Inadmisibilitate cerere de contestare a clauzelor abuzive din contractul de credit formulată în cadrul contestaţiei la executare.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 2843/866/2020 la data de 04.06.2020 contestatoarea X a formulat contestaţie privind actele de executare silită întocmite de BEJîn dosarul nr. 381/2020 şi a încheierii nr. 993 pronunţate de Judecătoria Paşcani în dosarul nr. 1962/866/2020 la data de 04.05.2020, în contradictoriu cu creditorul Y prin care soliciăt ca prin hotărârea ce se va pronunţa să  se dispună:

- să se constate intervenită prescripţia dreptului de a solicita executarea silită a debitoarei, precum şi perimarea în ceea ce priveşte contractul de credit pentru emiterea cardului în lei Viva Classis nr. 4243190053865018 din data de 27.11.2006 perfectat cu SC Bancpost SA pentru suma menţionată ca fiind debit principal restant 3.562,62 lei, dobânda aferentă creditului 21.244,90 lei şi comision bancar restant 29.772,16 lei;

- să se constate că, dat fiind existenţa clauzelor abuzive care au dus la reţinerea unei creanţe totale de 54.579,68 lei, creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă şi, ca urmare, executarea nu este legală;

- desfiinţarea tuturor actelor de executare silită întocmite în acest dosar.

În motivarea cererii arată că la data de 18.05.2020, conform ştampilei de pe plicul de corespondenţă anexat, i-au fost înaintate de BEJ înscrisurile care reprezintă acte de executare silită în dosarul de executare înregistrat sub nr. 381/2020 la acest birou. Precizează că debitul principal menţionat îl constituie creditul contractat de contestatoare prin contractul de credit bancar nr. 4243190053865018 din data de 27.11.2006, cu creditoarea Bancpost SA.

Se menţionează că din acest credit a rămas ca sumă nerambursată (fără a se preciza data efectuării ultimei plăţi) suma de 3.562,62 lei. în cererea înaintată instanţei de judecată, precum şi în încheierea dispusă de această instanţă se precizează că creanţa datorată este în cuantum de 54.579,68 lei, creanţă compusă din: debit principal 3.562,62 lei, dobânda aferentă creditului 21.244,90 lei şi comision bancar restant 29.772,16 lei.

Având în vedere aceste menţiuni, apreciază că modul de calcul a dobânzilor şi comisionului bancar raportat la suma reprezentând debit principal reţinut sunt abuzive şi neconforme cu legislaţia în vigoare.

În încheierea de admitere a cererii formulate de biroul executorului judecătoresc, respectiv în toate înscrisurile anexate, nu rezultă modul de calcul al dobânzii şi al comisionului. De asemenea, precizează că investirea admisă de instanţa de judecată reţine ca sumă totală cu titlu de creanţă suma de 54.579,68 lei, creanţă care nu are un caracter cert, lichid, exigibil, la care se adaugă, fără a fi menţionate, cuantumul acestora şi cheltuielile de executare silită.

În adresa înaintată de biroul executorului judecătoresc apare, pur şi simplu, aberant ca la un credit restant de 3.562,62 lei să fie executată cu o sumă de aproximativ 60.000 lei. Luând în considerare prevederile Codului civil în materie contractuală, precum şi termenul de trei ani prin care o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate fi valorificată, se observă că din anul 2006, dată la care a fost perfectat contractul de credit, şi până în anul 2020, dat fiind intervalul de 14 ani, a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Atât executorul, cât şi creditorul nu fac referire concretă la modul în care reţin cuantumul acestui debit principal, respectiv la modul cum au calculat celelalte sume aferente.

Deciziile CEDO, respectiv decizia CJUE nr. 75/2019, care interpretează directiva nr. 93/13/CEE, precizează că un consumator care a încheiat un contract de credit şi împotriva căruia s-a început o procedură de executare silită, poate contesta procedura pe tot timpul executării, întrucât normele de drept trebuie să asigure un nivel cât mai ridicat de protecţie a consumatorilor, să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate de profesionişti cu persoane fizice.

Astfel, instanţelor de judecată li se oferă mijlocul juridic pentru cenzurarea modului de calcul a unei creanţe şi interpretarea concretă a unor asemenea clauze.

Din lecturarea conţinutului tuturor înscrisurilor înainte de biroul executorului judecătoresc rezultă în mod cert că cuantumul sumei pentru care se cere executarea sa silită nu are caracterul solicitat de lege şi, totodată, dat fiind trecerea timpului, a intervenit prescripţia dreptului de a se solicita executarea silită.

Faptul că SC Bancpost SA a fuzionat şi, respectiv, împrejurarea că această creanţă a fost preluată de Kruk România SRL nu repune în termen pe intimată.

Aceasta a preluat o creanţă care nu poate fi executată, întrucât creditoarea şi-a pierdut, prin intervenţia prescripţiei, dreptul de a mai solicita executarea silită.

De altfel, nu a primit nicio notificare privind cesionarea creanţei.

Solicită, în consecinţă, admiterea contestaţiei la executare silită.

La data de 08.07.2020 intimata Prosperocapital S.A.R.L. a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei.

Arată aceasta că la data de 27.11.2006 a fost încheiat contractul de credit din prezenta cauză între Bancpost SA, în calitate de împrumutant şi contestatorul din prezenta cauză, în calitate de împrumutat, prin care banca i-a acordat acestuia din urmă o linie de credit accesibilă printr-un card.

Întrucât debitorul a încetat să mai achite ratele, instituţia financiar bancară a declarat creditul scadent anticipat şi, ulterior, a cesionat întreaga creanţa către intimată. Totodată, au fost efectuate formalităţile de înscriere a contractului de cesiune creanţe în Arhiva Electronic de Garanţii Reale Mobiliare în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, sub avizul nr. 2020-04161402329136-VLA/2019-12231803339312-SMV/2019-00078319072578-VQM/2017-00047488889075-WHA/2017-00047488899228-ZCS/2018-00069153092672-WHA/2017-00047489419860-DBI/2017-00047489429347-MTE/2017-00053972332367-YQK/2017-00053972342738-RWL | 2017-00047.

Încercările creditorului iniţial de a oferi consiliere şi posibilitatea rambursării creanţei în mai multe rate avantajoase au fost ignorate de către contestator, motiv pentru care în 2012 s-au început formalităţile de executare silita prin intermediul BEJA, urmând ca în anul 2020 să fie reluata executarea prin intermediul BEJ  .

In paralel cu desfăşurarea executării silite pornite şi în speranţa sustragerii în continuare de la plata silită, contestatorul solicită anularea actelor BEJ şi pretinse clauze abuzive indicându-le generic.

Toate cererile şi susţinerile debitorului sunt însă neîntemeiate, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii sale, după cum înţelege să demonstreze în continuare.

Invocă excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la executare.

In prezenta cauza executorul judecătoresc şi-a adus la îndeplinire obligaţiile prevăzute de lege privind atribuţiile sale şi a comunicat debitorului, conform dovezii de comunicare, din prezenta cauză în dosarul său executional, următoarele acte de procedură: somaţie imobiliară/mobiliară, copie certificată pentru conformitate cu originalul a încheierii de încuviinţare, copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe titlul executoriu, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, contestatorul recunoscând faptul că aceste acte de procedură i-au fost comunicate prin depunerea de către aceasta la dosarul cauzei. Mai mult decât atât, executorul judecătoresc a depus toate diligenţele necesare pentru ca debitorul să ia la cunoştinţă corect şi complet de toate formele de executare exercitate asupra lui.

In prezenta cauza contestatorul avea la dispoziţie prevederile art. 715 alin. 1 NCPC, în vederea formulării contestaţiei la executare.

Faţă de aceste aspecte, solicită admiterea prezentei excepţii si respingerea contestaţiei la executare ca tardiv formulată pentru neîndeplinirea de către debitoare a obligaţiilor legale prevăzute de NCPC privind termenul în care aceasta avea dreptul de a formula contestaţie la executare.

Invocă şi excepţia netimbrării acţiunii.

In conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. 6 NCPC, cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează. Aceste dispoziţii legale sunt completate de prevederile art. 197  NCPC care instittuie regula conform cărei dovada achitării taxelor se ataşează cererii.

Citează intimata dispoziţiile art. 32-34 şi art. 10 al. 2 din OUG 80/2013 şi solicită anularea cererii în cazul în care nu au fost respectate dispoziţiile legale privind timbrarea cererii de chemare în judecată.

Invocă excepţia lipsei de interes privind invocarea unor clauze pretins abuzive.

Prin interes înţelegem practic folosul material sau moral pe care-l urmăreşte cel ce porneşte acţiunea sau săvârşeşte un act procedural.

Interesul trebuie să fie legitim (în legătură cu pretenţia formulată), personal şi direct (folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală), născut şi actual (partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune).

De regulă, dacă dreptul pretins este actul şi interesul este născut şi actual, totuşi este posibil acest lucru şi când dreptul nu este actual.

Excepţia lipsei de interes vizează fie inexistenţa interesului, fie cazul în care interesul nu îndeplineşte cerinţele de mai sus. Ea este de fond absolută şi peremptorie şi poate fi invocată şi de procuror sau instanţă din oficiu.

Dacă interesul nu este născut si actual, cererea se respinge ca prematură, existând posibilitatea reiterării ei în momentul în care interesul va fi născut şi actual.

In celelalte cazuri, cererea va fi respinsă ca lipsită de interes, fără a mai fi cercetată în fond (ex. invocarea de către partea legal citată a nulităţii pentru neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, exercitarea recursului de cel care a câştigat procesul, introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv că partea adversă nu a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata, cererea prin care creditorul recunoaşte aducerea unor bunuri în patrimoniul debitorului său deşi acesta este solvabil, etc).

In prezenta cauză, se poate observa cu uşurinţă lipsa oricărui interes din partea contestatorului, având în vedere faptul că de la data semnării contractului, respectiv data achitării primei rate şi până la momentul formulării prezentei contestaţii la executare cu invocarea pretinselor clauze abuzive, a trecut o perioadă de 14 ani.

Este imposibil ca după parcurgerea unui termen atât de lung debitorul să pretindă existenţa vreunui interes, în condiţiile în care atâţia ani nu a efectuat niciun demers necesar în acest sens, nu a depus diligenţele în vederea reducerii sau anulării acestor clauze şi nici măcar nu a comunicat băncii nemulţumirile sale.

Mai mult decât atât, acesta nu s-a adresat nici ANPC pe cale separată, în vederea sancţionării instituţiei pentru utilizarea acestor pretinse practici abuzive.

Faţă de aceste aspecte, solicită instanţei să ia act de prezentele susţineri şi să admită prezenta excepţie.

Invocă excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit.

