Reziliere contract. Răspundere civilă delictuală vs Răspundere civilă contractuală.

Reziliere contract. Răspundere civilă delictuală vs Răspundere civilă contractuală. Sentința civilă nr. 1052/2021 din data de 08.03.2021, rămasă definitivă la data de 03.06.2022 prin Decizia civilă nr. 677/2022 a Tribunalului Galați.

În fapt, la data de 21.03.2012, între reclamant, în calitate de proprietar, şi pârâtă, în calitate de chiriaş, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1629, durata locațiunii fiind de 12 luni.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 114,44 lei, reprezentând contravaloare penalităţi pentru utilităţile neachitate pentru perioada 01.01.2012-01.12.2013.

Instanţa constată că a fost învestită cu o cerere prin care se urmărește tragerea la răspundere civilă delictuală a pârâtei.

Analizând cauza cererii de chemare în judecată, instanţa constată că deşi reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1830 Cod civil, ale art. 1831 Cod civil și ale art. 1832 Cod civil, motivarea pretențiilor sale a fost realizată pe dispoziţiile art. 1357 Cod civil, apreciind că sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Ganea Fevronia Cecilia, aceasta fiind ținută la repararea prejudiciului reclamat.

Instanța reține că, în raport de izvorul din care se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului, sunt recunoscute două forme de răspundere: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală. Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai în cazul în care între părţi nu există relaţie contractuală. Cu alte cuvinte, răspunderea delictuală priveşte numai fapte ilicite extra-contractuale, pentru cele legate de nerespectarea obligaţiilor din contract putând fi angajată numai răspunderea contractuală reglementată de art. 1350 Cod civil.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligaţia unei persoane de a repara cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii: să existe o faptă ilicită; să existe un prejudiciu produs; între fapta produsă si prejudiciu să existe un raport de cauzalitate;să existe o vinovăţie a autorului şi să nu existe o cauză de exonerare de răspundere a autorului. Potrivit art. 219 Cod civil, faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți. Astfel, angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. în primul rând, trebuie să fie prezente şi dovedite trei dintre condiţiile generale: prejudiciul, fapta ilicită a organului de conducere sau administrare şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Prejudiciul şi raportul de cauzalitate nu prezintă particularităţi sau elemente de specificitate. În schimb, fapta ilicită se caracterizează prin aceea că este săvârşită de persoana sau persoanele care au calitatea de organe de conducere sau administrare ale persoanei juridice, acestea răspunzând și personal față de persoana juridică și față de terți.

Potrivit dispoziţiilor legale care reglementează răspunderea contractuală, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.  Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Potrivit art. 9 alin.2 Cod procedură civilă, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi, în același context, conform art. 22 alin.6 Cod procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Prin alin. 1 al articolului 22 Cod procedură civilă se stabilește în sarcina instanței de judecată obligația de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecății. Ca o consecință firească a acestei obligații, în baza prevederilor alin. 4, instanța poate să recalifice actele sau faptele părților, indiferent dacă părțile le-au dat o altă denumire. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. (alin. 5 art. 22  Cod procedură civilă )

În conformitate cu art. 1350 alin. 3 Cod civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Aceste dispoziţii legale consacră regula potrivit căreia, pentru a obţine repararea prejudiciului, creditorul nu poate alege între răspunderea contractuală şi răspunderea civilă delictuală, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materia răspunderii, pe când răspunderea contractuală este o răspundere specială, derogatorie de la dreptul comun, de strictă aplicabilitate. Prin urmare, raportul juridic obligaţional dintre creditorul prejudiciat şi debitorul-autor al faptei ilicite cuprinde obligaţii particulare şi relative, potrivit clauzelor speciale stabilite prin acordul lor, nefiind posibil nici cumulul şi nici alegerea de către creditor a unei anumite răspunderi.

Prin urmare, reclamantul, creditor păgubit, nu are un drept de opţiune între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere delictuală, deoarece s-ar încălca domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care este o răspundere specială.

Instanța reține că, din probatoriul administrat, în cauză rezultă că între părțile litigante a existat un raport juridic contractual, iar angajarea răspunderii pârâtului, despre care se susține că nu și-ar fi îndeplinit obligația de plata a penalităţilor pentru utilităţile neachitate în perioada 01.01.2012 – 01.12.2013 a imobilului dat în locațiune, nu poate fi făcută decât pe teren contractual.

Fundamentul răspunderii civile contractuale a pârâţilor îl reprezintă Contractul de închiriere, acesta producând efecte până la data pronunțării sentinței civile prin care a fost reziliat. Doar în ceea ce priveşte perioada ulterioară încetării raportului de locațiune prin reziliere, pârâtul poate fi ținut a repara prejudiciul creat reclamantului în temeiul răspunderii civile delictuale.

Ca atare, instanţa judecătorească statuând asupra celor solicitate de părţi și fără a depăşi cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie cât şi a apărărilor, reține că raporturile dintre părţi sunt guvernate de o convenție, reclamantul neavând un drept de opţiune între răspunderea civilă contractuală şi răspunderea delictuală, motiv pentru care cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, raportat la toate considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta.

Domenii speta

Spete similare