Constatare nulitate act juridic - clauze abuzive

Prin  cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11.08.2020 sub numărul  1386/310/2020 reclamanții R.M.M.A, R.M.I.S au  solicitat ca prin care hotărârea ce se va pronunţa:

1. Să se constate nulitatea absoluta, consecința a caracterului abuziv a clauzelor contractuale stipulate in contractul de credit bancar ipotecar nr.HL17049 încheiat cu Bancpost S.A. - Sucursala Brașov la data de 03.03.2008, a Actului Adițional nr. 1/15.09.2010; act adițional nr.2/06.10.2011, Actul Adițional nr.3/16.01.2013, Actul Adițional nr.4/05.03.2014 si sa dispuneți anularea acestora, după cum urmează:

a)Clauzele privind dobanda variabila si posibilitatea băncii de a modifica in mod unilateral aceasta dobanda si comisioanele bancare prevăzute in art. 4.1,4.3,4.5 - 4.11 din contractul de credit bancar ipotecar nr.HLl7049/03.03.2008, in art. 2.1 si 2.10 din condiții generale de creditare Anexa la contract; Actul Adițional nr. 1/15.09.2010 art.1.1 - 1.4; Actul Adițional nr. 2/06.10.2011 art.III .1-3; art.2 2.1-2 2.3 din Condițiile speciale de creditare aferente actului adițional ; Act Adițional nr.3/16.01.2013 art.III 1 - 3 si 6, art.III pct.8 - 13 condiții generale de creditare; art. 2 2.1 -2.3 - condiții speciale de creditare; Actul Adițional nr.4/5.03.2014 art.III 2 si 3, art.III 8-13 din condițiile generale de creditare si art.2.1 (ii) - condiții speciale de creditare.

b)Clauzele privind dobanda penalizatoare, respectiv art.4.1 si urm. inclusiv art.4.10 si art.9.1 din contractul bancar ipotecar nr. HL 17049/03.03.2008, art. 1 - 1.5 din actul adițional nr. 1/15.09.2010; art.III.7 din actul adițional nr. 2/06.10.2011 si art.2-2.4 din condiții speciale de creditare aferente actului adițional; Actul adițional nr.3/16.01.2013 art.III.7 - condiții generale de creditare -, art.2.2.4 - condiții speciale de creditare aferente actului adițional -; art.III.7 - condiții generale de creditare Act Adițional nr.4/05.03.2014 si art.2.4 - condiții speciale de creditare aferente actului adițional.

c) Clauzele privind comisionul de acordare a creditului si de administrare a creditului prevăzute in art.4.1, 4.6-4.11 din contractul de credit ipotecar HL 17049/03.03.2008, art. 1.6 - 1.9 din actul adițional nr, 1/15.09.2010 si art. III .8 - 13, art.VI 1.2(2) si 1.2.(3) din actul adițional nr. 2/06.10.2011 si art.2 2.5, art.2 2.5.4 - condiții speciale de creditare aferente actului adițional; art.III.8 si art.III.l 1 din Actul adițional nr.3/16.01.2013 - condiții generale de creditare art.2.5.4 - condiții speciale de creditare aferente actului adițional art.III.l 1 - condiții generale de creditare - din Actul adițional nr.4/05.03.2014, art.2.5.4 - condiții speciale de creditare aferente actului adițional.

2. Să se constate  caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzei de risc valutar de la art. 5.1 -5.11 din contractul de credit ipotecar HL 17049/03.03.2008; art.II pct.3 si 5; art.VI pct. 1.2(2) si 1.2(3) din actul adițional nr.2/06.10.2011, precum si art.2 2.5.5, 2.6.1 -2.6.2 din condițiile speciale de creditare anexa la actul adițional; art.2.6 si 3.1 din Actul adițional nr.3/16.01.2013 - condiții speciale de creditare art.2.6 din Actul Adițional nr.4/05.03.2014 - condiții speciale de creditare si art.III. 12 - condiții generale de creditare aferente actului adițional -, si in consecința, sa dispuneți stabilizarea (inghetarea)cursului de schimb chf/lei la valoara de la momentul semnării contractului de credit ipotecar ( 1 chf/ 2,38 lei), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit si sa obligați paratele la restituirea diferentelor incasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului;

3. Să fie obligate paratele sa  restituie - fiecare dintre ele pentru perioadele in care au/ au avut calitatea de creditoare - sumele reținute in baza clauzelor abuzive a căror nulitate absoluta o solicitam;

4. Să fie obligate paratele la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate in plus, in baza clauzelor abuzive menționate calculata pentru sumele ce urmeaza a fi restituite de la data plătii lor si pana la data achitării efective a debitului;

5. Să fie obligate paratele la plata cheltuielilor de judecata, ocazitionate de soluționarea acestei cauze, in baza art.453 NCP.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au încheiat cu BANCPOST S.A. Contractul de credit ipotecar nr.HL 17049 la data de 03.03.2008 ( Anexa 1), am garantat cu ipoteca pentru împrumutul de 46800 CHF, echivalentul a 29.644,85 euro, adica 176047,56 lei calculat la cursul BNR din ziua acordării creditului ( 3,7617 lei/1 euro), cu imobilul situat in orașul Comarnic, str.Republicii, nr.l 10, Bl.l, et.3, apt.nr.14, jud.Prahova, cu nr.cadastral 951-CI-U14, înscris in cartea funciara a localității Comarnic sub nr.4106 , in favoarea BANCPOST S.A. - Sucursala Brașov. Ulterior, au fost încheiate: Actul Adițional nr.l din 15.09.2010 ( Anexa 2), in care apare S.C.Bancpost S.A. in calitate de „Creditor ipotecar inițial” denumit in przentul contract „Creditor inițial” si EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. din Olanda in calitate de „Creditor ipotecar actual” denumit in continuare „Creditor”.

S-a menţionat că nu le-a fost adus la cunoștința în nici un fel faptul ca s-ar fi cesionat contractul de credit ipotecar.

În data de 06 octombrie 2011 a fost încheiat Actul Adițional nr.2 (Anexa 3) la contractul de credit ipotecar. In acest act adițional, apare in calitate de „creditor ipotecar” S.C.Bancpost S.A., iar EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. din Olanda nu mai apare in nici un fel si nici nu se menționează modalitatea prin care S.C.Bancpost S.A. este din nou „creditor ipotecar”.

În data de 16 ian.2013 a fost încheiat Actul Adițional nr.3 (Anexa 4) la contractul de credit, iar ulterior, in data de 05.03.2014 a fost încheiat Actul Adițional nr.4 (Anexa 5) Ia contractul de creditare, in ambele acte adiționale S.C.Bancpost S.A a fost menționata ca avand calitatea de „creditor ipotecar”.

Nu li s-a adus la cunoștința si nu au înțeles niciodată de ce si cum EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. din Olanda a avut la un moment dat (actul adițional nr.l) calitatea de „Creditor ipotecar actual”.

Urmare crizei economice, atât subsemnatei, cat si soțului meu ni s-au diminuat excesiv veniturile si drept urmare, am avut mari dificultăți in rambursarea creditului.

Totodată, fluctuația monetara datorita creșterii cursului francilor elvețieni intr-un asemenea mod, a condus la dublarea - triplarea ratei lunare inițiale, astfel ca in anul 2016 am fost nevoiți sa procedam la darea in plata a imobilului ipotecat, acțiune care ne-a fost respinsa.

De asemenea, va învederez faptul ca acest contract de credit ipotecar a fost un contract nenegociat, noi in calitate de consumatori neputând influenta in nici un fel clauzele contractuale. Singura posibilitate a fost aceea de a accepta sau nu clauzele contractuale in integralitatea lor.

Potrivit normelor legale cauza este obiectivul urmărit la încheierea unui contract. Conform art.966 C.civ. cauza trebuie sa fie licita si morala, conținutul acestei cerințe fiind precizat de art.968 Cod civ. potrivit căruia cauza este ilicită când este prohibita de legi, este contrara bunelor moravuri si ordinii publice. Sancțiunea in acest caz este nulitate absoluta, care poate fi invocata oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea in declararea nulității absolute fiind imprescriptibila.

În materia contractelor de consum, legiuitorul național si cel european a urmărit in anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, conferind instanței de judecata posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-1 anula in măsură in care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.

În practica judiciara s-a arătat ca o intervenție din partea instanței nu este de natura sa înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art.969 alin. 1 Cod civil, întrucât libertatea contractuala nu este identica cu una absoluta sau discreționara de a contracta. Un contract are putere de lege intre părți, întrucât este prezumat a fi dominat de buna - credința si utilitate pentru părțile contractante.

Forța juridica deplina este recunoscuta numai acelor convenții care nu intra in conflict cu principiul constituțional al bunei - credințe si cu bunele moravuri. In caz contrar, el nu poate fi opus pârților, terților sau instanței de judecata.

Mai mult decât atât, nu trebuie omis faptul ca art.969 Cod civil nu are o existenta de sine stătătoare in ansamblul dispozițiilor Codului Civil, ci el este inseparabil de art.970 alin, 1 Cod civil, executarea cu buna - credința a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea pârților numai in măsură in care niciuna dintre acestea nu ignora sau încalcă cu buna știință îndatoririle care ii revin, potrivit asumării si executării cu buna - credința a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat si interpretat in strânsă legătură cu solidarismul contractual, deoarece esența contractului este alcătuită nu numai din voința pârților contractante, ci si din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit in mod expres competenta instanței de judecata de a constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Interpretând aceasta directiva, Curtea de Justiție a Comunității Europene a stabilit in cauza Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului national dreptul de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei cauze contractuale in măsură in care este investit cu formularea unei cereri Întemeiate pe ea. întrucât un asemenea examen presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de cele doua parti care şi-a produs integral sau partial efectele, este neîndoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului sau de către instanța de judecata.

In consecința, in concordanta cu jurisprudenta Curții de Justiție a Uniunii Europene care, potrivit dispozițiilor constituționale si ale Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeana, este obligatorie pentru instanțele romanești, exista un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, sa nu-si producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule.

Condițiile pentru a fi catalogata o clauza ca abuziva rezulta din interpretarea Directivei 93/13, respectiv Legea nr.193/2000. Astfel:

Prima clauza invocata in petitul acțiunii este cea prevăzută in art. 4.1 si art.4.3 si urm. din contractul de credit ipotecar nr.HL17049 Încheiat cu Bancpost S.A. - Sucursala Brașov la data de 03.03.2008, deoarece da dreptul băncii de a revizui in mod unilateral nivelul dobânzii si al comisioanelor.

Se poate constata un dezechilibru evident intre drepturile si obligațiile pârților contractante in detrimentul nostru si in afara noțiunii de buna-credință, deoarece banca putea modifica rata lunara, fără ca in contract sa fie indicat vreun motiv pentru care aceasta modificare ar fi necesara.

Anexa la Legea nr.193/2000 arata cu caracter exemplificativ prevederile contractuale care au un caracter abuziv, printre acesta fiind si cea care da dreptul comerciantului de a modifica in mod unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat in contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

In practica judiciară s-a arătat ca o atare clauza ridica probleme sub aspectul echilibrului contractual, in sensul ca oferă băncii dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rata sa fie negociata cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.

Conform art.l lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva, cu condiția ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv întemeiat, prevăzut in contract si, totodată, cu condiția informării imediate a clientului care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Pentru a retine stipularea in contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesara prezentarea unei situații clare, care sa confere in mod corespunzător clientului posibilitatea de a cunoaște de la început ca, daca acea situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Doar astfel opțiunea de a contracta este libera, perfect conștienta si cu reprezentarea corecta a consecințelor actului juridic pe care il va semna.

Totodată, motivul trebuie sa fie suficient de clar arătat ca, in eventualitatea unui litigiu in legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătoreasca sa aiba posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat si eficient pentru a conchide in sensul existentei sau inexistentei situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Așa cum un act normativ trebuie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel, o clauza contractuala trebuie sa fie formulata încât consumatorul sa poată anticipa ca, daca o anumita situație intervine, o anumita consecința se produce, atât timp cat convenția reprezintă legea părților. Pentru ca o clauza sa nu fie abuziva, ar trebui ca in urma revizuirii ratei dobânzii, clientul sa aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este prevăzută in acest contract, fiind in mod vădit o prestație disproporționata.

Prin necircumstanțiere in nici un mod a elementelor ce-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, clauza este de natura sa ii prejudicieze pe consumatori.

Pe de alta parte, după modul de formulare, clauza privind majorarea dobânzii face ca ea sa fie interpretata doar in favoarea băncii, servind doar interesele acesteia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este sau nu judicios dispusa si daca este necesara si proporționala cu scopul urmărit.

Va supunem atenției faptul ca, deși indicele ROBOR a scăzut începând cu luna ianuarie 2009, dobânda impusa de banca a fost tot mai mare.

In ceea ce privește dobânda penalizatoare, prin art. 4.1 si urm. - conform articolelor inserate la pct.b) din pititul acțiunii - din contractul de credit s-a stabilit o dobânda majorata pe an fata de dobânda prevăzută la pct.(4.1).

Prin actele adiționale subsecvente - atât la condițiile generale , cat si la condiții speciale de creditare, s-a arătat ca dobânda penalizatoare se calculează pentru fiecare zi de întârziere prin adăugarea unui procent plătită lunar de împrumutat.

In accepțiunea noastră, calculul unei dobânzi majorata cu puncte procentuale dând-o dobânda variabila lăsată la discreția băncii atrage nulitatea clauzei pentru argumentele expuse anterior. Astfel, anularea clauzelor privind dobânda variabila, va atrage, pe cale de consecința, nulitatea clauzelor privind dobânda penalizatoare care se calculează in funcție de dobânda variabila.

Dobânda de baza este de fapt plata pentru lipsa banilor, iar dobânda penalizatoare este dobânda pentru lipa banilor peste termenul de scadenta, însă aceasta trebuie sa aibă un caracter echitabil, in caz contrar fiind abuziva.