Solicitarea contestatorului cu privire la constatarea de către instanţă a unor clauze ca fiind abuzive în cadrul contractelor şi a condiţiilor generale, precum şi eliminarea acestora este inadmisibilă întrucât:

- la data promovării prezentei acţiuni contractul este reziliat ca urmare a neîndeplinirii de către contestator a obligaţiilor de plată stabilite în graficul de rambursare şi se află în curs de executare silită. Nu se poate pune în discuţie problema clauzelor abuzive într-un contract deja reziliat pentru nerespectarea obligaţiilor pecuniare ale debitorului pe o durată extrem de lungă şi care au condus la prezenta situaţie de fapt;

- debitorul are la dispoziţie acţiune în constatare pentru pretinsele clauze abuzive, în termenul legal de prescripţie de 3 ani de la data încheierii contractului;

- prin contestaţia la executare se pun în discuţie aspecte privind valabilitatea/nevalabilitatea titlului executoriu sau a actelor de executare efectuate de către executorul judecătoresc şi nu alte aspecte de drept comun ce puteau fi constatate sau realizate pe calea dreptului comun, prin acţiune separată de constatare sau realizare a acestora;

- instanţa învestită în prezenta cauză va avea în vedere lipsa de interes a contestatorului în ceea ce priveşte invocarea clauzelor abuzive o perioadă îndelungată de timp (7 ani, având în vedere ca încheierea contractului a avut loc în data de 09.10.2013), or nu se poate constata o vădită diligenţă din partea acestuia în condiţiile în care debitorul a rămas în pasivitate atâţia ani, preferând ca acum, pe calea contestaţiei la executare să pună în discuţie şi aspecte care nu ţin de contestaţia la executare propriu zisă;

- lipsa oricăror negocieri cu creditorul iniţial în ceea ce priveşte pretinsele clauze abuzive este pusă exclusiv în culpa debitorului care a înţeles să nu demareze nicio procedură în acest sens până la momentul executării silite. In lipsa oricăror probe în acest sens, se poate trage concluzia că acesta nu a depus nicio cerere în acest sens la bancă în vederea modificării contractului, semnării unui act adiţional sau orice altă formă prin care acesta ar fi putut modifica aceste clauze pe care numai el le consideră abuzive;

- având în vedere că peste 14 ani debitorul a descoperit subit că contractul său conţine clauze abuzive demonstrează faptul că, deşi a semnat acel contract prin care se specifică clar că a luat la cunoştinţă de cele menţionate în contract, de fapt acesta nici nu a lecturat contractul, ci l-a semnat fără măcar să îl studieze şi să îşi pună nişte banale semne de întrebare cu privire la anumite clauze, fapt pentru care intervine în acest sens culpa sa exclusivă;

- este imposibil de crezut că o perioadă atât de îndelungată debitorului i s-a părut perfect contractul de credit, iar revelaţia existenţei clauzelor abuzive în contract a apărut exact în momentul în care acesta a fost executat silit şi a constatat că şi datorită acestor clauze el nu a mai putut să îşi achite creditul şi, prin urmare, a intervenit executarea silită;

- în condiţiile în care acesta încearcă să promoveze teoria impreviziunii conform căreia contractul este un formular prestabilit, cu clauze fixe, iar el nu are studii juridice, cursul de schimb s-a modificat, comisioanele şi dobânzile s-au modificat, acesta trebuie să aibă în vedere că nu a fost obligat de către instituţia financiar bancară să încheie acest contract, a fost simpla sa alegere, putea să uzeze de dreptul său la libera exprimare şi să solicite informaţii băncii cu privire la clauzele pe care nu le întelegea sau nu i se păreau corecte din punct de vedere juridic, lingvistic etc, iar atâta vreme cât a semnat acel contract, înseamnă că a acceptat şi că trebuia să se conformeze obligaţiilor menţionate în contract.

Având în vedere acest aspect, o eventuală decizie a instanţei în acest sens ar fi o soluţie imposibil de pus în aplicare întrucât nu putem modifica un contract care nu mai exista anterior momentului promovării acţiunii.

Aceasta este si poziţia exprimată de practică prin decizia nr. 29/2009 - A/C a Curţii de Apel Oradea, Secţia Comerciala si de Contencios Administrativ si Fiscal, care a stabilit că „din întreaga economie a prevederilor enunţate rezultă indubitabil că invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale se poate face până în momentul în care contractul este în fiinţă."

Astfel cum s-a statuat în doctrină, nulitatea ce intervine în cazul cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale este una relativă, având la baza viciile de consimţământ care sunt invocate de către clienţii băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor sau a actelor adiţionale şi care nu pot fi apreciate decât de la caz la caz, în funcţie de situaţia particulară a fiecărui client.

Perioada în care o astfel de acţiune prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate  a exprimării consimţământului din momentul încheierii contractului poate fi iniţiată este de maxim 3 ani, conform art. 3 alin. 1 Decretul nr. 167/1958 (face precizarea ca potrivit art. 6 alin 4 Codul Civil actual, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi).

Acest termen este suficient de îndelungat pentru a permite consumatorului să sesizeze discrepanţa dintre condiţiile în care a contractat şi condiţiile pe care instituţia financiar bancară le aplică în fapt, fiind mai mult decât firesc ca pasivitatea consumatorului timp de 7 ani de zile să fie sancţionată.

Prin cererea de chemare în judecată contestatorul a solicitat, practic, modificarea preţului contractului şi restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale cu titlu de comision de gestiune.

Instanţa va observa că admiterea acţiunii formulate nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă din parte împrumutatului deoarece acestuia se execută în timp, prin rate succesive.

Conform teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea/modificarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte.

Totodată, potrivit art. 1588 vechiul Cod Civil, aplicabil de altfel contractului încheiat sub imperiul acestei legi, în materia împrumutului de folosinţă dobânzile plătite, chiar nedatorate ori plătite unei clauze nule, nu se mai restituie.

Contractul de credit este un contract real, cu titlu oneros, unilateral, cu executare succesivă, care dă naştere la obligaţii numai în sarcina împrumutatului, respectiv aceea de a restitui suma şi de a plăti dobânda şi costurile creditului, obligaţie care se execută succesiv prin plata ratelor.

Faţă de aceste caractere juridice ale contractului de credit, respectiv faţă de prevederile art. 1588 vechiul Cod Civil şi principiul neretroactivităţii efectelor nulităţii în materia contractelor cu executare succesivă, consideră că cererea contestatoarei privind restituirea sumelor deja achitate în baza prevederilor contractuale este inadmisibilă.

Referitor la solicitarea contestatorului de „anulare a actelor de executare silita efectuate în dosarul execuţional", arată instanţei faptul că toate documentele întocmite în cadrul procedurii de executare silită au fost transmise la adresa menţionată în prezenta acţiune.

Executarea silită însăşi, cât şi toate actele de executare ce au fost întocmite de către executorul judecătoresc au respectat toate regulile de fond şi de formă impuse de dispoziţiile Codului de procedură civilă şi au fost dispuse în conformitate cu prevederile legii.

Mai mult decât atât:

- aplicarea de către instanţa de judecată a unei masuri de natura anulării executării silite însăşi, a tuturor formelor de executare sau a unui act de executare este condiţionată de dovedirea de către contestator a încălcării dispoziţiilor legale aplicabile în materia executării silite, condiţie ce nu este îndeplinită în prezenta cauză;

- simplul fapt al invocării unor "motive" lipsite de suport real nu sunt de natură a proba existenţa unor vicii de procedură care să îl fi prejudiciat pe contestator;

- executarea silită însăşi, cât şi toate actele de executare ce au fost întocmite de către executorul judecătoresc au respectat toate regulile de fond şi de formă impuse de dispoziţiile Codului de procedura civilă, motiv pentru care anularea acestora este lipsită de temei legal;

- niciunul dintre motivele invocate de contestator nu pot fi reţinute de către instanţa de judecată drept motive de anulare a executării silite sau a vreunui act de executare silită, atât executarea silită pornita împotriva acestuia, cât şi toate actele de executare silită efectuate de BEJ respectă toate prevederile legale impuse de legiuitor;

- de asemenea, contestatorul nu indică şi nu dovedeşte în niciun fel încălcarea legii în ceea ce priveşte procedura de executare silită pornită împotriva lui, o contestaţie la executare prin care se invocă simple motive ce ţin de aprecierea sau conduita pe care acesta o doreşte a o avea intimata, fără a indica vreun temei legal, sunt de natura atât a şicana creditorul, cât şi a încărca instanţa de judecată cu „false" cauze de judecată;

- astfel, contestatorul prin contestaţia formulată doreşte să se sustragă de la plata datoriei. Procedura de executare silită a început întrucât contestatorul nu a dorit în niciun fel să-şi achite obligaţiile asumate prin semnarea contractului.

Faţă de susţinerile intimatului cu privire la intervenirea presupusei prescripţii, sub¬liniază instanţei faptul că aceasta se află într-o absolută eroare cu privire la termenul de la care începe să curgă această prescripţie.

In susţinerea acestor afirmaţii, aduce la cunoştinţa instanţei următoarele aspecte, utile cauzei: contractul de credit intervenit între intimat în calitate de împrumutat şi cedent a fost încheiat în data de 27.11.2006. In anul 2012 creditorul cedent a formulat cerere de executare silită pentru recuperarea creanţei restante către BEJA, formându-se dosarul nr. 57/2012.

Ca urmarea a cesiunii şi demersurilor execuţionale efectuate până la acea dată care nu au identificat contestatorul cu bunuri urmăribile, BEJA emite în data de 14.10.2019 încheiere de încetare executare potrivit art. 3715 lit. B) teza I CPC şi, ulterior, intimata procedează la reluarea executării prin intermediul BEJ în anul 2020, formându-se dosarul cu nr. 381/2020.

Ca urmare a predării acestui dosar execuţional la BEJ, executorul judecătoresc a efectuat constant toate demersurile necesare recuperării creanţei, motiv pentru care nu se poate lua în considerare o potenţială prescripţie.

Or, este mai mult decât evidenta ca şi data constatării insolvabilităţii debitorului, din 14.10.2019, până în anul 2019, nu a intervenit prescripţia dreptului de a cerere executare silită.

Astfel, potrivit art. 709 alin. 3 NCPC prescripţia nu este întreruptă doar dacă executarea a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat sau dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea. Niciuna din cele patru situaţii nu este incidentă în raport de dosarul de executare nr. 825/2012 deoarece prevederile art. 709 alin. 3 NCPC nu pot fi extinse şi la ipoteza încetării executării pentru lipsă bunuri urmăribile, având în vedere că nu există nicio justificare legală pentru o astfel de interpretare extensivă.

Or, nu pot fi ignorate actele de executare emise în dosarului executional 57/2012, cu precădere ultimul act de executare reprezentat de încheierea de încetare executare silită din data de 14.10.2019, or caracterul de act de executare al acestei încheieri este dat de faptul că este întocmită de un executor judecătoresc, că legea îi conferă consecinţe juridice, de faptul că este emisă în realizarea activităţii de executare silită şi marchează o etapă în cadrul acestei proceduri.

În continuare, intimata citează din decizia nr. 2056/2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui.

In ceea ce priveşte lipsa calităţii de creditor a intimatei pentru pretinsa necomunicare a cesiunii de creanţă, precizează următoarele:

Debitorul omite să precizeze faptul că la data de 24.10.2017 introduce pe rolul aceleiaşi instanţei, contestaţie la executare împotriva actelor executionale din dosarul nr. 57/2012 aflat pe rolul BEJA, împotriva intimatei în calitate de actul creditor.

