Acţiune în constatare - clauze abuzive – caracterul abuziv al clauzei care permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii: pârâta nu a reuşit să justifice existenţa unei motivaţii temeinice care să genereze modificarea unilaterală a ratei dobânzii lu

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 19.03.2018, sub nr. .../299/2018, reclamantul A a chemat în judecata pe pârâta S.C. B S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

I.  să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. 050102J2610541990/20.05.2008:

1. art. 4 referitor la comisionul de acordare în cuantum de 5% din valoarea creditului acordat – 577,5 CHF, care s-a achitat la data tragerii creditului;

2. art. 3.2 referitoare la variabilitatea dobânzii care prevede posibilitatea băncii de a majora unilateral marja şi dobânda şi privind posibilitatea de denunţare a contractului în caz de majorare a dobânzii

II. să se dispună anularea acestor clauze şi, drept consecinţă, să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal reprezentând comision acordare şi diferenţă plată dobânzi;

III. să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de acordare credit şi diferenţă dintre dobânda care trebuia să fie percepută şi dobânda majorată, de la data plăţii fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume;

IV. să se constate că prevederile art. 8.1 şi art. 8.4 teza secundară referitoare la plata creditului în moneda CHF şi la clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000;

1. să se dispună modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării cestor prevederi din contract, menţinând ca valabile restul dispoziţiilor din convenţia de credit;

2. să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării convenţiei de credit;

3. să se dispună obligarea pârâtei la despăgubiri constând în suma plătită în plus cu titlu de diferenţă dintre cursul valutar de la data încheierii contractului – 20.05.2008 şi cursul aplicat de pârâtă pe perioada 20.05.2008 – zi;

4. să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să se prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data semnării convenţiei;

V. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, între părţi, a fost încheiat contractul de credit nr. 050102J2610541990/20.05.2008, având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale cu garanţii imobiliare în cuantum de 11.550 CHF pe o perioadă de 120 lei.

Reclamantul a susţinut că, prin contractul de credit, au fost stabilite nişte clauze abuzive referitoare la perceperea unui comision de acordare credit în cuantum de 5% din valoarea creditului achitat, respectiv de 577,5 CHF şi modificarea unilaterală a dobânzii de către pârâtă. Acest lucru a devenit posibil prin inserarea clauzelor abuzive care nu au fost negociate şi care nu au putut fi negociate, fără a exista vreo posibilitate a consumatorului de a interveni. Prevederile privind dreptul băncii de a revizui în mod unilateral rata dobânzii sunt clauze abuzive, atât timp cât singura posibilitate a consumatorului, în caz că nu-i convine, este să denunţe contractul şi să ramburseze anticipat toată sumă împrumutată, pe care, evident, nu o mai are la acel moment incert.

Astfel, din cauza acestor modificări nelegale prin care a fost majorată inclusiv marja fixă, care trebuia să fie stabilită iniţial prin convenţia de credit, a fost majorată dobânda percepută, în condiţiile în care indicele LIBOR a scăzut considerabil. Mai mult decât atât, banca a majorat rata dobânzii în mod repetat, fără a-l anunţa cu privire la aceste modificări, în dispreţul prevederile O.U.G. nr. 174/2008.

În ceea ce priveşte clauza privind perceperea comisionului de acordare credit în cuantum de 5%, în cuantum de 577,5 CHF, perceput o singură dată la momentul tragerii creditului, reclamantul a susţinut că respectivul comision nu este definit de către bancă, ci doar perceput. Această clauză contractuală, în mod nelegal şi neîntemeiat, a fost prevăzută în contract, fără a i se da posibilitatea de a o negocia sau de a solicita înlăturarea sa, fiind impusă în virtutea poziţiei dominante pe care instituţia bancară o are faţă de cocontractanţii ei.

Reclamantul a învederat că nu a fost informat în nici un fel asupra temeiului care justifică, în viziunea băncii, includerea acestui comision de acordare în cadrul contractului, acesta neavând cunoştinţe de specialitate în materie financiar bancară. În realitate, cauza juridică (scopul urmărit) a instituirii respectivei prevederi contractuale a fost acela de a încasa importante sume băneşti din partea împrumutaţilor şi a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat, dar care, de fapt, nu-şi găseşte vreo aplicabilitate legală, nefiind deloc normal ca pentru operaţiunea simplă de a se analiza documentele în baza cărora a solicitat un credit să fie „taxată” cu o asemenea sumă. Reclamantul a considerat că instituirea şi perceperea acestor comisioane este una nelegală şi maschează, în mod evident, un comision de risc, interzis de lege.

Or, suma de 577,5 CHF achitată în mod total nejustificat, fără a cunoaşte care este contraprestaţia pârâtei, nu este deloc de neglijat. Preţul serviciul cumpărat de consumator este dobânda lunară, tot ce este perceput ca şi costuri în plus faţă de bancă fiind doar acumulări mascate sub titlu de comisioane.