In conformitate cu pct. 1 lit.i) din Lista anexa a Legii nr. 193/2000, este abuziva acea clauza prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporționat de mari in cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianți.

O dobândă penalizatoare care se calculează pe fiecare zi de întârziere exclude orice echilibru contractual. In plus, clauzele privind dobânda penalizatoare, așa cum am arătat, nu au fost negociate, fiind nevoiți a o accepta, astfel, aflându-ne in situația de a nu putea reeșalona creditul acordat.

Destul de tardiv a intervenit si statul roman care, prin art.53 din OUG 52/2016 privind contractele de credit, a stipulat ca rata dobânzii penalizatoare se calculează pe baza de procent fix ce nu poate fi mai mare de trei puncte procentuale, care se adaugă la rata dobânzii curente si se aplica la principalul restant.

Este adevărat ca textul de lege nu este aplicabil, însă, intrarea sa in vigoare vine ca o măsură de protecție a consumatorilor in considerarea faptului ca dobânzile penalizatoare impuse de bănci si celelalte entități erau deosebit de împovărătoare pentru consumatori.

Raportând aceste considerații teoretice la ratele dobânzii penalizatoare, rezulta foarte limpede ca aceasta este o clauza disproporționata care împovărează in mod nejustificat consumatorul si nu este de natura a reflecta prejudiciile băncii, rezultând din nerambursarea la scadenta a creditului.

In privința celor doua comisioane, va rugam sa observați ca nici nu sunt definite si nici nu se arata care este contraprestația băncii. Mai mult decât atat, exista un comision de administrare a contului, astfel încât comisionul de administrare a creditului nu se știe ce reprezintă.

Clauza privind comisionul de acordare este abuziva, neputând fi considerata ca făcând parte din cheltuielile aferente documentației de credit, nefăcând nicio trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului, astfel nefiind prețul vreunei prestații din partea băncii.

Atât comisionul de acordare, cat si comisionul de administrare au un singur scop: sa disimuleze un procent important de dobânda, o dobânda mascata prin intermediul căreia s-au mărit intr-un mod artificial costurile creditului.

Disimularea unei parți a dobânzii sub denumirea de comision reprezintă o practica frecventa a băncilor si o dovada deplina a relei-credințe a acesteia.

Pe de alta parte, comisionul nu poate fi considerat un preț al banilor, deoarece prețul banilor este dobânda. Daca acest comision ar fi considerat un preț al banilor, prezumția de caracter abuziv ar fi si mai puternica, deoarece pentru aceeași prestație/serviciu banca încasează doua preturi.

Niciuna dintre aceste clauze nu sunt clare, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestor comisioane, fără a avea posibilitatea cunoașterii motivelor perceperii lor, iar instanța de a aprecia asupra temeiniciei lor, înlăturând caracteristicile sus-menționate. Nefiind definit, nu a fost nici justificata in vreun fel perceperea acestui comision.

Pe de alta parte, aceste comisioane nu au fost negociate intre parți, negocierea unui contract nerezumându-se la „luarea la cunoștința” a existentei comisionului. In realitate, la încheierea contractului, comisionul de acordare a fost impus, condiționând de plata acestuia acordarea definitiva a creditului.

Faptul ca reclamanții au avut cunoștința despre perceperea celor doua comisioane nu echivalează cu o negociere directa in sensul legii, in condițiile in care nu am avut puterea de a schimba sau de a exclude încasarea lor.

Legislația aplicabila se regăsește in art.4 alin.3 ultima teza din Legea 193/2000 in care se prevede ca daca un comerciant pretinde ca o clauza standard a fost negociata este de datoria acestuia sa prezinte probele relevante in dovedirea acestui aspect, legea instituind o prezumție relativa a caracterului abuziv al clauzelor in cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada făcută de profesionist a caracterului negociat al contractului.

Convenția de credit dintre parți este un act juridic care are caracterul unui contract de adeziune prin raportare la modalitatea de exprimare a voinței pârților din același motiv, anume ca aceste clauze nu au fost negociate cu subsemnatii. Motivul pentru care nu se poate considera ca actul juridic încheiat intre pârți reprezintă un contract negociat este dat de faptul ca părțile, într-un astfel de contract, discuta si negociază toate clauzele, fără ca in din exteriorul voinței lor sa li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuala. Pe o poziție diametral opusa se regăsește contractul de adeziune, un act juridic redactat in întregime numai de către una din părțile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Realitatea românească este ca in momentul de fata contractele de credit sunt contracte pre - formulate, in baza unui model care se impune băncii romanești — subsidiara a unei bănci străine, care, in calitate de societate dominanta își impune voința, interesul si strategia in contractele băncii cu terții prin instrumentalizarea acesteia in vederea atingerii propriilor scopuri. Voința băncii romanești - subsidiara a băncii străine, nu este decât aparent voința sa, iar interesul sau in contract este subsumat interesului general al grupului de societăți din care face parte banca românească. Însuși contractul este importat din sistemul informatic al băncii unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract; sistemul informatic al băncii lașa in mod voit spatii goale in zona numelui si a altor date de identificare ale clientului, in zona dobânzii si in zona garanțiilor suplimentare, in rest toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat in sistemul informatic al băncii; cel care vinde creditul nu poate modifica acest contract - tip si, in consecința nu poate negocia contractul cu clientul. In acest fel, voința clientului se rezuma la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind de a alege intre diferitele tipuri standard de contracte, opțiune care este si ea controlata de banca, deoarece aceasta este cea care stabilește ratingul clientului, elemente in funcție de care, după analiza dosarului, aceasta indica clientului tipul de credit in care se incadreaza. Aceasta realitate este una de notorietate publica, ea fiind denunțata de aproape toti clientii care sunt sau au fost in litigiu cu băncile si preluat in mass - media.

Acesta este motivul pentru care operează prezumția de clauza abuziva, iar aceasta prezumție poate fi înlăturată, așa cum s-a apreciat in literatura de specialitate, doar prin dovada scrisa, făcută de banca a caracterului negociat al contractului, si nu doar a unuia sau a altuia dintre detaliile acestuia - art.4 alin.3 teza a doua : daca un comerciant pretinde ca o clauza standard pre formulată a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens, așadar proba nu se poate face nici cu martori, nici cu interogatoriul si, cu atat mai puțin cu expertiza, căci acestea nu sunt probe prezentate de banca, ci provocate de banca.

Nu in ultimul rând, au apreciat reclamanții ca aceste comisioane nu pot fi incluse sub nicio forma in prețul contractului. Denumirea celor doua comisioane coroborata cu lipsa motivelor care stau la baza perceperii lor este in totala contradicție cu noțiunea de preț, definit ca prestație oferita in schimbul transferării proprietății asupra bunului. Aceste comisioane nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda perceputa.

In cazul de fata, parata nu a indicat si nu a făcut dovada unei contraprestații sau unui cost căruia sa ii corespunda aceasta plata. Faptul ca acest comision nu este aleatoriu nu este de natura a justifica perceperea acestuia, aceasta, cu atât mai mult cu cat in contractele analizate au fost inserate mai multe clauze care au ca scop tocmai acoperirea riscului pe care il implica un contract de credit. Instanța apreciază ca situația fiecărui consumator, invocat de către intimata in vederea justificării acestor clauze, este un element care a mai fost analizat de banca cu ocazia acordării creditului si cuantumului sumei, precum si cu ocazia solicitării de garanții. In ciuda susținerii paratei ca nu exista identitate intre aceste comisioane si garanții acestea nefiind echivalente si nefiind acoperit de acesta din urma, din modul de formulare a clauzelor instanța constata ca ambele clauze concorda.”.

Cu privire la stabilizarea (înghețarea) cursului valutar chf/leu la valoarea de la momentul semnării contractului de credit, curs care sa fle valabil pe toata perioada derulării contractului de credit, cu obligarea paratelor la restituirea diferentelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, va învederam următoarele:

La momentul încheierii contractului de credit in cauza, raportat la circumstanțele economice de la acel moment, precum si la capacitatea subsemnaților de înțelegere a clauzelor contractuale si a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării contractului. Astfel, s-au obligat sa returneze creditul contractat la termenul si in cuantumul stipulate in contract, avand ca premisa cursul valutar al CHF de la data semnării contractului, insa pe parcursul derulării acestuia, cursul s-a dublat, cu consecințe grave asupra capacitatii subsemnatilor de a ne îndeplini obligațiile contractuale.

Creșterea accelerata a valorii CHF fata de moneda naționala cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum si a comisioanelor de schimb valutar, din leu in euro si din euro in CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute in vedere la data contractării si, in consecința, incumba in sarcina lor a unor  obligații vădit disproporționate, fata de cele in considerarea cărora şi-au exprimat voința de a se angaja juridic.

Analizând condițiile contractuale, observam ca Banca nu își asuma nici un fel de obligații fata de împrumutați, rezultând astfel un dezechilibru evident intre pârți. Cei care au credite in CHF si au încheiat contractele la 1,7 - 2,3 lei/CHF, acum au de plătit dublu (3,6 - 4,5 lei/CHF) pentru aceeași cantitate de moneda, plus comisioanele de schimb valutar, din leu in euro si din euro in CHF. Aceasta moneda a fost si este o moneda exotica pentru Romania, periculoasa pentru debitori in perioade de criza economica, întrucât toți deținătorii de fonduri se refugiază in depozite excepționale in CHF, cu consecința hiper-valorizarii acestuia. Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, întrucât raportat la momentul încheierii contractului si la circumstanțele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorilor, fără a le acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligațiile asumate de către pârți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumatori, cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezida in faptul ca obliga consumatorii sa se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reala sa ia cunoștința la data semnării contractului. Ori, având in vedere obligația de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigentelor de informare si protecție inerente dreptului consumatorului, in scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il încheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorii asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii fata de moneda naționala fiind inevitabila constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sanctionata in dreptul european si național, întrucât este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor si obligațiilor asumate.

Avand in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligației de către subsemnați, apreciem ca se impune restabilirea prestațiilor inerente contractelor prin stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb valutar chf/leu la valoarea de la momentul semnării contractului de credit, astfel încât sa se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de parti, care sa corespunda manifestării de voința, in sensul angajării in acest raport juridic.

In drept, au fost invocate disp.art. 194, art. 196 Cod pr.civila, Legea 193/2000, Dispozițiile Directivei nr.93/13/CEE, OUG nr.21/1992, Cod Civil 1864, Practici abuzive, precum si celelalte dispoziții legale menționate in cuprinsul prezentei cereri.

În probaţiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri si expertiza contabilă.

La data de 28.09.2020, s-a înregistrat întâmpinarea pârâtei BANCA TRANSILVANIA SA, iar la data de 12.10.2020 a pârâtelor EUROBANK S.A. şi ERB NEW EUROPE FUNDING II BV prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Băncii Transilvania SA si respingerea acțiunii ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva; admiterea excepției inaplicabilității Legii 193/2000 la raporturile contractuale ale convenției de credit nr.HLi7049Z03.03.2008; admiterea excepției lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata; admiterea excepției lipsei de interes in formularea cererii de chemare in judecata; admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

 S-a solicitat admiterea excepției lipsei procesuale pasive a Băncii Transilvania SA avand în vedere fuziunea acesteia cu Bancpost SA şi implicit preluarea tuturor creditelor existente in patrimoniu Bancpost in momentul fuziunii, respectiv, cele necesionate la data de 01,01.2019, având în vedere Sentința nr.1899/21.11.2018, Tribunalul Specializat Cluj a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor Băncii Transilvania S.A. din data de 16.10.2018 si a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor Bancpost S.A. din data de 19.10.2018 prin care s-a aprobat fuziunea prin absorbție dintre Banca Transilvania S.A. si Bancpost S.A.

Astfel, personalitatea juridica a Bancpost S.A. a încetat, întreg patrimoniul acesteia fiind transmis, cu titlu universal, către Banca Transilvania S.A., ataşat prezentei se afla Sentința nr.1899/21.11.2018, pronunțata de Tribunalul Specializat Cluj in dosarul nr.923/1285/2018.

În data de 16.03.2018 contractul de credit a fost cesionat la ERB (fosta EFG) NEW EUROPE FUNDINGII BV SRL, prin urmare, în momentul fuziunii, 01.01.2019, Banca Transilvania SA nu a preluat si contractul de credit nr. HL17049/03.03.2008, acesta fiind cesionat, astfel nu poate sta în judecată pentru lămurirea unei pricini care provine dintr-un raport obligațional în care autorul său și cu atât mai puțin subscrisa nu a fost parte.

In concluzie, s-a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Băncii Transilvania S.A. si pe cale de consecința respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva, potrivit art. 40 alin. 1 din C.pr.civ.

 Cu privire la excepția inaplicabilitatii Legii 193/2000 la raporturile contractuale ale convenției de credit nr.HL 17049/02.03.2008 ce are ca obiect credit ipotecar pentru achiziție locuința, contractul de credit nr. HL17049/03.03.2008 a fost încheiat cu un scop precis, acela de a se achiziționa o locuința, scop ce a fost atins de către reclamanți.

In aceste condiții  dispozițiile contractului supus atenției se afla sub incidența unei norme legale speciale, respectiv Legea 190/1999, ceea ce face sa fie exceptat de la controlul clauzelor abuzive, astfel cum rezultă din preambulul Contractului de credit nr. HL17049/03.03.2008, legea aplicabila prezentului contract este Legea nr.190/1999, legea creditului ipotecar.

Astfel contractul analizat este un contract de credit ipotecar având ca destinație achiziția de locuința, iar creditele ipotecare acordate cu aceasta destinație sunt exceptate de la aplicarea Legii 193/2000, care reprezintă norma generala de protecție a consumatorilor din contractele de credit.

Rezulta, ca nu exista niciun temei juridic sau baza legala juridica, pentru judecarea unor pretinse clauze abuzive in raport cu contractul de credit, care este unul special, aflat sub incidența Lg.190/1999, si care nu intra sub incidența legislației in materie de clauze abuzive.

