Teren afectat de utilităţi publice anterior intrării în vigoare a noului Cod civil şi a Legii nr. 241/2006. Dreptul la despăgubire al proprietarului terenului aservit

Legea nr. 287/2009 privind Cod civil, rep.: art. 651, art. 621

Legea nr. 241/2006 privind serviciul de alimentare cu apă şi canalizare: art. 27 alin. 2 lit. b)

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 59

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de dreptul de trecere pentru utilităţi pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care utilităţile au fost realizate după intrarea în vigoare a noului Cod civil şi a Legii nr. 241/2006. Pentru cele realizate anterior, exercitarea de către proprietarii utilităţilor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune, decizia nr. 27 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/1/2019, fiind aplicabilă pentru identitate de rațiune.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 577 din 25 mai 2021,

rezumată de Judecător Oana Sanda Avramescu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 14.06.2017, reclamanţii A... şi B... au solicitat obligarea pârâtei C... SA Timișoara la plata unor despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a unei suprafeţe de aproximativ 135 mp. din terenul pe care îl deţin în proprietate, pentru termenul de 3 ani anteriori introducerii acţiunii şi în continuare a contravalorii folosinţei terenului ocupat de un foraj de apă aparţinând pârâtei, pe toată durata de existenţă a acestuia.

Reclamanţii au susţinut afectarea dreptului lor de proprietate şi existenţa unui drept la despăgubire decurgând din aceasta ca urmare a existenţei pe teren a unui foraj de apă aparţinând pârâtei, care ocupă 135 mp. din terenul proprietatea dumnealor.

Prin sentinţa civilă nr. 5452/11.05.2018 Judecătoria Timișoara a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă de fond a reţinut că reclamanţii şi-au întemeiat demersul judiciar pendinte pe dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 şi art. 621 Cod civil, invocând limitarea adusă dreptului de proprietate prin ocuparea terenului  cu forajul  de apă care deserveşte locuitorii localităţii.

A mai reţinut că reclamanţii sunt proprietarii terenului intravilan, teren dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2004. La data cumpărării hidroforul component al sistemului de alimentare cu apă exista deja pe acest teren, reclamanţii având cunoştinţă de existenţa acestuia.

Instanţa a reţinut că nu există o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanţilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât nu se poate reţine în cauză existenţa unei ocupări „de facto” a unui teren proprietate privată, reclamanţii dobândind pe cale convenţională şi în cunoştinţă de cauză, un teren afectat de un regim care limitează exercitarea atributelor dreptului de proprietate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţi A... şi B... .

Prin decizia civilă nr. 1479/A din data de 05 noiembrie 2020, Tribunalul Timiş a admis apelul a schimbat sentinţa apelată şi a obligat pârâta la plata unor despăgubiri reprezentând echivalent al lipsei de folosinţă a suprafeţei de 135 mp., ocupate de forajul de apă proprietatea pârâtei, atât pentru trecut cât şi pentru viitor.

A reţinut instanţa de apel că din interpretarea logico - juridică a disp. art. 621 C.civ. 2009, rezultă cu evidenţă că reclamanţilor li se cuvin despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea lor, ce este ocupat de forajul de apă aparţinând pârâtei. Astfel, potrivit acestei dispoziţii legale, proprietarul are dreptul la plata unei juste despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de reţelele edilitare, în orice împrejurare.

Iar din prevederea legală că pentru utilităţile noi despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă, reiese implicit şi faptul că proprietarii pot fi despăgubiţi şi pentru utilităţile existente.

În cauză, în apel, a fost efectuată o expertiză evaluatorie care a cuantificat lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren afectată de forajul de apă la 65 de euro anual.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtă C... S.A. Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 577 din 25 mai 2021, Curtea de apel a admis recursul, a casat hotărârea instanţei de apel şi, rejudecând, a respins apelul formulat de către reclamanţi, ca nefondat.

În motivare, Curtea a reţinut că prin intermediul demersului judiciar supus analizei, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a unei suprafeţe de aproximativ 135 mp. din imobilul situat în localitatea D... determinată prin ocuparea terenului cu forajul de apă care deserveşte locuitorii localităţii.

Decizia civilă de confirmare parțială în apel a acestei pretenții (cu consecința schimbării în parte a sentinței primei instanțe de invalidare a demersului judiciar), cu motivarea, în esență, a îndeplinirii în speță a condițiilor prevăzute de lege spre această finalitate, respectiv a exigențelor art. 651 C.civ. 2009 şi ale art. 27 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 241/2006, pe care reclamanții le-au invocat în fundamentarea pretențiilor, face obiectul cenzurii în cale de atac.