Or, este oare posibil ca de la data de 24.10.2017, respectiv data de 06.03.2018 data soluţionării contestaţiei introduse, contestatorul să fi uitat cine este actualul creditor, deşi în urmă cu aproximativ 3 ani cunoştea acest aspect?!

Prin art. 1.573 din noul Cod civil legiuitorul a prevăzut următoarele: „creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului", iar potrivit art. 1.579 din Noul Cod Civil, „Cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei" (iar nu din momentul „primirii" de către debitor), situaţie confirmată şi în cazul nostru, astfel cum reiese din notificarea din data de 25.08.2016 şi din dovada de comunicare depuse deja la dosarul de executare.

Aceste dispoziţii speciale se completează şi cu prevederile generale referitoare la comunicarea actelor de procedura, prevăzute de disp. art. 153 NCPC şi se coroborează cu disp. art. 154 alin. 4 si 5 NCPC, art. 165 pct. 2) NCPC, precum si cu art. 163 NCPC.

Astfel, în situaţia de faţă, în conformitate cu prevederile art. 165 alin. 2 NCPC coroborat cu dispoziţiile art. 163 alin. 6-8 NCPC, data la care este îndeplinită procedura de comunicare a citaţiei sau a altui act e executare în cazurile în care procedura de comunicare se face conform art. 163 alin. 8 C. Proc. Civ., atunci când persoana căreia îi este destinat actul de procedură lipseşte (nu este găsită la domiciliu sau reşedinţă) este data încheierii procesului-verbal, potrivit art. 165 pct. 1 NCPC sau, după caz, de la data expirării termenelor de 7 zile ori de 3 zile, potrivit art. 163 alin. (1) lit. g) NCPC ori de la data semnării dovezii de înmânare a actului de procedura depus la instantă sau la primărie, potrivit art. 165 pct. 1 NCPC.

In aceasta situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 163 alin. (3)-(5) NCPC referitoare la inserarea actului de procedură în cutia poştală sau, în lipsa acesteia, la afişarea înştiinţării pe uşa imobilului, cu întocmirea unui proces-verbal corespunzător.

Mai mult, solicitarea debitorului de a constata presupusa inopozabilitate a cesiunii este netemeinică şi nelegală şi prin prisma unui alt înscris pe care îl ataşează prezentului apel, şi anume dovada înscrierii cesiunii de creanţe la Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare, prin această înregistrare cesiunea devenind opozabilă terţilor şi debitorului.

Astfel, cesiunea de creanţe a fost înscrisă în Arhiva Electronica de Garanţii Reale Mobiliare in conformitate cu dispoziţiile Titlului VI - „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare" - din LEGEA nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice, asa cum ea a fost modificata de Noul Cod Civil sub nr. 2020-04161402329136-VLA/2019-12231803339312-SMV/2019-00078319072578-VQM/2017-00047488889075-WHA/2017-00047488899228-ZCS/2018-00069153092672-WHA/2017-00047489419860-DBI/2017-00047489429347-MTE/2017-00053972332367-YQK/2017-00053972342738-RWL | 2017-00047, cesiunea drepturilor fiind definitiva si irevocabila.

In sprijinul celor de mai sus, precizează că cesiunea de creanţă îi este opozabilă debitorului şi din prisma faptului că debitorului i-a fost adus la cunoştinţă, încă de la momentul semnării contractului de credit agreat de părţi, că în cazul în care nu îşi va îndeplini obligaţiile contractuale, „Banca poate cesiona unui tert drepturile si obligaţiile sale din prezentul contract'. Astfel, consideră că atât cesionarul, cât şi cedentul nu au încălcat nicio clauză contractuală, considerând totodată faptul că cesiunea a acoperit toate cerinţele legii şi prin acest contract de cesiune nu au fost încălcate drepturile debitorului.

Astfel, prin însăşi contractul al cărui beneficiar a fost debitorul contestator, în calitate de împrumutat, acesta şi-a dat acordul cu privire la cesiunea drepturilor şi obligaţiilor ce reies din contract.

In acest sens s-a pronunţat si Tribunalul Bucureşti prin decizia civila nr. 1791/2019 pronunţata de Tribunalul Bucureşti - Secţia A V-A Civila la data de 03.06.2019, intimata citând din cuprinsul acesteia.

Aşadar, chiar dacă cesiunea de creanţă nu ar fi fost adusă la cunoştinţa debitorului, acest lucru nu înseamnă că respectivul contract nu este valabil sau nu îi este opozabil acestuia.

Aşa cum a statuat doctrina juridică, practic, în cazul în care debitorul cedat nu a realizat vreun act susceptibil a conduce la stingerea creanţei ce a format obiectul cesiunii, acesta nu se poate prevala de inopozabilitatea acestei operaţiuni pentru a paraliza procedura de executare silită declanşată de cesionarul devenit creditor pentru că nu ar justifica existenţa unui interes legitim în derularea unui astfel de demers şi ar constitui o valorificare a conduitei sale culpabile de a nu executa de bunăvoie obligaţia pe care şi-a asumat-o faţă de creditorul iniţial.

In urma încheierii contractului de cesiune de creanţă cesionarul dobândeşte întocmai aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de debitorul cedat care îi reveneau cedentului în temeiul contractului de credit, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a dobânzilor, comisioanelor, penalităţilor, etc, aşa cum rezultă şi din principiul de drept roman "Cessinarius est pro creditore " (cesionarul este ca si un creditor).

Mai mult, legiuitorul a ţinut expres să definească calităţile cerute unei creanţe pentru a constitui obiectul unei proceduri de executare silita prin dispoziţiile art. 662 alin 2-4 Cod proc. Civ (2010).

Or, o eventuală lipsă de opozabilitate a cesiunii unei creanţe faţă de debitorul cedat nu este arătată ca o cauă care să înlăture existenţa vreuneia din aceste calităţi atâta vreme cât creanţa la care ne referim există, fiind cuprinsă într-un titlu executoriu - contractul de credit încheiat între instituţia de credit şi debitorul cedat urmărit, astfel că ea apare ca certă, titlul executoriu conţine suficiente elemente care permit stabilirea obiectului creanţei, astfel că apare şi ca lichidă, din acelaşi titlu executoriu rezultând că obligaţia pretinsului debitor urmărit a devenit scadentă anticipat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin convenţia de credit.

De asemenea, trebuie observată exprimarea energică a legiuitorului atunci când a prescris situaţiile în care o cerere privind executarea silită ar fi de refuzat, ceea ce conduce la o interpretare strictă a situaţiilor limitative prezentate faţă de care executare ar prezenta motive de nulitate.

Totodată, învederează faptul că aşa cum rezultă din dovada de comunicare depusă la dosarul cauzei, intimata l-a notificat pe debitorul contestator prin intermediul unei scrisori cu confirmare de primire, aşa cum prevede legislaţia în materie.

Astfel, aşa cum apare în art. 1 pct. 21 din O.U.G. 13/2013, privind serviciile poştale, serviciul pe care creditorul cedent a ales să-l folosească, respectiv serviciu de trimitere cu confirmare de primire, este descris ca: serviciul poştal a cărui particularitate constă în predarea către expeditor a dovezii privind predarea trimiterii poştale înregistrate, confirmată în scris de destinatar; serviciul postal a cărui particularitate constă în predarea către expeditor a dovezii privind predarea trimiterii poştale înregistrate, confirmată în scris de destinatar, atunci când acesta este prezent la adresă sau completată în mod corespunzător în lipsa acestuia.

Aşadar, având în vedere faptul că art. 1579 din Cod Civil impune creditorului o singură obligaţie, aceea de a-i transmite debitorului cesiunea, precum şi principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", conform căruia interpretul nu trebuie să distingă acolo unde legea nu distinge, consideră că notificarea din data de 20.08.2016 şi dovada de comunicare prezentate constituie mijloace solide de probă în ceea ce priveşte dovada transmiterii către debitor a notificării privind cesiunea de creanţă.

De asemenea, prin intermediul unei scrisori cu confirmare de primire factorul postal s-a deplasat la adresa debitorului în vedere predării respectivei notificări de cesiune.

Având în vedere situaţia de faţă în care debitorul nu şi-a onorat obligaţiile contractuale, este evident în interesul acestuia invocarea pretinsei lipse a notificării de cesiune, singurul scop urmărit de debitor fiind de a se sustrage de la plata sumei de bani pe care o datorează.

Astfel, îşi pune întrebarea, în măsura în care debitorul este o persoană de rea-credinţă, care nu doreşte să îşi onoreze obligaţiile contractuale, ce l-ar fi determinat să semneze pentru o scrisoare cu confirmare de primire, ştiind că acest lucru este în defavoarea sa?

Prin această întrebare doreşte să arate instanţei faptul că, indiferent de produsul postal pe care l-ar fi ales, rezultatul ar fi fost acelaşi întrucât în sistemul de drept romanesc nu există o procedură prin care o persoană poate fi obligată să primească o scrisoare, rămânând la latitudinea acesteia alegerea de a ridica sau nu acea scrisoare.

Totodată, învederează faptul că, aşa cum este prevăzut de art. 1481 NCC „In cazul obligaţiilor de mijloace debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis". Astfel, în speţa noastră, debitorul obligaţiei de a comunica notificarea de cesiune, respectiv creditorul, a încercat atingerea acestui rezultat prin transmiterea notificării de cesiune, la domiciliul declarat de debitor în contract, procedura de comunicare fiind îndeplinită chiar dacă aceasta scrisoare nu ar fi intrat efectiv în posesia debitorului, astfel cum susţine acesta.

Nu în ultimul rând, consideră că o interpretare conform căreia procedura de notificare nu ar fi fost îndeplinită pentru simplul fapt că debitorul nu a dorit să ridice de la factorul postal scrisoarea recomandată prin care a fost înştiinţat despre schimbarea creditorului ar fi lipsită de temei legal şi i-ar cauza un prejudiciu important, în condiţiile în care debitorul îşi invocă propria culpă constând în refuzul ridicării scrisorii, fie direct, fie indirect prin evitarea factorului postal.

In concluzie, nu se poate spune că debitorul nu ar fi avut cunoştinţă despre cesionarea creanţei ce rezulta din contractul de credit din prezenta cauză, având în vedere că creditorul şi-a îndeplinit obligaţia de notificare a cesiunii de creanţă în condiţiile legii. Mai mult decât atât, în măsura în care procedura de notificare a debitorului nu ar fi fost efectuată, sancţiunea ar fi fost reprezentată de inopozabilitatea cesiunii de creanţă, conform art. 1579 NCC, după cum, în mod corect, s-a reţinut şi în jurisprudenta recentă.

In ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei, instanţa va reţine că legiuitorul a definit noţiunea certitudinii creanţei, stabilind faptul ca o creanţa este certa atunci cand existenta ei neîndoielnica rezulta din insusi titlul executoriu.

