Pretenții

Sentința Civilă nr. 5782 din data de 04.10.2019 a Judecătoriei Galați, definitivă prin Decizia civilă nr. 1 din data de 06.01.2021 a Tribunalului Galați

Obiect: pretenții

Problema de drept:

Problema de drept ridicată de prezenta speță se referă la calculul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, în ipoteza în care debitorul este pus în întârziere prin notificare, iar punerea în întârziere este urmată de introducerea unei cereri de chemare în judecată înlăuntrul termenului de 6 luni, operând astfel întreruperea termenului de prescripție. Totodată, speța tratează problema răspunderii civile contractuale, în ipoteza îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor asumate, creditorul având dreptul de a solicita penalități de întârziere în cuantumul prevăzut de convenția părților.

Soluția instanței de fond:

În fapt, între părți s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. __/03.03.2015, în baza căruia reclamanta a livrat pârâtei produsele specificate în anexa 1 la contract.

Conform art. IV din contract, plata produselor urma a fi făcută fie numerar până la scadența stabilită, fie prin compensare cu produse agricole, în cazul depășirii scadenței cumpărătorul datorând pentru primele 30 de zile de întârziere o penalitate de 0,1 % pe zi, ulterior acestui moment penalitatea fiind de 0,2% pe zi întârziere.

Din factura nr. ____ din data de 22.02.2016, scadentă la data de 29.02.2016, reiese că ceea ce se solicită în cauză nu reprezintă contravaloare mărfuri, ci penalități de întârziere calculate pentru plata cu întârziere a celor două produse livrate în baza contractului dintre plăți.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța reține că potrivit art. 2500 dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 2517 Cod civil termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.

Potrivit art. 2523  Cod civil, termenul de prescripție începe de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, dispoziție față de care instanța reține că în speță, termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței, respectiv de la data de 27.02.2019.

Din dispozițiile  art. 2537 pct. 4 coroborate cu art. 2540 Cod civil, prescripția se întrerupe prin orice act prin care cel  în folosul căreia curge este pus în întârziere, acest act având  ca efect întreruperea prescripției numai dacă este urmat de chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

În cauză, reclamanta a solicitat pârâtei, prin somația comunicată la data de 28.11.2018 achitarea debitului, somația având valoarea unui act de punere în întârziere, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost transmisă instanței prin serviciul poștal în data de 12.04.2019.

Cum cererea a fost formulată în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2540 Cod civil, termen care s-ar fi împlinit în data de 28.05.2019, punerea în întârziere a întrerupt curgerea termenului de prescripție.

Față de aceste considerente, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Pe fondul cauzei, instanța reține că suma solicitată de reclamantă reprezintă penalități de întârziere calculate de reclamantă în baza dispozițiilor contractuale mai sus menționate, pentru achitarea cu întârziere a mărfurilor livrate.

De asemenea, instanța reține că pârâta nu a negat existența acestei obligații și nici a cuantumului acesteia. Mai mult, prin plata parțială făcută aceasta a recunoscut existența și întinderea creanței.

Instanța arată că, în ce privește sarcina probei, potrivit art. 249 C.p.c, aceasta aparține reclamantei. Cu toate acestea, în materie contractuală, este suficient pentru creditor să invoce neexecutarea obligației pentru ca sarcina probei să fie inversată, revenind debitorului a proba faptul că și-a executat această obligație și, de asemenea, că nu a fost în culpă.

Cu alte cuvinte, reclamanta trebuie doar să dovedească existența obligației la momentul nașterii acesteia, fiind în sarcina pârâtului să dovedească faptul contrar sau executarea obligației, revenind astfel acestuia din urmă să probeze faptul pozitiv al achitării chiriei, iar nu reclamantei să probeze faptul negativ al neachitării acesteia.

Instanța reține că reclamanta a făcut dovada existenței creanței, penalitățile fiind calculate în baza dispozițiilor contractuale și evidențiate în cuprinsul facturii fiscale emise pentru plata acestora, precum și faptul că pârâta nu a negat existența și întinderea creanței, chiar efectuând o plată parțială.

Față de aceste considerente instanța va admite cererea de chemare în judecată și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de ___ lei.

Căi de atac exercitate:

Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de către pârâtă, care a criticat soluția instanței pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Apelul a fost respins de către Tribunalul Galați prin Decizia civilă nr. 1 din data de 06.01.2021.

Soluția instanței de control judiciar:

Potrivit art. 1270 alin. 1 C. civ.: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”. Contractul reprezintă legea părților, acestea fiind ținute să își îndeplinească obligațiile asumate. Prin urmare, facturile emise de reclamantă se bucură de forța obligatorie prevăzută de lege.

În ceea ce privește executarea obligațiilor contractuale, potrivit art. 1516 alin. 1 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligației. În cadrul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă, creditorul având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului.

În cazul în care obiectul litigiului îl constituie o obligație de a da, cum este obligația de a plăti o sumă de bani, creditorul are obligația sa dovedească existența acesteia, în sarcina debitorului operând o prezumție de vinovăție, iar dacă acesta nu dovedește îndeplinirea obligației, se prezumă ca nerespectarea acesteia provine din vina sa, urmând a fi astfel obligat la plata de despăgubiri către creditor.

Instanţa constată că pârâta nu contestă existența creanței privind plata penalităților de întârziere şi nici plata parțială a penalităților din factura seria ___ nr. ____/22.02.2016.

Cu privire la neefectuarea unei expertize contabile invocată de pârâtă, este de observat că legea nu impune efectuarea expertizei pentru stabilirea creanței de natura celei invocate de reclamantă.

Totodată, instanţa constată că nu se impune efectuarea expertizei în contextul în care pârâta nu contestă lipsa caracterului cert, lichid sau exigibil al creanței invocate de reclamantă şi care rezultă din contractul semnat de părți.

În acest sens, trebuie precizat că o creanță certă, lichidă şi exigibilă poate avea ca obiect debitul principal (preotul) rezultat dintr-un contract sau datorii accesorii, cum ar fi cea de plată a penalităților de întârziere.

Cu alte cuvinte orice creanță, fie că are ca obiect prețul principal al unui contract sau accesorii ale acestuia, trebuie să întrunească condițiile certitudinii, lichidității şi a exigibilității pentru ca debitoarea să poată fi obligată la plata acesteia.

Prin urmare, dovada plății facturii privind penalități de întârziere revenea pârâtei, fiind un fapt pozitiv al său, iar în cauza de față, pârâta nu a făcut dovada că şi-ar fi îndeplinit obligația de plată.

În concluzie, prin instanţa în mod corect a admis cererea de chemare în judecată, astfel încât tribunalul va respinge apelul formulat de pârâtă.

Domenii speta

Spete similare