Clauze abuzive – Legea nr. 193/2000. Criticile privind comisionul de administrare și comisionul de procesare cuprinse la art. 3.5 și 3.7 din contractul de credit sunt neîntemeiate.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 21.04.2020 sub numărul 11706/299/2019, reclamantul PV a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R. S.A., pronunţarea unei hotărâri prin care:

1)să se constate caracterul  nul  absolut  şi  abuziv  al  clauzelor contractuale ale art. 3.5 (comision de administrare) şi art. 3.7 (comision de procesare) prevăzute în Contractul de credit nr. RF09045787127/11.08.2008;

2)să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor nule şi abuzive, actualizate cu dobânda legală;

3)să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat reclamantul că la data de 11.08.2008 a încheiat cu pârâta Contractul de credit nr. RF09045787127, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 36.050 lei, pentru o perioadă de 120 de luni.

A menţionat reclamantul că are calitate de consumator, în timp ce pârâta este profesionist şi că în cadrul contractului de credit încheiat au fost inserate o serie de clauze abuzive.

Referitor la comisionul de procesare în cuantum de 1.050 lei, a precizat că perceperea comisionului nu a fost  justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu s-au menţionat care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

De asemenea, acest comision este abuziv întrucât a fost calculat raportat la cuantumul creditului, şi nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile  în  care aceste  contracte  sunt  preformulate,  pentru  fiecare  tip  de  credit). Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de procesare cade în sarcina băncii. Din modul de formulare a clauzelor contractuale rezultă că acesta nu a fost negociat.

Totodată, a precizat că, având în vedere că scopul preluării unui astfel de comision de procesare nu este specificat în mod concret şi dat fiind faptul că acesta se plăteşte de către consumator, fără a beneficia de o prestaţie corelativă din partea băncii, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În privinţa comisionului de administrare, a precizat că nu se justifică, în raport cu natura activităţii prestate de bancă, calcularea comisionului perceput lunar prin aplicarea unui procent din valoarea iniţială a creditului. Pârâta nu poate dovedi că activitatea de monitorizare presupune operaţiuni specifice în funcţie de valoarea creditului şi nici un alt argument pentru care valoarea comisionului să nu fie forfetară, ci raportată la suma creditată.

Din acest punct de vedere, perceperea unui comision lunar, cu o valoare ridicată, nejustificată în ceea ce priveşte modalitatea de calcul, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamantului, fiindu-i lezate interesele patrimoniale, prin executarea acestei obligaţii care, în concret, majorează rata lunară. A mai învederat că plata acestui comision nu a fost negociată, iar neraportarea acestui comision la soldul creditului nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, a cărei disimulare echivalează cu un dol.

În drept, a invocat Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, Art. 15 din Constituţia României, Art. 194 şi urm. Noul Cod de Procedura Civilă, Art. 480, 992 Vechiul Cod Civil, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

La data de 21.07.2020, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În motivare, a precizat că cele două clauze contestate privesc obiectul şi preţul contractului, fiind clar indicate, astfel că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor contractuale, pârâta a precizat că nu este vorba despre un contract standard, ale cărei clauze nu pot fi modificate, ci despre un contract cu clauze preformulate, în raport de care pot fi acordate şi derogări, la solicitarea clientului. A arătat că premisa negocierii este solicitarea acesteia de către client, întrucât banca nu are interesul de a-şi negocia propria ofertă. A arătat că buna-credinţă se prezumă şi că reaua-credinţă trebuia dovedită, afirmând că nu a existat rea-credinţă nici în modul de redactare şi nici în modul de executare a clauzelor invocate ca fiind abuzive.

Referitor la clauza referitoare la încasarea comisionului de procesare, a învederat că în cuprinsul contractului se menţionează, în mod clar, suma percepută cu acest titlu, precum şi modul de calcul al acesteia, fiind indicat atât în cuantum procentual, cât şi în cuantum fix. A menţionat că, prin costurile aferente procesului de creditare, se numără cele derivând din etapa de informare client, etapa de întocmire a dosarului de daună, etapa de analiză şi decizie, etapa de semnare a contractelor, etapa de acordare a creditului.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, a arătat că acesta reprezintă o contraprestaţie pentru monitorizarea de către bancă a utilizării şi rambursării creditului, fiind distinct de dobândă. A învederat că această clauză a fost exprimată într-un limbaj clar, inteligibil.

În drept, a invocat prevederile art. 205 C. proc. civ., Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Sub aspect probatoriu, instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine că:

În fapt, între părţile prezentului litigiu a fost încheiat contractul de credit nr. RF09045787127/11.08.2008, în temeiul căruia pârâta a acordat reclamantului un împrumut în cuantum de 36.050 lei, pentru o perioadă de 120 luni.