In cazul de faţă, creanţa creditorului rezulta din contractul de credit prin care debitorul si-a asumat obligaţia achitării sumei împrumutate si a dobânzii aferente, la termenele menţionate in graficul de rambursare, fiind inserata si clauza penala referitoare la acoperirea prejudiciului pentru neindeplinirea la termen a obligaţiei de plata.

Atât timp cat contestatorul si-a asumat calitatea de debitor prin semnarea contractului de credit, contract prin care se individualizează dreptul de creanţa, instanţa apreciază faptul ca se respecta trasaturile noţiunii de creanţa certa, noţiune care vizează existenta creanţei si nu cuantumul acesteia.

Referitor la cea de a doua condiţie, si anume caracterul lichid al creanţei, conform definiţiei legale, acesta vizează posibilitatea de determinare a câtimii creanţei pe baza titlului executoriu.

Având in vedere contractul încheiat intre parti din care rezulta în mod clar obligaţia de plata a împrumutatului, calculul creanţei este posibil de realizat pe baza înscrisurilor asumate de debitor, fiind astfel respectata cerinţa caracterului lichid.

Precizează faptul ca perioada contractuala stabilita prin contractul de credit, cat si rambursarea in rate a creditului era valabila numai cu condiţia ca graficul de rambursare -anexa la contractul de credit sa fie respectat de către debitor, respectiv trebuia sa achite in fiecare luna rata aferenta lunii in curs, la data agreata ca si scadenta, astfel cum s-a obligat in momentul semnării contractului.

In conformitate cu contractul de credit, instituţia financiar bancara este îndreptăţită sa declare scadenta anticipata a creditului la apariţia oricărui caz de culpa, precum si pentru încălcarea oricăror alte obligaţii contractuale. Astfel, având in vedere faptul ca debitorul a întârziat cu plata ratelor, contractul a devenit scadent anticipat rezultând o creanţa certa, lichida si exigibila.

Pentru acest contract incheiat cu banca au fost înregistrate intarzieri la plata a ratelor lunare. In condiţiile existentei unor intarzieri de sute de zile înregistrate cu privire la plata ratelor lunare de credit, instituţia financiar bancara a făcut aplicarea dispoziţiilor cuprinse in condiţiile generale de creditare, anexa la contractul incheiat cu debitorii in cauza conform cărora „daca in termen de 30 de zile de la data scadentei, împrumutatul si/ sau coplatitorii/ garanţii nu achita rata totala de rambursat, întregul credit si toate celelalte obligaţii asumate prin semnarea prezentului contract devin exigibile, iar instituţia financiar bancara este îndreptăţită sa procedeze la recuperarea creanţelor sale pe calea executării silite, prin valorificarea garanţiilor asigurătorii sau a oricăror alte bunuri aflate in proprietatea împrumutatului si /sau coplatitorii /garanţii".

Aşadar, declararea anticipata a scadentei creditului s-a realizat numai dupa ce refuzul debitorului de a-si respecta obligaţiile de plata a fost evident, deoarece numai creditorul care si-a executat sau se declara gata sa isi execute obligaţiile este singurul in drept a aprecia daca este cazul sa aplice rezolutiunea contractului sau sa ceara executarea silita a contractului si de a nu ajunge la rezolutiune.

In concluzie, intrucat debitorului i s-au oferit nenumărate oportunităţi de plata prin înţelegere amiabila si totuşi a ales sa ignore eforturile creditorului de soluţionare amiabila, dar si datorita faptului ca motivele si argumentele sunt neprobate (la acţiune nefiind anexate dovezi a celor susţinute) consideră ca aceasta contestaţie la executare este depusa tocmai pentru a ingreuna procesul cu rea credinţa, fiind aplicabile prevederile art. 720 alin. (3) NCPC.

In ceea ce priveşte constatarea ca abuziva a acelor clauze care se refera la comisi¬oanele prevăzute in contractul de credit, face următoarele precizări:

Pentru capetele de cerere invocate de către contestator privind constatarea clauzelor abuzive cu titlu de comisioane si dobânda, exprimate generic, si anularea acestora, solicită instanţei sa îi puna in vedere contestatorului sa isi precizeze cererea introductiva in sensul menţionării sumelor ce trebuie restituite, ca urmare a anularii clauzelor privind dobânda/comision

In conformitate cu dispoziţiile art. 194 lit. c) NCPC, acesta are obligaţia de a indica obiectul cererii si valoarea lui, dupa preţuirea contestatorului, atunci cand acesta este evaluabil in bani, precum si modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

In prezenta cauza, având în vedere faptul ca contestatorul invoca constatarea si anularea anumitor clauze din contract pretins abuzive, clauze in baza cărora banca ar fi reţinut abuziv anumite sume de bani, ne aflam astfel in prezenta unei cereri evaluabile in bani, ori articolul menţionat mai sus impune contestatorului in aceasta situaţie sa precizeze sumele de bani care sa ii fie restituite.

In cazul in care, pana la primul termen de judecata, reclamntul nu înţelege sa isi precizeze cererea astfel cum i-a fost solicitat de către instanţa de judecata cu sumele ce ar trebui restituite, sancţiunea aplicabila este anularea, conform dispoziţiilor art. 200 alin. 2 si 3 NCPC:

In concluzie, in baza rolului activ al judecătorului si al dispoziţiilor obligatorii ale art. 194 si art. 200 NCPC, solicită instanţei de judecata sa puna in vederea contestatorului pre-cizarea cererii in sensul indicării sumelor care ar trebui restituite in cazul anularii dispoziţiilor contractuale cu privire la dobânda/comision.

In subsidiar, in cazul in care intanta va respinge solicitarea de mai sus a intimatei, iar contestatorul nu intelege sa isi precizeze cererea introductiva, respectuos solicită instanţei ca in cazul in care va intelege sa admită aceste capate de cerere, sa le constate abuzive si sa dispună anularea lor pe cale de consecinţa, sa indice atat in considerentele hotărârii cat si in dispozitivul acesteia, cuantumul sumelor pe care le-a anulat.

In ceea ce priveşte toate aceste comisioane care sunt prevăzute in contractul si pentru care contestatorul solicita constatarea lor ca abuziva, învederează ca pentru a fi abuzive aceste clauze contestatorul trebuie sa dovedească lipsa de negociere a acelei clauze, dezechilibrul contractual precum si încălcarea principiului bunei-credinte, ori aceste 3 condiţii nu sunt îndeplinite, in sensul ca contestatorul face afirmaţii fara sa le probeze.

In niciuna din argumentările sale, contestatorul nu arata si nu dovedeşte faptul ca acele clauze invocate de el ca abuzive au condus la imposibilitatea achitării ratelor convenite cu banca.

De asemenea, nu arata faptul ca nu au fost negociate cu instituţia financiar bancara întrucât, acestea au fost semnate de către client, iar conform menţiunilor de la finalul acestora, reiese ca a declarat faptul ca a citit, inteles si i s-au explicat clauzele contractuale pe care si le însuşeşte in totalitate, de aici decurgând si faptul ca banca a acţionat în spiritul bunei credinţe la încheierea contractului de credit, informandu-l pe contestator asupra conţinutului contractului.

Totodată, menţionarea in cadrul textului contractului a contravalorii si procentului din creditul acordat a comisioanelor, arata faptul ca banca a acţionat cu transparenta la acordarea creditului, si in spiritul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi si consumatori, pentru înţelegerea întinderii obligaţiilor ce ii reveneau contestatorului conform contractului de credit, clauzele privind comisioanele invocate fiind exprimate fara echivoc si intr-o maniera clara, conform cerinţelor impuse de art. 1 din legea anterior amintita.

In combaterea susţinerilor contestatorului privind perceperea acestor comisioane, face precizarea ca actualul creditor al creanţei deţinute împotriva acestuia nu percepe niciun fel de comision, nici cele pentru care contestatorul solicita constatarea ca abuziva si nici celelalte menţionate in cadrul contractului.

In ceea ce priveşte rata dobânzii pe care contestatorul o contesta ca fiind abuziva face menţiunea ca aceasta clauza face parte din preţul contractului si este exprimata in mod clar si inteligibil, in cauza fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000.

Rata dobânzii aferenta creditului pus la dispoziţie reprezintă preţul contractului si este contraprestatia datorata de clienţii băncii pentru serviciile sale, iar preţul contractului nu se rezuma numai la dobânda, ci cuprinde toate costurile contractuale percepute împrumutatului.

Prevederile din contractul anterior arătat este redactat într-un mod clar si inteligibil, cu respectarea dispoziţiile legale referitoare la clauzele abuzive, împrumutatul, contestatorul din prezenta cauza, neavand nevoie de cunoştinţe de specialitate pentru a intelege intinderea obligaţiilor sale.

Din textul articolelor din contract se înţelege in mod clar rata dobânzii, in sensul ca aceasta este fixa la data încheierii contractului, dar care poate fi modificata in funcţie de evoluţia pieţei financiare, iar un client cu minima diligenta ar fi avut la încheierea contractului cunoştinţa de sumele pe care dobânda, precum si celelalte comisioane le presupun in sarcina sa, sume a căror plata clientul si-a asumat-o la semnarea contractului.

Tot in acest sens este de menţionat faptul ca la baza stabilirii ratei dobânzii exista factori obiectivi, cum ar fi indicele de referinţa ROBOR, costul cu rezerva minima obligatorie si costurile de lichiditate, motiv pentru care dobânda curenta nu variază in mod discreţionar, in funcţie de voinţa instituţiei financiar bancare, ci in mod obiectiv de factori precum cei arătaţi anterior, care sunt in acord cu principiul bunei credinţe.

Dincolo de orice dubiu este faptul ca contestatorul a acceptat ca nivel minim si obligatoriu de pornire al dobânzii cuantumul prevăzut iniţial in contractul de credit, cunoscând totodată ca exista posibilitatea ca pe perioada derulării contractului dobânda sa sufere modificări cauzate de factori obiectivi legaţi de evoluţia pieţei financiare.

Pe de alta parte, nicio lege nu prevede obligaţia comercianţilor de a le explica clienţilor sai raţiunile economice sau tehnice pentru care se stabileşte un anumit pret, ci impun ca modul in care este prevăzut preţul sa fie clar si uşor de inteles pentru ca aceştia din urma sa cunoască existenta si întinderea obligaţiei pe care si-o asuma.

Astfel, atâta vreme cat rata dobânzii face parte din preţul contractului si este stipulata in contract in mod clar, instanţa va constata ca in cauza sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin (6) Legea nr. 193/2000, care exclud posibilitatea instanţei de a analiza caracterul abuziv al dispoziţiilor din contract.

Asa cum a arătat si anterior, contestatorul nu face dovada concreta a existentei dezechilibrului intre drepturile si obligaţiile contractuale, astfel incat instanţa sa fie in măsura sa aprecieze caracterul abuziv al clauzei referitoare la valoarea ratei dobânzii prevăzuta in contract.

In mod similar, apărările formulate de intimată in cadrul secţiunii anterioare (referitoare la comisioane) sunt aplicabile si in ceea ce priveşte presupusul caracter abuziv dispoziţiilor din contractul de credit, a cărui constatare ca abuziva nu este justificata de nicio împrejurare in sensul ca instituţia financiar bancara ar fi acţionat fara sa respecte principiul bunei credinţe la încheierea contractului de credit, nefiind in acest sens aplicabile prevederile legale care reglementează materia clauzelor abuzive.