Reclamantul a susţinut că respectivul comision de acordare este evident nelegal şi nefundat, neavând temei în fapt şi în drept, deoarece, prin garanţiile pe care le-a constituit în favoarea instituţiei de creditare, a asigurat banca, în mod cât se poate de clar şi serios, că împrumutul va fi restituit.

Prin urmare, a solicitat să se constate caracterul abuziv al dispoziţiei contractuale referitoare la comisionul de acordare, fiind încălcate dispoziţiile art. 966 şi art. 968 raportat la art. 948 C.civ. 1864, întrucât obligaţia de achitare a comisionului este lipsită de cauză juridică, acordarea creditului având şi o contraprestaţie din partea clientului, şi anume achitarea preţului, care este dobânda.

În subsidiar, reclamantul a solicitat să se constate că această clauză este falsă (disimularea argumentaţiei cu privire la scopul perceperii/încasării sumei, în realitate scopul urmărit fiind mărirea patrimoniului creditoarei) şi ilicită (contravine prevederile legale privind buna-credinţă, principiul egalităţii părţilor contractate, principiul proporţionalităţii între prestaţiile celor două părţi, caracterul interdependent al prestaţiile reciproce ale părţilor, existenţa cauzei juridice a prestaţiei fiecărei părţi în prestaţia corelativă a celuilalt contractant).

Reclamantul a învederat că acest comision este şi reprezintă şi o clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, deoarece creează un dezechilibru semnificativ, transpunând în sarcina sa fără contraprestaţie un comision într-un cuantum foarte ridicat. Acest comision de acordare nu este inclus în preţul contractului de credit, iar consumatorul a aflat de perceperea sa exclusiv în momentul în care a semnat convenţia de credit, neexistând sub nicio formă posibilitatea de a negocia cu pârâta. De asemenea, comisionul de acordare reprezintă, în fapt, o dobândă la dobândă mascată raportat la cuantumul acestuia, fiind încălcate prevederile Legii nr. 313/1879.

Cu privire la obligaţiei pârâtei la restituirea sumelor încasate nelegal, reclamantul a susţinut că se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară cu consecinţa restituirii integrale a prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

Referitor la clauza care prevede posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, reclamanta a menţionat că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, iar dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului. Or, în contract nu este menţionată componenţa efectivă a dobânzii, dar din informaţiile scrise furnizate de bancă ulterior, a rezultat că dobânda este suma a două elemente: marja băncii (compusă din costurile acesteia şi profit) + valoarea indicelui de referinţă – LIBOR.

Reclamantul a susţinut că banca a majorat dobânda, în pofida faptului că indicele de referinţă LIBOR a avut o evoluţie descrescătoare începând cu anul 2007, ceea ce ar fi impus diminuarea corespunzătoare a ratei dobânzii, conform prevederilor contractuale şi legale.

În urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, banca a modificat dobânda formată din marja pe care a ridicat-o şi valoarea de referinţă LIBOR la 3 luni. Aşadar, pârâta s-a supus doar formal dispoziţiilor legale, încălcând, de fapt, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 privitoare la faptul că marja băncii trebuie să rămână aceeaşi de la data încheierii contractului.

De asemenea, a arătat că nu doar O.U.G. nr. 50/2010 obliga banca la informare corectă la data contractării, ci şi Legea nr. 294/2004, care era în vigoare la data semnării contractului de credit. Reclamantul a învederat că, la momentul contractării creditului, a fost informat şi a acceptat politica băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţă LIBOR şi, în nici un caz, în funcţie de variaţia marjei băncii, convenind să suporte doar riscul creşterii valorii dobânzii de referinţă LIBOR.

Or, omisiunea informării consumatorului asupra unor aspecte esenţiale şi determinante pentru încheierea contractului constituie practică comercială înşelătoare în sensul art. 7 din Legea nr. 363/2007. De asemenea, în luna decembrie 2008 a fost actualizat O.G. nr. 21/1992, fiind stabilit că băncile vor putea utiliza dobânzi variabile, dar modificările acestora trebuie să fie realizate în funcţie de indicii de referinţă ai pieţei, independent de voinţa băncii.

Faptul că în contractul de credit nu s-a prevăzut expres că în dobândă este cuprinsă şi marja băncii nu poate conduce la concluzia că dobânda nu cuprinde şi acest element, câtă vreme marja băncii este elementul determinant pentru bancă la încheierea contractului de credit ce stabileşte profitul băncii pentru punerea la dispoziţia împrumutatului a sumei de bani.

Prin urmare, în raport de prevederile art. 93 lit. f, g şi h din O.U.G. nr. 21/1992, pârâta avea obligaţia de a propune încheierea unui act adiţional care să prevadă că dobânda este variabilă exclusiv în raport de indicele de referinţă LIBO CHF la 3 luni, modificarea urmând a se produce atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător. Or, în contract s-a prevăzut modificarea marjei băncii, care ar fi trebuit să rămână fixă.

