Pretenţii. Răspundere civile contractuală.

Analizând actele si lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 14.06.2013 între reclamanta SC A. SRL, în calitate de vânzător, şi pârâta SC I.  SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr 4510 (f 7-11), având ca obiect comercializarea de produse distribuite de SC A. SRL (pal şi feronerie, parchet laminat şi OSB, gips carton, tavan fals şi electrice, vopsele, adeziv şi sisteme termo, materiale pulverulente şi produse metalurgice, instalaţii termice şi sanitare, membrane, acoperişuri şi hidroizolaţii, conform comenzii ferme transmisă de cumpărător).

Potrivit art 4 din contract, acesta se încheie pe o perioadă de 12 luni, de la data semnării acestuia de către părţi, iar conform art 5, după expirarea perioadei prevăzute la art 4, contractul se prelungeşte fără semnarea altui document, pentru o perioadă de timp egală cu cea iniţială, în cazul în care niciuna dintre părţi nu îl denunţă în scris cu 30 de zile lucrătoare înainte de expirare.

Conform art 8, în cazul livrării produselor la obiectivele menţionate de către cumpărător, conform comenzilor, marfa va fi livrată cu aviz de însoţire a mărfii sau factură, ce vor fi semnate şi ştampilate de către cumpărător.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul DCI, instanţa reţine următoarele:

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat şi între persoana chemată în judecată (pârât) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.

Potrivit art 2280 Cod civil, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului, dacă acesta din urmă nu o execută.

Potrivit art 39 din contractul nr 4510/14.06.2013, încheiat între SC A. SRL, în calitate de vânzător, şi SC I. SRL, în calitate de cumpărător, reprezentată legal prin DI (administrator al societăţii pârâte la data încheierii contractului),  administratorul şi asociaţii cumpărătorului în calitate de garanţi se obligă faţă de vânzător să execute obligaţia cumpărătorului în cazul în care acesta nu şi-o execută.

Totodată, conform art 40, în temeiul garanţiei menţionate la art 41, în caz de neexecutare de către cumpărător a obligaţiilor sale de plată asumate prin prezentul contract, vânzătorul va avea dreptul  să urmărească pe oricare dintre garanţi, fără posibilitatea invocării beneficiului de de diviziune şi fără ca această urmărire să fie condiţionată de o prealabilă urmărire a cumpărătorului.

În aceste condiţii, pârâta are calitatea de debitoare, iar pârâtul DCI, în calitate de fideiusor, şi-a asumat obligaţiile acesteia, obligaţie pe care părţile au convenit prin contract să o poată valorifica fără posibilitatea invocării beneficiului de diviziune şi de discuţiune.

Astfel, pârâtul DCI a fost nominalizat în calitate de garant după funcţia ocupată (aceea de administrator) astfel încât, chiar dacă în contract nu se regăseşte separat semnătura sa sub denumirea de garant, acesta şi-a asumat obligaţia de garanţie semnând contractul în calitate de administrator.

Cât timp pârâtul a semnat contractul în calitate de administrator -  iar conform art 39 administratorul şi asociaţii cumpărătorului în calitate de garanţi se obligă faţă de vânzător să execute obligaţia cumpărătorului în cazul în care acesta nu şi-o execută – acesta nu poate susţine că a semnat numai în numele societăţii SC I. SRL.

Totodată, instanţa va înlătura apărarea pârâtului în sensul că obligaţia sa ar putea subzista cât timp calitatea semnatarilor ar fi aceeaşi, iar pârâtul nu mai are calitatea de administrator al societăţii pârâte de la data de 12.12.2013, reţinându-se că garanţia este personală, neprezentând relevanţă încetarea ulterioară a calităţii de administrator.

Nici susţinerea pârâtului în sensul că, anterior emiterii facturilor, contractul îşi încetase valabilitatea nu poate fi primită întrucât, potrivit art 5 din contract, după expirarea perioadei de 12 luni de la data semnării contractului, acesta se prelungeşte fără semnarea altui document, pentru o perioadă de timp egală cu cea iniţială, în cazul în care niciuna dintre părţi nu îl denunţă în scris cu 30 de zile lucrătoare înainte de expirare, iar în speţă nu s-a făcut dovada denunţării respectivului contract.

Astfel, faptul că facturile au fost emise şi au devenit scadente după data la care pârâtului îi încetase calitatea de administrator nu prezintă relevanţă sub aspectul obligaţiilor pârâtului, fideiusiunea având caracter accesoriu faţă de obligaţia principală pe care o are debitorul faţă de creditor, fideiusiunea urmând soarta obligaţiei cât priveşte cauzele de validitate şi cele de stingere. Or, cât timp obligaţia debitoarei subzistă, facturile ce fac obiectul cauzei fiind emise în perioada de valabilitate a contractului (prelungit conform art 5 din contract), se menţine şi obligaţia fideiusorului de a executa obligaţia celui pentru care a garantat.