In ceea ce priveşte motivul invocat de către contestator cu privire la constatarea clau-zelor abuzive, solicită a se constata inadmisibilitatea analizării acestora pe calea contes¬taţiei la executare, si in subsidiar nelegalitatea si netemeinicia acestor afirmaţii, întrucât:

Contestaţia la executare este mijlocul procedural specific, prin intermediul căruia oricare dintre parti, sau terţe persoane interesate, pot obţine anularea sau îndepărtarea unor acte de executare silita ilegale, conform dispoziţiilor art. 712 alin. 1 NCPC.

Astfel, posibilitatea invocării, in cadrul unei contestaţii la executare, a unor apărări de fond împotriva titlului executoriu este permisa de legiuitor numai daca legea nu prevede in acest scop, o alta cale de atac.

Solicită instanţei sa observe ca, in acest caz, constatarea unor clauze abuzive in cadrul unei contestaţii la executare este inadmisibila deoarece legiuitorul prevede in acest scop o alta cale de atac, in baza unei legi speciale, distincte.

Legea speciala este legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi si consumatori in temeiul căreia un consumator se poate plânge de un pretins caracter abuziv al vreunei clauze dintr-un contract de consum in derulare pe doua cai:

- fie printr-o plângere la Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), prin organele teritoriale ale acesteia, si care sesizata, in baza controlului pe care l-ar fi efectuat, ar fi sesizat instanţa competenta asupra clauzei abuzive. Instanţa soluţionând sesizarea putea dispune anularea parţiala sau totala a clauzei si masuri de intrare in legalitate;

- fie direct prin plângere adresata instanţei de judecata de către consumator, iar instanţa, ca urmare a soluţionării, ar fi dispus masuri in consecinţa.

Mai mult decât atat, condiţiile contractului de credit bancar au fost clare si fara echivoc, fapt pentru care contestatorul a citit si a inteles drepturile si obligaţiile pe care le are si a fost de acord cu acestea, semnând fiecare pagina a contractului.

In contractul de credit nu poate fi vorba despre clauze abuzive, ascunse si termeni meniţi sa inducă in eroare care sa creeze in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părtilor întrucât acestea sunt prevăzute in mod expres in contractul semnat de către contestator.

Faptul ca debitorul se considera vătămat abia acum prin clauzele contractului incheiat nu constituie un motiv întemeiat pentru prezenta contestaţie la executare, care, prin definiţie, poate fi exercitata numai in privinţa actelor de executare considerate a fi efectuate de debitor cu încălcarea prevederilor legii. Menţionează faptul ca invocarea de către contestator a unor clauze ca fiind abuzive in cadrul contractului si anularea acestora este inadmisibila intrucat la data promovării prezentei acţiuni, contractul era reziliat ca urmare a neindeplinirii de către contestator a obligaţiilor de plata stabilite in cadrul contractului si se afla in curs de executare silita.

Debitorul a dat dovada de rea credinţa pe parcursul derulării contractului de credit, intrucat acesta nu si-a achitat obligaţiile de plata prevăzute prin contract, astfel incat intimata a fost nevoita sa treacă la executarea silita a acestui contract.

Titlul executoriu in baza căruia s-a inceput procedura de executare silita este incheiat in anul 2006, iar pana in momentul iniţierii executării silite, in anul 2012, si ulterior in anul 2020, adică pe parcursul derulării acestui contract, acesta nu a considerat clauzele ca fiind abuzive. Asa cum prevedea legea 193/2000, consumatorii pot invoca, pe calea unei plângeri, caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit, doar pe parcursul derulării contractului, nu si dupa iniţierea executării silite. Nu înţelege de ce pana in momentul iniţierii executării silite contestatorul nu a considerat clauzele ca fiind abuzive iar dupa ce s-au iniţiat procedurile de executare silita impotriva acestuia, brusc, o parte din clauzele contractuale au devenit abuzive.

Astfel, in opinia sa, acestea sunt nişte clauze agreate si asumate de către contestator, la momentul acordării creditului. Mai mult prin, semnarea contractului de credit, de către contestator, acesta si-a asumat contractul in forma in care este întocmit, exprimând libera voinţa a părtilor.

Conform art. 95 asa cum a fost modificat prin legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG 50/2010, acest act normativ nu se aplica contractelor in curs de derulare la data intrării in vigoare a acestei ordonanţe de urgenta.

Daca ar fi existat o asemenea vătămare, debitorul ar fi efectuat demersurile necesare soluţionării clauzelor considerate a fi abuzive inca de acum cativa ani, chemând in judecata instituţia financiar bancara si demonstrând in fata instanţei, caracterul „abuziv" al clauzelor respective.

In ceea ce priveşte caracterul abuziv si ne-negociabil al clauzelor contractului, roagă instanţa sa solicite contestatorului depunerea demersurilor scrise făcute de acesta la incheierea contractului de credit, demersuri privind negocierea clauzelor contractuale, însoţite de refuzul instituţiei financiar bancare de a da curs negocierilor respective. In situaţia in care nu poate fi demonstrata efectuarea acestor demersuri, consideră ca semnarea contractului de către contestator reprezintă acceptarea clauzelor contractuale si asumarea obligaţiilor ce decurg din acestea.

Astfel, niciunul dintre motivele invocate de contestator nu pot fi reţinute de către instanţa de judecata drept motive de anulare a executării silite sau a vreunui act de executare silita, atat executarea silita pornita impotriva acestuia, cat si toate actele de executare silita efectuate de BEJ respectând toate prevederile legale impuse de legiuitor.

De asemenea, contestatorul nu indica si nu dovedeşte in niciun fel incalcarea legii in ceea ce priveşte procedura de executare silita pornita impotriva lui, o contestaţie la executare prin care se invoca simple motive ce tin de aprecierea sau conduita pe care acesta doreşte a o avea subscrisa, fara a indica vreun temei legal, sunt de natura atat a şicana creditorul, cat si a incarca instanţa de judecata cu „false" cauze de judecata.

Astfel, contestatorul prin contestaţia formulata doreşte sa se sustragă de la plata datoriei. Procedura de executare silita a început întrucât contestatorul nu a dorit in niciun fel sa-si achite obligaţiile asumate prin semnarea contractului.

Clauzele privind comisioanele se refera la preţul contractului si nu pot fi modifi-cate/eliminate de către instanţa de judecata.

Conform art. 4 alin. 6 Legea nr. 193/2000: „(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil".

Legiuitorul naţional a preluat soluţia din art. 4 alin. 2 Directiva 93/13/CEE care are o redactare aproape identica: „(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil.'

Raţiunea pentru care cele doua norme juridice exclud din sfera clauzelor contractuale ce pot fi cercetate din perspectiva caracterului lor abuziv, clauzele care consacra obligaţiile esenţiale, tine de mecanismul acordului de voinţe si de libertatea de voinţa a subiectelor de drept de a intra in raporturi contractuale pe baza unui consimţământ valabil exprimat.

De altfel, clauzele esenţiale, precum cele privind obiectul contractului si preţul, sunt cele care determina natura contractului, diferentiindu-l de alte tipuri de contracte asemănătoare, iar ingerinţa unei terţe persoane sau a instanţei asupra conţinutului lor incalca libertatea contractuala a părtilor. De aceea, legea considera ca este suficient ca respectivele clauze care consacra obligaţiile esenţiale sa fie „exprimate": „intr-un limbai uşor inteligibil" -legea naţionala, „in mod clar si inteligibil" - directiva comunitara.

Or, clauzele privind comisioanele pe care contestatorul le pretinde ca fiind abuzive sunt astfel de clauze esenţiale ale contractului de credit, care privesc preţul acestui împrumut si nu pot forma obiectul controlului instituit de legea nr. 193/2000. Clauzele contestate au o redactare clara si inteligibila, fara utilizarea unor termeni ambivalenti sau echivoci. Mai mult chiar, cuprind cifre exprimate matematic, in modul cel mai simplu si concis, pentru clarificarea exacta a comisioanelor percepute de instituţia financiar bancara. Alături de dobânda, comisioanele reprezintă costuri ale creditului, fiind parte integranta a obligaţiilor asumata de imprumutat pentru a li se pune la dispoziţie sumele de bani împrumutate.

De altfel, Directiva 2008/48/CE stabileşte in art. 3 litera g) si i), ca dobânda anuala efectiva („DAE") reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul si care sunt cunoscute de creditor".

Nu exista, deci, vreun dubiu asupra includerii comisioanelor, alături de dobânda, in preţul contractului analizat (cum cere directiva), respectiv ca ele se „asociază" obiectului contractului si „cu produsele si serviciile oferite la schimb" (cum cere legea naţionala).

A interpreta prevederile Legii 193/2000 ca pe un drept al judecătorului de a reaşeza raporturile contractuale dintre parti, prin recalcularea preţului contractului, ar avea drept consecinţa lipsirea voinţei exprimate a părtilor de orice esenţa. Prin asemenea valenţe, contractul ar deveni un vehicul utilitar folosit in scopuri generale, respectiv reducerea eforturilor si costurilor generale.

Imposibilitatea analizării clauzelor referitoare la preţul contractului din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 a fost reţinuta si de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie intr-o speţa similara": "Pe de alta parte, clauzele referitoare la dobânda sunt elemente care determina costul total al creditului si împreuna cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte măsura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil - asa cum rezulta in cauza in acest sens fiind dispoziţiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin.6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE."

Respingerea acţiunii se impune si ca urmare a faptului ca in speţa nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru ca o clauza sa fie considerata abuziva in sensul dispoziţiilor art. 4 Legea 193/2000, respectiv:

- clauza sa nu fi fost negociata;

- clauza sa fie contrara bunei-credinte;

- clauza sa dea naştere unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile porţilor, in detrimentul consumatorului.

Toate clauzele contractuale au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent.

Potrivit art. 4 alin. 2 Legea nr. 193/2000: „O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

In aprecierea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa trebuie sa ia în considerare existenta unui minim de diligenta din partea consumatorului, atat pentru a înţelege dispoziţiile contractuale pe care intenţionează sa si le asume, cat si pentru a încerca influenţarea acestora.

Doctrina a trasat limitele obligaţiei pozitive de transparenta si a obligaţiei negative de a nu prevedea clauze abuzive, astfel: „Un potenţial client al băncii, depunând diligentele minime impuse intr-un asemenea caz, va accesa condiţiile generale de credit, va lua cunoştinţa de conţinutul lor, si eventual va solicita instituţiei financiar bancare informaţiile suplimentare, explicaţiile si clarificările pe care le considera necesare, astfel incat sa cunoască si sa inteleagă regulile ce vor guverna noul contract. Obligatia (i.e. de informare a clientului) trebuie îndeplinita prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informaţiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziţia clientului in alt mod, intr-o manieră suficient de accesibilă (afisare la sediul băncii, postare pe web, etc).

Instituţiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opţiuni de creditare, consumatorii fiind liberi sa opteze pentru un pachet sau altul.