Fată de excepția lipsei de obiect a cererii de chemare in judecata, s-a solicitat  respingerea cererii de chemare în judecată privitoare la constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare, al comisionului de administrare, al dobânzii variabile, al dobânzii penalizatoare, precum și restituirea sumelor achitate cu acest titlu, ca fiind fără obiect.

Obiectul acțiunii este reprezentat de protecția unui drept sau a unor interese pentru realizarea cărora calea juridică este obligatorie,  prin obiectul acțiunii înţelege pretenția concretă a reclamanților, pretenție care nu este justificată, dat fiind faptul că reclamanții solicită constatarea ca fiind abuzive a unor clauze contractuale din contracte care nu mai sunt în ființă, fiind declarate scadent anticipat, iar în motivarea lor se prevalează de dispozițiile Legii nr. 193/2000, iar aceasta se aplică doar contractelor în derulare.

Din încheierea valabilă a convenției rezultă și efectul obligatoriu al acesteia (pacta sunt servanda). Efectul obligatoriu al convenției nu a fost pus la îndoială de către reclamanți nici la momentul încheierii convenției, nici pe parcursul derulării raporturilor contractuale.

Dimpotrivă, creditul a fost declarat scadent anticipat, ulterior fiind cesionat către ERB NEW EUROPE FUNDINGII BV SA, la data de 16.03.2018, înainte de funziunea prin absorbție cu subscrisa, încetând în acest fel efectul drepturilor și obligațiilor existente între părțile contractului de credit nr. 111.17049/03.03.2008.

Chiar și în situația în care am accepta că suntem în prezența unor clauze abuzive, prin declararea scadentei anticipate, reclamanții au înțeles să confirme această nulitate, iar confirmarea ține loc de renunțare în privința mijloacelor și excepțiilor ce puteau fi opuse acestui act.

 S-a  solicitat admiterea excepției lipsei de interes în formularea cererii de chemare in judecata şi respingerea cererii de chemare în judecată privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare, al comisionului de administrare, al dobânzii variabile, al dobânzii penalizatoare, precum și restituirea sumelor achitate cu acest titlu, ca fiind lipsită de interes.

Condițiile prevăzute de legea procesuală civilă impun ca interesul să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Conform doctrinei, interesul este născut și actual în situația în care dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu. Dacă dreptul pretins este actual, și interesul este născut și actual, însă în prezenta cauză dreptul pretins nu mai există, motiv pentru care interesul își pierde una dintre condițiile imperative, și anume caracterul actual.

În cauza dedusa judecății, convenția de credit nr.HL 17049/03.03.20o8 nu mai este in ființa, iar clauzele acesteia nu produc nici un efect în prezent, fiind închisă ca urmare a declarării scadentei anticipate si cesionarii către ERB NEW EUROPE FUNDING II BV, la data de 16,03.2018, înainte de fuziunea prin absorbție cu subscrisa.

 S-a apreciat că în cauza supusă judecății, în cazul în care contractul supus examinării nu mai există, nici clauzele cuprinse în acesta nu pot fi înlăturate sau modificate întrucât ele nu mai exista.

 S-a invocat şi excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit si restituirea sumelor achitate în baza contractului, iar aşa cum s-a statuat în doctrină, nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativa, avand la baza viciile de consimțământ care sunt invocate de către clientii băncii, considerate a fi existente in momentul încheierii Contractelor de credit sau a actelor adiționale, si care “Pornind de la cele arătate, nulitatea in acest domeniu ar trebui sa fie relativa, întrucât vizează in principal protecția intereselor economice ale consumatorului, in mod indirect asigurandu-se un climat de concurenta corecta. 

In motivarea acestei excepții, s-a învederat că normele Legii nr. 193/2000 nu ocrotesc un interes general, ci unul particular, al consumatorului aflat in situația în care, în mod cumulativ: nu a putut negocia clauzele contractului încheiat cu profesionistul; contractul astfel încheiat a fost încă de la început dezechilibrat in ceea ce privește drepturile si obligațiile pârtilor; profesionistul a acționat cu rea-credința la momentul încheierii contractului.

Toate aceste condiții se evaluează exclusiv prin raportare la un consumator dat, in concret, iar nu la consumatorul general si abstract, fiind evident ca interesul ocrotit este unul privat.

Nici instanța din oficiu şi nici o alta persoana nu ar putea sa invoce din oficiu nulitatea clauzelor contractuale, ci numai persoana interesată, respectiv consumatorul care reclama un prejudiciu, așa cum în mod specific se întâmplă în cazul nulității relative, astfel s-ar ajunge la situația ridicolă în care un terţ ar avea posibilitatea sa se substituie unei parți la contract in aprecierea echilibrului şi utilității contractului.

Prin urmare, perioada in care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsa de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiata, este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 ( potrivit art. 6 alin. 4 din Codul Civil actual, prescripțiile începute si neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt in întregime supuse dispozițiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi).

Sancțiunea prescripției dreptului material la acțiune este întru totul aplicabila in prezenta cauză, având în vedere ca de la data semnării Contractului de credit nr.HL17049Z03.03.2008 şi până la data introducerii acțiunii in data de 11.08.2020 au trecut mai bine dc 12 ani, fără ca reclamanții sa ridice obiecțiuni, în tot acest timp, cu privire la valabilitatea sau corectitudinea clauzelor contractuale.

În situația în care instanța va respinge excepțiile, în tot sau în parte, sau le va uni cu fondul cauzei, s-a solicitat ca toate susținerile sa fie considerate apărări de fond.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că la data de 03.03.2008 a fost încheiat Contractul de credit ipotecar de nr.HL17O49 prin care Bancpost a acordat reclamanților, un împrumut în valoare de 46.800 CHF pentru achiziția unui apartament, în temeiul dispozițiilor Legii nr.190/1999 privind creditele ipotecare pentru investiții imobiliare.

In momentul acordării creditului, parata Bancpost S.A punea la dispoziția clienților o anumită ofertă pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit, iar aceste oferte variază în fiecare an în funcție de evoluția pieței bancare, tarifele practicate de bancă fiind influențate de mai mulți factori, dar în special, de costul fondurilor, precum şi marja de risc a ţarii.

 S-a solicitat a se observa faptul că prin semnarea contractului de credit, împrumutații au confirmat ca au citit, înțeles şi acceptat termenii si toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului, clauzele privitoare la prețul contractului (dobânzi, comisioane) sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Prin urmare, odată admis faptul că dobânzile și comisioanele sunt elemente care determină costul total al creditului, reiese că aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept comunitar și național citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport de serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Apreciem că criticile exprimate sunt, în primul rând inadmisibile, în condițiile în care dobânda face parte din prețul contractului și sunt, în orice caz, neîntemeiate în condițiile în care modalitatea de calcul a dobânzii a fost exprimată clar și inteligibil în cadrul contractului.

Mai mult, trebuie precizat și prezintă importanță determinantă că criticile reclamanților intimați se pot limita, cel mult la perioadă anterioară intrării în vigoare și implementării OUG nr. 50/2010, ulterior, după împlinirea termenului de 12 luni, dobânda a fost raportată la un indice determinat, verificabil.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa având reprezentarea corectă și determinantă a consecințelor actului juridic pe care îl semnează.

Terminologia folosită pentru dobânda variabila nu este una abstractă, în contract prevăzându-se în mod motivarea variației dobânzii, element esențial într-un contract de credit, in funcție de costul resursei.

Nu este îndeplinită nici cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât prevederile acestui art,4,1 si 4,2 nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Așadar, conduita băncii era coroborată cu posibilitatea oferită reclamanților de a rambursa anticipat creditul , in caz contrar, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul avea libertatea de a o accepta tacit sau de a o respinge în mod expres.

Practic, contractele de credit de consum au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu ambele părți având atât șansa unui câștig cât și riscul corelativ ale unei pierderi nu mai puțin, acest risc a existat și a fost asumat de ambele părți la momentul încheierii contractului, nu doar de consumator.

În contextul existenței unei justificări legislative fără echivoc clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale antereferite, caz în care devin aplicabile dispozițiile art. 3, alin. (2) din Legea nr, 193/2000, conform cărora „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”, o apreciere contrară ar echivala cu lipsire de eficiență juridică a textelor indicate.

Prin acțiunea introductiva s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei din Contractul de credit referitoare la dreptul de a modifica dobânda ca o consecință a caracterului variabil al acesteia, întrucât aceasta clauză poate conduce la modificarea unilaterală a dobânzii în baza unor elemente subiective, al căror cuantum şi evoluție nu pot fi verificate.

Acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, in condițiile in care modul de calcul al dobânzii in prezent a fost foarte clar reformulat prin încheierea actelor adiționale de conformare la OUG nr, 50/2010 si/sau de restructurare (încheiate la solicitarea anumitor clienti).

In baza acestor acte adiționale, dobânzii contractuale i se aplica unul dintre următoarele doua regimuri posibile: indice de referința ROBOR/EURIBOR/LIBOR EURO la 3 sau la 6 luni, la care se adaugă marja fixa a Băncii sau variație în funcție de evoluția indicelui de referința ROBOR/EURIBOR/LIBOR EURO (spre exemplu, la o variație cu n puncte procentuale a indicelui de referința, dobânda se va modifica in proporție directă, cu același număr n de puncte procentuale).

Aplicarea unuia dintre cele doua regimuri posibile este stabilita prin coroborarea articolelor relevante din Condițiile Generale si Condițiile Speciale ale contractelor de credit, in forma ulterioara intrării in vigoare a OUG nr. 50/2010, iar prin aceste clauze, dobândă este calculată cu maxima transparenţă, neputând fi influențată unilateral de către creditoare, astfel încât reiese cu puterea evidentei netemeinicia acestui capăt de cerere si reaua credința a contestatorului în formularea sa.

Cu privire la modul de calcul al dobânzii de la încheierea contractului şi până la încheierea actelor adiționale, respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerința existentei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei este prevăzută posibilitatea pentru consumator de refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr.193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiată, in condițiile in care profesionistul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte pârți contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Astfel, notificarea băncii, reglementata de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferita împrumutatului de a rambursa anticipat creditul, are natura juridica a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul arc libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputand sa intre in vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Faptul ca prevederile din contract nu conțin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care banca este îndreptățita sa procedeze modificarea ratei dobânzii, este complinită prin libertatea deplina recunoscuta consumatorului de a accepta sau repudia oferta băncii pe calea mecanismului rambursării anticipate.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuala este o consecința a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar Împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conforma manifestării sale de voința exprimata la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie in sensul creșterii ei, fie in sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut si agreat de către ambele pârți, atât de către consumator, cat si de către banca la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele parti având atât șansa unui câștig, cat si riscul unei pierderi, în cazul în care dobânda scade, cel care câștigă este consumatorul, daca dobânda creste, cea care obține un câștig este banca, acest risc a existat şi a fost asumat de ambele pârți la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

In ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate sa varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau in funcție indicele de referința al băncii, influențat de mai mulți factori, precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care deriva din nivelul si remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu previzionarea obligatorie şi costurile de refinanțare pe piețe si nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Banca. Concret, aceste modificări au respectat intru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor Bancpost.

S-a precizat faptul că aceasta era o practica bancara generalizata si permisa, in condițiile in care nu exista nicio dispoziție legala de natura sa limiteze sau sa interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile in raport cu mai multi factori obiectivi care reflecta costul intern al băncii.

Mai mult decât atat, potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, „in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați sa respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referința a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta sa fie unica pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv si sa nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract”.

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutaților le-a fost înmânat si un grafic de rambursare pe toata perioada contractuala, inclusiv pentru cea in care dobânda era variabila, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentata de dobânda, era precizata într-o suma fixa, rezulta ca împrumutații au avut reprezentarea exacta a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezulta ca este îndeplinita cerința ca o clauza contractuala sa fie exprimata intr-un limbaj ușor si inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integranta din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuala. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

Noțiunea de comision de acordare cuprinde tot ceea ce presupune acordarea unui împrumut si nu doar virarea banilor in contul împrumutatului. Termenul „a acorda” trebuie analizat împreuna cu termenul de „credit” reieșind astfel sensul avut in vedere de pârți la încheierea contractului, respectiv costuri generate de acordarea creditului (- analiza documentației de credit, - interogări la Biroul de Credite, Centrala Riscurilor Bancare si Arhiva Eletronica de Garanții Reale Mobiliare, - verificarea bonității clientului in funcție de veniturile încasate si obligațiile financiare existente, - verificări privitoare la exactitatea datelor cuprinse in înscrisurile furnizate de împrumutat (verificare la angajator si la furnizorii de utilități), -verificarea împrumutatului daca face parte din categoria persoanelor sancționate de organizațiile internaționale care cad sub incidența legii privind prevenirea si combaterea terorismului etc.).

Astfel, este cat se poate de evident faptul ca, în speță, nu se poate vorbi de inexistenta unei obligații corelative a Băncii şi nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligațiile pârților atâta timp cat exista o contraprestație a Băncii pentru dreptul corelativ de încasare a comisionului de acordare, respectivul comision a fost reținut o singura dată, in momentul acordării creditului, însă nu din surse proprii ale împrumutatului, ci acest comision a fost creditat tot de către Banca, fiind inclus în ratele lunare aferente facilității acordate. Pe cale de consecința, la momentul actual, comisionul de acordare nu a fost returnat în integralitate către Banca, având în vedere ca s-a scurs doar o parte din termenul contractual de rambursare.

 Având în vedere că in contractele de credit încheiate între Banca si diverșii clienți, valoarea comisionului de acordare credit nu este întotdeauna aceeași, rezultă in mod clar caracterul negociabil al clauzei care l-a instituit, astfel, din moment ce procentul acestui comision diferă de la un contract de credit la altul, rezultă ca respectivul comision nu a fost impus reclamantei, existând o negociere a acestui comision.

Mai mult decât atât, reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze: clauza, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, sa creeze, in detrimentul consumatorului şi contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile pârților; clauza sa nu privească obiectul principal al contractului.