În drept, având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi născute în baza acestui contract sunt guvernate de Codul civil din 1864 şi de Codul comercial - în vigoare la momentul naşterii obligaţiilor, astfel cum rezultă din art. 6 alin. (2) din Codul civil din 2009 şi art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 „(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituită în asociaţii care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale industriale sau de producţie, artizanale sau liberale. (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori literale, cât şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acestuia”.

Pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică  autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamantul este consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scopuri personale.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din această lege stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. 

 O primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca o clauză să fie abuzivă este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu partea contractantă. Alineatul. (2) al art. 4 din Legea nr.193/2000 defineşte noţiunea de clauză ce nu a fost direct negociată, în sensul că aceasta este inserată în contract fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Cea de-a doua condiţie esenţială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin aceasta înţelegându-se că unul din contractanţi dobândeşte un avantaj nejustificat faţă de situaţia celeilalte părţi.

În fine, cu privire la cea de-a treia cerinţă, aceasta se referă la caracterul contrar bunei credinţe al clauzei; cu alte cuvinte, această cerinţă vizează  comportamentul neloaial al co-contractantului. 

De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr.193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează și în funcție de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului precum şi de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preț-calitate, de produsele şi serviciile oferite în schimb. 

Trebuie observat că, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, in măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze, se poate remarca că nici legea naţională şi nici Directiva 93/13 nu exclud, de plano, de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului sau caracterul adecvat al preţului / remuneraţiei, fiind reglementată cu titlu de excepţie posibilitatea analizării acestora în situaţia în care acestea nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte contractul de credit analizat în cauză, instanţa stabileşte că acesta reprezintă contract de adeziune, lipsind posibilitatea consumatorului de a negocia clauzele care reglementează desfăşurarea relaţiilor contractuale, acestea fiind preformulate de către bancă.

Aducerea la cunoştinţa clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului. De asemenea, posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii oferite de bancă nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu (credit cu dobândă fixă sau credit cu dobândă variabilă) există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.

De altfel, pârâta nu a depus la dosar corespondenţa specifică unei negocieri anterioare încheierii contractelor sau contracte încheiate cu alţi clienţi, în aceeaşi perioadă, şi care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamant.

În acest sens, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce nu  s-a întâmplat în cauză.

Astfel, observând convenţia de credit intervenită între reclamant şi pârâtă, este evident ca aceasta cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutatul să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau înlătura, forma convenţiei fiindu-i impusă de către bancă.

În continuare, instanţa va analiza cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, caracterul contrar bunei-credinţe al clauzei, precum şi caracterul inteligibil şi clar al modului de formulare a clauzei, prin raportare la fiecare dintre prevederile contractuale identificate de către reclamant, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ca fiind abuzive.

Cu prioritate, instanța reţine că poate analiza clauzele ce instituie comisioane datorate de consumator, deoarece nu fac parte din obiectul principal al contractului. În cazul contractelor de credit bancar, obiectul principal al contractului este limitat la obligaţia de restituire a creditului şi de plată a dobânzii şi / sau penalităţilor prevăzute în contract pentru nerespectarea scadenţei.

Având în vedere cele statuate de CJUE din cauza Matei, prin care se aduc explicații suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noțiunea de „obiect principal al contractului”, instanţa reţine că, într-adevăr, clauzele ce reglementează comisioanele nu pot fi incluse în noţiunea de obiect al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de prestaţii cu caracter accesoriu. Prestaţia esenţială şi, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit sunt reprezentate de suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului. Comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de „obiect principal al contractului”.

Cu privire la comisionul de procesare, se reţine că, potrivit art. 3.7 raportat la art. 1.1 lit. b) rap. la din Contractul de credit nr. RF09045787127 din 11.08.2008: pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 3%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1.lit. a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului / suma de 1.050 lei va fi utilizată pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza contractului de credit.

Cu privire la comisionul de administrare, se reţine că, potrivit art. 3.5  din contractul de credit, pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/a rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror altor obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,33% ce se calculează prin aplicarea procentului la valoarea iniţială a creditului.

Criticile privind comisionul de administrare și comisionul de procesare cuprinse la art. 3.5 și 3.7 din contractul de credit sunt neîntemeiate.

Instanţa reține că doar condiția lipsei negocierii este îndeplinită, nu însă și restul condițiilor cumulative pentru a declara aceste comisioane drept abuzive.

După cum rezultă din convenţia de credit, în concret, comisioanele sunt stipulate în mod clar, rezultând la o simplă citire modul în care sunt percepute, efectele asupra obligațiilor de plată, dar chiar scopul perceperii - serviciile prestate în schimbul acestora. Nu există o obligație legală în sensul includerii în contract a definirii tuturor comisioanelor, nici a motivelor detaliate  pentru care acestea sunt percepute, mai ales în situația în care concluziile privind scopul și contraprestația se impun cu evidență, cum este cazul în speță. De altfel, în cauza C 621/17 CJUE a statuat că „articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.”