Astfel, instituţiile financiar bancare pot incheia: contracte pentru nevoi personale sau contracte imobiliare, contracte cu dobânda fixa sau cu dobânda variabila, contracte cu dobânda fixa pentru o perioada limitata de timp, iar apoi cu dobânda variabila, contracte in lei sau in valuta, contracte in care dobânda se calculează in raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte in care dobânda se stabileşte in funcţie de dobânda proprie de referinţa a instituţiei de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile contractelor încheiate anterior intrării in vigoare a OUG 50/2010.

Contractele încheiate cu clienţii sunt circumstantiate in funcţie exclusiv de alegerile acestora, instituţia financiar bancara neputand face altceva decât sa prezinte clienţilor sai opţiunile existente. Instituţiile de credit nu se pot substitui voinţei cocontractantilor lor si nu pot iniţia negocieri in vederea obţinerii de către aceştia a unor condiţii de creditare mai bune. întotdeauna partîle la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voinţa fiecăreia dintre parti sa isi apere cat mai bine aceste interese si sa negocieze un pret in favoarea sa.

Or, imprumutantul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia preţul contractului, lucru care de altfel s-a si întâmplat, având în vedere prevederile contractului semnat. Pe de alta parte, instituţia financiar bancara nu avea nici posibilitatea si nici interesul de a forţa clienţii sa intre sau sa ramana parti într-un contract cu care aceştia nu erau de acord.

Contestarea valabilităţii contractelor la 14 ani de la semnarea lor reprezintă dovada clara a faptului ca persoana împrumutata a înţeles clauzele contractuale, a fost de acord cu nivelul iniţial al dobânzii si comisioanelor. In caz contrar, aceasta ar fi putut refuza oferta făcuta sau ar fi putut lansa o contraoferta/cerere de acordare a unui alt nivel al costurilor, sau ar fi putut contesta valabilitatea contractului in termenul general de prescripţie de 3 ani.

Faptul ca în general contractele conţin si clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia ca indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, cat timp acestea au fost clar prevăzute in contract. La fel de eronata este si ipoteza ca in astfel de situaţii consumatorul nu poate influenta clauzele respective. Condiţiile speciale ale convenţiilor de creditare cuprind tocmai acele clauze care pot face obiectul negocierii dintre parti si care urmează a fi redactate exclusiv prin raportare la rezultatul negocierilor purtate.

Aceasta cu atat mai mult cu cat nimic nu opreşte consumatorul sa iniţieze negocieri cu ofertantul, care poate fi dispus la adaptarea condiţiilor in funcţie de cerinţele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurentei cu ceilalţi operatori de pe piaţa.

Oricând clienţii nemulţumiţi ai unei banei pot apela la o refinantare a creditului din partea unei societăţi concurente. In materia contractelor de credit, simpla existenta a unei pieţe concurentiale si implicit a unui număr diversificat de produse financiare face sa se prezume implicit si absolut existenta negocierii cu privire la clauzele referitoare la preţul contractului. Aceasta prezumţie este cu atat mai puternica cu cat creste gradul de pregătire intelectuala si experienţa instituţiei financiar bancare si de afaceri a consumatorului Prin urmare, chiar daca am presupune prin absurd ca acele clauze referitoare la pret nu au fost negociate, totuşi, nici Directiva CEE 93/13 si nici legea interna nu înlătura obligaţia consumatorului de a da dovada de o minima diligenta in momentul semnării contractului, întrucât protecţia oferita nu poate fi absoluta, iar convenirea preţului presupune si o apreciere subiectiva, in funcţie de nevoia economica concreta a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

In plus, astfel cum rezulta din prevederile contractului de credit, clauzele referitoare la dobânda si comisioane au fost clar exprimate, persoana împrumutata având la dispoziţie toate elementele necesare pentru a-si contura un consimţământ valabil si informat.

Contestatorul invoca eronat si tendenţios art. 95 OUG nr. 50/2010, care a fost modificat prin punctul 39 Legea nr. 288/2010.

Soluţiile practice ale Curţii de Casaţie din Franţa au dat naştere la afirmaţii conform cărora: „transparenta de cristal" nu trebuie sa se transforme intr-o „transparenta de şicana. Comerciantul, desi obligat sa ofere protecţie consumatorilor, nu poate sa se substituie cocontractantului sau in analiza aprecierii oportunităţii contractării si chiar a negocierii.

Libertatea de voinţa in asumarea de obligaţii implica si responsabilitatea alegerii.

O eventuala lipsa de intelegere/negociere a clauzelor referitoare la pret, in ciuda existentei unei astfel de posibilităţi, nu este imputabila subscrisei, ci chiar contestatorului. Pentru aceste motive consideră ca in speţa se impune respingerea acţiunii inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Clauzele nu sunt contrare bunei-credinte:

Pornind de la prevederile Codului Civil, buna credinţa a fost conturata in doctrina ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumata de lege, pe care cocontractantul trebuie sa o aiba la momentul încheierii si pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificata prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive.

Dispoziţiile art. 4-7 Legea nr. 363/2007, de natura a contura conduita consumatorului mediu, sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel incat instanţa urmează a analiza conform criteriul bunei credinţe conduita subscrisei prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 Legea nr. 363/2007.

In mod tradiţional si necontestat, pentru instituţia financiar bancara, cauza unui contract este aceea de a obţine un profit ca urmare a desfăşurării activităţii economice de creditare. Prin punerea la dispoziţia împrumutatei a unor sume de bani, banca nu urmăreşte, si nici nu ar putea urmări o cauza ilicita, fiind ţinuta atat de specificul contractului de credit, cat si de specialitatea de folosinţa a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si ob-ligaţiile părtilor, in detrimentul consumatorului:

Dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru in defavoarea instituţiei financiar bancare, din moment ce duce la acordarea unui credit cu un alt pret, in defavoarea persoanei care împrumuta.

Doctrina este unanima in a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai in situaţia absentei unor prestaţii echivalente ca urmare a executării obligaţiilor contractuale de către parti.

Pornind de la art. 4 Legea nr. 193/2000 si art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noţiunea de „dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care si-a pierdut utilitatea sociala si personala". Partea care reclama repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie sa arate ca acesta a rămas lipsit de utilitate in ceea ce-l priveşte sau ca a fost astfel reglementat inca de la data încheierii contractului.

Asa cum s-a statuat in jurisprudenta franceza: "Simplul fapt ca o clauza figurează intr-un contract de adeziune nu este suficienta pentru a demonstra ca ea fusese impusa printr-un abuz de putere economica".

Or, in speţa, contestatora nu a susţinut niciodată lipsa utilităţii contractului de credit, in condiţiile in care a obţinut prin acest contract sume de bani care-i erau necesare pentru îndeplinirea unui obiectiv de finanţare de care era interesata. Contestatoarea invoca dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual (care ar fi putut fi remediat pe alte cai), ci profita de prevederile acestei legi in vederea evitării consecinţelor atrase de propriile fapte culpabile in fata intimatei ca si creditor al sau, precum si in vederea evitării oricărei răspunderi pentru neexecutarea contractului.

Ca atare, in lipsa indicării unei surse reale a dezechilibrului contractual invocat, se rezumă la a arata instanţei faptul ca atat dobânda, cat si comisioanele au fost stipulate in deplina concordanta cu dispoziţiile legale in vigoare la momentul încheierii contractului, asa cum de altfel este si firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile in timp.

Comisioanele sunt percepute în mod legal si corect:

Asa cum este si firesc, costurile activităţii de împrumut profesionist, ca activitate financiar-bancara cu un caracter complex si care se se prelungeşte pe o perioada de timp îndelungata, cuprinde si alte elemente in afara de dobânda (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosinţa a capitalului).

Pentru banci, activitatea de creditare presupune punerea in mişcare a unui mecanism complex, care da naştere unor costuri de natura extrem de variata, depinzând atat de factori interni, cat si de o serie de factori externi. Pentru a-si asigura resursele financiare necesare, băncile instituie o serie de comisioane menite a compensa o parte din costurile activităţii de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate si cele de punere la adăpost in privinţa riscului de neplata a creditului.

Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al preţului contractului, prevăzut atat de legislaţia interna (inclusiv de OUG 50/2010), cat si de cea europeana, si care cad in mod uzual in sarcina împrumutatului.

In ceea ce priveşte cuantumul comisioanelor, si acesta se stabileşte pe baza convenţiei părtilor, în funcţie de aprecierea acestora. Prin semnarea contractului de credit, contestatoarea sî-a asumat obligaţia de a suporta si comisioanele contractuale, in cuantumul prevăzut in contract, neexistand nicio dispoziţie legala care sa interzică perceperea acestor comisioane sau care sa permita instanţei sa modifice cuantumul lor, pentru raţiunile arătate anterior in întâmpinare. Comisionul de urmărire riscuri este stabilit in cuantum lunar matematic exprimat in mod clar, clauzele contractuale fiind sub acest aspect cat se poate de clare.

Raţiunea economica care justifica solicitarea comisionului de risc este existenta riscului de credit, un element de care Instituţia financiar bancara este obligata sa tina cont si sa încerce sa îl acopere. Prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naţionale Romane (BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizarii profiturilor preconizate, ca urmare a neindeplinirii de catre clienţi a obligaţiilor contractuale constand in rambursarea creditului si a costurilor aferente acestuia".

Riscul este asumat in urma analizei economico-financiare a solicitantului si a solidităţii garanţiilor - reale sau personale - pe care acesta le prezintă, in momentul in care se acorda un credit, o instituţia financiar bancara este nevoita sa analizeze riscurile pe care le poate avea prin acordarea acestuia.

Astfel, principala activitate pe care o are o banca, in momentul si ulterior acordării unui credit, este aceea de a administra posibilele riscuri pe care le-ar putea intalni pana la recuperarea sumelor acordate. De asemenea, in tot acest timp, instituţia financiar bancara are obligaţia raportării periodice a situaţiei creditului la Centrala Riscurilor Bancare, in funcţie de gradul de risc în care se încadrează acel credit la fiecare moment de raportare. In consecinţa, perceperea acestui comision se face pentru acoperirea acestor servicii prestate de banca. Asa fiind, justeţea perceperii acestui comision nu poate fi contestata, ea fiind de altfel recunoscuta inclusiv de ANPC.

Concluzionând asupra tuturor celor precizate prin prezenta întâmpinare, solicită a se constata nelegalitatea si netemeinicia contestaţiei la executare formulata de contestator si, pe cale de consecinţa, respingerea acţiunii ce face obiectul acestui dosar, cu atat mai mult cu cat contestatorul nu invoca si nu probează in niciun fel nelegalitatea actelor de executare.

La data de 28.07.2020 contestatoarea a depus precizări, însă acestea au fost ataşate din eroare la un alt dosar, fiind dispusă dezataşarea acestora la termenul din 02.10.2020 şi fiind înaintate la prezenta cauză.

Arată aceasta că din lecturarea conţinutului întâmpinării, precum şi a înscrisurilor comunicate, nu rezultă reprezentantul convenţional al societăţii, persoană desemnată care, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, avea mandatul de a formula prezenta întâmpinare la contestaţie.