Totodată, clauza contractuala privind comisionul de acordare credit este exprimata din punct de vedere matematic întru-un mod clar si precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârților, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, legislația in vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa ca nu poate fi invocata încălcarea vreunei dispoziții legale ca urmare a stipulării clauzei referitoare la comisionul de acordare credit.

De asemenea, lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezulta si din faptul ca acesta a fost perceput o singura data, respectiv la data acordării creditului, consumatorii fiind pe deplin conștienți de întinderea acestei obligații, dat fiind caracterul clar si neechivoc prin care aceasta obligație a împrumutatului a fost prevăzută in contractul de credit.

Astfel, comisionul de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către Banca clientului, constând in prestarea serviciilor menționate anterior referitoare la acordarea facilității. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului si este unul fix, iar clauza este redactata clar si fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cat si sub aspectul modului in care va fi plătit.

Or, indiferent cat de ridicat ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit ca nu se poate pune problema existentei unei proporționalități intre prețul plătit si produsul sau serviciul oferit in schimb. 

S-a învederat instanței ca legalitatea perceperii comisionului de acordare rezulta in mod expres din consacrarea sa legislativa prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. 

Deși adoptarea si intrarea in vigoare a din OUG nr, 50/2010 s-au produs ulterior încheierii contractelor de credit in speța, consacrarea legislativa expresa a acestui comision dovedește neîndoielnic intenția legiuitorului de a permite perceperea sa, ceea ce denota, mai presus de orice dubiu, legalitatea acestuia, prin urmare, nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, aceasta fiind perfect valabila si legala pentru motivele expuse anterior.

Cu privire la comisionul de administrare credit, clauza prin care a fost instituit acest comision nu are caracter abuziv întrucât comisionul de administrare a creditului este recunoscut in cuprinsul dispozițiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanța nr, 21/1992 privind protecția consumatorilor potrivit cărora, „in cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați sa respecte următoarele reguli: in contractul de credit/depozit se vor menționa si costurile de administrare, de retragere numerar si/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad in sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane”, devenind aplicabile dispozițiile art, 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi”.

Totodată, comisionul de administrare a creditului a fost ulterior prevăzut expres si de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, in cuprinsul art. 36 alin, (3), potrivit căruia „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrare/efectuarea de operațiuni de către creditor in scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul in care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului”.

După acordarea creditului, stabilirea si calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare in cazul in care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activități de gestionare a creditului, care implica din nou costuri, resurse de personal si resurse financiare, respectivul comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade.

De asemenea, comisionul de administrare este determinat matematic in expresie procentuala, astfel încât orice stăpânește principiile de baza ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioada de executare a contractului.

Mai mult decât atât, cuantumul comisionului de administrare a fost evidențiat atât in cuprinsul contractului, cat si a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integranta din contractului de credit. Astfel, întrucât pe fiecare pagina a graficelor de rambursare este menționata valoarea comisionului de administrare, rezulta ca acesta are un caracter clar si inteligibil.

Totodată, nu poate fi considerata îndeplinita condiția existentei dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârților prin simplul fapt ca împrumutatul are de plata o suma de bani, mai mica sau mai mare, in temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie sa fie unul juridic, iar in cauza de fata nu ne aflam într-o astfel de situație. Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua-credință a băncii, atât timp cat acest tip de comision era permis de legislația in vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Astfel, întrucât clauza contractuala privind comisionul de administrare este exprimata din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis si își găsește suport normativ in dispozițiile legale anterior menționate, s-a apreciat că nu se creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

 S-a arătat ca nivelul cuantumului taxelor si comisioanelor stabilite de pârți sa fie unul clar determinat, iar acesta sa nu fie supus posibilității arbitrare a instituției financiare de a-1 modifica prin înfrângerea voinței consumatorului, fiind mai puțin important daca in speța consumatorul a avut reprezentarea exacta a rațiunilor juridice si/sau economice pentru care acestea au fost reglementate, de regula, consumatorul nefiind interesat de aceste aspecte tocmai in virtutea faptului ca serviciile sau produsele pe care le contactează nu sunt destinate exercitării profesiei într-un mod organizat, ci consumului personal.

În ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 4.1, acestea nu creează un dezechilibru între cele două părți, și nici nu a fost dovedită reaua credință a băncii intimate la inserarea acestora, însăși denumirea comisioanelor relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii acestora, respectiv acordarea și administrarea creditului, activități cu un caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea unor atare comisioane este justificată.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului și nu se poate impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul acestor servicii.

Prin urmare, pentru ca aceste comisioane să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii acestora nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciilor prestate.

Consumatorii sunt în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceste clauze chiar de la încheierea contractului.

Clauzele sunt clare, fără echivoc, pentru înțelegerea acestora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar apelanta-reclamanta a cunoscut la încheierea contractului caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite de intimata-pârâtă, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele sale.

Pe cale de consecință, sumele percepute de către intimata-pârâtă cu titlu de comision de acordare și cu titlu de comision de administrare sunt aferente unor servicii prestate de bancă, iar rațiunea perceperii acestora rezultă din chiar denumirea comisioanelor, ce include operațiuni și costuri diverse.

 S-a precizat de către intimată că este inadmisibilă posibilitatea modificării contractului de credit care face obiectul prezentului dosar prin intervenția instanței, singura modalitate de intervenție asupra clauzelor contractului de credit fiind prin acordul de voința al pârților contractante, incidente in aceasta situație fiind prevederile art.1166 din Codul Civil: „Contractul este acordul de voințe dintre doua sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Or, instanța de judecata nu se poate substitui voinței pârților sau a uneia dintre părțile contractante si nu poate impune băncii sa încheie/modifice un contract de credit, care, in anul 2008, a survenit ca urmare a îndeplinirii tuturor condițiilor de creditare necesare pentru încheierea contractului de credit. In aceste condiții, instanța de judecata nu poate pronunța o hotărâre de judecata care sa tina loc de acordul de voința al băncii.

Mai mult decât atât, instanța de judecata nu poate obliga banca sa încheie un contract de credit care sa contravină normelor interne validate de BNR, precum si normele interne elaborate in conformitate eu ordinele si regulamentele emise de BNR, prin urmare,  dispozițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o noua ordine de drept in care contractul sa devină lipsit de forța obligatorie, ci din contra, vin doar sa particularizeze dispozițiile generale aplicabile in rem si in personam.

Raportarea urmează a fi făcută prin urmare la consumatorul mediu, care la art.2 lit. m din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorului este definit ca fiind „consumatorul considerat ca fiind informat, atent si precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici”. Prin urmare, deși protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijenta in încercarea de a obține foloase ce nu i se cuvin, altminteri devenind aplicabil adagiul „nemo auditurpropriam turpitudinem allegans”.

Totodată, s-a arătat faptul ca, odată informat cumpărătorul in genere si consumatorul in particular nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înțelepte in raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi, situația financiara proprie, prezenta sau viitoare si posibilitățile de respectare a obligațiilor de plata ulterioare, precum nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate - preț care sa corespunda criteriilor personale ale fiecăruia dintre consumatori.

Astfel, împrumutații au fost informați in mod concret si precis asupra condițiilor si caracteristicilor esențiale ale produselor si serviciilor oferite de aceasta si in cunoștința de cauza au semnat contractul de credit.

Cu privire la solicitările reclamanților referitoare la obligarea subscrisei la restituirea sumelor plătite , concluzia este valabila pentru ambele ipoteze in care acest capăt de cerere ar fi considerat ca fiind aferent unei acțiuni principale in răspundere contractuala de drept comun sau unei acțiuni speciale privind declararea abuziva a unei clauze contractuale.

În ambele ipoteze, interpretând clauzele prevăzute in contractul de credit sau după caz, verificând valabilitatea acesteia, instanța era chemata sa stabilească daca banca a perceput sau nu, cu titlu de dobânda variabila sau comisioane, vreo suma de bani fără acoperire contractuala, altfel spus, prima instanța era chemata sa determine prețul corect al contractului :de credit (comisionul de administrare fiind componenta esențiala a prețului creditului).

Consecința care decurge in mod firesc din aceasta împrejurare era ca, pentru soluționarea acestui capăt de cerere, prima instanța era ținută sa se raporteze strict la prevederile Contractului de credit.

Fata de aceste împrejurări, solicitarea împrumutaților încalcă principiul libertății contractuale si principiul forței obligatorii a contractului, pentru ca solicita instanței sa dispună obligarea subscrisei la plata unor sume de bani ce au fost încasate in temeiul unui contract de credit valabil încheiat intre pârți. Or, contractul pârților este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația pârților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aibă loc la termenele si in condițiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credința a contractului conform art. 970 alin.1 Cod civil de la 1864, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care si le -au asumat.

 Respingerea acțiunii se impune si ca urmare a faptului ca in speța nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru ca o clauza sa fie considerata abuziva in sensul dispozițiilor art. 4 din Legea 193/2000.

Contestarea valabilității contractelor la 10 ani de la semnarea lor reprezintă dovada clara a faptului ca persoana împrumutata a înțeles clauzele contractuale, a fost de acord cu nivelul inițial al dobânzii si comisioanelor. In caz contrar, aceasta ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraoferta/cerere de acordare a unui alt nivel al costurilor, sau ar fi putut contesta valabilitatea contractului in termenul general de prescripție de 3 ani.

Faptul ca in general contractele de credit conțin si clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia ca indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cat timp acestea au fost clar prevăzute in contract. La fel de eronata este si ipoteza ca in astfel de situații consumatorul nu poate influenta clauzele respective. Condițiile speciale ale convențiilor de creditare cuprind tocmai acele clauze care pot face obiectul negocierii dintre pârți si care urmează a fi redactate exclusiv prin raportare la rezultatul negocierilor purtate.

Aceasta cu atât mai mult cu cat nimic nu oprește consumatorii sa inițieze negocieri cu ofertantul, care poate fi dispus Ia adaptarea condițiilor in funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurentei cu ceilalți operatori de pe piața.

Oricând clienții nemulțumiți ai unei banei pot apela la o refinanțare a creditului din partea unei societăți concurente, în materia contractelor de credit, simpla existenta a unei piețe concurențiale bancare, şi implicit a unui număr diversificat de produse bancare face sa se p rezume implicit si absolut existenta negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit, aceasta prezumție este cu atât mai puternica cu cat creste gradul de pregătire intelectuala si experiența bancara si de afaceri a consumatorului.

Prin urmare, chiar daca am presupune prin absurd ca acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 si nici legea interna nu liniatura obligația consumatorului de a da dovada de o minima diligenta in momentul semnării contractului, întrucât protecția oferita nu poate fi absoluta, iar convenirea prețului presupune si o apreciere subiectiva, in funcție de nevoia economica concreta a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

In plus, astfel cum rezulta din prevederile contractului de credit, clauzele referitoare la dobânda si comisioane au fost clar exprimate, persoana împrumutata având la dispoziție toate elementele necesare pentru a-si contura un consimțământ valabil si informat.

Astfel cum rezulta din dovezile existente la dosarul cauzei, Contractul de credit nr.HLi7049/03.03.2008 a fost încheiat la inițiativa împrumutaților, pentru achiziția unui apartament, care  li s-a acordat posibilitatea reala sa studieze conținutul Contractului de credit înainte de semnarea acestuia si sa obțină lămuriri de la funcționarii subscrisei. Astfel, contractul de credit este rezultatul acordului de voința al pârților, exprimat in cunoștința de cauza si de pe poziții de egalitate. În concluzie, reclamanții împrumutați au optat pentru un anumit tip de produs,  respectiv încheierea unui contract de credit in moneda CHF fiind liber exprimată.

Prin urmare, nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiția prevăzută la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că moneda creditului ar fi fost impusă clienților băncii, deoarece aceștia aveau posibilitatea de a opta pentru un produs de creditare in moneda naționala sau, pe parcursul derulării creditului puteau realiza o refinanțare a creditului prin convertirea acestuia într-un alt produs de creditare oferit de bancă.

In mod tradițional si necontestat, pentru Banca, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatei a unor sume de bani, banca nu urmărește, si nici nu ar putea urmări o cauza ilicita, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cat si de specialitatea de folosința a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârților, in detrimentul consumatorului, o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru in defavoarea băncii, din moment ce duce la acordarea unui credit cu un alt preț, in defavoarea persoanei care împrumuta.

 Doctrina este unanima in a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai in situația absentei unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părţi.

În speţa dedusă judecății, reclamanții nu a susținut niciodată lipsa utilitarii contractului de credit, in condițiile in care au obținut prin acest contract sume de bani care le erau necesare pentru îndeplinirea unui obiectiv de finanțare de care era interesata. Reclamanții invoca dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual (care ar fi putut fi remediat pe alte cai), ci profita de prevederile acestei legi in vederea evitării consecințelor atrase de propriile fapte culpabile in fata Subscrisei-ca si creditor al sau, precum si in vederea evitării oricărei răspunderi pentru neexecutarea contractului de credit.

Ca atare, în lipsa indicării unei surse reale a dezechilibrului contractual invocat, ne rezumam la a arata instanței faptul ca atât dobânda, cat si comisioanele au fost stipulate in deplina concordanta cu dispozițiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului, așa cum de altfel este si firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile in timp.

Riscul valutar în contractele de credit în CHF este o transpunere a principiului nominalismului monetar consacrat de Codul civil, astfel, s-a apreciat că sunt neîntemeiate susținerile apelantei privind lipsa de informare asupra riscului valutar Ia momentul încheierii contractului de credit. Pe de-o parte, este previzibil pentru orice persoana cu o capacitate de înțelegere medie faptul ca, prin contractarea unui credit într-o moneda străină pe o perioada de zeci de ani, exista un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinata de contextul macroeconomic ce scapă influentei băncii.