Cât privește dezechilibrul, se reține, așa cum a subliniat și Curtea de justiției a Uniunii Europene (Constructora Principado.SA împotriva Jose Ignacio), că această noțiune nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului și costurile puse în sarcina consumatorului. Un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplu fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorului în calitate de parte la contractul în cauză, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzute de normele naționale.

În speţă nu există un dezechilibru semnificativ, contractul precizând clar modul de calcul, scopul perceperii comisioanelor rezultând din chiar din denumirea comisioanelor (sensul cuvintelor fiind cel din limbajul comun), clauzele au fost prezentate distinct consumatorului, acesta a putut prevedea exact cuantumul sumei percepute, nefiind pus în situația de a nu înțelege consecințele juridice ale clauzelor contractuale. Dezechilibrul nu ține de aspecte financiare, ci de exercițiul drepturilor.

Deşi reclamantul afirmă că nu se justifică perceperea comisioanelor procentual, raportat la suma împrumutată (valoarea iniţială a creditului), iar nu la soldul acestuia (pentru comisionul de administrare), trebuie analizat dacă suma rezultată prin calculul procentual determină, în defavoarea consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, perceperea unui comision de procesare de 1.050 lei (o singură dată, la tragerea creditului), respectiv a unui comision lunar de administrare de 118,97 lei nu cauzează un dezechilibru semnificativ, faţă de contraprestaţia corelativă a băncii. Stabilirea valorii comisionului de administrare prin raportare la cuantumul sumei împrumutate, iar nu la suma rămasă de rambursat nu constituie un element concludent pentru a reține producerea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, de vreme ce conținutul activității prestate de bancă în schimbul acestuia nu se restrânge pe măsură ce împrumutul este rambursat.

Suma achitată de reclamant cu titlu de comision de procesare / administrare nu reprezintă o dobândă mascată şi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceste comisioane reprezentând preţul pe care împrumutatul îl plăteşte pentru serviciile prestate de bancă în legătură cu procesarea cererii de credit / administrarea contului de credit şi încasarea ratelor lunare. Comisionul de procesare a fost perceput pentru amortizarea costurilor pe care banca le suportă pentru procesarea / acordarea creditului (exemplificativ: cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și a serviciilor interne, întocmirea dosarului de credit).  Operațiunile de acordare a creditului nu ar fi fost executate de bancă dacă nu ar fi fost formulată cererea de creditare. Comisionul de administrare a fost perceput pentru supervizarea, monitorizarea lunară de către bancă a restituirii împrumutului acordat şi a îndeplinirii celorlalte obligaţii contractuale de către consumator.

Nu se poate reţine că perceperea comisionului de administrare de către pârâtă este contrară cerinţei bunei-credinţe, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantului în sensul că stabilirea în mod distinct a obligaţiei de plată a comisionului de administrare s-a realizat prin manopere dolosive sau prin disimularea cuantumului real al dobânzii curente.

O asemenea afirmaţie este contrazisă de conţinutul graficului de rambursare, care arată dobânda lunară şi comisioanele, astfel încât orice consumator care ar fi acordat o minimă atenţie contractului încheiat putea cunoaşte valoarea reală a costului anual pe care îl presupune creditul acordat.

Instanţa reţine că pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi, ceea ce nu este cazul. Contractul de credit încheiat cu reclamantul prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de clauza privind perceperea comisionului de procesare / administrare, dar şi obligaţia acesteia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorului sume considerabile, ce urmează a fi restituite într-un interval lung de timp. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi de îndată o sumă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Astfel, în speță, condiția dezechilibrului nu există, în contextul factual reținut nefiind decelate atingeri suficient de grave aduse situației juridice a reclamantului, pe cale de consecință nici existenţa relei-credințe sau a unor manopere dolosive din partea pârâtei.

De asemenea, se impune precizarea faptului că O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidentă în speţă, contractul de credit fiind încheiat anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe. Art. 95 din OUG nr. 50/2010 stabileşte că prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.

În consecinţă, apreciind că cele două clauze privind comisionul de procesare a cererii de credit şi comisionul de administrare nu au caracter abuziv, instanţa urmează a respinge, ca neîntemeiate, petitele ce le vizează, inclusiv petitul accesoriu privind restituirea acestor comisioane şi a dobânzii legale aferente.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., faţă de soluţia asupra cererii de chemare în judecată şi de culpa procesuală ce incumbă reclamantului, soluţia de respingere se extinde şi cu privire la capătul accesoriu având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare