Acţiune având ca obiect

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul acestei instanţe în data de 09.02.2021, reclamanta SC H. P. SA, a solicitat în contradictoriul cu pârâta Ş.D., obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 2134,16 lei, din care 175,10 lei reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,02% (conform notei explicative înaintate de către reclamantă la data de 02.04.2021), cu cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru.

În motivare, în baza disp. art. 1028 alin. 2 C.pr.civ., reclamanta a completat formularul de cerere aprobat prin ordinul ministrului justiţiei şi la rubrica prezentarea motivelor de fapt şi de drept ale cererii, reclamanta a învederat că, potrivit contractului încheiat, debitorul a beneficiat de servicii comunale, respectiv serviciul de alimentare cu apă potabilă şi canalizare, emiţându-se facturi pe care refuza sa le achite, deşi a fost notificat în acest sens.

În drept, au fost invocate disp. Legii nr. 241/2006.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile, fiind anexate cererii de chemare în judecată dovezile de care reclamanta a înțeles să se folosească pentru dovedirea susținerilor sale.

În baza disp. art. 1028 alin. 3 C.pr.civ. s-au ataşat cererii înscrisuri certificate conform cu originalul, aflate la filele: 10-35 ale dosarului cauzei.

Acţiunea este legal timbrată, conform art.6 alin.1 din O.U.G. nr. 80/2013, cu taxa judiciară de timbru în valoare de 200 lei, potrivit chitanţei nr. nr. 26791/08.02.2021.

Prin rezoluţia din 10.02.2021 în baza disp. art. 1.029 alin. 3  C.pr.civ., instanţa a dispus comunicarea formularului de cerere de chemare în judecată, a înscrisurilor ataşate acestuia, şi a formularului de răspuns către pârât, cu menţiunea că poate răspunde pretenţiilor reclamantei, prin restituirea formularului completat sau prin orice alt mijloc adecvat, în termen de 30 zile de la comunicare.

Deşi pârâtei i-au fost comunicate aceste acte procedurale şi înscrisurile ataşate de reclamantă, la data de 19.02.2019, potrivit dovezii de înmânare (fila 39 dosar), acesta nu a formulat răspuns în termenul anterior menţionat, astfel că, prin rezoluţia din 18.03.2021 s-a fixat termen de judecată la 14.04.2021, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, conform art. 1029 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În cauză s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 14.04.2021, instanţa a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisurile, apreciind-o admisibilă și concludentă pentru soluționarea cauzei. De asemenea, instanţa a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes a reclamantei în ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii serviciilor comunale furnizate în cuantum de 1959,06 lei, a unit excepţia cu fondul, după care apreciind ca lămurite toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei a declarat încheiată cercetarea judecătorească, reţinând cauza în pronunţare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţii este formulată pe calea procedurii referitoare la cererile cu valoare redusă, iar instanţa constată că, în raport de calitatea părţilor, de raportul juridic dedus judecăţii şi de suma concretă ce face obiectul cererii de chemare în judecată, este admisibilă această procedură, cererea intrând în domeniul de aplicare prevăzut de dispoziţiile art. 1026 alin. (1) Cod de procedură civilă, fără să fie incidente vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 1026 alin. (2), (3) din Codul de procedură civilă.

Cu titlu preliminar, instanţa constată că suma de 2134,16 lei solicitată de reclamantă prin cererea de valoare redusă (f.6), este compusă din suma de 1959,06 lei, reprezentând contravaloare servicii comunale (capătul defalcat de cerere nr. 1), şi suma de 175,10 lei, reprezentând penalităţi de întârziere (capătul defalcat de cerere nr. 2), astfel cum rezultă din facturile depuse la dosar (f.18-35) coroborate cu răspunsul la adresa instanţei prin care i s-a solicitat reclamantei prezentarea defalcată a creanţei (f.41).

În fapt, instanţa constată că între părţi a intervenit contractul nr. 111267521092009 (f. 11-14) având ca obiect, conform art. 2, furnizarea/prestarea serviciilor de alimentare cu apă potabilă (şi/sau industrială) şi de canalizare (apă uzată şi meteorică). Contractul a fost semnat la data de 21.09.2009, pe durată nedeterminată.

În perioada iulie 2019 – decembrie 2020, reclamanta a emis facturile fiscale depuse la dosar (f.18-35), prin care a facturat pârâtei contravaloarea serviciilor de salubrizare şi penalităţi de întârziere, din analiza cărora se constată că suma de 175,10 lei reprezintă penalităţi de întârziere, iar restul de 1959,06 lei, contravaloarea serviciilor de alimentare apă şi canalizare.

