rezultă caracterele dreptului de proprietate publică, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea. Sancțiunea încălcării oricăruia dintre caracterele dreptului de proprietate publică o constituie nulitatea absolută, care era menționată expres de art. 11, alin. 2 din Legea nr. 213/1998 în vigoare la data încadrării bunurilor în domeniului public al Municipiului A.

 Ulterior, recurenta a redat dispozițiile art. 864 din Codul civil și a subliniat că dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit; dacă bunul a fost trecut în domeniul privat și dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Față de acestea, bunurile ce fac obiectul acțiunii în revendicare (inclusiv cele care nu sunt incluse în inventarele anuale emise de Municipiul A) sunt bunuri aparținând domeniului public al Municipiului A; titularul dreptului de proprietate este Municipiul A, astfel că D nu poate fi titularul dreptului de proprietate al bunurilor aflate în domeniul public, ci doar a dreptului de administrare; bunurile ce fac obiectul revendicării nu pot fi înstrăinate sau dobândite prin mijloace de drept privat, actele de înstrăinare ori de înregistrare a D în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate fiind lovite de nulitate absolută și bunurile ce fac obiectul acțiunii în revendicare nu au fost scoase din domeniul public, fiind în continuare de uz și interes public.

Privitor la teza probatorie a mijloacelor de probă propuse spre a fi încuviințate, în raport de principalul considerent al Tribunalului Bacău pentru respingerea acțiunii în revendicare, respectiv neidentificarea bunurilor revendicate, recurenta a solicitat ca în cadrul rejudecării fondului, urmare a casării să se încuviințeze proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie și cadastru, ca fiind pertinente, concludente și utile în soluționarea prezentei cauze, în temeiul art. 255 alin. 1, art. 501 alin. 4 și art. 22 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 483 și următoarele din Codul de procedură civilă, precum și pe toate celelalte prevederi legale invocate în cele ce preced.

Împotriva considerentelor aceleași sentințe a formulat recurs și pârâta D SA prin care a solicitat să se înlăture considerentele sentinței prin care instanța a dat o dezlegare greșită unor probleme de drept privind regimul juridic al bunurilor revendicate de către Municipiul A, și pe cale de consecință, să se înlocuiască considerentele greșite în drept cu considerentele instanței control judiciar și să mențină soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate, respectiv respingerea cererii de chemate în judecată ca neîntemeiată, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta a arătat că prin Încheierea din 14 noiembrie 2016, instanţa a reţinut că obiectul cererii este o acțiune în revendicare în raport cu unul dintre petitele prin care se solicită obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a bunurilor.

Potrivit HG nr. 104/2002 reclamantul Municipiul A a dobândit dreptul de proprietate asupra centralei electrice de termoficare, bunurile primite ca urmare a restructurării T. SA fiind incluse în domeniul public al Municipiului A și în administrarea Consiliului Local Bacău.

Prevederea din cuprinsul HCL nr. 40/2002 potrivit căreia "Societatea comerciala D SA se înființează ca urmare a transmiterii fără plată a Centralei Electrice de termoficare Bacău și a reţelei de distribuţie a energiei electrice la nivelul Municipiului A, după caz, din domeniul privat al statului și administrarea T. SA în domeniul privat al Municipiului A și administrarea Consiliului Local Bacău" nu are niciun efect asupra regimului juridic al bunurilor intrate în domeniul public al Municipiului A, în baza HG nr. 104/2022, în condițiile în care nu a fost adoptat niciun act cu privire la schimbarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public în domeniul privat al UAT A.

Titlul de proprietate invocat de Municipiul A și-a menținut valabilitatea și prevalența în contextul în care regimul juridic al bunurilor transmise prin HG nr. 104/2002 nu a fost modificat prin HCL nr. 40/2002 și HCL nr. 81/2002, Consiliul local neputând transfera dreptul de proprietate din domeniul public în domeniul privat al unei societăți comerciale, cât timp, potrivit titlului, nu are decât un drept de administrare.

OUG nr. 78/2002 a fost adoptată pentru a asigura condițiile de funcţionare a centralelor termice și electrice de termoficare și nu de a schimba regimul lor juridic.

Nu se poate reține ca, cel puțin pentru bunurile care fac parte din categoria celor prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituţia României, prin adoptarea HCL nr. 40/2002 a avut ca efect ieșirea acestora din proprietatea publică a Municipiului A și intrarea prin aportare în patrimoniul D SA Bacău, astfel că pârâta nu a fost, nici un moment, titulara dreptului de proprietate asupra lor.

În ce priveşte condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare, în conformitate cu prevederile art. 563 alin. 1 Cod civil, instanţa a reținut faptul că reclamanta nu a realizat o identificare certă a bunurilor revendicate, astfel încât instanţa nu poate realiza o analiză și comparare a drepturilor părţilor.

Referitor la cererea reconvențională, a reținut că în raport de soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, aceasta este lipsită de obiect.

În continuare, recurenta a apreciat că justifică un interes procesual în formularea recursului împotriva considerentelor sentinței. În acest sens a citat prevederile art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă. De asemenea, a subliniat că posibilitatea de a formula recurs împotriva considerentelor este justificată în raport cu dispoziţiile art. x alin. 2 Cod procedură civilă. În acest sens, în coroborarea prevederilor art. x alin. 1, art. 461 alin.2 și art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, D SA a redat statuările Curții de Apel București în Decizia nr. 1253/2015. Totodată, a citat opiniile doctrinare referitoare la interpretarea articolele citate.

De asemenea, recurenta a menționat că în literatura de specialitate, considerentele greșite au fost definite ca și considerente de drept eronate, astfel că dezacordul părții în raport cu acestea o îndreptățește a le ataca, potrivit regimului procesual al căii de atac de care face uz. Ele pot fi considerente decisive sau decizorii pentru că cele nenecesare sunt cele care trebuie să lipsească din conținutul hotărârii, fiind nerelevant dacă sunt corecte, astfel încât sunt acoperite de prima ipoteză din art. 461 alin. 2. Relevanta este și poziția exprimată de ÎCCJ prin Decizia nr. 14/2020, în complet de dezlegare a unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 25 septembrie 2020.

Interesul D SA în promovarea căii de atac doar împotriva considerentelor sentinței rezidă în evitarea autorității de lucru judecat sau, după caz, a puterii de lucru judecat.

Recurenta a subliniat că recursul privește considerentele menţionate  la filele 9-10 alin. 3, fila 9 până la alin. 7, fila 10, acestea fiind supraabundente și cuprind motive contradictorii, se bazează pe o interpretare și pe o aplicare greșită a dispoziţiilor legale în materia dreptului de proprietate art. 563 alin. 3 și art. 565 Cod civil și HG nr. 104/2002, în lumina HCL nr. 40/2002 și HG nr. 81/2002, precum și a OUG nr. 78/2002.

D SA a arătat că pentru a pronunța hotărârea criticată, instanţa a procedat la o trecere în revistă a actelor pe care fiecare dintre cele două părţi și-au întemeiat pretențiile, procedând însă la o serie de aprecieri nelegale referitoare la efectele HG nr. 104/2002 și cele ale HCL Bacău nr. 40/2002 și nr. 81/2002. Criticile formulate privesc prevederea din cuprinsul HCL nr. 40/2002 potrivit căreia „Societatea comercială D SA se înființează ca urmare a transmiterii fără plată a Centralei Electrice de termoficare B și a rețelei de distribuţie a energiei electrice la nivelul Municipiului A, după caz, din domeniul privat al statului și administrarea T. SA în domeniul privat al Municipiului A și administrarea Consiliului Local Bacău” nu are nici un efect asupra regimului juridic al bunurilor intrate în domeniul public al Municipiului A, în baza HG nr. 104/2002, în condițiile în care nu a fost adoptat niciun act cu privire la schimbarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public în domeniul UAT A. Titlul de proprietate invocat de Municipiul A și-a menținut valabilitatea și prevalența în contextul în care regimul juridic al bunurilor transmise prin HG nr. 104/2002  nu a fost modificat prin HCL nr. 40/2002 și HCL nr. 81/2002, Consiliul local neputând transfera dreptul de proprietate din domeniul public în domeniul privat al unei societăți comerciale, atâta timp cât, potrivit titlului emanat de statul roman, nu are decât un drept de administrare. OUG nr. 78/2002 a fost adoptată pentru a asigura condițiile de funcţionare a centralelor termice și electrice de termoficare și nu de a schimba regimul lor juridic. Nu se poate reține că, cel puţin pentru bunurile care fac parte din categoria celor prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituţia României, prin adoptarea HCL nr. 40/2002 a avut ca efect ieșirea acestora din proprietatea publică a Municipiului Bacău și intrarea prin aportare în patrimoniul D SA Bacău, astfel că pârâta nu a fost titulara dreptului de proprietate asupra lor.

Recurenta a apreciat că sentința este nelegală, întrucât considerentele sale cuprind motive contradictorii. Considerentele hotărârii atacate sunt în contradicție cu alte considerente din aceeași hotărâre. Potrivit art. 425 alin. 2 lit. b Cod procedură civilă, considerentele trebuie să reflecte obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părţilor, expunerea situației de fapt reținută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

D SA a considerat că, considerentele criticate exced cu mult unei simple expuneri a situației de fapt reţinute și, în plus, nu reprezintă motive de fapt și de drept pe care se sprijină. Aceste considerente tind spre o comparare a titlurilor de proprietate invocate de cele două părţi. Or, compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi nu poate fi decât subsecventă identificării concrete a bunurilor care fac obiectul revendicării. În speţă însă, în mod nelegal instanţa a dezvoltat o serie de considerente legate de compararea celor două titluri, în condițiile în care, în fapt, a stabilit că reclamanta nu a procedat la identificarea corespunzătoare a bunurilor revendicate. Tribunalul a reţinut în finalul considerentelor că reclamanta nu avea obligaţia „să dovedească cert existența bunurilor mobile configurația construcțiilor și a terenului întrucât acțiunea în revendicare presupune mai întâi identificarea bunurilor și apoi se stabileşte cine exercită posesia asupra bunurilor, după caz se compară drepturile părţilor urmând a se da întâietate celui mai bine caracterizat, nerezultând identificarea certă a bunurilor revendicate de reclamant nu vor analiza și compara drepturile părților, aceste aspecte fiind subsecvente și condiționate de identificarea certă a bunurilor revendicate.