Pentru aceste considerente, instanţa va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul DCI, ca neîntemeiată.

Pe fond, se reţine că în baza acestui contract s-au emis, în perioada 16.07.2014-07.10.2014, facturi fiscale în valoare de  89627,6  lei, astfel încat contravaloarea marfii livrate  se ridica la cuantumul de 89627,6  lei.

Instanta reţine că, deşi reclamanta a executat livrarea marfurilor ( aceasta rezultând din semnarea şi/ sau ştampilarea de către pârată a facturilor fiscale), aceasta din urmă  nu şi-a onorat obligaţiile contractuale asumate, având de achitat suma de 89627,6 lei.

Susţinerea pârâtei în sensul că nu au fost livrate toate materialele aferente debitului reclamat nu poate fi primită.

Potrivit clauzelor contractuale (art 8), marfa va fi livrată cu aviz de însoţire a mărfii sau factură, ce vor fi semnate şi ştampilate de către cumpărător, cumpărătorul având obligaţia să verifice, la preluarea mărfii, dacă aceasta corespunde din punct de vedere calitativ şi cantitativ; în situaţia în care marfa prezintă deficienţe calitative, cumpărătorul va notifica în scris în 24 de ore de la recepţie, orice reclamaţie ulterioară livrărilor privind cantitatea şi/sau calitatea mărfii recepţionate nefiind luată în considerare (art 15, 16 din contract).

Astfel, din cuprinsul acestei clauze rezultă, în mod neechivoc, că marfa era predată odată cu facturile însoţitoare, ce trebuiau semnate/ştampilate.

De altfel, instanţa apreciază ca aceasta aparare nu poate fi verosimila, fiind evident că, în situatia in care i s-ar fi predat doar facturile, nu si marfa, un comportament diligent din partea pârâtei ar fi impus ca partea să solicite vânzatorului predarea marfii. Or, pârâta nu a depus vreo corespondenta comerciala care sa ateste că ar fi facut asemenea demersuri.

Nici apărarea pârâtului DCI referitoare la acceptarea la plată de către pârâtă numai a unor facturi (restul purtând doar ştampila sau doar semnătura şi nu ambele) nu poate fi luata in considerare.

Facturile reprezinta un act de executare al contractului, iar semnarea şi/sau stampilarea lor atestă  primirea marfii sau a serviciului contractat.

În speta, pârâta a semnat şi/sau stampilat facturile, atestand astfel receptionarea produselor.

De asemenea, trebuie precizat ca acceptarea facturilor poate fi nu numai expresă, ci şi tacită. Or, semnarea şi/sau ştampilarea acestora si neformularea vreunei obiecţiuni cu privire la calitatea/cantitatea marfii echivaleaza cu acceptarea tacita, in conditiile in care, potrivit art 15 din contract, cumpăratorul putea informa în scris pe vânzator despre diferenţele calitative/cantitative, in termen de 24 de ore de la recepţie.

Instanţa are în vedere că, potrivit regulilor aplicabile în materia răspunderii civile contractuale, în cazul obligaţiilor de rezultat sarcina probei se împarte între creditor şi debitor, în sensul că mai întâi creditorul trebuie să dovedească existenţa creanţei, după care neexecutarea se prezumă cât timp debitorul nu dovedeşte executarea. În speţă, creditoarea-reclamantă a făcut aşadar dovada existenţei creanţei - în cuantum de 89627,6 lei-  prin depunerea facturilor fiscale semnate şi/sauştampilate de către debitoare - în timp ce debitoarea pârâtă nu a dovedit îndeplinirea obligaţiei de plată, deşi conform regulilor expuse anterior şi disp. art 10 NCPC, ei îi incumba sarcina acestei probe.

Sub aspectul  capătului accesoriu, instanta retine ca, potrivit art 31 din contractul încheiat între părţi, în cazul în care cumpărătorul nu efectuează plata la timp sau refuză să plătească preţul facturat al produselor, va plăti penalităţi în procent de 0,1% pe zi de întârziere din valoarea facturii neachitate după data scadentă a facturii. Valoarea penalităţilor poate depăşi cuantumul sumei datorate.

 În aceste condiţii, fata de dispozitiile art 1535 NCC (aplicabile în raport de data încheierii contractului), potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, instanta urmeaza a constata ca debitorii datoreaza creditoarei si penalitati,  calculate la procentul de 0,1% din debit, calculate de la data scadenţei facturilor şi până la achitarea integrală a debitului.

Fata de cele retinute, avand in vedere si disp art 1270 NCC, potrivit carora " contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", instanta va admite cererea,  cu consecinta obligării în solidar a pârâţilor la plata sumei de 89627,6 lei, reprezentând contravaloare marfă, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 28591,49 lei, calculate până la data de 21.07.2015, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% din valoarea debitului calculate în continuare, până la achitarea efectivă a debitului.

Domenii speta

Spete similare