Analizând cu prioritate, conform art. 248 C.proc.civ, excepţia lipsei de interes a formulării cererii privind plata serviciilor comunale, 1959,06 lei, invocată din oficiu, instanţa reţine următoarele:

În cazul de faţă, prin primul capăt defalcat al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1959,06 lei reprezentând contravaloarea serviciilor comunale, respectiv de alimentare cu apă potabilă, canalizare, de preluare apă meteo, în perioada iulie 2019 – decembrie 2020, astfel cum rezultă din fişa clientului (f.17) şi facturile depuse la dosar (f.18-35).

Cu privire la condiţiile de exercitare a acţiunii civile, conform art. 32 alin. (1) lit. d) C.pr.civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Conform art. 33 C.pr.civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă.

Potrivit Legii nr. 51/2006 a serviciilor comunale de utilitate publică, art. 42 alin. (1) lit. a), „utilizatorii beneficiază de furnizarea/prestarea unui serviciu de utilităţi publice, cu excepţia serviciului public de alimentare cu gaze naturale: a) în baza unui contract de furnizare sau de prestări de servicii încheiat între operator şi utilizator”, iar potrivit alin. (2), „contractul de furnizare sau de prestare a serviciului constituie actul juridic prin care se reglementează raporturile dintre operator şi utilizator cu privire la furnizarea/prestarea, utilizarea, facturarea şi plata unui serviciu de utilităţi publice”.

Conform art. 42 alin. (6¹) din aceeaşi lege, „factura emisă pentru serviciile de utilităţi publice constituie titlu executoriu”. Acest alineat trebuie interpretat în lumina dispoziţiilor art. 638 alin. (4) C.pr.civ., care prevede că sunt recunoscute ca titluri executorii şi pot fi puse în executare silită „alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie”.

Conform art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare, „Factura individuală pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare constituie titlu executoriu”.

De asemenea, instanţa aduce în discuţie considerentele de la punctele 136, 137 şi 138 ale Deciziei nr. 16/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, cu privire la caracterul executoriu al facturilor: „legiuitorul a avut în vedere ca factura fiscală să identifice costul bunului sau al serviciului prestat, iar în mod particular, în domeniul prestării de servicii comunitare de utilități publice, pentru aceste costuri, factura se emite lunar și delimitează costul serviciilor prestate pentru luna precedentă. Nu sunt, așadar, asociate sau parte din costul serviciilor de utilități publice pentru unitatea de timp pentru care s-a prestat serviciul public majorările sau penalitățile și nici soldul precedent, pentru simplul motiv că acestea excedează costului serviciilor furnizate/prestate aferent lunii în care prestația a fost efectuată. Și, întrucât legiuitorul, printr-o normă cu caracter excepțional, atașată ideii de recuperare facilă și cu celeritate a contravalorii serviciilor furnizate, ca garanție a continuității serviciilor de utilități publice, a dat valoare de titlu executoriu facturii fiscale emise pentru serviciile de utilități efectiv prestate în luna anterioară facturării, rezultă că înscrisul are valoare de titlu executoriu exclusiv pentru aceste debite, interpretare care corespunde înțelegerii restrictive a normei de excepție și scopului urmărit de legiuitor”.

La punctele 142 şi 143 din aceeaşi decizie, Curtea a explicat faptul că deşi Legea nr. 51/2006 prevede la art. 42 alin. (61) că factura fiscală pentru serviciul de alimentare cu apă și de canalizare reprezintă titlu executoriu, iar la alin. (11) că „factura neachitată în 45 de zile de la primirea sa de către contractant dă dreptul operatorului la sesizarea instanței pentru recuperarea debitelor”, din coroborarea acestor dispoziţii nu se naşte dreptul reclamantului de a promova, la alegerea sa, o acţiune în realizare. Astfel, în considerentele deciziei se arată că „pentru a pune în acord juridic cele două dispoziții trebuie înțeles că sintagma "recuperarea debitelor" subînțelege demararea procedurii de executare silită, deci sesizarea instanței cu o atare cerere, atunci când debitul a fost facturat în condițiile legii, iar operatorul are mai multe facturi pentru consumurile lunare succesiv facturate deoarece, finalmente, executarea silită este o procedură de recuperare a datoriilor restante acumulate. Pe baza tuturor facturilor lunare, tot atâtea titluri executorii, operatorul/furnizorul de utilități poate demara executarea silită pentru recuperarea debitelor”.

Instanţa constată că reclamanta a depus la dosar 12 facturi individuale, lunare, pentru perioada iulie 2019 – decembrie 2020 (f.18-35) în care se menţionează pentru fiecare lună în parte, separat, costul serviciilor comunale furnizate/prestate.

Astfel, instanţa apreciază că reclamanta deţine 12 titluri executorii valabile care pot fi puse în executare directă pentru a recupera debitul principal – contravaloare servicii comunale, datorat de pârâtă, nejustificând un interes în obţinerea unei hotărâri judecătoreşti pentru realizarea pretenţiilor aferente primului capăt al prezentei acţiuni.

Având în vedere aceste considerente, instanţa va admite excepţia lipsei de interes invocată din oficiu şi va respinge cererea privind obligarea pârâtei la plata debitului principal – servicii comunale, în cuantum de 1959,06 lei, ca lipsit de interes.

În ceea ce priveşte cererea privind penalităţile de întârziere, instanţa reţine că reclamanta nu se bucură de caracterul de titlu executoriu al facturilor şi cu privire la acest capăt de cerere, fiind îndreptăţită să formuleze prezenta acţiune în realizare (Decizia I.C.C.J în recursul în interesul legii nr. 16/2020, art. 42 alin. (6¹) din Legea nr. 51/2006 şi art. 31 alin. (17) din Legea nr. 241/2006, ambele interpretate per a contrario).

În temeiul art. 1530 C.civ., „creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă, a debitorului”.

De asemenea, potrivit art. 1535 alin. (1) C.civ., „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.

Creditorul este așadar îndreptăţit să obţină repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării din partea debitorului a obligaţiei de plată a unei sume de bani la scadenţă, prejudiciu care poate fi evaluat anticipat de părţi prin intermediul unei clauze penale, în sensul art.1538 şi art.1539 C.civ.

Conform art. 6.2 din contractul părţilor (f.11-14), operatorul are dreptul „să aplice penalităţi de întârziere egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, în cazul neachitării facturilor la termen”, iar potrivit art. 15, „neachitarea facturii în termen de 30 zile de la data scadenţei atrage după sine penalităţi de întârziere, după cum urmează: a) penalităţile sunt egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, stabilite conform reglementărilor legale în vigoare”.

Momentul de la care sunt datorate penalităţile este stabilit tot prin art. 14 din contract, ca fiind 30 de zile de la data scadenţei (scadenţa fiind de 15 zile de la data emiterii facturii, potrivit art. 14 alin. (1) al aceluiaşi act normativ).

Prin nota de precizare de la fila 41 şi centralizatorul  de la f.42, reclamanta a arătat cuantumul penalităţilor datorate, acesta fiind în total în valoare de 175,10 lei. Verificând această suma totală pe baza facturilor, instanţa constată că penalităţile aplicate sunt prevăzute separat pe fiecare factură în parte, iar însumate adună cuantumul de 175,10 lei.

În plus, instanţa reţine că reclamanta a oferit o justificare legală pentru perceperea acestor dobânzi contractuale, prin  depunerea la dosar a contractului nr. 111267521092009 (f. 11-14) semnat şi însuşit de către pârâtă şi a facturilor emise în baza acestuia, reclamanta făcând dovada raporturilor juridice dintre părți și a prestației efectuate pârâtei.

Pe de altă parte, instanţa reţine că pârâta, deşi legal citată conform procesului verbal de înmânare de la fila 39, nu a contestat în nici un fel aceste pretenţii şi nici nu a făcut dovada achitării lor, cu toate că sarcina probei în incumba conform prevederile art. 249 C.pr.civ.

Având în vedere considerentele anterioare, instanţa constată întemeiat capătul de cerere nr. 2 privitor la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 175,10 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, urmând a-l admite.

În ceea ce cererea privind cheltuielile de judecată, sunt aplicabile prevederile art. 451-453 C.proc.civ. şi art. 1032 alin. (2) C.pr.civ..

Astfel, potrivit art. 453 alin. (1) C.proc.civ, „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat , să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”. În continuare însă, alin. (2) al aceluiaşi articol statuează regula conform căreia, „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată”.

Totodată, potrivit art. 1032 alin. (2) C.pr.civ., „Cu toate acestea, instanţa nu va acorda părţii care a câştigat procesul cheltuielile care nu au fost necesare sau care au avut o valoare vădit disproporţionată în raport cu valoarea cererii”.

Potrivit art. 6 alin. (1) OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, „Cererile de valoare redusă, formulate potrivit procedurii speciale prevăzute la titlul X al cărții a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, (...), se taxează cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depășește 2.000 lei, și cu 200 lei, pentru cererile a căror valoare depășește 2.000 lei”.

În concret, dacă reclamantul ar fi formulat numai cererea de valoare redusă privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 175,10 lei, ar fi fost necesară o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 lei. Conform chitanţei nr. 26791 (f.9), reclamanta a achitat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, pe considerentul că a solicitat recuperarea unei creanţe de 2134,16 lei, deşi dispunea deja de titlu executoriu cu privire la parte din aceasta.

Având în vederea dezlegarea în ansamblu dată cererii de chemare în judecată, prin prisma dispoziţiilor învederate în precedent, instanţa reţine că reclamanta este îndreptăţită să primească doar cheltuielile de judecată aferente petitului admis, sens în care va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, constând în cheltuieli de judecată necesare (taxă judiciară de timbru).

Conform cu originalul,

Anonimizată de către

Grefier Manolache Daniela

Domenii speta

Spete similare