În raport de aceste ultim considerent, apreciat ca întemeiat și pertinent în raport de art. 653 alin. 1 Cod procedură civilă, recurenta a invocat caracterul nelegal al celorlalte considerente. În virtutea art. 563 alin. 1 și art. 566 alin. 1 Cod procedură civilă, recurenta a subliniat că acțiunea în revendicare are dublu scop, recunoașterea dreptului de proprietate, mai exact identificarea patrimoniului care se află bunul și ca o consecinţă a constatării dreptului de proprietate, obligarea la restituirea bunului revendicat.

Atâta timp cât Municipiul A nu a realizat o identificare a bunurilor, nefiind oferite suficiente elemente pentru a permite o analiză judiciară a fiecărui bun revendicat, dacă se află sau nu în patrimoniul D SA, instanța de fond a menționat în mod greșit în considerente elemente ce țin de analiza asupra titlului de proprietate al părților litigante. Această analiză are caracter abstract, fiind în esență doar o trecere în revistă a unor acte juridice. Este nelegală analiza drepturilor părților prin raportare la titlul invocat de fiecare parte, analizată la filele 9 și 10, alin. 3-alin. 7, a priori identificării certe a bunurilor care fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurenta a apreciat sentința ca nelegală întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la regimul juridic al bunurilor revendicate, încălcând prevederile art. 565 Cod procedură civilă. Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor se face cu extrasul de carte funciară. Astfel, nicio analiză și comparare a dreptului de proprietate nu poate fi realizată în lipsa extraselor. Municipiul A nu a anexat cererii de chemare în judecată extrase de carte funciară care să susțină dreptul de proprietate. Lipsa acestor extrase susțin teza nerealizării unei identificări rezonabile, cel puțin pentru bunurile imobile. Prin urmare considerentele reţinute de instanţa de fond potrivit cărora HCL nr. 40/2002 „nu are niciun efect asupra regimului juridic al bunurilor intrate în domeniul public al Municipiului A, în baza HG nr. 104/2002, în condițiile în care nu a fost adoptat nici un act cu privire la schimbarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public în domeniul privat al UAT B” sau ''Titlul de proprietate invocat de Municipiul A și-a menținut valabilitatea și prevalența în contextul în care regimul juridic al bunurilor transmise prin HG nr. 104/2002 nu a fost modificat prin HCL nr. 40/2002 și HCL nr. 81/2002” nu au susținere legală.

Considerentele criticate încalcă dispoziţiile art. 563 alin. 3 Cod procedură civilă. Din punct de vedere juridic înființarea D SA Bacău face parte din categoria excepţiilor de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990. Astfel, D SA este o societate pe acțiuni cu acționar unic, deși dispoziţiile prevăd că societățile pe acțiuni nu pot avea mai puţin de 2 acționari. De asemenea, D SA s-a înființat prin preluarea unor datorii semnificative pe care de-a lungul timpului le-a achitat. Legea nr. 31/1990 dispune doar cu privire la transmiterea de către acționarii fondatori a unor active nu și a pasivului.

În anul 2002 politica administrației publice centrale, respectiv a Guvernului, a fost în sensul descentralizării activităţii de furnizare a agentului termic, aceasta activitate fiind considerată o activitate de interes public. Descentralizarea s-a realizat prin mai multe hotărâri de guvern.

Recurenta a citat prevederile art. 36 alin. 6 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, HG nr. 104/2002, HCL nr. 40/2002 și OG nr. 78/2022 și a arătat că, în mod obişnuit transmiterea dreptului de proprietate la înfiinţare se realizează prin aport la capitalul social al societății înființate, HCL nr. 40/2002 nu dispune în mod concret că preluarea activelor se realizează prin aport în natură, fiind în prezența unei excepții de la Legea nr. 31/1990 realizată în baza unor acte de autoritate publică centrală și locală, când societatea a dobândit la înfiinţare atât active cât și pasive. În mod evident intenţia părţilor nu a fost cea de a transmite doar un drept de administrare. D SA a acoperit pasivul din resursele proprii, comportându-se ca un debitor principal și ca un administrator în sensul achitării debitelor cu fondurile Municipiului Bacău.

Operațiunea juridică de preluare prevăzută de OUG nr. 78/2002 este aceeaşi cu cea de transfer universal, D SA a dobândit datoriile fostei sucursale, personalul angajat, dar și activele acesteia și s-a comportat de-a lungul timpului atât în raporturile juridice cu Municipiul A cât și în raporturile juridice cu terții ca fiind ale sale. HCL 40/2002 precizează în mod expres capitalul inițial al D în valoare de 538.007.806 lei, care se constituie prin preluarea activului. Însăși mențiunea judecătorului delegat realizată în cadrul Încheierii nr. 1819 din 16 mai 2002 privind înființarea D SA care consemnează faptul că pentru efectuarea dovezii efectuării vărsământului capitalului social s-a depus bilanțul din 31 martie 2002, acesta din urma aparținând Sucursalei Bacău T. SA. Practic acesta este actul juridic care a stat la baza Hotărârii de Consiliul Local nr. 40/2002 și Actului constitutiv de înfiinţare al D SA, bilanțul Sucursalei Bacău T. SA cuprinzând valoric toate bunurile transferate succesiv către Municipiul A și ulterior către D SA. Relevante în acest sens sunt actele juridice realizate de cele două entități în legătură cu aceste bunuri, respectiv Municipiul A a hotărât reducerea capitalului sociale al D SA și diminuarea corespunzătoare a capitalului social, a aprobat anual situaţiile financiare ale D SA, a aprobat în adunări generale ale acționarilor casarea de bunuri. De asemenea, asupra imobilelor este instituit sechestru de către AVAS și ANAF ca urmare a împrumutului realizat de D SA și garantat de Ministerul Finanţelor Publice pentru achizițiile de combustibili. Municipiul A a emis adrese de rectificare a cărții funciare în vederea înscrierii dreptului de proprietate în favoare D SA și nu a înregistrat bunurile în inventarul propriu. Toate acestea sunt dovezi concludente cu privire la intenţia părţilor de transmitere a proprietăţii bunurilor către D SA și nu doar a dreptului de administrare. De asemenea, dobândirea imobilelor a fost cu bună-credință, dovada acesteia constând în inventarierea anuală a bunurilor și înregistrarea în evidențele contabile proprii ca bunuri proprii; înregistrarea dreptului de proprietate în registrul de proprietate imobiliară, asumare obligațiilor fiscale aferente Declarației de proprie răspundere privind obligații de plată la  bugetul consolidat al statului privind taxa pe stâlp; respectarea deciziilor acționarului unic de reducere a capitalului social și avansarea de cheltuieli de întreținere/conservare a bunurilor din resurse proprii.

Recurenta a apreciat că considerentele criticate cuprind constatări care ignoră/încalcă regimul juridic al bunurilor la data înființării D SA și a arătat că prima instanţă a procedat la analizarea trunchiată a actelor care conturează regimul juridic al bunurilor transmise către D SA ignorând o serie de acte de autoritate publică emanate chiar de la Municipiul Bacău, respectiv HCL nr. 40/2002 și HG nr. 104/2004. Deși în baza HG nr. 104/2004 bunurile Sucursalei Electrocentrale Bacău au trecut în domeniul public, instanţa de fond a omis în mod eronat faptul că prin HCL nr. 40/2002 aceste bunuri sunt transferate în domeniul privat al autorității locale. La momentul constituirii societății, bunurile aduse ca aport la capitalul social făceau parte din patrimoniul privat al Municipiului Bacău, așadar puteau fi aduse ca aport la capitalul social cu consecința transferului dreptului de proprietate în patrimoniul societății.

UAT MUNICIPIUL A a menționat că în virtutea principiului legalității, autoritățile publice sunt obligate, în cadrul activităţii pe care o desfăşoară, să respecte conţinutul legii, în sensul de a emite sau adopta acte administrative în vederea organizării și executării legii. Semnificaţia de bază a acestui principiu o reprezintă garanția cetățenilor împotriva arbitrariului, incoerentei și ineficacității actelor administrației publice.

O altă exigență impusă cu caracter de principiu o reprezintă securitatea și stabilitatea actelor și raporturilor juridice. Acest principiu impune limitarea condiţiilor de revocare cu efecte ex tunc a unui act legal ce a conferit drepturi subiective. Nu pot fi revocate actele juridice care au fost realizate material. Revocarea actelor pentru motive de nelegalitate produce efecte retroactiv. Totuși, dacă actul nelegal a fost emis din culpa exclusivă a autorității publice și a produs efecte juridice, acesta nu poate fi revocat întrucât s-ar crea o stare de instabilitate juridică a destinatarului actului, titular al unor drepturi subiective născute în baza unui act administrativ individual. Art. 1 alin. 6 teza I din Legea 554/2004, instituie o excepție de la principiul revocabilității actelor administrative.

În temeiul principiilor enunțate, HCL nr. 40/2002 constituie un act administrativ ce modifică regimul juridic al bunurilor preluate de la Sucursala Electrocentrale Bacău. Prin urmare, considerentul reţinut de instanța de fond potrivit căruia HG nr. 104/2002 și-a păstrat prevalența nu este întemeiat ținând cont de faptul ca HCL nr. 40/2002 a fost emis ulterior și că potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 în vigoare la acea dată „Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat”. De asemenea, este greșit și considerentul că ”Nu se poate reține că...prin adoptarea HCL nr. 40/2002 a avut ca efect ieșirea acestora din proprietatea publică a Municipiului A și intrarea prin aportare în patrimoniul D SA, astfel că pârâta nu a fost, nici un moment, titulara dreptului de proprietate asupra lor".

Transmiterea bunurilor la data înființării D SA s-a realizat din domeniul privat, HCL nr. 40/2002 fiind actul prin care din punct de vedere juridic s-a realizat transferul. În alte condiţii, aceste bunuri ar fi fost cuprinse în inventarul bunurilor publice ale unității administrative, în conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 213/1998. În raport de această obligație, în cadrul administrării probei cu expertiza contabilă, intimata nu a prezentat inventarul anual al bunurilor revendicate. Sub aspect procedural, sunt aplicabile prevederile art. 335 alin.3 Cod procedură civilă.

Centralele de termoficare incluse în patrimoniul D Bacău nu sunt incluse în cadrul bunurilor revăzute în Anexa la Legea nr. 213/1998 fiind susceptibile a fi trecute în domeniul privat, aspect ce rezultă chiar și din cuprinsul HG nr. 104/2002 reţinută de instanță ca reprezentând titlul Municipiului A. Neprezentarea documentelor de inventariere anuală a bunurilor din domeniul public a constituit o piedică reală de realizare a lucrării de expertiză.

Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile stabilite de lege, iar în acest caz aveau îndatorirea de a furniza experților toate datele contabile solicitate conform art. 335 alin. 2 Cod procedură civilă. Consecința exercitării cu rea-credință a unui drept procesual impune sancționarea părții în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 335 alin. 3 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, activitatea de verificare a legalității constituirii D SA ar fi lipsită de conţinut. În lipsa unui capital social, D SA nu putea fi înființată, fiind reținut în expertiza contabilă administrată la fond faptul că nu există o dovada a vărsării capitalului social subscris, deși în actul constitutiv se consemnează în mod expres capitalul social ''ca fiind vărsat". Atâta timp cât înființarea D SA nu a fost anulată de o instanţă, înseamnă că HCL nr. 40/2002 și actul de înfiinţare al societății și-au produs efectele, intrând în circuitul civil în forma și conţinutul juridic pe care acestea îl conțin.

HCL nr. 40/2002 și HCL nr. 81/2002 sunt acte emise de Consiliul Local, iar actele de autoritate adoptate reprezintă voința proprie a Municipiului A. Intimata nu poate invoca propria culpă cu privire la modalitatea în care a înțeles să realizeze operațiunea juridică de înființare a D SA și de transferare a bunurilor. Totodată, lipsa vărsămintelor pentru constituirea capitalului social se datorează valorii bunurilor aduse în patrimoniul societății la înfiinţare.

Art. 44 din Constituție afirmă că dreptul de proprietate este garantat. Chiar dacă bunurile vizate aparțin unei societăți în faliment, Constituția protejează dreptul de proprietate indiferent de persoană, fiind un drept fundamental. Chiar dacă reclamanta este Municipiul A, actele administrației sale nu pot fi uzate pro causa ca fiind lovite de nulitate atâta timp cât emană exclusiv de la aceasta. În plus, redactarea deficitară a actelor Municipiului A nu poate fi uzată împotriva membrilor comunității locale indiferent dacă membru este o persoană fizică sau juridică. Acceptând teza contrară înseamnă că orice hotărâre a consiliului local poate fi reinterpretată ori de câte ori autoritatea locala susține un interes al comunității locale. Prin urmare ar fi în fiecare caz o condiție pur potestativă sancționată cu nulitate.

Recurenta a apreciat că, considerentele referitoare la pretinsa depășire a dreptului de administrare și la OUG nr. 78/2002 sunt nelegale. Prin considerentele criticate, prima instanţă a apreciat faptul că nu se putea transfera dreptul de proprietate din domeniul public în domeniul privat al unei societăți comerciale, atâta timp cât potrivit titlului emanat de la statul român, Consiliul local nu avea decât un drept de administrare. Pentru a aprecia astfel, prima instanţă a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 117/2014 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a articolului unic pct. 1 și pct. 9 din Legea nr, 643/2002, pentru aprobarea OUG nr. 78/2002. Analizând această decizie, prima instanţă a concluzionat în sensul că bunurile transmise prin HG nr. 104/2002 nu și-ar fi schimbat regimul juridic.

În privinţa considerentelor deciziei, instanţa a făcut o apreciere superficială, deoarece a scos din context considerentele prezentate în mod judicios de instanţa de control constituţional, care a reţinut că dispoziţiile articolului unic pct. 1 și pct. 9 din Legea nr. 643/2002, sunt neconstituționale în raport cu terminologia folosită în Legea nr. 643/2002 care făcea referire la dreptul de proprietate al consiliilor locale. Ca urmare a abrogării celor două puncte din articolul unic s-a revenit la forma inițială a OUG nr. 78/2002 care făcea referire în mod corect la dreptul de administrare al consiliilor locale. Față de obiectul excepției de neconstituţionalitate și de considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 117/2014, acestea sunt străine de obiectul acțiunii și, pe cale de consecinţă, se impune a fi înlăturate.

Referitor la dreptul de administrare generală, recurenta a arătat că dreptul de proprietate publică se exercită de titularul dreptului, în speţă Municipiul A, prin intermediul Consiliului Local, ca organ deliberativ al unității administrativ-teritoriale. Așadar, dreptul de proprietate aparține unității administrativ-teritoriale, iar prerogativele conferite de acest drept sunt exercitate de unitatea administrativ-teritorială, prin organul său deliberativ, consiliul local. Dreptul de administrare generală al autorității publice locale, în speţă Consiliul Local este prevăzut expres de dispoziţiile art. 36 alin. 2 lit. c din Legea nr. 215/2001. În speţă, bunurile ce au făcut obiectul hotărârilor de Consiliu Local și revendicate nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Prima instanţă nu a ţinut cont de conţinutul dreptului de administrare și a reţinut că autoritatea publică locală nu putea transfera dreptul de proprietate din domeniul public în domeniul privat, atâta timp cât potrivit titlului emanat de la statul roman nu are decât un drept de administrare. Fiind în prezența unui drept de administrare generală a proprietăţii publice, sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. 2 lit. c din Legea nr. 215/2001 coroborate cu art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 din care rezultă clar dreptul consiliului local de a trece bunurile din domeniul public în domeniul privat al unității. În baza HG nr. 104/2002, Consiliul Local Bacău a dobândit dreptul de administrare, drept ce i-a permis să emită mai departe hotărârile de consiliu local și să dispună trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat al municipiului în exercitarea dreptului sau de administrare, conform art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Considerentul instanţei potrivit căruia prin OUG nr. 78/2002 nu s-a urmărit schimbarea regimului juridic stabilit prin HG nr. 104/2002 nu are relevanță juridică, instanţa neobservând succesiunea actelor juridice emise de autoritatea locală în regim de putere publică. Odată transferate în patrimoniul D SA, bunurile nu puteau să se mai întoarcă în patrimoniul autorității locale decât în urma constatării nulității actului de înfiinţare al D SA sau al expropierii.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 23 din Legea nr. 213/1998 coroborat cu art. 20 alin. l din Legea nr. 554/2004, art. 488 pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă raportat la art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă.

În probațiune, recurenta a anexat înscrisuri (filele 58-66).

Reclamanta D SA a formulat recurs incident prin care a solicitat, în ipoteza în care s-ar admite recursul principal formulat de către Municipiul A, să se admită recursul incident, să se caseze sentinţa și, în rejudecarea fondului să se dispună obligarea Municipiului A la plata contravalorii bunurilor cu privire la care instanţă va stabili că trebuie să-i revină recurentei pornind de la valoarea capitalului social subscris la înfiinţare, în baza obligaţiei asumate la momentul înființării și al tuturor situațiilor financiare anuale ale D SA, aprobate în calitate de acționar unic privind capitalul social și operațiunile economice derulate până la data falimentului în baza capitalului social și a datelor financiare ce vizează elementele de activ evidențiate în situațiile financiare, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenta a considerat că cererea reconvențională a rămas neanalizată ca urmate a respingerii acțiunii în revendicare, fiind apreciată ca având un caracter subsidiar admiterii acțiunii principale.

Recurenta a învederat că, în cazul admiterii recursului Municipiului A se creează o încălcare a art. 5 alin l Cod procedură civilă care reprezintă transpunerea principiului constituțional și european al dreptului de acces la o instanță, fiind o garanție a existenței unui proces echitabil. De asemenea, recurenta a redat prevederile legale ale art. 21 din Constituția României și ale art. 6 alin. 1 din CEDO. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor antemenționate, rezultă că dreptul la acces la o instanță presupune, dreptul persoanei de a sesiza instanța competentă și dreptul justițiabilului de a obține o soluție, în urma examinării cauzei, de către instanța investită care este îndrituită să soluționeze situația litigioasă/conflictuală intervenită între părți.

Cererea reconvențională are caracterul unei veritabile cereri de chemare în judecată, iar formularea acesteia obligă instanța de judecată să o soluționeze în aceeași măsură ca cererea principală de chemare în judecată.

În continuare, recurenta a apreciat că, constituie motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauze. Motivarea este un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. 3 din Constituția României și 6 alin. 1 din CEDO.

Cu privire la temeinicia cererii reconvenționale, prin raportare la garanția pentru evicțiune și dreptul la despăgubiri, recurenta a menționat că art. 9, art. 49 și art. 100 din Legea 31/1990 reglementează obligația acționarului-fondator din cadrul societății pe acțiuni de subscriere, vărsare a capitalului social, purtând răspunderea pentru actele realizate la înființare. În plus, pretențiile sale sunt întemeiate pe obligația de a garanta contra evicțiunii,  prevăzută în mod expres la art. 1503 Cod civil de la 1864 coroborat cu prevederile speciale ale art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990. Urmare a aportului, bunurile ofertate au intrat în patrimoniul societății, conform art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/19901. Astfel cum s-a evidențiat în jurisprudență, în lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv privind transferul unui alt drept, legea prezumă că ceea ce s-a transmis societății este chiar dreptul de proprietate asupra bunului aportat. Întrucât aportul a avut ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra centralelor de termoficate, raporturile dintre Municipiul A, în calitate de asociat și D Bacău sunt asimilate raporturilor de vânzare-cumpărare. Precum vânzătorul, asociatul este obligat față de societate să transmită dreptul de proprietate și bunurile, garantând pentru evicțiune și pentru eventualele vicii. Așadar, sunt aplicabile dispozițiile art. 1503 Cod civil 1864 coroborate cu cele ale art. 1074 și următoarele, respectiv art. 1337 și următoarele Cod civil 1864, potrivit cărora asociații care aportează proprietatea răspund pentru efectuarea aportului întocmai ca un vânzător față de cumpărător, incluzând obligația de a garanta pentru evicțiune.

Cu privire la obligația de a garanta contra evicțiunii, recurenta a reiterat faptul că potrivit art. 1503 Cod civil 1864, fiecare asociat este considerat ca un debitor față de societate cu privire la tot ceea ce s-a obligat să pună în comun. Acest articol se completează cu dispozițiile art. 1337 și următoarele cu privire la obligația de a garanta contra evicțiunii și repararea prejudiciului cauzat prin evicțiune.

Aceste dispoziții sunt aplicabile și în privința asociaților, conduita Municipiului A evidențiind tocmai intenția de a se sustrage cu rea-credință de la obligația de a garanta contra evicțiunii. În considerarea garanției contra evicțiunii, Municipiul A era ținut de obligația de a nu face, respectiv de a nu încheia acte juridice și de a nu întreprinde acțiuni, care ar lipsi de conținut dreptul de proprietate. Întrucât acela care garantează contra evicțiunii nu poate el însuși să evingă. Ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, s-ar produce evicțiunea totală, Municipiul Bacău având obligația de repara integral prejudiciul cauzat, daunele fiind calculate conform regulilor din materia vânzării, în temeiul art. 1341 și 1344 Cod civil, suma fiind actualizată cu indicele de inflație.