In al doilea rând,  ideea ca nu este prejudiciabila clauza care prevede ca rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar si în condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naționala. Ca este așa si ca o astfel de clauza este perfect legala, rezulta, pe de-o parte, din faptul ca niciun act normativ nu interzice acordarea si rambursarea creditelor în CHF, iar pe de alta parte, o astfel de clauză contractuala reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 C.civ. 1864.

Prin urmare, obligația reclamanților de a restitui suma împrumutata în CHF nu are suport legal, fluctuația monetara fiind integrata in contract, cu consecințe asupra executării obligației contractuale astfel asumate. Pe cale de consecința, in lipsa de dispoziție contrara, riscul creșterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, in temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiași monede este suportat de creditor.

Ca atare, executarea obligației reclamanților de a plăti ratele de credit in moneda CHF, afectata de variația cursului de schimb, își găsește suportul atât in conținutul clauzelor contractuale, cat si in dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, neexistând temei legal pentru modificarea contractului in sensul stabilirii obligației de plata a creditului in lei la cursul de schimb de la data încheierii convenției intre pârți.

Susținerea reclamanților, in sensul ca instituția bancara parata nu si-a îndeplinit obligația de consiliere, este vădit nefondata, deoarece nicio prevedere legala nu instituie in sarcina operatorului o atare obligație, fluctuațiile monedei CHF s-au întins pe perioade lungi de timp (mai mult de 3-5 ani), fără ca instituții bancare ori analiști financiari sa prevadă o astfel de creștere, de dublare a cursului CHF-RON.

Contractul de credit reprezintă un tip de contract de împrumut de consumație cu dobânda, fiindu-i pe deplin aplicabile prevederile anterior citate. In virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligația de a restitui exact suma împrumutata, indiferent de creșterea sau scăderea valorii banilor, cu excepția situației în care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul in speța. 

Dat fiind principiul nominalismului monetar aplicabil potrivit art. 1578 din Codul eivil 1864, suina acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobândă și comisioane prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractelor de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate.

Prin urmare, la momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/Leu, pentru a putea fi imputata băncii lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate si inteligibilitate a clauzei in sensul pe care CJUE îl conturează.

În condițiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dimpotrivă, dispozițiile art. 969 C.civ. 1864 opunându-se unei astfel de intervenții, apreciem că solicitările intimatei sunt neîntemeiate. După cum a arătat deja, instanțele pot dispune modificarea prin eliminarea clauzei pentru viitor, doar în cazul acțiunilor inițiate de către organele de control, si chiar nici în acest caz nu este admisibilă suplinirea voinței uneia dintre părți.

S-a susţinut de către pârâtă că  in contract nu exista o clauza care sa prevadă riscul valutar, ci doar clauza in care este menționat faptul ca, creditul trebuie rambursat in moneda in care acesta a fost contractat, ceea ce nu este altceva decât aplicarea principiului nominalismului monetar, principiu prevăzut atât de vechiul cod civil cat si de actualul cod civil.

În primul rând, neîntemeiate susținerile reclamanților privind lipsa de informare asupra riscului valutar la momentul încheierii contractului de credi, este previzibil pentru orice persoana cu o capacitate de înțelegere medie faptul ca, prin contractarea unui credit într-o moneda străină pe o perioada de zeci de ani, exista un risc de fluctuație a valorii monedei respective, fluctuație determinata de contextul macroeconomic ce exceda influentei băncii,  nu este prejudiciabila clauza care prevede ca rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar si în condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naționala. Ca este așa si ca o astfel de clauza este perfect legala, rezulta, pe de-o parte, din faptul ca niciun act normativ nu interzice acordarea si rambursarea creditelor în într-o moneda străină (CHF), iar pe de alta parte, o astfel de clauză contractuala reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului.

Legiuitorul a anticipat posibilitatea existentei unei diferențe a valorii sumei împrumutate în cazul împrumutului ce are ca obiect o suma de bani, intre momentul acordării împrumutului si cel al restituirii, prin instituirea principiului nominalismului. în acest caz, suma de bani împrumutata este privita ca o cantitate de bunuri fungibile, ce naște în sarcina împrumutatului obligația de a restitui bunuri de aceeași cantitate si de aceeași calitate cu cele împrumutate.

Astfel, chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea principiului nominalismului, consacrată de lege. De altfel, și CJUE s-a pronunțat în sensul că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv clauzele care reflectă dispoziții legale. 

Opțiunea pentru credite în CHF a fost făcută conștient și cu bună-știință de către reclamanți, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare oferite atât de Banca, cât și de alți furnizori de produse bancare: cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a realiza investiții substanțiale etc.

Astfel, la data contractării, reclamanții cunoșteau atât informația privind caracteristica monedei naționale de a varia față de monedele străine (inclusiv CHF), riscul valutar aferent acestei variații - informații de notorietate - cât și informația privind posibilitatea producerii acestui risc într-o măsură care să determine un cost mai mare pentru creditul în CHF - cel contractat - comparativ cu un credit în aceeași valoare, contractat, însă, în LEI.

Banca nu putea prevedea variațiile cursului de schimb CHF/RON, deci nu putea informa consumatorii asupra acestui fapt.

Cu titlu prealabil, s-a învederat faptul că solicitările reclamanților în sensul de a se dispune modificarea contractului prin schimbarea  monedei creditului din CHF în lei, precum si recalcularea prețului contractului, ca o consecință a stabilirii cursului CHF - leu raportat la data încheierii contractului, iar nu la data plătii, sunt inadmisibile.

Prin urmare, în soluționarea acțiunilor formulate de către împrumutații-consumatori, instanțele de judecată sunt limitate în soluțiile pe care le pot pronunța, de dispozițiile de drept comun cuprinse de Codul civil si de Codul de procedură civilă, spre deosebire de acțiunile în încetare care, potrivit art. 12-13 din același act normativ, pot fi inițiate doar de către organele de control si permit instanțelor judecătorești obligarea profesioniștilor la modificarea contractelor prin eliminarea clauzelor constatate ca abuzive.

O dată cu încheierea contractului, s-a realizat acordul de voință al părților, care au agreat integral condițiile stipulate în acest act juridic si a luat naștere legea părților, conform art. 969 C.civ. 1864, potrivit căruia convențiile legal încheiate au putere de lege între părți. Convenția a fost legal încheiată, reclamantul optând în deplină cunoștință de cauză pentru un credit în CHF, creditarea în monedă străină fiind perfect legală si practicată constant în piața bancară.

 Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantii au solicitat modificarea unui element esențial al contractului, adică însușii obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, modificare pe care speră că o vor obține prin forța coercitivă a instanței judecătorești, în contra si cu încălcarea voinței creditoarei subscrise.

În condițiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dimpotrivă, dispozițiile art. 969 C.civ. 1864 opunându-se unei astfel de intervenții, apreciem că solicitările reclamantului sunt inadmisibile. După cum am arătat deja, instanțele pot dispune modificarea prin eliminarea clauzei pentru viitor, doar în cazul acțiunilor inițiate de către organele de control, si chiar nici în acest caz nu este admisibilă suplinirea voinței uneia dintre părți.

Modificarea monedei creditului si stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data încheierii contractului de credit, iar în prezent același franc elvețian valorează mai mult, înseamnă că, dacă s-ar admite înghețarea francului la valoarea acestuia de la momentul încheierii contractului, nu s-ar restitui decât o parte din suma pe care o aveau de rambursat reclamanții.

Instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voințe al pârtilor, modificând, prin decizia sa, însusi obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din prețul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un terț, sau de către o instanță de judecată.

Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. În lumina celor de mai sus, urmează să se răspundă la a doua întrebare ca articolul 6 alin, (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ 1/2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze”.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat să se constate inadmisibilitatea capătului de cerere prin care apelanta pretinde obligarea Băncii la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului de credit, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractelor și denominarea in moneda naționala a plăților sunt inadmisibile.

 Critica reclamanților este nelegală întrucât prin considerentele Deciziei nr.3234/23.10.2014, pronunțata de I.C.C.J., în cadrul dosarului nr.39233/3/2012, în care s-a reținut că, „este greșită interpretarea făcută de către recurenții reclamanți dispozițiilor art.13 alin. (1) din Legea nr.193/2000, în sensul că instanța putea interveni asupra clauzei, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți. Această concluzie rezultă și din jurisprudența CJUE, care, în cauza C-618/10, a statuat că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator”.

Conform art. 1578 alin. (1) din Codul civil de la 1864 (aplicabil contractului dedus judecății fata de data încheierii acestuia), „obligația ce rezulta din împrumut in bani este totdeauna pentru aceeași suma numerica aratata in contract”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, „intamplandu-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plătii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica împrumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decât in speciile aflatoare in curs in momentul plătii”.

Prin urmare, obligația reclamanților de a restitui suma împrumutata in CHF are suport legal, fluctuația monetara fiind integrata in contract, cu consecințe asupra executării obligației' contractuale astfel asumate. Pe cale de consecința, in lipsa de dispoziție contrara, riscul creșterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, in temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiași monede este suportat de creditor.

Ca atare, executarea obligației reclamanților de a plăti ratele de credit in moneda CHF, afectata de variația cursului de schimb, isi găsește suportul atat in conținutul clauzelor contractuale, cat si in dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, neexistând temei legal pentru modificarea contractului in sensul stabilirii obligației de plata a creditului in lei la cursul de schimb de la data încheierii convenției intre părți.

Susținerile reclamanților in sensul ca instituția bancara parata nu si-a îndeplinit obligația de consiliere au fost vădit nefondate, deoarece nicio prevedere legala nu instituie in sarcina operatorului o atare obligație. Mai mult decât atat, fluctuațiile monedei CHF s-au întins pe perioade lungi de timp (mai mult de 3-5 ani), fara ca instituții bancare ori analiști financiari sa prevada o astfel de creștere, de dublare a cursului CHF-RON.

Contractul de credit reprezintă un tip de contract de împrumut de consumație cu dobândă, fiindu-i pe deplin aplicabile prevederile anterior citate. In virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligația de a restitui exact suma împrumutata, indiferent de creșterea sau scăderea valorii banilor, cu excepția situației în care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este cazul in speța. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat si in noul Cod civil, la art. 2164 alin. (2).

Nu este nimic abuziv în a pretinde exact cantitatea de bani împrumutata, dimpotrivă, acest principiu guvernează dreptul roman încă din anul 1864, dovedindu-şi actualitatea si pertinenta si in prezent. O eventuală diferență de valoare a monedei se datorează unor motive independente de voința părților.

Prin urmare, legiuitorul a anticipat posibilitatea existentei unei diferențe a valorii sumei împrumutate în cazul împrumutului ce are ca obiect o suma de bani, intre momentul acordării împrumutului si cel al restituirii, prin instituirea principiului nominalismului. în acest caz, suma de bani Împrumutata este privita ca o cantitate de bunuri fungibile, ce naște în sarcina împrumutatului obligația de a restitui bunuri de aceeași cantitate si de aceeași calitate cu cele împrumutate. Astfel, chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea regulii nominalismului, consacrată de lege.

De asemenea, fluctuația cursului de schimb nu constituie prin sine insasi o împrejurare care sa determine modificarea contractului in sensul solicitat de catre intimatii, avand in vedere ca variația cursului de schimb al valutelor este o noțiune general cunoscuta, putandu-se susține ca orice persoana cunoaște posibilitatea cresterii/scaderii valorii acestora si, implicit, ca un consummator, chiar si mai puțin avizat, isi asuma riscul aferent.

Conștientizarea obligației de rambursare a creditului în cuantumul și moneda contractată ține de obligația/îndatorirea fiecărui împrumutat de a-și asuma responsabil obligațiile născute din raporturile contractuale în care alege să intre.

Obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată - nu este sau nu ar trebui sa fie o surpriză, pentru nicio persoană cu capacitate de exercițiu deplină – cazul împrumutaților din cauză. Ea impune, normal și firesc, împrumutatului obligația și responsabilitatea de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare.

Această obligație este o obligație esențială a împrumutaților, fiind reglementată expres și de lege (art. 1584 Cod civil coroborată cu art. 1578 Cod civil) și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului - art. 969 principiul executării obligațiilor cu bună-credință - 970 Cod civil și principiul îmbogățirii fără justă cauză - nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane.

Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât au sperat reclamantii-împrumutati, nu înseamnă că nu a fost prevăzut și conștientizat de către aceștia.

Totodată, se observa ca prin contractul de credit analizat, părțile au inserat o clauza contractuala prin care se Stabilește ca rambursarea ratelor lunare se va efectua de către imprumutat in aceeași moneda in care a fost acordat creditul, consacrând așadar in planul convenției principiul nominalismului monetar statuat de vechiul Cod Civil cat si de Codul Civil actualmente in vigoare.

Posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei naționale față de o valută ȘÎ, implicit, riscul valutar la achiziționarea unui produs al cărui preț este determinat în valută ori la restituirea unei sume de bani primită în valută - cazul de față - sunt aspecte financiare de notorietate.

Creșterile cursului de schimb Euro/Leu și implicit CHF/Ieu în perioada 2009 - 2018 au fost determinate de criza financiară și efectele nefaste ale acesteia - evenimente absolut imprevizibile pentru orice analist financiar. Nimeni nu a putut previziona efectele crizei financiare apărute în 2008.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în perioada 2009 - 2018, împrumutații au suportat o pierdere ca urmare a creșterii cursului valutar CHF/Lei, aceasta nu se datorează unei acțiuni culpabile a Băncii.

Banca nu poate fi responsabilă pentru pierderile suferite de consumatori în perioada 2009 - 2018 datorită creșterii cursului de schimb CHF/lei deoarece nu banca determină/influențează cursul de schimb în genere.

Prin urmare, la momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/Leu, pentru a putea fi imputata băncii lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate si inteligibilitate a clauzei in sensul pe care CJUE il conturează.

Faptul ca, anterior momentului la care a fost încheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca in viitor costul creditului sa crească, ci lipsa de stabilitate putea sa genereze de asemenea ipoteza contrara, fiind de esența unui astfel de contract ca ambele pârți trebuie sa accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui împrumut contractat intr-o moneda străină de cea in care sunt încasate veniturile.