Pe calea recursului de față, prevalându-se în mod explicit de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurenta a susținut, în esență, că în mod nelegal, cu încălcarea principiului aplicării prioritare a dispozițiilor legii speciale („specialia generalibus derogant”), respectiv ale art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, s-a statuat că în cauză sunt incidente prevederile art. 651 C.civ. 2009, prevedere legală ce prezintă caracter general în raport cu prima, că în mod eronat nu s-a reținut că existenţa conductei pe terenul proprietate privată nu este urmarea unei fapte ilicite a operatorului de servicii de alimentare cu apă şi de canalizare, după cum tot în mod nelegal nu s-a reținut că reclamanții au cumpărat, pe riscul lor, un teren deja grevat de o servitute legală.

Procedând la analiza criticilor formulate, Curtea a constatat că acestea sunt apte a determina reformarea deciziei recurate, pentru considerentele ce succed:

Tribunalul a apreciat ca întemeiat demersul judiciar în despăgubire al reclamanților atât în considerarea prevederilor cu caracter special ale art. 27 alin. (2) din Legea nr. 241/2006, ce stipulează că „dreptul de trecere pentru utilităţi asupra terenurilor afectate de lucrările de execuţie, reabilitare, întreţinere şi exploatare a sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare se exercită pe toată durata existentei acestor sisteme, indiferent de titularii dreptului de proprietate, astfel: a) cu titlu gratuit, în cazul terenurilor aparţinând proprietăţii publice sau private a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale; b) cu justă despăgubire, în cazul terenurilor aparţinând unor persoane fizice sau juridice de drept privat afectate de execuţia noilor lucrări de investiţii”, cât și în considerarea prevederilor cu caracter general ale art. 621 C.civ.2009, care prevede că: „proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop. (2) Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare. (3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.”

Curtea a constatat că, într-adevăr, tribunalul a făcut o greșită aplicare a legii, cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile noi, întrucât, în realitate, în raportul juridic civil dintre părţile litigante sunt aplicabile dispoziţiile legale sub imperiul cărora s-a născut acest raport juridic, potrivit regulii „tempus regit actum”.

Conform statuărilor primei instanțe, nerăsturnate în apel, și intrate astfel în puterea lucrului judecat, reclamanții au dobândit în patrimoniu, prin cumpărare în anul 2004, terenul în litigiu deja grevat de servitutea legală supusă analizei, așadar, potrivit regulilor temporale de aplicare a legii civile, niciunul dintre temeiurile legale reținute de instanța de apel ca incidente în speță nu era în vigoare, iar Curtea nu a identificat nicio normă tranzitorie în actul normativ cu caracter special ori în cel cu caracter general care să justifice aplicarea lui și în cazul servituților legale născute anterior, ci, dimpotrivă, acestea conduc la înlăturarea lui.

Astfel, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 27 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 241/2006, în deplină concordanță cu principiului neretroactivității legii civile noi, dreptul de trecere pentru utilităţi asupra terenurilor afectate de lucrările de execuţie, reabilitare, întreţinere şi exploatare a sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare se exercită pe toată durata existentei acestor sisteme, cu justă despăgubire, în cazul terenurilor aparţinând unor persoane fizice sau juridice de drept privat afectate de execuţia noilor lucrări de investiţii. Or, pentru argumentul anterior evidențiat, reclamanții nu se încadrează în ipoteza legii speciale, dată fiind anterioritatea forajului.

În aceeași măsură, cu încălcarea acelorași reguli de drept, tribunalul a aplicat fără fundament prevederile art. 621 C.civ. 2009, aspect ce rezultă din mai multe dispoziţii legale.

În acest sens, Curtea a subliniat că dispoziţiile art. 621 sunt incluse în Capitolul III, intitulat „Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată” al Titlului II „Proprietatea privată” al Cărţii a III-a „Despre bunuri” a Codului civil.

Potrivit art. 6 alin. (2) C.civ. 2009, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Este adevărat că art. 6 alin. (6) C.civ. 2009 stabileşte că „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din (...) raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”. Însă, în măsura în care, în considerarea acestui din urmă text, care reglementează aspecte privind aplicarea în timp a legii noi, s-ar reţine incidenţa art. 621 C.civ., o astfel de concluzie ar fi una greşită, deoarece ea ar face abstracţie de dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,  potrivit cărora „dispoziţiile art. 602 - 625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia”.