Forma de răspundere reglementata de art. 49 din Legea 31/1990 constituie o garanție a realității operațiunilor realizate de acționarii fondatori și primele organe de conducere desemnate prin actul de înființare. Acest text de lege instituie răspunderea nelimitată și solidară a mai multor categorii de persoane, în sensul ca nu face distincție între situația în care fondatorii sau membrii organelor de conducere nu și-au îndeplinit în termen obligațiile legale de remediere și situația în care aceste încălcări au fost remediate cu promptitudine, de îndată ce au fost constatate, producând totuși un anumit prejudiciu, până în momentul înlăturării lor. Întrucât legea specială nu distinge, urmează a fi aplicate principiile generale ale răspunderii, răspunderea fiind angajată de la data constatării acestor neregularități. Admiterea cererii de revendicare ar confirma neregularitatea realizată de fondator la data înființării. Remedierea neregularităților actului constitutiv sau ale procedurii de înmatriculare a societății comerciale reprezintă o operațiune de asanare a elementelor esențiale care guvernează regimul juridic al acesteia. Cererea reconvențională constituie o modalitate de remediere a  acestora.

D SA a subliniat că un caracter special îl conferă înființării societății prevederile OUG nr. 78/2002 care obligă autoritățile menționate în cuprinsul său, inclusiv Consiliul Local Bacău să procedeze la înregistrarea ca societăți comerciale în registrul comerțului a centralelor termice și electrice de termoficare. În acest sens fiind dispozițiile art. 2 din OUG nr. 78/2002. După cum rezultă din situația contabilă a D SA, întocmită în prima lună de la înființare, societatea a preluat în evidențele sale pasivul Sucursalei T. SA gestionându-l ca și cum ar fi al său, conform bilanțul întocmit la 31 martie 2002, avea un capital social în valoare de 543.571.091.368 lei.

Atâta timp cât Municipiul A a transferat pasivul către D SA considerând că aparține acesteia din urma, în mod evident avea obligația predării/transferării în aceleași condiții a activelor Sucursalei T. SA. Textul art. 2 din OUG nr.78/2002 folosește o singură sintagmă, cea de preluare în evidențele contabile ale societății comerciale înființate. Din punct de vedere juridic și economic sintagma preluare este sinonimă și echivalentă cu cea de transfer de proprietate, dobândire, însușire. Nu reglementează un termen de realizare sens în care obligația este actuală.

 Pe de altă parte, până la data introducerii acțiunii, UAT MUNICIPIUL A, prin comportamentul sau duplicitar, a permis evidențierea bunurilor ca fiind bunuri aportate la momentul înființării, creând, astfel furnizorilor și clienților, D SA, ca o societate cu un patrimoniu semnificativ care poate încheia contracte și răspunde cu patrimoniul său potrivit obligațiilor asumate. Admiterea acțiunii în revendicare nu poate transforma retroactiv societatea D SA într-o societate vehicol, întucât s-ar crea premisa unei fraude intenționate a furnizorilor a căror creanțe au rămas neacoperite la data falimentului. Având în vedere calitatea de autoritate locală de stat a fondatorului, nu poate fi acceptată teza unei fraude săvârșită chiar de o instituție de stat.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 491, art. 488 pct. 5 și pct. 6 Cod procedură civilă.

În probațiune, recurenta a solicitat admiterea probei cu înscrisuri și proba cu expertiza evaluatorie care să precizeze valoarea bunurilor revendicate de UAT MUNICIPUL A și a anexat înscrisuri (filele 77-94).

Intimata UAT MUNICIPUL A a formulat întâmpinare la recursul incident prin care a solicitat în principal, anularea recursului incident pentru neîncadrarea criticilor D în motivele de casare;  în subsidiar, respingerea recursului incident ca neîntemeiat; precum și obligarea D la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Referitor la nulitatea recursului incident, intimata a arătat că în materia contenciosului administrativ, calea de atac a recursului este reglementată în principal de art. 20 din Legea nr. 554/2004. Deși această normă nu reglementează motivele de recurs, în considerarea art. 28 din același act normativ, aceasta se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, deci inclusiv cu cerințele art. 488 din Codul de procedură civilă, care reglementează în mod limitativ cazurile de casare.

Temeiul de drept indicat de recurentă în cererea sa de recurs este reprezentat de pct. 5 și pct. 6 ale art. 488 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, argumentele invocate în susținerea fiecărui motiv de casare nu justifică o astfel de încadrare.

În ceea ce privește motivul de casare constând în încălcarea de către instanță, prin hotărârea dată, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, D invocă încălcarea art. 5, alin. 1 din Codul de procedură civilă. Totodată, D face trimitere la art. 21 din Constituția României și la art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norme care consacră liberul acces la justiție.

Analizând cererea reconvențională formulată de D, intimata a menționat că are un caracter subsidiar conferit prin circumstanțierea realizată de însăși recurentă, respectiv petitul cererii sale este formulat după cum urmează: „în situația în care instanța va trece peste apărările noastre anulând transferul de proprietate solicităm instanței să oblige recurenta-pârâtă să dea efect prevederilor art. 2 din OUG 78/2002…" Acest petit a fost precizat ulterior de recurentă prin adresa emisă cu nr. 1206 din 27 noiembrie 2015.

Întrucât premisa cererii reconvenționale a D nu s-a concretizat, în sensul că instanța de fond nu a anulat niciun transfer al dreptului de proprietate, soluția este legală. Instanța de fond a primit cererea reconvențională și a soluționat-o cu respectarea dreptului de dispoziție al recurente, conform art. 9 alin. 2 coroborat cu art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește, motivul de casare constând în nemotivarea hotărârii sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, recurenta a menționat că motivele respingerii cererii reconvenționale sunt redate în ultimul paragraf din considerente și constau în coroborarea motivelor invocate de D cu soluția respingerii cererii sale de chemare în judecată.

Cu privire la netemeinicia recursului incident, intimata a arătat că, în temeiul dispozițiilor art. 500 alin. 1 Cod procedură civilă, casarea soluției Tribunalului Bacău în vederea rejudecării cauzei principale va conduce la „reactivarea” cererii reconvenționale, cu menținerea caracterului subsidiar, astfel cum a fost inițial formulată, soluționarea acesteia urmând a depinde, în principal, dar nu în mod exclusiv, de eventuala admitere a cererii sale.

O astfel de situație nu reprezintă o încălcare a principiului non reformatio in peius, deoarece punerea în discuție a cererii reconvenționale ar avea loc doar în situația admiterii cererii sale și pentru că acesta se aplică cu privire la un anumit raport juridic procesual, respectiv cel stabilit prin acțiunea introductivă și dezvoltat prin argumentele și apărările specifice, neinfluențând cursul sau soluția raportului juridic procesual alăturat, stabilit prin cererea reconvențională a recurentei.

Cererea reconvențională se deosebește de o simplă apărare. Prin cererea reconvențională se stabilește un raport juridic procesual distinct, ce dispune de propriul cadru obiectiv și subiectiv. Or, în cazul admiterii recursului și al rejudecării acțiunii Municipiului A, reformatio ar  interveni doar cu privire la primul raport juridic procesual.

În drept, intimata a invocat prevederile din Codul de procedură civilă, Legea nr. 554/2004, constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, HG nr. 78/2002.

Intimata UAT MUNICIPIUL A a formulat întâmpinare la recursul privind considerentele sentinței prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea D la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Cu privire la netemeinicia motivului de recurs privind existența unor motive contradictorii, intimata a arătat că soluția instanței de fond a fost determinată de pretinsa imposibilitate de identificare a bunurilor revendicate. Totuși, faptul că, în realizarea raționamentului juridic aferent deliberării, instanța de fond a argumentat și apartenența la domeniul public a bunurilor transferate către D faptic, iar juridic doar sub aspectul folosinței, iar nu și sub aspectul dispoziției, nu reprezintă o motivare contradictorie față de restul considerentelor sau față de soluția pronunțată.

Astfel, în cazul în care s-ar fi administrat probe și în scopul identificării prin individualizare a bunurilor revendicate, instanța de fond ar fi continuat raționamentul juridic menționat, admițând cererea. Deci neindividualizarea bunurilor revendicate, ci precizarea lor în bloc, prin raportare la protocolul de predare către D, a constituit un impediment în pronunțarea soluției, iar nu un contra-argument la raționamentul precedent în urma căruia instanța de fond a concluzionat asupra apartenenței la domeniul public a bunurilor transferate către D.

În ceea ce privește argumentul D potrivit căruia compararea titlurilor trebuia realizată doar după identificarea bunurilor revendicate, intimata a menționat că nu invocă titluri distincte pentru fiecare bun revendicat sau grupuri/categorii de bunuri revendicate și, reciproc, nici D nu invocă decât un singur titlu care privește toate bunurile primite, astfel încât compararea titlurilor nu este dependentă de identificarea concretă, cu prioritate, a bunurilor și stabilirea, pentru fiecare caz, a titlului invocat de cele două părți.

Mai mult, stabilirea domenialității bunurilor era necesară tocmai în vederea comparării subsecvente a titlurilor părților, adică a modurilor de dobândire, având în vedere că anumite moduri de dobândire, precum prescripția achizitivă, nu se aplică în cazul bunurilor proprietate publică.

Privitor la netemeinicia motivului de recurs privind aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv pretinsa încălcare a art. 565 din Codul civil intimata a subliniat că proba unui drept se realizează conform regulilor aplicabile la data dobândirii sale, ceea ce, față de momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunurilor aferente centralei electrice de termoficare Bacău transferate din domeniul privat al statului, exclude aplicarea regulii prevăzute de art. 565 din Codul civil.

Regula de probă menționată se înscrie în concepția noului Cod civil privind dobândirea dreptului de proprietate prin înscrierea acestuia în cartea funciară, efect care este însă amânat până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective.

Intimata a citat prevederile art. 56 din Legea nr. 71/2011, în versiunea inițială și a arătat că versiunea actuală a respectivei norme de interpretare și aplicare a Codului civil este determinată nu de intenția de a „activa” regula prevăzute de art. 565 din Codul civil, ci „pentru a acoperi toate prevederile din Codul civil referitoare la efectul translativ sau constitutiv de drepturi al intabulării sau înscrierii și a evita interpretarea restrictivă a prevederile art. 56 alin. 1", așa cum rezultă din pct. 53 al anexei Raportului I asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2011.

Fundamentul art. 565 din Codul civil se găsește în art. 885 alin. 1 noul Cod civil. În doctrina de specialitate s-a precizat că „dispozițiile art. 565 trebuie coroborate cu cele ale art. 887 noul Cod civil. Dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul revendicării a fost dobândit prin act normativ, respectiv în baza Hotărârii Guvernului nr. 104/2002.