Prin cererea de credit formulate, reclamanții au optat pentru un produs de creditare într-o monedă străină, CHF, fără a fi împiedicata să opteze pentru contractarea unui credit în lei, euro sau într-o monedă diferită. O dată cu încheierea contractului, s-a realizat acordul de voință al părților, care au agreat integral condițiile stipulate în acest act juridic si a luat naștere legea părților, conform art. 969 C.civ. 1864, potrivit căruia convențiile legal încheiate au putere de lege între părți. Convenția a fost legai încheiată, intimatii optând în deplină cunoștință de cauză pentru un credit în CHF, creditarea în monedă străină fiind perfect legală si practicată constant în piața bancară.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantii solicită modificarea unui element esențial al contractului, adică însusi obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, modificare pe care speră că o vor obține prin forța coercitivă a instanței judecătorești, în contra si cu încălcarea voinței creditoarei subscrise.

În condițiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală: care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dimpotrivă, dispozițiile art. 969 C.civ. 1864 opunându-se unei astfel de intervenții, apreciem că solicitările reclamanţilor sunt neîntemeiate. Instanțele pot dispune modificarea prin eliminarea clauzei pentru viitor, doar în cazul acțiunilor inițiate de către organele de control, si chiar nici în acest caz nu este admisibilă suplinirea voinței uneia dintre părți.

Instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voințe al părților, modificând, prin decizia sa, însusi obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din prețul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un tert față de contract.

Așadar, prin formularea acestui capat de cerere se solicita instanței de judecata o intervenție nepermisa in contract, cu consecința modificării acestuia in ceea ce privește obiectul sau, situație care pune in discuție toate elementele esențiale convenite de parti, respectiv moneda contractului, dobanda aferenta si perioada de rambursare. Aceste elemente creeaza un tot unitar, pe piața bancara moneda creditului influențând nivelul dobânzilor si al comisioanelor, precum si perioada de rambursare. Din aceasta perspectiva, schimbarea monedei creditului conform solicitărilor reclamantilor, fara a se realiza o analiza obiectiva a impactului unei asemenea intervenții in contract, ar rupe echilibrul contractual in defavoarea băncii, care a încheiat contractul de credit in considerarea monedei CHF, cu consecința la momentul semnării contractului, a acordării unor condiții mai avantajoase pentru împrumutat fata de alte produse financiare existente pe piața.

Fata de aceste împrejurări, solicitarea împrumutărilor incalca principiul libertății contractuale si principiul forței obligatorii a contractului, pentru ca solicita instanței sa dispună obligarea subscrisei la plata unor sume de bani ce au fost încasate in temeiul unui contract de credit valabil incheiat intre parii.

Or, contractul reclamanților este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația pârtilor de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind sa aiba loc la termenele si in condițiile stabilite prin contract si prin executarea cu buna credința a contractului conform art. 970 alin.1 Cod civil de la 1864, aspect ce presupune o obligație de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligațiilor pe care si le -au asumat.

Fiind vorba despre o normă de excepție, aceasta este de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis așa că instanța judecătorească investită de consumator cu o cerere prin care solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei, nu poate dispune decât ceea ce aceeași lege specială îi permită să dispună - respectiv: „Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art.16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune interese, după caz.” - art, 13 alin. 1 în forma existentă înainte de modificarea adusă prin Legea 76/2012, chiar și după intrarea în vigoare a textului modificat de Legea 76/2012, legea nu permite decât modificarea contractelor și eliminarea clauzelor.

Prin urmare, măsurile pe care le poate lua instanța, chiar și în ipoteza constatării caracterului abuziv al clauzelor atacate, vizează doar modificarea pe viitor a contractului și eliminarea respectivelor clauze, nicidecum restituirea, cu efect retroactiv, a sumelor plătite.

În plus, contractul de credit este un contract cu executare succesivă, motiv pentru care anularea unei clauze nu poate produce efecte retroactive.

Mai mult de atat, asa cum a retinut chiar înalta Curte de Casație si Justiție in soluționarea unor litigii similare, obligarea subscrisei la restituirea prestațiilor este vădit nelegala atat prin raportare la dispozițiile legale naționale cat si prin raportare la Directiva 93/13/CEE.

Sancțiunea juridica ce poate opera in cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale este încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fara a se pune in discuție prestatiile deja executate.

Aceasta sancțiune este consacrata de art.6 alin. (1) coroborat cu art.7 alin.(2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii interpretate in lumina considerentelor 20 si 23. Din aceste dispoziții rezulta ca sancțiunea juridica ce poate opera in cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respective încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fara a pune in discuție prestațiile deja executate.

In consecința, instanța de fond trebuie sa respingă căpătui de cerere privind restituirea sumelor de bani, in virtutea dreptului comunitar, ce se bucura de forța juridica superioara oricărei norme de drept național in baza art.148 alin.(2) din Constituție.

Aceasta cu atat mai mult cu cat constant in practica sa judiciara înalta Curte de Casație si Justiție a hotarat ca si in situația in care instanțele constata inopozabilitatea unor clauze din contractele de credit, aceasta constatare se face strict pentru viitor neavand nici un fel de incidența asupra prestațiilor deja executate in cursul contractului.

Chestiunea dedusă judecății vizează strict soluția instanței prin care s-a înlăturat dispoziția privind restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în contul clauzelor pe care le-a constatat ca fiind abuzive. Din acest punct de vedere, înalta Curte constată critica nefondată, întrucât dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE prevede că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității. “

În consecință, cererea vizând restituirea sumelor achitate de aceasta în temeiul clauzelor contestate este inadmisibilă în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. (2) din Constituție. 0

In ceea ce privește obligarea Băncii la plata dobânzii legale, apreciem ca o astfel de cerere este vădit neîntemeiata avand in vedere următoarele considerente:

In principal, plata dobânzii legale calculate la suma restituita cu titlu de comisioane sau diferența de dobanda ar reprezenta o dubla reparație a aceluiași prejudiciu.

Dobanda legala reprezintă o dubla reparare a echivalentului prejudiciului suferit de intimatii-reclamanti.

Așadar fiind doua modalități legale de evaluare a aceluiași prejudiciu, respectiv a prejudiciului suferit de intimatii-reclamanti, ele nu pot fi cumulate întrucât s-ar realiza o dubla reparație a aceluiași prejudiciu.

Dreptul creditorului de a percepe dobânda este instituit de la scadenta la momentul plătii. Astfel, in cazurile incluse in aria de aplicabilitate a Noului Cod Civil, legiuitorul a prevăzut faptul ca nu mai este necesara punerea in întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadentei s-a împlinit.

In cazul de fata, daca s-ar admite acțiunea reclamanților, obligația subscrisei privind plata sumelor de bani dispuse de instanța, devine exigibila de la data la care hotărârea judecătoreasca rămâne definitiva si numai de la aceasta data ar putea fi solicitate si dobânzile legale aferente sumelor la care am fi obligați de către instanța.

Așadar, reclamanții intenționează să fim obligați din nou la repararea aceluiași prejudiciu și, prin obținerea unor sume suplimentare, o veritabilă îmbogățire fără justă cauză.

O.G. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, la art. 4 ofertă posibilitatea acordării dobânzilor legale în cazul sumelor în valută numai în relațiile comerciale internaționale, situație neîntâlnită în raportul juridic dedus judecății.

Astfel, în situația în care relațiile comerciale nu dau naștere unui raport juridic internațional, situație în care se află și cauza dedusă judecății, nu există niciun temei legal care să permită aplicarea dobânzii legale în cazul în care sumele de bani în baza cărora se solicită dobânda legală sunt într-o altă monedă decât cea națională.

În cazul in care se va admite acțiunea și se va constata că datorează dobândă legală și, mai mult decât atât, că aceasta trebuie datorată de la data fiecărei plăți, s-a solicitat să se constate că a intervenit  prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește cheltuielile de judecata solicitate, potrivit disp. 452 C.P.C., partea care pretinde cheltuieli de judecata trebuie sa facă dovada in acest sens. Ori, reclamanții nu au făcut aceasta dovada pana in acest moment si, sub condiția suspensiva ca pot produce aceasta dovada cel târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, s-a solicitat să fie respinse ca nedovedite.

În cazul in care se va dispune respingerea excepțiilor sau unirea cu fondul a excepțiilor, in baza probelor administrate, s-a solicitat să se constate că motivele invocate in cuprinsul acțiunii sunt neîntemeiate, susținerile reclamantei sunt nedovedite, fără suport si corelare cu depozițiile legale aplicabile in materie si, pe cale de consecința, să fie respinsă ca neîntemeiata acțiunea, pentru motivele in fapt si in drept dezvoltate in prezenta.

 În probaţiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri, cele la care s-a făcut referire in prezenta cerere sau urmează a fi depuse; ne rezervam dreptul de a completa probatoriul pe parcursul judecății, in cazul in care necesitatea administrării si a altor probe ar rezulta din dezbateri.

În drept,  au fost invocate disp.art. 205 Cod proc civilă.

La data de 23.10.2020 s-a depus de către reclamanţi răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată ca fiind neîntemeiate şi pe fond, a reiterat argumentele din cererea introductivă.

 La termenul de judecată din data de 02.06.2021 s-a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza contabilă şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului BANCA TRANSILVANIA.

Analizând înscrisurile existente la dosar prin raportare la textele de lege incidente, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între BANCPOST S.A. şi reclamanţi s-a încheiat contractul de credit ipotecar nr. HL17049 la data de 03.03.2008 (filele 51-74 dos.), pentru împrumutul de 46800 CHF, echivalentul a 29.644,85 euro, adică 176047,56 lei calculat la cursul BNR din ziua acordării creditului ( 3,7617 lei/1 euro), cu ipotecă asupra imobilului situat în orașul Comarnic, str.Republicii, nr.l 10, Bl.l, et.3, apt.nr.14, jud.Prahova, cu nr.cadastral 951-CI-U14, înscris în cartea funciara a localității Comarnic sub nr.4106 , in favoarea BANCPOST S.A.

Ulterior, între părţi au fost încheiate: Actul Adițional nr. l din 15.09.2010 (filele 75-78 dos.), în care apare S.C.Bancpost S.A. în calitate de „Creditor ipotecar inițial” denumit  „Creditor inițial” şi EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. (EUROBANK) în calitate de „Creditor ipotecar actual”, în data de 06 octombrie 2011 a fost încheiat Actul Adițional nr.2 (filele 79-94 dos.) la contractul de credit ipotecar. In acest act adițional, apare in calitate de „creditor ipotecar” S.C.Bancpost S.A., iar EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. (EUROBANK) din Olanda nu mai apare in nici un fel si nici nu se menționează modalitatea prin care S.C.Bancpost S.A. este din nou „creditor ipotecar”, în data de 16 ian.2013 a fost încheiat Actul Adițional nr.3 (fila 95-112 dos) la contractul de credit, iar ulterior, în data de 05.03.2014 a fost încheiat Actul Adițional nr.4 (113-123 dos.) la contractul de creditare, în ambele acte adiționale S.C.BANCPOST S.A a fost menționată ca având calitatea de „creditor ipotecar”.

Din 01.07.2018, EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. (EUROBANK) a devenit noul creditor, iar PIRAEUS BANK ROMÂNIA SA devenind reprezentantul creditorului în România, conform actului de cesiune dintre BANCPOST SA şi EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. (EUROBANK) din 16.03.2018 (fila 163 dos.).

În drept, instanţa constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil din 1864, faţă de data încheierii contractului şi dispoziţiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil.

Conform art. 969 alin. 1 Cod civil,  „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.” Conform art. 970 alin. 1 Cod civil, „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.”

În conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Conform art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.

În speţă, instanţa reţine în primul rând că este aplicabilă Legea nr. 193/2000, având în vedere calitatea de consumatori a reclamanţilor şi de profesionist a pârâtei S.C.BANCPOST S.A. ce a cesionat creanţa către EFG NEW EUROPE FUNDING II B.V. (EUROBANK), astfel cum sunt aceste noţiuni definite în art. 2 din lege. Este evident că pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este o persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Reclamanţii sunt consumatori în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta au acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activități profesionale.

Din unghiul reglementării conţinute de Legea nr.193/2000 şi de Directiva 93/13/CEE, clauza abuzivă este acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Această definiţie surprinde faptul că în analiza clauzelor abuzive sunt determinante câteva elemente esenţiale: lipsa negocierii directe, lipsa de bună-credinţă şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. La acestea se mai adaugă două criterii: utilizarea listei clauzelor abuzive (anexele 1 şi 2 ale Legii) şi criteriul celorlalte circumstanţe relevante (art. 4.5 din Lege). În ceea ce priveşte incidenţa art. 4 alin. 6 din Lege, instanţa reţine că faptul ca dobânda şi toate comisioanele fac parte din preţul contractului nu atrage de plano imposibilitatea analizării clauzelor care le stabilesc, trebuind analizată şi cealaltă condiţie prevăzută de dispoziţia legală, aceea ca respectivele clauze să fie clare, neechivoce şi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Instanţa urmează a analiza clauzele defăimate ca fiind abuzive pentru a verifica existenţa sau nu a elementelor care se desprind din lege şi care conferă clauzelor din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori caracter abuziv.

În ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 4.1 din Contractul de credit ipotecar nr. HL17049/03.03.2008, conform căreia dobânda este variabilă, dobânda inițială fiind de 3,90% pe an, fiind fixă în primele 6 luni şi variabilă ulterior, conferindu-se posibilitatea pentru bancă de a modifica nivelul dobânzilor fără consimțământul împrumutatului şi fără vreun criteriu determinat, instanţa apreciază că este vorba de clauză abuzivă, lovite de nulitate absolută. 