Se invoca că în " 2012 s-au început formalităţile de executare silită prin intermediul BEJA urmând ca in anul 2020 să fie reluată excutarea prin intermediul BEJ ", aspect total nereal deoarece pentru executarea silită realizată de BEJ X pentru acelaşi creditor Y. şi pentru acelaşi titlu executoriu s-a dispus de executorul judecătoresc X "închiderea dosarului de executare silită nr.57/2012. Anexează, în dovedire, procesul verbal de închidere dosar întocmit la data de 14.10.2019 de executorul judecătoresc X.

Solicită respingerea excepţiei tardivităţii contestaţiei la executare întrucât raportat la prevederile art. 712-715 Cod procedură civilă şi a deciziei CJUE nr. 75/2019 motivele invocate conduc, implicit, la respingerea acesteia.

Actele de executare silită întocmite de BEJ i-au fost comunicate la data de 18.05.2020, iar contestaţia a depus-o prin e-mail la data 03.06.2020.

Solicită respingerea excepţiei netimbrării întrucât până la primul termen de judecată toate obligaţiile fixate de instanţa de judecată în sarcina sa sunt îndeplinite. Ca urmare a acestei împrejurări, nu poate fi reţinută această excepţie.

Solicită respingerea excepţiei lipsei de interes privind invocarea unor clauze pretins abuzive.

Având în vedere motivele pentru care a formulat contestaţia la executare, în mod indubitabil rezultă că, în calitate de parte contractantă, prin aplicarea unor dobânzi, penalităţi etc. foarte mari raportat la debitul principal, îi sunt afectate interesele, fiind un real pericol pentru starea sa materială.

În acest sens, a invocat practica Curţii Europene de Justiţie întrucât pe planul Uniunii Europene, dat fiind „comportamentul" băncilor, s-a creat o practică judiciară de protecţie a intereselor consumatorilor puternic văduviţi în derularea contractelor bancare. Raportat la prevederile Codului civil, dat fiind calitatea sa de parte contractuală şi, respectiv, de debitoare, este relevat şi interesul în prezenta cauză.

Soliciăt respingerea excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit.

In justificarea acestei excepţii, intimata invocă prevederile deciziei nr. 29/2009 a Curţii de Apel Oradea şi, respectiv, prevederile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 6 alin. 4 Cod civil actual. Subliniez că, în urma aderării României la Uniunea Europeană, devin obligatorii, prioritare deciziile CJUE, raportat la legislaţia internă.

In contestaţie a făcut referire la o decizie în acest sens.

Mai mult, invocarea prevederilor din legislaţia internă mai sus¬menţionate de contestatoare face dovada că, raportat la data perfectării contractului de credit, la modul de derulare ulterioară a executării, sunt incidente prevederile legale menţionate.

Pe fondul cauzei, susţine motivele indicate în contestaţia la executare, cu sublinierea că solicit să-i fie făcută dovada modului în care i-a fost adusă la cunoştinţă cesiunea creanţei.

La data de 30.09.2020, ca urmare a solicitării instanţei, contestatoarea a depus precizări, arătând că având în vedere literatura de specialitate şi practica judiciară, raportat la normele interne şi europene în ceea ce priveşte definirea „clauzelor abuzive", acestea se circumscriu unor prevederi contractuale care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, poziţia debitorului fiind grav afectată prin obligarea la plata unei creanţe majorate faţă de suma iniţială contractată, împrejurare care nu are o contraprestaţie din partea băncii.

Clauzele nu se circumscriu „obiectului principal al contractului" şi de aceea existenţa unor abuzuri permite intervenţia instanţei în restabilirea echilibrului contractual. Clauzele abuzive se regăsesc în contracte, inserate sub forma unor exigenţe care exced bunei credinţe. Aplicarea Directivei nr. 93/2013, cauzei CJUE C40/2008, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, OUG nr. 21/1992, OG nr. 52/2016 permit judecătorului refacerea echilibrului contractual pe fondul unor executări silite ale societăţilor de recuperare, care măresc creanţele în mod artificial.

Luând în considerare aspectele descrise mai sus, în speţă evidenţiază, faţă de contractul de credit dedus judecăţii, că au caracter de clauze abuzive cele prevăzut la următoarele puncte: :

- Cap. 3 pct. 12 lit. b, c, comision administrare card; comision administrare card suplimentar;

- Cap. 5 pct. 5.1 lit. e, k, banca are dreptul să modifice oricând nivelul şi tipul dobânzilor, taxelor, comisioanelor; să perceapă dobândă la creditul curent.

La solicitarea instanţei, BEJa depus dosarul de executare nr. 381/2020 în copie certificată.

De asemenea, a fost depus şi dosarul de executare silită nr. 57/2012 al BEJA.

La termenul din 02.12.2020 instanţa a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de contestatoarea, având în vedere teza probatorie indicată de aceasta prin apărător.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 13.04.2020 intimata Prosperocapital S.A.R.L. s-a adresat BEJ X solicitând executarea silită a titlului executoriu contract decredit nr. 4243190053865018/27.11.2006 pentru recuperarea sumei de 82440,54579,68 lei.

Prin încheierea nr. 993/04.05.2020 a Judecătoriei Paşcani s-a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu constând în contract de credit pentru emiterea cardului în lei VISA CLASIC nr. 4243190053865018/27.11.2006 emis de Bancpost S.A. la cererea  creditoarei Y. privind  obligația debitoarei X în vederea recuperării sumei  de 54.579,68 lei din care: 3.562,62 lei reprezentând debit principal, 21.244,90 lei reprezentând dobândă aferentă creditului acordat, 29.772,16 lei reprezentând comision bancar restant,  în beneficiul creditoarei, prin toate modalităţile de executare silită prevăzute de lege, poprire, urmărire silită mobiliară, urmărire silită imobiliară,  cât şi plata cheltuielilor de executare silită.

În baza acestei încheieri s-au emis încheierea de stabilire cheltuieli de executare şi adrese de înfiinţare a popririi către trei unităţi bancare.

Executorul a solicitat debitoarei să se prezinte la sediul său pentru a-şi declara veniturile şi bunurile asupra cărora se poate efectua executarea.

De asemenea, la data de 18.05.2020 contestatoarei i s-au comunicat de către executor înştiinţarea privind declanşarea urmăririi silite, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită, înştiinţare privind măsura popririi, adresele de înfiinţare a popririlor, titlul executoriu în copie certificată, încheierea de încuviinţare a executării silite în copie certificată.

Analizând excepţia netimbrării, excepţia tardivităţii, excepţia lipsei de interes privind invocarea unor clauze abuzive şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea unor clauze abuzive invocate de intimată prin întâmpinare, instanţa constată că acestea sunt neîntemeiate şi le va respinge.

Astfel, prin citaţia emisă pentru primul termen de judecată contestatoarei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru, iar aceasta s-a conformat.

Actele emise de executor au fost comunicate contestatoarei la data de 18.05.2020, iar prezenta contestaţie a fost înaintată instanţei la data de 03.06.2020 prin poşta electronică, adică în termenul de 15 zile prevăzut de lege.

Analizând excepția lipsei de interes privind invocarea clauzelor abuzive  din titlul executoriu – contract de credit instanţa reţine caracterul neîntemeiat al acesteia pentru următoarele argumente: interesul echivalează cu folosul practic urmărit de partea care promovează o cerere de chemare în judecată, constituind scopul fundamental al acesteia precum şi o condiţie esenţială în promovarea efectivă a oricărei cereri, adresate instanţei de judecată. Lipsa interesului poate rezulta din absenţa unei finalităţi concrete a soluţionării respectivei cereri. Cele două condiţii de bază specifice interesului sunt ca acesta să fie legitim şi să fie născut/actual ( aspect distinct de caracterul actual al dreptului).

În condiţiile în care împotriva contestatoarei se desfăşoară o executare silită în baza contractului de credit, în situaţia în care s-ar constata faptul că unele clauze ale contractului au caracter abuziv, implicit s-ar modifica cuantumul sumei datorate de către contestatoare, astfel că aceasta beneficiază de un interes legitim şi actual,  astfel că instanţa urmează a respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes.

Analizând excepția prescripției dreptului  de a solicita constatarea caracterului abuziv  al unor clauze din contract constată că şi aceasta este neîntemeiată în condiţiile în care contestatoarea solicită să se constate caracterul abuziv al unor clauze din contract, iar stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale are ca efect nu anularea clauzelor, ci constatarea nulităţii absolute a acestora, iar nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, cererea prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unui act juridic având caracter imprescriptibil.

Analizând excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect constatarea clauzelor abuzive invocată de intimată prin întâmpinare, instanţa constată că aceasta este întemeiată şi o va admite.

Astfel,  conform art. 713 al. 2 cod proc. civ. în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun.

Potrivit dispoziţiilor art. 638 cod proc. civ.:

(1) Sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită:

1. încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii;

2. înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege;

3. titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege;

4. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie.

(2) Suspendarea executării titlurilor prevăzute la alin. (1) pct. 2 şi 4 poate fi cerută şi în cadrul acţiunii de fond având ca obiect desfiinţarea lor. Dispoziţiile art. 719 se aplică în mod corespunzător.

Prin decizia nr. 75/2019 a CJUE s-a stabilit că Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept național în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituție de credit și împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existența unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menționată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziție, în temeiul dreptului național, o acțiune în justiție în scopul constatării existenței unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluție nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită și care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluționarea acțiunii în constatarea existenței unor clauze abuzive.

Aparent, s-ar putea crede că decizia CJUE ar reintroduce posibilitatea invocării clauzelor abuzive pe calea contestației la executare, oricând pe durata executării silite, cu ignorarea termenului de 15 zile de formulare a contestației.

În realitate, răspunsul Curții este corect și consecvent cu jurisprudența ei anterioară și nu conține per se vreo noutate spectaculoasă, din perspectiva dreptului european și a Directivei 93/13/CEE.

Având în vedere autonomia procedurală a statelor membre, Curtea statuează că, în aplicarea principiului efectivității, important este ca, în măsura în care consumatorul nu are deschisă calea contestației la executare, ci doar calea acțiunii de drept comun în constatarea caracterului abuziv al unor clauze, să existe posibilitatea pentru consumator de a obține efectiv suspendarea executării silite, astfel încât aceasta să nu îi fie impusă/finalizată înainte de exercitarea controlului judecătoresc cu privire la respectivele clauze.