În ceea ce privește pretinsa încălcare de către instanța de fond a art. 563 alin. 3 din Codul civil, intimata a subliniat că, compararea modalității de constituire a D cu regulile generale de înființare a unei societăți pe acțiuni, prevăzute de Legea nr. 31/1990, este inadecvată, constituirea D s-a realizat printr-o modalitate sui generis, excepțională. D nu s-a înființat prin preluarea unor datorii, ci a preluat respectivele datorii la momentul înființării. Preluarea la care se referă HCL nr. 40/2002 nu poate fi decât un transfer, ca în cazul divizării de exemplu, iar nu un aport, nefiind permise, indiferent de situație, aporturile în datorii. HCL nr. 40/2002 nu precizează nici faptul că „preluarea” ar fi un aport, nici titlul cu care se preiau activele. Determinarea acestor aspecte se realizează prin coroborare cu restul documentelor emise sau încheiate în legătură cu aceste bunuri. Astfel, transferul către D al unui drept de proprietate asupra activelor preluate de la T. SA nu ar mai fi justificat încheierea contractului de concesiune. Referirea din HCL nr. 40/2002 la preluarea activelor sau pasivelor trebuie interpretată strict în sensul unei operațiuni de trecere dintr-o gestiune în alta, fără a i se da sensul unui angajament de aport. Stingerea pasivului s-a realizat prin utilizarea activelor preluate, iar nu în schimbul lor, în cauză nefiind vorba de o contraprestație.

În considerarea principiului de interpretare a prevederilor neclare în favoarea celui care se obligă și având în vedere totodată și concluziile raportului de expertiză administrat pe fondul cauzei, nu poate fi admisă susținerea D în sensul deținerii unui drept de proprietate asupra bunurilor revendicate, în urma unui aport în natură. Nici argumentul privind reducerea capitalului social al D în urma unor preluări de active dintre cele transferate, nici argumentul privind aprobarea situațiilor financiare anuale nu sunt de natură să califice preluarea la care se referă HCL nr. 40/2002 drept un aport în natură a dreptului de proprietate. Ieșirea din patrimoniu a unor active nu conduce, de regulă, la reduceri de capital social, cu excepția anumitor situații de diminuare a activului net. În plus, dacă D ar fi deținut într-adevăr un drept de proprietate asupra respectivelor active scoase din patrimoniul său, acea „scoatere” trebuia să se concretizeze într-un act translativ de drept. De asemenea, aprobarea situațiilor financiare de către acționarul D, nu probează susținerile D cu privire la prezumția dreptului de proprietate, deoarece scopul respectivei aprobări îl reprezintă confirmarea rezultatelor exercițiului financiar, iar nu inventarierea bunurilor și certificarea titlului asupra acestora. Totodată, nici aprobarea casării bunurilor nu poate conduce la o prezumție de recunoaștere a proprietății asupra acestora, cât timp această operațiune poate fi realizată și de titularul dreptului de administrare sau de concesionar. Faptul că o parte din bunuri au fost puse sub sechestru nu validează dreptul de proprietate al D, deoarece constituirea unei măsuri asigurătorii se poate realiza și asupra unui bun deținut de un neproprietar.

În privința criticilor vizând încălcarea sau ignorarea regimului juridic al bunurilor la data înființării D, intimata a arătat că mențiunea din HCL nr. 40/2002 privind trecerea activelor vizate în proprietatea privată reprezintă o eroare materială. Având în vedere transferul reglementat de HG nr. 104/2002, hotărârea organului deliberativ al unității administrativ-teritoriale destinatare nu putea aproba transferul centralei electrice de termoficare și a rețelei de distribuție tot din domeniul privat al statului, dar direct în domeniul său privat. HCL nr. 40/2002 este actul corespondent, simetric emis de primitor, care confirmă transferul vizat prin actul emis de entitatea care transferă. Totodată, este un act administrativ cu forță juridică inferioară HG nr. 104/2002. De aceea, în mod logic, HCL nr. 40/2002 confirmă același transfer și între aceleași patrimonii.

În drept, intimata a invocat prevederile HG nr. 104/2002, art. 563 Cod civil, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 71/2011, Cod procedură civilă.

În probațiune, intimata a anexat înscrisuri (filele 120-137). 

Intimata D SA (societate in faliment) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de MUNICIPIUL A ca fiind nefondat și neîntemeiat.

Referitor la motivele de casare întemeiate pe art. 488 alin. 1 pct. 5, în raport de încălcarea normelor de procedură specifice materiei contenciosului administrativ, intimata a arătat că prin Încheierea din 04 noiembrie 2026, acțiunea a fost calificată în raport de prevederile art. 23 din Legea 213/1998 ca fiind una de contencios administrativ, astfel încât, pe tot parcursul derulării procesului civil, în etapa de fond, completul de judecată a fost unul de contencios administrativ. Acordarea de termene procedurale îndelungate nu schimbă materia de analiză a raportului juridic dedus judecății. Fixarea termenelor de procedură constituie o chestiune administrativă asupra căreia, partea nemulțumită avea la îndemâna posibilitatea formulării contestației pentru tergiversarea procesului conform art. 522 și următoarele Cod procedură civilă. Durata etapei procesuale a fondului fiind cauzată în principal de modul în care însăși recurenta a înțeles să se comporte în această etapă, în urma soluționării cererii de intervenție a Consiliului Local Bacău, nu a formulat cerere de repunere pe rol a dosarului, dovedind lipsă de diligență în susținerea caracterului urgent al cauzei. Nu a solicitat acordarea unor termene de judecată mai scurte și soluționarea cauzei cu celeritate. În ce privește mențiunea din dispozitivul Sentinței civile nr. 438/2020 privind termenul și calea de atac, acestea nu pot fi considerate ca fiind suficiente în aprecierea potrivit căreia instanța a nesocotit regulile de procedură în analiza pe fond a acțiunii.

Privitor la critica încălcării principiului disponibilității în raport de depășirea obiectului acțiunii în revendicare, intimata a menționat că hotărârea primei instanțe este nelegală, deoarece în mod firesc aceasta trebuia să pornească de la identificarea concretă a bunurilor revendicate. Analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părți este un aspect subsecvent. În general, acțiunea în revendicare implică un bun imobil a cărui identificare se realizează prin precizarea datelor de identificare precum adresă, număr cadastral și alte date de identificare. Temeinicia acțiunii are la bază pe lângă analiza valabilității titlului de proprietate invocat de reclamant și posesia exercitată de pârât, calitatea procesual pasivă a pârâtului fiind determinată de modalitatea în care reclamantul dovedește ca bunurile revendicate se află În posesia acestuia. Prin urmare sub aspect probator acțiunea în revendicare încorporează elemente din cadrul acțiunii posesorii, dovada exercitării posesiei de către pârât fiind un element definitoriu în stabilirea cadrului procesual. Totodată, în raport de excepțiile ridicate în apărare de D SA, calificate ca fiind apărări de fond, respectiv lipsa posesiei pentru o parte din bunurile revendicate ca efect al casării sau al transferării în patrimoniul privat al Municipiului Bacău, exercitarea posesiei de alte persoane care sunt terțe, instanța a apreciat corect faptul că în cauză nu s-a realizat o identificare certă a bunurilor revendicate. Municipiul A revendică un număr semnificativ de bunuri prin invocarea apartenenței acestora la domeniul public. Enumerarea bunurilor s-a realizat prin trimitere la anexa cererii de chemare în judecată care nu individualizează suficient bunurile, prin urmare, nu se poate reține în cauză încălcarea principiului disponibilității, atâta timp cât una din condițiile acțiunii în revendicare este aceea de a se îndrepta împotriva posesorului bunurilor. Or, apărarea D SA pentru parte din bunurile revendicate a constat tocmai în negarea posesiei.

Privitor la critica încălcării rolului activ al instanței care nu a dispus administrarea din oficiu a probatoriului, intimata a menționat că expresia principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 Cod procedură civilă constă în stăruirea prevenirii unor greșeli în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri în conformitate cu legea. Principiul rolului activ al judecătorului trebuie interpretat și aplicat în corelație cu restul principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil, printre care cel reglementat de art. 10 alin. 1 Cod de procedură civilă. În lumina acestor prevederi legale, coroborate și cu dispozițiile art. 9, art. 13 alin. 3, art. 14, art. 15, art. 257 Cod procedură civilă, care consacră dreptul, dar și obligația părții de a-și susține oral, în ședință publică, cererile în probațiune formulate în scris ori de a renunța la administrarea lor, omisiunea instanței de fond de a dispune din oficiu administrarea unei probe, cu ocazia judecății desfășurată în ședință publică, nu poate fi invocată în calea de atac de către partea care nu le-a propus. Faptul că prima instanță a manifestat un rol activ cu privire la probatorii rezultă în mod incontestabil din încheierile pronunțate.

Referitor la motivele de casare întemeiate pe art. 488 alin. 1 pct. 6 privind caracterul contradictoriu al considerentelor, intimata a subliniat considerentele Sentinței civile nr. 438/2020 vizează analiza instanței de fond cu privire la titlul invocat de Municipiul A în susținerea dreptului de proprietate și cu privire la condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare. Ambele analize sunt expuse în termeni conciși și clari, cu argumente de fapt și de drept. Caracterul nelegal rezidă exclusiv în faptul ca instanța de fond a realizat o analiză a titlului de proprietate al Municipiului A, deși cadrul procesual privind obiectul cererii de chemare în judecată nu era clarificat. Susținerea că hotărârea are o motivare insuficientă, nu poate conduce la casarea acesteia. În acest sens fiind și statuările ÎCCJ în Decizia nr. 820 din data de 6 aprilie 2016.

Privitor la motivele de casare întemeiate pe art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, intimata a menționat că Municipiul A este inconsecvent cu privire la obiectul acțiunii și identificarea bunurilor revendicate. Astfel, își întemeiază pretențiile invocând drept titlu de proprietate HG nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul public al statului și din patrimoniul T. SA în domeniul public al unor unități administrativ teritoriale și în administrarea consiliilor locale a acestora și mențiune că bunurile fac parte din domeniul public prin includerea lor în Anexa la Legea nr. 213/1998.