De altfel, această chestiune a fost lămurită prin Decizia nr. 27 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/1/2019, aplicabil pentru identitate de rațiune, care a statuat următoarele:

„În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde indemnizaţii pentru lipsa de folosinţă numai în măsura în care capacităţile energetice au fost realizate după intrarea în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007. Pentru capacităţile energetice realizate anterior, exercitarea de către titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de către titularii licenţelor a drepturilor de uz şi de servitute se face cu titlu gratuit, potrivit dispoziţiilor speciale în vigoare la data punerii lor în funcţiune.

Titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de capacităţile energetice pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, indiferent de momentul realizării capacităţii energetice (anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii energiei electrice nr. 13/2007).

Dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, respectiv cele ale art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea nr. 123/2012 se opun ca titularii dreptului de proprietate privată afectaţi de reţelele electrice de transport ori de distribuţie existente la data intrării în vigoare a legii să obţină indemnizare pentru lipsa de folosinţă de la titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor pe care se situează respectivele capacităţi energetice, întemeiată pe această cauză”.

Potrivit considerentelor menționatei decizii, aplicabilă pentru identitate de rațiune, după cum s-a menționat, o deplină respectare a egalităţii în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică cât timp reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse de unele anterioare, deoarece reglementări succesive pot prezenta diferenţe determinate de condiţiile obiective în care au fost adoptate, fără ca aceasta să aibă semnificaţia unei discriminări.

Pe de altă parte, niciun eventual apel la dreptul comun naţional în vigoare anterior nu ar conduce la o concluzie contrară, după cum nici din perspectivă convenţională, problematica supusă dezlegării nu a primit o altă abordare.

Astfel, din perspectiva art. 480 C.civ. 1864 şi art. 44 din Constituţia României, Curtea a constatat că titularul dreptului de proprietate este îndreptăţit să exercite atributele pe care legea i le recunoaşte, însă numai în interiorul limitelor materiale şi legale, dreptul de proprietate nefiind nici nelimitat şi nici discreţionar.

Prerogativele pe care dreptul fundamental de proprietate le conferă titularului său nu sunt absolute, ci trebuie examinate prin raportare la funcţia lor în societate. Din acest motiv, restricţiile care răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă de natură a atinge însăşi substanţa dreptului.

Acceptând posibilitatea ca persoanele interesate să se considere îndreptăţite să afirme că lipsirea de deplina folosinţă a terenului amplasarea unor utilități care satisfac o cauză de interes public fără plata unei indemnizări, chiar dacă, ar fi de natură să rupă justul echilibru ce trebuie să existe între cerinţele de interes general şi imperativul apărării dreptului la proprietate privată, este de notat că în Cauza Mirela Cernea şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că o astfel de grevare a terenului proprietate privată intră sub incidenţa reglementării privind „folosirea bunurilor” în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea a subliniat că dispoziţiile naţionale, în temeiul cărora sunt luate măsuri de limitare a dreptului de proprietate privată, sunt conforme cu dreptul statelor „de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor”, enunţat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Evaluând măsura în care scopul legitim de interes general se află într-un raport de just echilibru cu imperativul apărării dreptului la proprietate privată, instanţa europeană a notat că statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile de interes general, iar caracterul proporţional al afectării dreptului a fost apreciat prin raportare la existenţa unor garanţii de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului şi impactul său nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.

Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că legile naţionale conţin asemenea garanţii, condiţionând exercitarea dreptului de uz şi de servitute de respectarea principiilor echităţii şi minimei afectări a dreptului de proprietate.

Mai mult, a apreciat că, şi dacă legiuitorul intern optează pentru soluţia gratuităţii exercitării drepturilor de uz şi de servitute, proprietarii afectaţi nu se află în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiţi pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizaţiilor în exercitarea drepturilor lor de uz şi de servitute.

Este, așadar, de făcut distincție între indemnizaţia pentru lipsa de folosinţă (sferă în care se încadrează pretenția reclamanților), susceptibilă de acordare numai în măsura în care utilitățile au fost realizate după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv a Codului civil din 2009 și despăgubirile pentru prejudiciile cauzate de titularii autorizaţiilor de înfiinţare şi de titularii licenţelor, în exercitarea drepturilor de uz şi de servitute, susceptibile de acordare indiferent de momentul realizării.

Domenii speta

Spete similare