Instanţa reţine că, conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, în principiu, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Analizând modul de redactare al clauzei privind posibilitatea de modificare a ratei de dobândă, instanţa constată că aceasta are un caracter ambiguu şi nu există nici măcar aparenţa unor criterii obiective şi clare în raport de care să se modifice dobânda. Caracterul ilicit al acestei prevederi rezultă şi din aplicarea principiilor generale ale dreptului contractelor, întrucât modificarea dobânzii (ca element esenţial al contractului de împrumut) nu poate depinde de voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, fără a fi afectată valabilitatea obligaţiei. 

Instanţa apreciază că prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi majorată. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de determinat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea situaţie, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.

Este evident că această condiţie nu este îndeplinită în cauză. Nu numai că nu se poate aprecia dacă modificarea ratei dobânzii este întemeiată sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. Este evident ca un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanţa învestită cu verificarea legalităţii acestei clauze şi a aplicării ei.

Obligaţia de transparenţă contractuală este conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului şi presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului pe care îl încheie. Termenii clauzelor propuse de profesionist consumatorului trebuie să fie redactaţi într-o manieră clară şi comprehensibilă pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate. Chiar daca stabilirea dobânzii pentru un credit care se desfăşoară pe o perioadă lungă nu este un proces simplu, instanţa reţine totuşi că, oricât de complicat ar fi el, trebuie să fie totuşi transparent şi nu lăsat la latitudinea băncii, care să poată modifica această dobândă în mod ocult, fără a se putea decela sub nicio formă modalitatea de modificare.

Clauza analizată este, în mod neîndoielnic, de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului, câtă vreme acesta nu are nicio posibilitate de a pune în discuţie temeinicia motivelor ce stau la baza unei eventuale modificări a dobânzii sau de a influenţa sau controla în vreun fel decizia băncii, tot astfel cum nu are nicio posibilitate de a refuza plata noii dobânzi. Împrejurarea că acesta ar putea solicita rezilierea contractului, cu obligaţia de a restitui în termen scurt creditul şi dobânzile aferente, nu reprezintă, cu siguranţă, decât o modalitate iluzorie de a se opune acţiunilor băncii, câtă vreme este evident că dacă acesta ar fi deţinut aceste sume de bani nu ar mai fi contractat creditul. Mai mult, obligaţiei de a se supune necondiţionat voinţei băncii nu îi corespunde niciun drept special al consumatorului, acesta neavând dreptul, spre exemplu, să modifice fără consimţământul băncii dobânda atunci când indicele de referinţă scade sau când propria sa situaţie financiară se deteriorează sub influenţa unor factori obiectivi.

Astfel cum instanţa a reţinut deja, contractul analizat reprezintă un contract standard, preformulat, iar posibilitatea de modificare a dobânzii, precum şi motivele care ar justifica această modificare nu au fost fundamentate contractual. În ceea ce priveşte principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa reţine că, potrivit art. 969 C. civ., au forţă obligatorie doar acele contracte care sunt legal încheiate. Or, câtă vreme introducerea unor clauze abuzive în contracte este prohibită de lege, rezultă că aceste clauze nu pot avea forţă obligatorie între părţi. Având în vedere acest lucru, nu se poate susţine nici că sancţionarea unor asemenea clauze nelegale ar însemna o ingerinţă în acordul de voinţă a părţilor întrucât, a accepta o asemenea teză, ar însemna să se concluzioneze că instanţa nu poate anula niciodată o prevedere contractuală fără a fi acuzată că intervine în acordul de voinţă al părţilor, concluzie care este străină de orice logică juridică, fiind evident că interdicţia unei ingerinţe în acordul de voinţe al părţilor se aplică doar convenţiilor legal încheiate. Mai mult, nu se poate concluziona că aceste prevederi sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil, având în vedere că această condiţie nu poate fi înţeleasă într-un sens strict gramatical, şi este evident că în lipsa oricărei explicitări, consumatorul nu are cum să înţeleagă care vor fi criteriile după care va varia dobânda, exprimarea fiind cât se poate de echivocă. 

Instanţa nu are posibilitatea de a înlocui sau modifica o clauză contractuală, substituindu-se astfel acordului de voinţă al părţilor. Stabilirea modului de calcul al dobânzii, urmare a declarării nulităţii parţiale a clauzei iniţiale care prevedea acest calcul, nu este în atribuţia instanţei judecătoreşti, neputând fi decât rezultatul exclusiv al negocierii dintre părţi.

Pentru aceste considerente, instanţa va constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei cuprinse în art. 4.1 din Contractul de credit ipotecar nr. HL17049/03.03.2008, în ceea ce priveşte caracterul variabil al dobânzii contractuale raportat indicele de referinţă stabilit de bancă.

Referitor la algoritmul de calcul al dobânzii stabilit prin Actele adiţionale nr. 2/15.09.2010, 3/16.01.2013 şi 4/05.03.2014 instanţa constată că acesta este în concordanţă cu exigenţele Legii nr. 193/2000, criteriile pe baza cărora variază dobânda fiind clar şi inteligibil exprimate, fiind vorba de fluctuaţia indicelui de referinţă, motiv pentru care se va respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze.

Pentru stabilirea momentului de la care se impune acordarea dobânzii legale aferente sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive, se aplicarea instituţiei plăţii nedatorate reglementate de dispoziţiile art. 992 şi urm. din vechiul Cod civil, reţinând că prestaţia efectuată de consumatori cu privire la comisionul de acordare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute. Aşadar, fiind vorba despre o clauză abuzivă, raportat la reaua-credinţă a băncii reţinută din definiţia legală a clauzelor abuzive prevăzută de art. 4 alin. 1 al Legii nr. 193/2000, având în vedere vechiul Cod civil din 1864 care reglementează instituţia daunelor-interese, dobânda legală trebuie acordată de la momentul perceperii sumelor de bani, iar nu de la momentul constatării nulităţii absolute, având în vedere dispoziţiile art. 994 din vechiul Cod civil.

Cu privire la naturii dobânzii datorate, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie. Faţă de această definiţie a dobânzii remuneratorii, este evident că banca nu datorează dobândă remuneratorie, aceasta fiind datorată pentru perioada anterioară scadenţei obligaţiei, iar în cauză nu se pune problema din perspectiva situaţiei anterioare scadenţei obligaţiei sale, data scadenţei urmând a fi stabilită ca data perceperii fiecărei sume în temeiul clauzelor abuzive.

Referitor la clauzele privind dobânda penalizatoare, respectiv art.4.1 si urm. inclusiv art.4.10 si art.9.1 din contractul bancar ipotecar nr. HL 17049/03.03.2008, art. 1 - 1.5 din actul adițional nr. 1/15.09.2010; art.III.7 din actul adițional nr. 2/06.10.2011 si art.2-2.4 din condiții speciale de creditare aferente actului adițional; Actul adițional nr.3/16.01.2013 art.III.7 - condiții generale de creditare -, art.2.2.4 - condiții speciale de creditare aferente actului adițional -; art.III.7 - condiții generale de creditare Act Adițional nr.4/05.03.2014 si art.2.4 - condiții speciale de creditare aferente actului adițional, defăimate ca fiind abuzive de către consumator, instanţa reține că aceste sume nu au fost niciodată percepute, astfel că este lipsită de interes această solicitare. Conform raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză (fila 91 vol. II dosar), nu s-au identificat perceperi ale unor astfel de dobânzi, motiv pentru care va respinge ca lipsită de interes cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art. 4.9 din Contractul de credit ipotecar nr. HL17049/03.03.2008, referitoare la dobânda penalizatoare majorată.

În plus, instanţa reţine că încadrarea acesteia în prevederile Anexei la Legea nr. 193/2000, alin. 1 lit. i trebuie justificată de materialul probator administrat în cauză. Or, niciuna dintre datele dosarului nu justifică prezumarea împrejurării că banca nu ar suferi pagube în cuantum egal cu cel al dobânzii penalizatoare stabilite prin clauzele în discuţie, în situaţia în care consumatorul alege să nu plătească la termen ratele de credit. Astfel, simpla împrejurare că în contract s-a stipulat o clauză penală, care obligă consumatorul la plata de despăgubiri în cazul neîndeplinirii propriilor obligaţii contractuale, cum este si clauza în discuţie, potrivit căreia consumatorul trebuie să plătească în primă fază un comision de penalizare şi ulterior dobânzi penalizatoare pentru neplata la termen a ratelor de credit, nu justifică prezumarea împrejurării că despăgubirile astfel stabilite ar fi disproporţionat de mari faţă de paguba suferită de către profesionist, o apreciere în acest din urmă sens trebuind să se bazeze pe probe privind modul în care profesionistul îşi valorizează veniturile în activitatea propriei întreprinderi, probe care nu au fost administrate în cauza de faţă. Doar în raport cu astfel de probe s-ar putea face aprecieri cu privire la paguba suferită de profesionist, aceasta putând consta în beneficiul nerealizat în condiţiile în care în specificul activităţii sale profesionistul îşi fructifică veniturile prin investirea acestora în activitatea proprie pentru obţinerea de noi profituri şi nu doar în dobânda legală sau cea aferentă unui depozit bancar.

Astfel, nu se poate aprecia că clauzele în discuţie ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că nu ar respecta cerinţa bunei-credinţe, în condiţiile în care evitarea aplicării clauzei penale rămâne la latitudinea consumatorului, care nu trebuie decât să dea el însuşi dovadă de bună-credinţă si să îsi îndeplinească obligaţia de plată la termen a ratelor de credit, obligaţie care nu s-ar putea în niciun caz aprecia că nu şi-ar fi asumat-o în cunoştinţă de cauză.

Referitor la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 4.11 lit. a din Contractul de credit ipotecar nr. HL17049/03.03.2008 privind perceperea comisionului de acordare credit de 2%, plătit o singură dată.

În conţinutul clauzei 4.11 din contract se arată că debitorii datorează un comision de acordare în cuantum de 2% din valoarea creditului, plătibil o singură data, la momentul acordării creditului. Astfel, serviciile furnizate în contrapartida clauzelor referitoare la preţ ar trebui să poată fi identificate, dar nu neapărat în virtutea cerinţei de a fi exprimate în mod clar şi inteligibil, ci, mai degrabă, în virtutea domeniului de aplicare al art. 4 alin. (2) din Directiva din 1993, pentru a face diferenţa dintre clauzele principale şi cele accesorii, al căror mecanism de control este diferit.

Pentru aceasta este reiterat argumentul din Cauza Matei, în care s-a decis că, "dacă sunt furnizate mai multe servicii, unele cu titlu principal, iar altele cu titlu accesoriu, judecătorul naţional va trebui să stabilească pentru fiecare clauză referitoare la preţ serviciul pentru care reprezintă contrapartida pentru a determina dacă clauza respectivă face parte din obiectul principal al contractului. Profesionistul nu este obligat însă "să menţioneze ce servicii sau bunuri sunt furnizate în contrapartida fiecărei clauze referitoare la preţ", ci, în ipoteza în care sunt furnizate mai multe servicii, "este suficient ca cel oferit în legătură cu clauza referitoare la preţ să poată fi dedus în mod rezonabil din conţinutul contractului".

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se astfel, în fapt, marja de apreciere discreţionară din partea judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea acestui mecanism, însă instanţelor naţionale le revine rolul să verifice dacă o clauză provoacă, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din acel contract, în detrimentul consumatorului.

Concret, în legătură cu examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, s-a arătat că "aceasta nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, EU:C:2014:10, punctele 22 şi 23). Pe de altă parte, reiese din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

Astfel, instanţa apreciază că în concret, pentru serviciile accesorii oferite consumatorului, s-a plătit un comision fix, ce a fost plătit o singură dată şi ce a determinat clar, previzibil pentru consumatori, astfel, va respinge ca neîntemeiată cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 4.11 lit. a din Contractul de credit ipotecar nr. HL17049/03.03.2008 privind perceperea comisionului de acordare credit de 2%, plătit o singură dată.

Referitor la conţinutul clauzelor cuprinse în art. 4.11 lit. b din Contractul de credit ipotecar, privind perceperea comisionului lunar de administrare de 0,20% din valoarea soldului creditului, instanţa reţine că art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie care operează în favoarea consumatorului şi implicit împotriva profesionistului, conform căreia o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a-i da acestuia posibilitatea să influenţeze natura ei. Conform teoriei generale a probaţiunii, sarcina răsturnării unei prezumţii se află pe umerii celui în defavoarea căruia operează, ceea ce consacră şi art. 4 alin. 3 din Lege. Or, pârâta nu a făcut o astfel de probă în cauză, motiv pentru care instanţa reţine că ne aflăm în prezenţa unui contract care cuprinde clauze standard, preformulate, care nu au putut fi negociate de reclamant. Din perspectiva serviciilor, OG nr. 21/1992, art. 18-21, prevedea la momentul încheierii contractului dreptul consumatorilor de a fi informaţi în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate, informare care se realiza prin elemente de caracterizare a serviciului în funcţie de natura acestuia, cuprinzând riscurile previzibile. În egală măsură, dispoziţiile art. 27 lit. b din Legea nr. 296/2004 privind codul consumului prevedeau dreptul consumatorilor de  a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori. Banca nu a făcut însă dovada că împrumutaţii au fost informaţi cu privire la inserarea comisioanelor în contract, cuantumul acestora şi scopul plăţii acestor sume, astfel că nu se poate susţine cu temei că banca a acordat reala posibilitate consumatorilor de a putea măcar negocia această clauză.

Nu se poate reţine că aceste comisioane constituie obiectul principal al contractului, noţiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată, din perspectiva consumatorului, respectiv dobânda încasată, din perspectiva băncii. Astfel, nu se poate considera că la încheierea contractului de credit banca a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutaţii vor achita comisioanele. De asemenea, caracterul pretins abuziv al clauzelor în discuție nu privește raportul dintre cuantumul costurilor și serviciile furnizate în schimbul acestora. În aceste condiţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, instanţa având dreptul şi obligaţia să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze.