În realitate rețelele de termoficare nu formează obiectul acțiunii și nu au făcut nici obiectul transferului prin HG nr. 104/2002. Rețelele de termoficare fac parte din domeniul public local conform art. 3 alin. 1 și alin. 4 din Legea nr. 213/1998 și a Anexei I pct. III și nu pot fi trecute din domeniul public în domeniul privat. Centralele de termoficare, care sunt distincte de rețelele de termoficare nu sunt cuprinse în Anexa la Legea nr. 213/1998, neputând fi incluse prin analogie. HG nr. 104/2002 prevede clar faptul că centralele de termoficare au făcut parte din patrimoniul public al statului, fiind așadar susceptibile a fi incluse în domeniul privat. Acestea nu sunt exceptate de la aplicarea art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, astfel apartenența bunurilor la domeniul privat al Municipiului A era posibilă și a fost realizată atât cu respectarea dispozițiilor legale în materia proprietății publice, cât și cu respectarea dreptului de administrare. Rețelele de termoficare fac obiectul exclusiv al proprietății publice, iar nu și centralele de termoficare, conform pct. III. cifra 4 din Anexa la Legea 213/1998. Menționarea contractului de administrare și a contractului de concesiune, care sunt acte de gestiune privind exclusiv bunuri preluate în cursul desfășurării activității pentru activitatea de termoficare, nu este utilă susținerii tezei dreptului de proprietate al Municipiului A întrucât privește bunuri diferite care nu au legătura cu cauză.

Intimata a subliniat că, confirmarea dreptului de proprietate al D SA se regăsește în actele autorității publice locale, Hotărârea nr. 275 din 31 august 2011 prin care se aprobă actualizarea situației patrimoniale a D SA în concordanță cu prevederile OUG nr. 78/2002, HCL nr. 2 din 04 ianuarie 2013.

Privitor la motivul de recurs potrivit căruia bunurile au rămas în domeniul public al Municipiul Bacău intimata a arătat că dreptul de proprietate a fost transmis de la T. către diverse municipii, printre care și Bacău printr-un singur act de autoritate publică. La data adoptării OUG nr. 78/2002 D SA era deja înființată, iar aportul, respectiv transferul de proprietate era deja realizat. Contrar susținerilor recurentei, bunurile au fost trecute în domeniul privat al Municipiului A, prin HCL nr. 40/2002, moment la care dreptul de proprietate publică a încetat. Actele administrative se bucură de prezumția de legalitate. În speță nu poate fi vorba despre o eroare materială, care nu poate viza decât greșeli cu privire la nume, denumiri, cifre/socoteli sau alte aspecte materiale, formale, care însă nu pot modifica sensul actului juridic. Similar, sunt relevante dispozițiile din materia procedurii civile referitoare la îndreptarea hotărârilor judecătorești. În mod perfect legal Consiliul Local, ca autoritate deliberativă, a realizat acest transfer al bunurilor din domeniul public în domeniul privat, în speță, sunt avute în vedere bunuri care inițial făceau parte din domeniul public al Municipiului A și în administrarea Consiliului Local. Trecerea acestora din domeniul public în domeniul privat al Municipiului A a fost în mod legal realizată prin hotărârea Consiliului Local, în exercitarea dreptului său de administrare.

În continuare, intimata a menționat că deși dispozițiile HCL nr. 40/2002 nu se referă expres la un aport în natură, voința reală a părților a fost aceea de transfer către D a dreptului de proprietate, iar nu a unui drept de administrare, respectiv de constituire a capitalului social pe baza elementelor de activ, adică a bunurilor transferate către aceasta la momentul înființării. Ținând cont de calitatea părților în raportul juridic de înființare al D SA, se poate afirma faptul că mențiunea din cuprinsul încheierii privind vărsământul social dovedit cu bilanț are putere de lucru judecat, hotărârea bucurându-se de prezumția de legalitate.

Referitor la caracterul acțiunii în revendicare privind bunuri din domeniul public, intimata a subliniat că modalitatea în care a fost gestionat întreg patrimoniul societății constituie elemente indirecte care susțin apărarea principală a D SA potrivit căreia bunurile au fost dobândite la momentul înființării în baza încheierii judecătorului delegat și al HCL nr. 40/2002 prin aport în natură. Actele de gestiune a patrimoniului constituie elemente care susțin intenția Consiliul Local Bacău de a transfera la momentul înființării bunurile către D SA ca aport și acceptarea acestui transfer pe toată durata activității D SA.

Privitor la motivele de recurs referitoare la identificarea bunurilor și cererea de efectuare a expertizei tehnice în specializarea topografie și cadastru, intimata a arătat că reclamantul trebuie să dovedească în mod cert existența bunurilor. Acțiunea în revendicare tinde să confirme direct existența dreptului de proprietate al reclamantului, dar și redobândirea posesiei ca urmare a revendicării. Faptul posesiei implică o exercitare efectivă a dreptului de posesiei de către pârât, motiv pentru care bunul trebuie să existe. Recurenta trebuia și putea să propună probele relevante în condițiile art. 254 Cod procedură civilă, sub sancțiunea decăderii, prin cererea de chemare în judecată, sau în cursul soluționării litigiului în fond, atunci când necesitatea administrării sale a reieșit din dezbateri și partea nu o putea prevedea.

În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 205 coroborat cu art. 494 Cod procedură civilă.

În probațiune, intimata a solicitat admiterea probei cu înscrisuri și a anexat înscrisuri (filele 152-203).

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor normative incidente, Curtea a reţinut următoarele:

Asupra recursului formulat de pârâta-reclamantă SC D S.A.(societate în faliment) împotriva considerentelor Sentinţei nr. 438/14 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. y/180/2015**, cu titlu preliminar, având în vedere şi soluţia pronunţată asupra recursului formulat de reclamanta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL A, Curtea nu apreciază necesar a analiza critica privind caracterul subsecvent al comparării titlurilor exhibate de părţi prin raportare la identificarea concretă a bunurilor care fac obiectul revendicării. Apreciind că au fost indicate adecvat bunurile revendicate, devine necesară, indiferent de caracterul subsidiar sau prioritar, analiza titlurilor de proprietate invocate de părţile litigante.

Raportat la criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 565 din Codul Civil potrivit cărora  în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, Curtea a reţinut ca prezentând relevanţă prevederile art. 900 alin. 1 C. civ., din care rezultă că dacă dreptul de proprietate asupra unui imobil a fost înscris în cartea funciară, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Însă prezumţia poate fi răsturnată dacă partea adversă face dovada că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate prin unul din mijloacele de dobândire care nu necesită înscrierea în cartea funciară. În acest sens, art. 887 C. civ. enunţă că drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Or, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate în prezentul litigiu prin act normativ (HG nr. 104/2002), deci printr-un mijloc de dobândire care nu necesită înscrierea în cartea funciară. În aceasta situaţie, titularul dreptului de proprietate va putea face dovada proprietăţii prin alte mijloace care atestă titlul de dobândire a proprietăţii, context în care analiza titlurilor exhibate de părţi de către tribunal nu încalcă prevederile art. 565 C. civ.

Instanţa de control judiciar are în vedere suplimentar şi că potrivit art. 56 alin. 1 LPA, prevederile art. 565 C. civ. se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, ipoteză neinvocată şi neprobată în cauză, în privinţa UAT Municipiul A.

Totodată, Curtea a apreciat ca neîntemeiate criticile privind încălcarea prevederilor art. 563 alin. 3 C. civ., în temeiul cărora dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.

Aplicarea dispoziţiei legale anterior citate are ca premisă dobândirea dreptului de proprietate de către cel ce se prevalează de prevederile art. 563 alin. 3 C. civ., în condiţiile legii, or nu aceasta este situaţia în speţă, potrivit celor ce vor fi evidenţiate cu ocazia analizei criticii privind regimul juridic al bunurilor litigioase la data înfiinţării D SA.

În continuare, instanţa de control judiciar înlătură criticile privind regimul juridic al bunurilor litigioase la data înfiinţării D S.A..

În acest sens, analizând succesiunea de acte normative, precum şi administrative invocate de părţile litigante, în mod judicios Tribunalul Bacău a reţinut că bunurile revendicate fac parte din domeniul public, iar nu din domeniul privat al UAT A, în contextul în care bunurile transmise prin titlul de proprietate invocat de reclamant, respectiv HG nr. 104/2002 nu şi-au schimbat regimul juridic de la data transferului în domeniul public al Municipiului A.

Astfel, potrivit art. 1 din HG nr. 104/2002 privind transmiterea unor centrale electrice de termoficare din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale "T." - S.A. în domeniul public al unor unităţi administrativ-teritoriale şi în administrarea consiliilor locale ale acestora, s-a aprobat transmiterea fără plată a centralelor electrice de termoficare din Piteşti, Iaşi, Braşov, Bacău, Oradea, Suceava, Timişoara şi Borzeşti, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul privat al statului şi din patrimoniul Societăţii Comerciale "T." - S.A. în domeniul public al municipiilor Piteşti, Iaşi, Braşov, Bacău, Oradea, Suceava, Timişoara şi Oneşti şi în administrarea consiliilor locale respective.

 Totodată, în temeiul art. 4 din acelaşi act normativ, predarea-preluarea obiectivelor prevăzute în anexă se face pe bază de protocol încheiat între părţi, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, la valoarea de înregistrare în contabilitate la data transmiterii.  În aplicare art. 4 din HG nr. 104/2002 a fost încheiat Protocolul de predare-preluare fără plată a Centralei Electrotermice Bacău din domeniul privat al statului şi patrimoniul SC T. SA în domeniul public al municipiului Bacău şi în administrarea Consiliului Local Bacău, din 11.03.2002(filele 38, 39 dosarul nr. y/180/2015 al Judecătoriei Bacău). Transferul în domeniul public (iar nu privat) al municipiului Bacău al bunurilor în litigiu este evidenţiat şi în  Protocolul de predare-preluare anterior menţionat.

În temeiul HG nr. 104/2002, bunurile revendicate în prezenta cauză au intrat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale municipiul A, regimul juridic al  acestora fiind guvernat de dispoziţiile art. 135 din Constituţie, nerevizuită  şi de prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Deşi pârâta pretinde că HCL nr. 40/2002 a constituit fundamentul dobândirii în patrimoniul societăţii a bunurilor revendicate, Curtea a observat că această hotărâre de consiliu local priveşte înfiinţarea S.C. C.E. S.A. Bacău, neavând ca obiect specific trecerea bunurilor litigioase din domeniul public al UAT Municipiul A în domeniul privat al acestei unităţi administrativ-teritoriale.

 HCL nr. 40/2002(filele 32-34 dosarul nr. y/180/2015 al Judecătoriei Bacău), la art. 1 alin. 2 prevede că D SA Bacău se înfiinţează urmare a transmiterii fără plată a Centralei Electrice de Termoficare B şi a reţelei de distribuţie a energiei electrice la nivelul Municipiului A, după caz domeniul privat al statului şi din patrimoniul SC T. SA, în domeniul privat al Municipiului A şi în administrarea Consiliului Local municipal Bacău.