Curtea a avut în vedere cadrul legal anterior Legii nr. 310/2018, când consumatorul beneficia de un cumul de acțiuni, și anume: putea să invoce caracterul abuziv al unor clauze pe calea contestației la executare, în termenul de 15 zile, dar putea și să formuleze (concomitent sau succesiv) o acțiune de drept comun. Din motive necunoscute, astfel cum rezultă din cuprinsul decizie care prezintă cadrul legal intern, nu a fost analizată existența art. 638 alin. (2) C. proc. civ., care era în vigoare și anterior Legii nr. 310/2018 și care permitea consumatorului care a formulat acțiunea de drept comun să obțină, în cadrul acestei acțiuni, suspendarea executării silite. Întrucât acest text în vigoare nu poate fi ignorat, înseamnă că răspunsul Curții trebuie să fie oricum modulat de instanțele de judecată prin prisma art. 638 alin. (2) C. proc. civ. (chiar dacă nu a fost expres reținut de Curte), deoarece în virtutea acestui text consumatorul poate obține suspendarea executării în cadrul acțiunii de drept comun, fiind îndeplinită condiția la care se referă Curtea, de a nu se înfăptui executarea silită înainte de judecata definitivă a acestei acțiuni. Prin urmare, sancțiunea decăderii în cazul nerespectării termenului de 15 zile din materia contestației la executare poate fi în continuare aplicată de instanța de executare, pentru executările silite începute înainte de Legea nr. 301/2018, pentru că, oricum, consumatorul are deschisă calea acțiunii de drept comun, în cadrul căreia poate obține suspendarea executării silite.

Această soluție, întemeiată pe art. 638 alin. (2) C. proc. civ., este valabilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 care a eliminat cumulul de acțiuni, astfel încât, în prezent, consumatorul nu mai poate invoca pe calea contestației la executare caracterul abuziv al unor clauze, singura cale rămasă fiind acțiunea de drept comun. Chiar și așa, aceasta este o cale efectivă, din moment ce consumatorul poate obține suspendarea executării silite în cadrul acestei acțiuni, astfel încât să nu se ajungă ca executarea silită să fie finalizată înainte de judecata definitivă a acestei cereri.

Prin urmare, ținând cont de art. 638 alin. (2) C. proc. civ., cererile privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze formulate în cadrul contestaţiei la executare, rămân inadmisibile, instanțele de judecată putând constata faptul că acțiunea de drept comun, dublată de suspendarea executării silite, constituie o cale efectivă de protecție a consumatorului.

În consecinţă, instanţa va respinge ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea clauzelor abuzive.

În cauza de faţă contestatoarea debitoare nu critică actele de executare silită prin prisma legalităţii acestora, ci solicită a se constata că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a solicita executarea silită în baza titlului executoriu menţionat, precum şi perimarea, iar, dat fiind existenţa clauzelor abuzive din contractul de credit, creanţa nu este una certă, lichidă şi exigibilă.

Conform art. 706 cod proc. civ. dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obţine executarea silită. În cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.

Potrivit art. 709 cod proc. civ. (1) Cursul prescripţiei se întrerupe:

1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei;

2. pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent;

3. pe data depunerii cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori;

4. pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;

5. pe data depunerii cererii de reluare a executării;

6. în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie.

(3) Prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

În cauza de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 709 al. 3 întrucât creditoarea nu a renunţat la executarea silită în dosarul nr. 57/2012 al BEJA.

Astfel, din actele depuse în dosarul nr. 57/2012 al BEJA rezultă că împotriva contestatoarei debitoare a fost declanşată iniţial executarea silită prin executorul bancar PAM din cadrul Corpului Executorilor Bancari al Bancpost SA. Ulterior, ca urmare a modificărilor legislative intervenite, Bancpost SA s-a adresat  BEJA, solicitând continuarea executării silite.

În anul 2012  executorul a înştiinţat debitoarea şi terţul poprit despre faptul că executarea silită va fi continuată de BEJA.  În anul 2013 a fost înfiinţată poprire la angajator, în anul 2014 s-au înfiinţat popriri la mai multe unităţi bancare. În anii 2013, 2014, 2015, 2016 creditorul a formulat mai multe cereri de stăruire în executare.

La data de 25.08.2016 intimata din cauza de faţă a înştiinţat executorul desspre cesiunea de creanţă.

În anul 2017 executorul a emis o nouă adresă de înfiinţare a popririi către angajator.

La 24.10.2017 debitoarea, în contradictoriu cu intimata Y, a formulat contestaţie la executare împotriva înştiinţării de poprire emisă de Biroul Executorului Judecătoresc X în dosarul de executare nr. 57/2012, solicitând ridicarea măsurii popririi, anularea actului de executare contestat, anularea titlului executoriu şi încetarea executării silite.

În motivare, contestatoarea a arătat că la data de 09.10.2017 a fost comunicată, prin afişare, înştiinţarea de înfiinţare poprire până la concurenţa sumei de 56.288 lei reprezentând debit restant, dobânzi, penalităţi şi cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. 4243190053865018/27.11.2006. Alăturat înştiinţării era necesar să fie comunicate şi titlul executoriu, încheierea de încuviinţare a executării silite, încheierea de stabilire cheltuieli executare. Deşi a solicitat acest lucru executorului judecătoresc, acesta nu a dat curs solicitării.

Contestatoarea a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. De asemenea, a invocat nulitatea actelor de executare prin raportare la considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/04.04.2016, dar şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

Contestaţia a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 712-175, art. 687, alin. 1 şi art. 783, alin. 1 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 386/06.03.2018, rămasă definitivă prin neapelare, contestaţia a fost anulată ca netimbrată.

La data de 14.10.2019 executorul a întocmit proces verbal de închidere dosar. În acest proces verbal se menţionează că debitoarea a achitat suma datorată, fiind dispusă închiderea dosarului în baza art. 3715 lit. a din vechiul cod de procedură civilă. La data de 10.07.2020 ( f. 132 verso) domnul executor a emis un proces verbal de îndreptare eroare materială, în sensul că temeiul de drept corect în baza căruia s-a dispus încetarea executării silite este art. 3715 lit. b şi nu art. 3715 lit. a.

Prin urmare, se constată că în dosarul 57/2012 executarea silită a încetat întrucât aceasta nu mai putea fi efectuată sau continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri şi nu pentru că s-ar fi realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, acest fapt rezultând în mod clar şi din conţinutul dosarului de executare nr. 57/2012.

În dosarul nr. 57/2012 ultima poprire a fost înfiinţată la data de 03.10.2017, iar în dosarul nr. 381/2020 al BEJ intimata a formulat cererea de executare silită la data de 13.04.2020.

Cum prin actele întocmite din anul 2010 şi până la data de 14.10.2019 când s-a dispus închiderea dosarului de executare silită nr. 57/2012 s-a întrerupt succesiv termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, iar de la data de 03.10.2017 şi până la data de 13.04.2020 nu au trecut trei ani, instanţa constată că excepţia prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită invocată de contestatoare este neîntemeiată şi va fi respinsă.

În ceea ce priveşte excepţia perimării invocată de contestatoare, instanţa constată că şi aceasta este neîntemeiată şi o va respinge.

Potrivit art. 696 alin. 1 C. pr. civ. în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perima de drept.

Aşadar, condiţiile perimării sunt culpa procesuală a creditorului şi trecerea unui termen de 6 luni de la data la care creditorului i-a fost comunicată, în scris, de către executorul judecătoresc, obligaţia de a efectua un act de procedură sau un alt demers, în vederea continuării executării silite împotriva debitorului. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că termenul de perimare nu curge în cazul în care actul de procedură trebuie îndeplinit din oficiu de către executorul judecătoresc.

Trebuie reţinut că termenul de perimare începe să curgă de la data la care creditorului i-a fost comunicată, în scris, obligaţia aducerii la îndeplinire a unui act de procedură sau a unui alt demers, şi nu de la data la care a fost realizat ultimul act de procedură. Faptul că executorul judecătoresc, fără a-1 înştiinţa pe creditor, nu a mai efectuat niciun act de executare contra debitorului nu atrage sancţiunea perimării asupra creditorului.

Perimarea apare, aşadar, ca o sancţiune procedurală a nerespectării de către creditor a obligaţiei de a acorda executorului judecătoresc sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune condiţii, a executării silite.

Trebuie ca actul sau demersul procedural, solicitat de executor în scris creditorului, să nu poată fi efectuat decât de către acesta din urmă şi nu un act pe care executorul poate şi trebuie să îl efectueze din oficiu.

Din actele dosarului de executare silită nr. 381/2020 ( în cauza de faţă s-a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite ce face obiectul dosarului nr. 381/2020 şi nu a celei ce a făcut obiectul dosarului 57/2012, acesta din urmă fiind solicitat pentru a se putea verifica incidenţa excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita executatea silită) nu rezultă că executorul judecătoresc i-ar fi pus în vedere creditoarei intimate, în scris, obligaţia de a efectua un act de procedură sau un alt demers, astfel că instanţa constată că în cauză nu a intervenit perimarea.

 Întrucât în cauza de faţă nu s-a solicitat desfiinţarea actelor de executare silită întocmite în dosarul nr. 381/2020 ca urmare a faptului că acestea ar fi fost întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale, ci ca urmare a faptului că, în opinia debitoarei, ar fi intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită, iar creanţa nu ar fi certă, lichidă şi exigibilă întrucât titlul executoriu reprezentat de contractul de credit ar conţine clauze abuzive, faţă de considerentele expuse şi modul de soluţionare a excepţiilor invocate, instanţa constată că prezenta contestaţie este neîntemeiată şi o va respinge.

În situaţia în care debitoarea are îndoieli cu privire la modul de calcul al debitului datorat  şi menţionat în actele de executare silită întocmite în dosarul nr. 381/2020, aceasta are posibilitatea de a solicita în cadrul executării silite efectuarea unui raport de expertiză contabilă care să stabilească modalitatea de calcul a sumelor datorate în baza titlului executoriu, avându-se în vedere, evident şi eventuale sume achitate până în prezent.

Conform dispoziţiilor art. 720 al. 3  cod proc. civ.  se poate dispune obligarea contestatorului la plata unei amenzi judiciare de la 1000 lei la 7000 lei în cazul în care contestaţia a fost respinsă şi a fost exercitată cu rea credinţă.

Pentru a se putea dispune aplicarea unei amenzi în această situaţie,  este necesar ca contestaţia să fi fost respinsă şi să fi fost exercitată cu rea credinţă, iar reaua credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

Or, contestatoarea a solicitat anularea actelor de executare silită ca urmare a faptului că ar fi intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită, iar creanţa nu ar fi certă, lichidă şi exigibilă întrucât titlul executoriu reprezentat de contractul de credit ar conţine clauze abuzive, astfel că nu se poate aprecia că aceasta a fost de rea credinţă, astfel că instanţa va respinge solicitarea intimatei de amendare a contestatoarei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DISPUNE:

Respinge ca neîntemeiate excepţia netimbrării, excepţia tardivităţii, excepţia lipsei de interes privind invocarea unor clauze abuzive şi excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea unor clauze abuzive invocate de intimată prin întâmpinare.

Admite excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect constatarea clauzelor abuzive invocată de intimată prin întâmpinare.

Respinge excepţia prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită şi excepţia perimării invocate de contestatoare.

Respinge ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoarea X,  în contradictoriu cu intimata Y.

Respinge ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea clauzelor abuzive.

Respinge solicitarea intimatei de aplicare a unei amenzi judiciare contestatoarei.

Cu drept de apel care se depune la Judecătoria Paşcani în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16.12.2020.

PREŞEDINTE,GREFIER,

SAI UL

Domenii speta

Spete similare