Faţă de cele reţinute de C.J.U.E. prin Hotărârea din data de 03.10.2019 pronunţată în cauza C-621/17, par. 43, instanţa reţine că din denumirea acestor comisioane s-ar putea considera că reiese natura serviciilor furnizate în schimbul lor, însă instanţa nu poate considera că există o contraprestaţie a băncii, care să justifice stabilirea acestor comisioane. Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (C-621/17, par. 43-45), creditorul nu este obligat să detalieze în contractul de credit natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.

Instanţa apreciază că nu există nicio justificare plauzibilă pentru încasarea lunară comisionului de administrare, iar banca nu a făcut dovada vreunei contraprestaţii, nefiind în măsură nici măcar în prezenta cauză să justifice necesitatea stabilirii acestui comision. În aceste condiţii, se impune a se reţine că perceperea comisionului de administrare credit a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, în defavoarea consumatorului.

În aceste condiţii, va constata caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.11 lit. b din Contractul de credit ipotecar, privind perceperea comisionului lunar de administrare de 0,20% din valoarea soldului creditului şi dispune eliminarea din contract a acestor prevederi.

Ca efect al constatării nulităţii absolute, părţile trebuie repuse în situaţia anterioară, astfel că pârâta, care a încasat aceste comisioane, va fi obligată la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de comisioane lunare de administrare de 0,20% din valoarea soldului credituluil la care se va adăuga dobânda legală (prevăzută de O.G. nr. 9/2000 în vigoare la data încheierii contractului şi a perceperii comisioanelor) aferentă acestor sume, calculată de la data încasării fiecăreia şi până la restituirea efectivă.

Pentru stabilirea momentului de la care se impune acordarea dobânzii legale penalizatoare, se impune aplicarea instituţiei plăţii nedatorate reglementate de dispoziţiile art. 992 şi urm. din vechiul Cod civil, reţinând că prestaţia efectuată de consumatori cu privire la comisionul de acordare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute. Aşadar, fiind vorba despre o clauză abuzivă, raportat la reaua-credinţă a băncii reţinută din definiţia legală a clauzelor abuzive prevăzută de art. 4 alin. 1 al Legii nr. 193/2000, având în vedere vechiul Cod civil din 1864 care reglementează instituţia daunelor-interese, dobânda legală trebuie acordată de la momentul perceperii sumelor de bani, iar nu de la momentul constatării nulităţii absolute, având în vedere dispoziţiile art. 994 din vechiul Cod civil.

Astfel, va obligă pârâta la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumelor încasate cu titlu de comision lunar de administrare de 0,20% din valoarea soldului creditului în cuantum de 6.216 CHF echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, sume la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată începând cu data perceperii fiecăreia şi până la data restituirii efective.

Instanţa constată că reclamanţii au defăimat ca fiind abuzivă şi clauza de risc valutar de la art. 5.1 -5.11 din contractul de credit ipotecar HL 17049/03.03.2008; art.II pct.3 si 5; art.VI pct. 1.2(2) si 1.2(3) din actul adițional nr.2/06.10.2011, precum si art.2 2.5.5, 2.6.1 -2.6.2 din condițiile speciale de creditare anexa la actul adițional; art.2.6 si 3.1 din Actul adițional nr.3/16.01.2013 - condiții speciale de creditare art.2.6 din Actul Adițional nr.4/05.03.2014 - condiții speciale de creditare si art.III. 12 - condiții generale de creditare aferente actului adițional.

În analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanţa va analiza întâi incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. 2 şi art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care transpun în legislaţia internă dispoziţiile art. 1 alin. 2 şi art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 CEE. Conform acestor dispoziţii, sunt exceptate de la aplicabilitatea legislaţiei în materia clauzelor abuzive acele prevederi contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative  cu caracter obligatoriu (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Barclays Bank S.A. vs. Sara Sánchez García şi Alejandro Chacón Barrera, C 280/13, par. 45), precum şi acelea care privesc obiectul principal al contractului şi cele care pun în discuţie raportul dintre cerinţele de preţ sau remuneraţie faţă de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai vs. OTP Jelzálogbank Zrt, C-26/13, par. 49 şi 52).

Se constată că prevederile contractuale defăimate ca fiind abuzive de către reclamanţi nu transpun o normă imperativă prevăzută într-o lege sau act administrativ. Ele reprezintă o transpunere a principiului nominalismului monetar, prevăzut în art. 1578 din Codul civil din 1864 care, astfel cum s-a statuat în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă, inclusiv în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României (Decizia nr. 62/07.02.2017 prin care a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010, par. 37), este o normă juridică cu caracter supletiv, de la care părţile pot deroga, prin urmare nu are caracter obligatoriu. Chiar dacă părţile nu au înţeles să deroge de la această regulă, inserate fiind în contractul de credit clauzele care reflectă principiul nominalismului monetar, instanţa apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, din interpretarea căruia reiese că se referă la clauze obligatoriu a fi inserate în contracte, în temeiul legii, ceea ce nu este cazul în speţă. Prin urmare, efectul abuziv decurge din prevederea contractuală redactată în baza legii şi nu exclusiv din lege, principiul nominalismului monetar nefiind aplicabil în mod absolut la data încheierii contractelor.

În continuare, instanţa reţine că prevederile contractuale menţionate privesc obiectul principal al contractului, astfel cum s-a statuat de către C.J.U.E. prin Hotărârea din data de 20 septembrie 2017, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii vs. Banca Românească S.A., C-186/16, par. 41, spre deosebire de cele reţinute în cauza Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai, unde împrumuturile, deşi încheiate în monedă străină, trebuiau să fie rambursate în moneda naţională în funcţie de cursul de schimb la vânzare al monedei străine practicat de instituţia bancar. Clauzele defăimate ca fiind abuzive prevăd, în esenţă, că creditul contractat în franci elveţieni trebuie rambursat în aceeaşi monedă, ceea ce, astfel cum a arătat şi Avocatul General în concluziile sale la Cauza C-186/16 (par. 41 şi urm.), „constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător. prestaţia esenţială a băncii constă în punerea la dispoziţie a sumei împrumutate şi, pe de altă parte, cea a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzilor (care reprezintă preţul creditului). Or, aceste prestaţii sunt indisociabil legate de moneda în care este acordat creditul şi nu se poate considera că numai sumele specificate fac parte din obiectul principal al contractului, cu excluderea monedei de referinţă.”

Chiar privind obiectul principal al contractului, astfel de clauze vor fi analizate din perspectiva legislaţiei specifice protecţiei consumatorului în situaţia în care, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, acestea nu au fost exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Instanţa urmează a analiza caracterul clar şi inteligibil al clauzelor menţionate, din perspectiva jurisprudenţei în materie a C.J.U.E., în lumina celui de al douăzecilea considerent al Directivei 93/13/CEE. Astfel cum s-a reţinut prin Hotărârea din 30 aprilie 2014, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai vs. OTP Jelzálogbank Zrt, C-26/13, par. 67-72), precum şi prin Hotărârea din data de 20 septembrie 2017, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii vs. Banca Românească S.A., C-186/16, par. 44-51), cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de directiva menţionată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se află într o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, această cerinţă privind redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale şi, prin urmare, privind transparenţa, impusă de aceeaşi directivă, trebuie înţeleasă în mod extensiv. Precum a învederat Avocatul General la pct. 63-67 din concluziile la cauza C-186/16, trebuie să se ţină seama de nivelul de atenţie care poate fi aşteptat din partea unui consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat. (…) deşi consumatorul mediu, suficient de atent şi de avizat este, în principiu, în măsură să înţeleagă că un curs de schimb este supus fluctuaţiilor, el trebuie, în schimb, să fie clar informat cu privire la faptul că prin încheierea unui contract de împrumut într o monedă străină se expune unui anumit risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile. Într un asemenea context, trebuie să se impună profesionistului, în speţă banca, să prezinte, ţinând seama de expertiza şi de cunoştinţele sale în acest domeniu, posibilele variaţii ale cursurilor de schimb şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă.

Raportând modalitatea de redactare a clauzelor contractuale la situaţia de la momentul încheierii contractului, instanţa apreciază că prevederile art. 5.1 din Contractul de credit apar ca fiind clare din punct de vedere gramatical, iar banca şi-a respectat obligaţia de informare impusă de prevederile legale în vigoare la momentul respectiv raportat la informaţiile de care ea însăşi dispunea. Instanţa apreciază că reclamanţii sunt consumatori medii şi suficient de avizaţi, care au înţeles că urmau să restituie împrumutul în franci elveţieni şi şi-a asumat faptul că există posibilitatea unor fluctuații ale cursului valutar, având în vedere cuantumul ridicat al împrumutului şi faptul că urma să fie restituit pe parcursul unei perioade foarte lungi de timp. Reclamanţii nu pot să afirme, după mai bine de 10 ani, în condiţiile în care în anul 2011, 2013 şi 2014 au încheiat mai multe acte adiţional, că nu au înţeles prevederile contractuale şi nu se aşteptau la creşterea ratei lunare pe care urmau să o aibă de plătit.

Faptul că este vorba de clauze standard, preformulate, cu privire la care banca nu a făcut dovada că au fost negociate cu reclamanta, sarcină care îi revenea pârâtei potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, nu este de natură să atragă, per se, constatarea caracterului lor abuziv. Chiar ajungând la concluzia că nu au fost redactate într-un limbaj uşor inteligibil, în analizarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate în contracte încheiate între profesionişti şi consumatori fără o prealabilă negociere trebuie să se aibă în vedere şi alte criterii, desprinse din unghiul reglementării conţinute de Legea nr. 193/2000, respectiv ca prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, la care se adaugă utilizarea listei clauzelor abuzive (anexele 1 şi 2 ale Legii) şi criteriul celorlalte circumstanţe relevante (art. 4 alin. 5 din lege). Or, în cauză, nu a fost relevată îndeplinirea vreuneia dintre aceste condiţii.

Nu se poate considera că banca, cu rea-credinţă, a transferat întreg riscul valutar în sarcina împrumutaţilor, fiind evident că o monedă străină este aptă atât să se aprecieze în raport cu leul, cât şi să se deprecieze, în funcţie de condiţiile de piaţă şi de circumstanţele internaţionale. Faptul că situaţia a fost defavorabilă consumatorului parte în contractul de credit nu s-a datorat voinţei băncii, ci unor elemente extrinseci pe care nu le putea controla. Astfel, banca nu poate fi instituită răspunzătoare pentru dezechilibrul survenit între obligaţiile părţilor contractului de credit pe parcursul derulării contractului şi ar fi disproporţionat să se transfere în sarcina sa întreg riscul valutar, astfel cum solicită reclamanta, prin stabilirea valorii sumei de restituit la cursul de schimb valutar de la momentul încheierii contractului. Fără dubiu, din probele administrate în cauză nu a rezultat că banca ar fi ascuns deliberat anumite informaţii pe care le-ar fi deţinut asupra împrejurării discutate, riscul fluctuaţiilor fiind de natură a se repercuta atât asupra împrumutaţilor, cât şi asupra instituţiei de credit, fără a se putea alega în mod justificat că acesta ar fi revenit în exclusivitate consumatorului.

Deşi banca a impus clauza de la art. 5.1. din contract, intenţionând să se pună la adăpost de survenirea unor elemente caracteristice impreviziunii, solicitâd restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, instanţa nu poate conchide că aceasta înseamnă că avea cunoştinţă de amploarea fenomenului de apreciere a francului elveţian în perioada următoare şi, cu rea-credinţă, a ascuns consumatorilor aceste informaţii. Informările realizate de B.N.R. în perioada de referinţă 2007-2008, privind instabilitatea acestei monede, nu au fost cunoscute numai de către bănci, multe fiind făcute publice prin mass-media, ajungând şi la cunoştinţa consumatorilor.

Instanţa reţine că la momentul încheierii contractului, faţă de care se analizează caracterul abuziv al unor clauze, precum a reţinut şi C.J.U.E. în cauza Andriciuc menţionată (par. 53-54), nu exista un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. În condiţiile în care restituirea urma a se desfăşura în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul şi pus la dispoziţie, nu se poate afirma că s-ar putea determina astfel un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor la data contractării, sub aspectul valutei în care urma a se restitui împrumutul, câtă vreme prestaţiile esenţiale ale părţilor erau exprimate şi urmau a fi executate, în mod identic, în aceeaşi monedă şi, la acel moment sau în etapa formării acordului, nu se putea estima cu certitudine asupra modalităţii în care, într-un interval de timp atât de îndelungat precum durata de derulare a convenţiei, va putea evolua cursul, respectiv paritatea dintre moneda creditului şi cea naţională. Aceasta este tocmai expresia principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 Cod civil, de la care părţile au înţeles să nu deroge prin contract. Pentru a se constata existenţa unui dezechilibru semnificativ, ar trebui să se constate o diferenţă între suma împrumutată şi suma rambursată. Or, o astfel de diferenţă nu există: instituţia bancară a împrumutat un anumit număr de unităţi monetare şi este îndreptăţită să obţină restituirea aceluiaşi număr de unităţi. Cu alte cuvinte, a impune în sarcina consumatorului un risc de schimb valutar nu creează, în sine, un dezechilibru semnificativ, deoarece profesionistul nu controlează cursul de schimb care va fi în vigoare ulterior încheierii contractului.

Faţă de cele reţinute, instanţa constată că nu este abuzivă clauza prevăzută la art. 5.1. din contractul de credit, întrucât aceasta a fost exprimată în mod clar şi inteligibil şi va respinge ca neîntemeiată cererea de constatare a nulităţii clauzei de risc valutar şi stabilizarea (îngheţarea) cursului la valoarea din momentul încheierii contractului.

În temeiul art. 453 alin. 2 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată urmând a fi admisă în parte, se va dispune obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanţilor a unei părţi din cheltuielile de judecată în sumă de 2000 de lei, reprezentând onorariu avocaţial parţial şi onorariu expert, instanţa apreciind că această sumă se justifică faţă de proporţia în care vor fi admise pretenţiile reclamanţilor.

Domenii speta

Spete similare