Referirea la domeniul privat al municipiului A iar nu la domeniul public al municipiului A cuprinsă în art. 1 alin. 2 din HCL nr. 40/2002, reprezintă o simplă inadvertenţă terminologică, ce nu este aptă a schimba regimul juridic al bunurilor din domeniul public al UAT Municipiul A atât timp cât prin această hotărâre de consiliul local nu s-a dispus cu respectarea exigenţelor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat al Municipiului A.

 În această ordine de idei, prezintă relevanţă dispoziţiile 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998(forma în vigoare în anul 2002) ce prevăd că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

Nici în expunerea de motive, nici în avizul de legalitate la proiectul de hotărâre privind înfiinţarea D SA Bacău nu se face referire la trecerea bunurilor revendicate din domeniul public în domeniul privat al Municipiului A, ci se reiterează prevederile HG nr. 104/2002 în temeiul căreia bunurile revendicate în prezenta cauză au intrat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale Municipiul A. De asemenea, concluzia că regimul juridic al bunurilor în litigiu nu a fost modificat prin HCL nr. 40/2002 este susţinută şi de argumentul adoptării acesteia cu majoritate simpla prevăzută de art. 46 alin. 1din Legea nr. 215/2001, iar nu cu majoritatea calificată de cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie necesară pentru adoptarea unei hotărâri de consiliu local având ca obiect trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, conform prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu prevederile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, forma în vigoare la data adoptării HCL nr. 40/25.03.2002.

Faţă de cele evidenţiate, HCL nr. 40/2002 nu este aptă a produce efectele juridice pretinse de pârâtă, fiind neîntemeiată critica pârâtei potrivit căreia, în temeiul  HCL nr. 40/2002, bunurile aduse ca aport în natură la capitalul social făceau parte din domeniul privat al UAT Municipiul A.

În lipsa unei hotărâri de consiliu local de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat al Municipiului A, regimul juridic al bunurilor revendicate în prezenta cauză, stabilit prin HG nr. 104/2002, a fost menţinut, acesta neputând fi modificat decât în condiţiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998. Bunurile revendicate se bucură de caracterele dreptului de proprietate publică, inclusiv din perspectiva inalienabilităţii, astfel că bunurile în litigiu întrucât fac parte din domeniul public al UAT Municipiul A nu pot fi înstrăinate prin mijloace de drept privat, precum aportul acestora în natură la constituirea unei societăţi pe acţiuni.

De altfel, deşi pârâta invocă aportul în natură al bunurilor revendicate la constituirea D SA, Curtea a observat că în cuprinsul HCL nr. 40/2002 nu se menţionează constituirea unui astfel de aport în natură, ci se prevede doar un drept de administrare al D SA cu privire la aceste bunuri.  În acest sens sunt prevederile art. 4 alin. 2 din HCL nr. 40/2002, potrivit cărora bunurile din categoria celor prevăzute la art. 135 alin. 4 din Constituţia României(forma anterioară revizuirii), aflate în administrarea sucursalei SC T. S.A. Bacău care se reorganizează, se atribuie în administrare în condiţiile legii S.C. D SA Bacău.

Pentru identitate de argumente, nefiind respectate exigenţele art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, aprobarea Notei de solicitări nr. 9928/20.03.2002, prin art. 3 al HCL nr. 40/25.03.2002 nu este aptă a avea ca efect modificarea regimului juridic al bunurilor transmise în domeniul public al UAT Municipiul A, prin HG nr. 104/7.02.2002.

În continuare, Curtea a observat că OUG nr. 78/2002 privind asigurarea condiţiilor de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale reglementează condiţiile financiare de funcţionare a centralelor de termoficare, iar nu o modificare a regimului juridic al acestora. După cum rezultă din însuşi titlul actului normativ invocat de pârât, acesta se referă la asigurarea condiţiilor de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale, iar faptul că în cuprinsul art. 2 din OUG nr. 78/2002 s-a prevăzut că activele şi pasivele aferente centralelor termice şi electrice de termoficare, înregistrate în evidenţa contabilă la data de 31.05.2002, se preiau în evidenţele contabile ale societăţilor comerciale înregistrate nu are semnificaţia unei modificări a regimului juridic al bunurilor în litigiu.

Relevanţă prezintă aspectul că la data adoptării OUG nr. 78/2002, bunurile revendicate în prezenta cauză erau incluse în domeniul public al Municipiului A, nefiind adoptată nicio hotărâre de consiliu local prin care să se dispună trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat, conform prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998(forma în vigoare în anul 2002).

În ce priveşte bunurile revendicate, instanţa de control judiciar constată lipsa unei proceduri derulate în concordanţă cu exigenţele art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare în anul 2002), în consecinţă, preluarea în evidenţele contabile ale societăţii pârâte a activelor aferente centralelor termice şi electrice de termoficare în temeiul art. 2 din OUG nr. 78/2002  nu poate avea drept efect schimbarea regimului juridic al bunurilor. 

În consecinţă, la momentul constituirii societăţii pârâte, bunurile făceau parte din domeniul public iar nu din domeniul privat al Municipiului A fiind inalienabile, astfel că nu puteau fi aportate în natură la capitalul social al societăţii pârâte, în sensul de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu. Punerea la dispoziţie şi predarea bunurilor prevăzute ca făcând obiectul aportului nu poate avea semnificaţia transferului dreptului de proprietate din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale Municipiul A în patrimoniul societăţii nou înfiinţate, ci are semnificaţia transmiterii dreptului de administrare a bunurilor ce au continuat a face parte din domeniul public al Municipiului A.

Prevederile art. 65 din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului, nu sunt incidente în cauză având în vedere caracterul inalienabil al bunurilor aflate în proprietatea publică a unităţii administrativ teritoriale, precum şi prin raportare la prevederile art. 135 alin. 5 din Constituţia nerevizuită (ce are drept corespondent art. 136 alin. 4 din Constituţia revizuită). În considerarea dispoziţiilor anterior menţionate, bunurile proprietate publică sunt inalienabile; în condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

De altfel, în Decizia nr. 117/2014, Curtea Constituţională, constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor articolului unic pct. 1 şi pct. 9 din Legea nr. 643/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2002 privind asigurarea condiţiilor de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale, a reţinut că înlocuirea, prin articolul unic pct. 1 şi pct. 9 din Legea nr. 643/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2002 privind asigurarea condiţiilor de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale, a sintagmei "centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi a consiliilor locale" din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2002 cu sintagma "a unor centrale termice şi electrice de termoficare aflate în proprietatea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale" impietează asupra dreptului de proprietate al unităţilor administrativ-teritoriale, astfel cum este prevăzut de art. 136 din Constituţie [art. 135 din Constituţia nerevizuită], întrucât titularii dreptului de proprietate nu pot fi decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, respectiv comune, oraşe, municipii şi judeţe, iar nu consiliile locale sau consiliile judeţene, care sunt autorităţi deliberative.

Având în vedere finalitatea urmărită de legiuitor care nu poate fi prezumat ab initio că îşi exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, cât şi a principiilor constituţionale, Curtea Constituţională a evidenţiat că aceste centrale termice şi electrice de termoficare se află în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, realizându-se astfel o corelare legislativă cu prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Totodată, Curtea are în vedere că obiectul HCL nr. 81/29.042002(filele 67, 68 dosarul nr. y/180/2015 al Judecătoriei Bacău) este reprezentat de numirea reprezentanţilor Consiliului Local Bacău în organele de conducere şi de administrare ale D SA. În concordanţă cu susţinerile reclamantei, având în vedere obiectul specific al acestei HCL, precum şi aspectul adoptării acesteia cu majoritate simpla prevăzută de art. 46 alin. 1din Legea nr. 215/2001, iar nu cu majoritatea calificată de cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie necesară pentru adoptarea unei hotărâri de consiliu local având ca obiect trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, conform prevederilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, coroborate cu prevederile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 215/2001( forma în vigoare la data adoptării HCL nr. 81/29.042002), Curtea a apreciat că prin această hotărâre de consiliu local nu a fost modificat regimul juridic al bunurilor revendicate.

De altfel, art. 2 Cap. I din actul constitutiv al D SA(filele 69 şi urm. dosarul nr. y/180/2015 al Judecătoriei Bacău) prevede expres că societatea D SA Bacău este persoană juridică română înfiinţată ca urmare a prevederilor HG nr. 104/7.02.2002 prin transmiterea fără plată a Centralei Electrice de Termoficare B  din domeniul privat al statului şi din patrimoniul SC T. SA în domeniul public al municipiului A şi administrarea Consiliului Local, având forma juridică de societate pe acţiuni, cu capital integral al Consiliului Local municipal Bacău. Din cuprinsul art. 2 Cap. I din actul constitutiv al D SA rezultă cu evidenţă că bunurile revendicate, la momentul constituirii D SA Bacău făceau parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale Municipiul A.

Faţă de cele expuse, în procesul de comparare a titlurilor exhibate de părţi se impune a se acorda prevalenţă titlului evocat de reclamant reprezentat de  HG nr. 104/2002-  ce conferă efecte juridice privind apartenenţa bunurilor revendicate la domeniul public al Municipiului A -  iar nu titlurilor opuse de pârâtă, care nu sunt apte, potrivit celor mai sus expuse, a produce efectele juridice pretinse de pârâtă - de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Bacău.

Pe cale de consecinţă, în temeiul prevederilor art. 496 alin. 1C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat, recursul formulat de pârâta-reclamantă SC D S.A.(societate în faliment) împotriva considerentelor Sentinţei nr. 438/14 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. y/180/2015**.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL A, împotriva Sentinţei nr. x/14 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. y/180/2015**, Curtea a reţinut următoarele:

Încălcarea caracterul urgent al procedurii de soluţionare a litigiilor de contencios administrativ, cum este şi litigiul dedus judecăţii – conform art. 23 din Legea nr. 213/1998 ce constituie temeiul de drept avut în vedere în reţinerea competenţei sale de către Tribunalului Bacău prin Încheierea din 4.11.2016(fila 27 dosarul nr. y/180/2015* al Tribunalului Bacău) nu atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, astfel că, nu sunt întrunite condiţiile pentru a se reţine incidenţa art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. În consecinţă, încălcarea caracterului urgent al procedurii de soluţionare a litigiului în materia contenciosului administrativ nu este de natură sa atragă reformarea sentinţei recurate, partea nemulţumită putând uza eventual de alte pârghii procesual civile.

De asemenea, greşita menţionare în dispozitivul sentinţei recurate a căii de atac şi a termenului de exercitare nu comportă consecinţe în ce priveşte legalitatea/nelegalitatea soluţiei pronunţate asupra cererii de chemare în judecată şi cererii reconvenţionale. În acest sens, remediul procedural pentru greşita indicare a căii de atac este reprezentat de dispoziţiile art. 457 alin. 2 C. proc. civ.(menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege) ce au fost aplicate în această cauză, părţilor acordându-li-se posibilitatea exercitării căii de atac prevăzute de lege în materia contenciosului administrativ.

În continuare, criticile formulate de reclamantă privesc încălcarea principiului rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 Cod procedură civilă. Esența rolului activ al judecătorului în activitatea de înfăptuire a justiției constă în stabilirea situației de fapt în baza probelor administrate, aplicarea normelor de drept substanțial incidente situației de fapt respective și deducerea de efecte juridice, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pentru a stabili faptele și aplicarea corectă a dispozițiilor legale. În acest scop, judecătorul poate cere părților să prezinte explicații oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora, împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt prevăzute în cererile formulate și să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părțile se opun.

În privința rolului judecătorului în procesul civil, trebuie să se ia în considerare că, pe de o parte, prin procesul civil se urmărește, protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia, iar, pe de altă parte, asigurarea unui echilibru procesual, precum și aflarea adevărului presupun posibilitatea judecătorului de a influența cursul procesului, însă numai în anumite cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Judecătorul are facultatea, și nu obligația, ordonării unor probe din oficiu.

Îndatorirea ordonării probelor din oficiu trebuie subsumată prevederilor art. 10 Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art. 249 din același act normativ, care statuează că părțile au obligația să își probeze pretențiile și apărările, cu excepțiile prevăzute de lege. În consecinţă, criticile legate de neexercitarea rolului activ al primei instanţe ce nu a dispus din oficiu probe nu sunt în măsură să determine reformarea sentinţei recurate, părţilor litigante incumbându-le obligaţia să își probeze pretențiile și apărările, potrivit celor anterior expuse.

În ce priveşte criticile vizând încălcarea principiului disponibilităţii, Curtea are în vedere că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor litigante, conform art. 9 alin. 2 C.proc. civ., iar în temeiul art. 22 alin. 6 C. proc. civ., judecătorul este ţinut a se pronunţa cu luarea în considerare a limitelor învestirii sale.

Curtea a observat că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată a trasat cadrul procesual inclusiv din perspectiva determinării bunurilor revendicate. În acest sens, prezintă relevanţă juridică aspectul că acestea, contrar celor reţinute de prima instanţă, au fost expres determinate, fiind indicate în tabelul anexa la cererea de chemare în judecată în care se specifică expres inclusiv codul sau numărul de inventar, denumirea OCPI, nr. cadastral, nr. carte funciară (tabel filele 11-31 dosarul nr. y/180/2015 al Judecătoriei Bacău).

Contrar susţinerilor pârâtei formulate prin întâmpinarea la recursul reclamantei, Curtea a observat că în cuprinsul memoriului de recurs formulat de reclamantă, aceasta se referă la centrala de termoficare cu activele aferente, iar nu la reţeaua de termoficare, aceasta din urmă fiind menţionată în mod izolat în legătura cu critici referitoare la Anexa 3 din Legea nr. 213/1998. În consecinţă, prin recurs nu s-a modificat obiectului cererii de chemare în judecată, nerevendicându-se  reţeaua de termoficare.

Bunurile indicate în anexa la cererea de chemare în judecată sunt bunuri afectate scopului constând în furnizarea energiei termice. Prin HCL nr. 40/2002 art. 4 teza a doua,  bunurile revendicate au fost date în administrarea D S.A., cu afectaţiune specială, posesia bunurilor revendicate fiind transmisă pârâtei odată cu constituirea dreptului de administrare. Suntem în prezenţa unei forme atipice, specifice de gestiune delegată a unui serviciu public, determinate de cadrul normativ prin care s-a constituit o societate pe acţiuni, al cărei acţionar este însăşi UAT. În situaţia în care scopul afectaţiunii, respectiv furnizarea energiei termice nu mai poate fi atins, bunurile respective, cu excepţia celor casate sau indicate expres ca ne mai aflându-se în posesia pârâtei, trebuie restituite urmând a fi admisă în parte cererea de chemare în judecată.

În continuare, instanţa de control judiciar are în vedere că pârâta D S.A. a precizat expres bunurile care nu se mai află în posesia sa -  deşi sunt indicate în anexa la cererea de chemare în judecată - acestea regăsindu-se la f. 134-135 dosarul y/180/2015** al Tribunalului Bacău. Susţinerile D S.A.  sunt confirmate de adresa Termoenergie f. 136 dosarul y/180/2015** al Tribunalului Bacău şi sunt recunoscute ca atare de recurenta UAT Municipiul A, conform menţiunilor din adresa fila 163 dosarul y/180/2015** al Tribunalului Bacău.

Raportat la susţinerile coroborate ale părţilor, urmează să fie respinsă cererea de chemare în judecată cu privire la aceste bunuri. Aceeaşi va fi soluţia şi în privinţa bunurilor cu privire la care UAT Municipiul A recunoaşte că au fost casate în perioada 2014-2019 - filele 165-166 dosarul y/180/2015** al Tribunalului Bacău.

Faţă de cele expuse, apreciind că nu se mai impune analiza celorlalte critici ale reclamantei formulate în optica predării în deplină proprietate şi liniştită posesie a bunurilor revendicate, Curtea a admis recursul formulat de reclamanta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL A, împotriva Sentinţei nr. x/14 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. y/180/2015**.

A casat sentinţa recurată şi judecând cauza:

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă U.A.T. Municipiul A  în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC D S.A.(societate în faliment), prin lichidator judiciar B SPRL.

A obligat pârâta-reclamantă SC D S.A.(societate în faliment), prin lichidator judiciar B SPRL să predea în deplină proprietate şi liniştită posesie către  reclamanta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL A bunurile cuprinse în anexa la cererea de chemare în judecată (tabel filele 11-31 dosarul nr. y/180/2015 al Judecătoriei Bacău) cu excepţia bunurilor menţionate în Nota internă emisă de UAT A sub nr. 78241/17.06.2020 şi în Anexa nr. 2 la aceasta, înscrisuri aflate la dosarul nr. y/180/2015** al Tribunalului Bacău, filele 163, 165 şi 166.

Asupra recursului incident formulat de pârâta-reclamantă SC D S.A.(societate în faliment) împotriva Sentinţei nr. x/14 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. y/180/2015**, Curtea, având în vedere modul de soluţionare a cererii de chemare în judecată, urmează a analiza pe fond cererea reconvenţională, nejustificându-se, în contextul enunţat, soluţia de respingere ca rămasă fără obiect a acesteia.

Curtea a observat că finalitatea urmărită prin cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă este obligarea UAT Municipiul A la plată către D S.A. Bacău a contravalorii bunurilor revendicate, de care pârâta-reclamantă a fost evinsă.

În disonanţă cu susţinerile pârâtei-reclamante, Curtea evidenţiază ca prezentând o relevanţă deosebită împrejurarea că instanţa, potrivit celor mai anterior expuse, nu a dispus anularea unui transfer al dreptului de proprietare, ci a constatat că nu a avut loc un astfel de transfer, bunurile revendicate având regimul juridic al bunurilor din domeniul public al UAT Municipiul A.

Fără a relua considerentele avute în vedere la examinarea criticilor de nelegalitate privind soluţia pronunţată în privinţa acţiunii în revendicare, se impune a se sublinia concluzia  că,  la momentul constituirii societăţii pârâte, bunurile revendicate se aflau în domeniul public al reclamantei UAT Municipiul A, precum şi că înfiinţarea D S.A. Bacău reflectă o formă atipică, specifică de gestiune delegată a unui serviciu public, determinată de cadrul normativ prin care s-a constituit o societate pe acţiuni, al cărei acţionar este însăşi UAT.

OUG nr. 78/2002 privind asigurarea condiţiilor de funcţionare a centralelor termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale reglementează condiţiile financiare de funcţionare a centralelor de termoficare. Preluarea în evidenţele contabile ale societăţilor nou înfiinţate inclusiv a pasivelor aferente centralelor termice şi electrice de termoficare, înregistrate în evidenţa contabilă la data de 31.05.2002 s-a realizat în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 din OUG nr. 78/2002, fiind expres prevăzute de dispoziţii dintr-o ordonanţă de urgenţă a guvernului.

În consecinţă, preluarea în evidenţele contabile ale pârâtei a pasivului anterior menţionat este prevăzută expres de OUG nr. 78/2002, cadru normativ ce nu prevede acordarea de despăgubiri în sensul solicitat de pârâtă. Nu prezintă relevanţă juridică împrejurarea că înfiinţarea D SA Bacău s-a dispus prin încheierea judecătorului delegat la ORC nr. 1819/16.05.2002, deci anterior datei de 13.06.2002 când a fost publicată în Monitorul Oficial OUG nr. 78/2002, atât timp cât OUG nr. 78/2002 nu reglementează înfiinţarea D SA, ci condiţiile financiare de funcţionare a centralelor de termoficare, respectiv preluarea în evidenţele contabile ale societăţii nou înfiinţate a activelor şi pasivelor aferente centralelor termice şi electrice de termoficare.

Faţă de cele expuse, întrucât soluţia de respingere ca rămasă fără obiect a cererii reconvenţionale nu se justifică în contextul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, Curtea a admis recursul incident formulat de pârâta-reclamantă SC D S.A.(societate în faliment) împotriva Sentinţei nr. 438/14 august 2020, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. y/180/2015**, A casat sentinţa recurată şi în privinţa soluţie pronunţate asupra cererii reconvenţionale.

Judecând cererea reconvenţională, nefiind îndeplinite în cauză condiţiile obligării asociatului de a garanta contra evicţiunii prevăzute de art. 1503 C. civ. (1864), coroborat cu art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, Curtea o va respinge, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., luând în considerare soluţiile pronunţate asupra recursurilor, asistenţa juridică şi reprezentarea reclamantei-pârâte privind nu doar recursul formulat ci şi întâmpinarea la recursul adversarului procesual ce a fost admis, precum şi având în vedere activitatea de reprezentare efectiv prestată de avocat până la data de 6.10.2021(la două termen de judecată), Curtea A obligat pârâta-reclamantă SC D S.A.(societate în faliment) la plata către reclamanta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL A a sumei de 3000 lei onorariu avocaţial parţial în recurs, la care se adaugă 1210 lei cheltuieli cazare, transport, poştă efectuate anterioare datei de 6.10.2021(fila 33 vol. II dosarul Curţii de Apel Târgu-Mureş), urmând a fi solicitate pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate de reclamanta-pârâtă(onorariu avocaţial, transport cazare, diurnă) în prezentul dosar, ulterioare datei de 6.10.2021.

Domenii speta

Spete similare