Reclamantul a susţinut că marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, care trebuie stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului, conform prevederilor O.U.G. nr. 174/2008. Astfel, banca ar fi trebuit să se supună prevederilor imperative ale legii şi să modifice dobânda exclusiv în funcţie de variaţiile indicelui LIBOR, independent de voinţa a proprie.

Cu privire la obligaţiei pârâtei la restituirea sumelor încasate nelegal, reclamantul a susţinut că se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară cu consecinţa restituirii integrale a prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

De asemenea, repunerea părţilor în situaţia anterioară trebuie să fie totală, iar echivalentul bănesc al însărăcirii reclamantului şi îmbogăţirii pârâtei cu sumele de bani percepute abuziv este reprezentant de dobânda legală calculată deasupra fiecărei sume de bani contestate, de la data plăţii până la data restituirii de către pârâtă a fiecărei sume de bani în parte.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului valutar, reclamantul a menţionat că, în cauza C-26/13, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că diferenţa de curs valutar de la momentul acordării creditului şi de la momentul plăţii ratelor nu este o parte a preţului contractului, nefiind o remuneraţie a creditorului, putând fi analizată de instanţa naţională.

Neexistând o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau de hipervalorizare a monedei CHF, reclamantul a achitat fiecare rată lunară la cursul de schimb LEU/CHF, valabil la data de 30 a fiecărei luni şi, astfel, riscul de hipervalorizare a monedei CHF a fost suportat exclusiv de către el.

Reclamantul a susţinut că francul elveţian este o monedă care nu are o circulaţie efectivă pe piaţa română şi, tocmai datorită gradului ridicat de stabilitate, care presupunea ca fiind exclusă o devalorizare a acestei monede, a fost iniţiată oferta băncii de acordare a creditelor în CHF. În concluzie, se constată că obiectul real şi efectiv al contractului de credit a fost acordarea unei sume de bani în moneda naţională RON echivalentă însă sumei de 51.000 CHF la cursul de schimb de la acea dată.

Or, din cauza creşterii accelerate a valorii francului elveţian în raport de moneda naţională, diferenţa dintre cursul de schimb de la data semnării contractului şi cel de la data plăţii ratelor este de peste 100%. Întrucât diferenţa este atât de mare, contractul nu a fost negociat, iar pârâta a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, apare ca fiind evident că este vorba de o clauză ce provoacă un dezechilibru semnificativ, fiind pe cale de consecinţă abuzivă.

Reclamantul a menţionat că, de la data acordării creditului, valoarea CHF a fost în continuă creştere, azi fiind mai mult decât dublă, iar asupra acestui risc profesionistul avea obligaţia de informare în termeni clari pentru ca un consumator, profan în ale economicului, să poată decide în cunoştinţă de cauză. A precizat că îşi asumă şi creşterea cursului valutar, motiv pentru care a considerat că această diferenţă uriaşă şi povară economică trebuie suportate de către ambele părţi semnatare a contractului.

În continuare, reclamantul a invocat jurisprudenţa CJUE în cauza Salvat Editores S A v Jose M. Sanchez Alcon Prades, menţionând că respectiva clauză de efectuare a plăţilor în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu consumatorul, având în vedere caracterul prestabilit şi impus al contractului de credit, acesta exprimându-și adeziunea la contractul tipizat, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor şi, din acest punct de vedere, a existat o poziţie de inegalitate a părţilor în vederea asigurării angajării în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, banca având o poziţie dominantă în raport cu consumatorul şi, implicit, cu privire la îndatorarea şi suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari, dat fiind că CHF este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric şi, în consecinţă, creşterea valorii faţă de moneda naţională, apărea ca inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărirea obligaţiilor sale.

Banca a stipulat în contactul de credit obligaţia consumatorului de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că, în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda națională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor. Astfel, clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi, în acelaşi timp, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţional, aceasta obţinând un câştig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echităţii şi bunei credințe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

În acest sens, CJUE s-a pronunţat în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, referitoare la Directiva 93/13/CEE şi, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut ipotecar încheiate în valută garantate printr-o ipotecă.

În ceea ce priveşte stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF – leu, reclamantul a apreciat că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului la un curs care să reprezinte o medie între  cursul de la data semnării contractului şi cursul actual, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Întrucât contractul de credit este un contract comutativ, stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispoziţiilor legale, având în vedere că, în lipsa unui acord expres al părţilor prin care să-şi asume posibilitatea unui câştig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinţa strămutării asupra consumatorului a riscului generat de creşterea valorii CHF. Astfel, este vorba de un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, care excede în mod clar capacităţii de înţelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar, care să-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Reclamantul a susţinut că pârâta l-a indus în eroare, iar revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat ţi executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

În ceea ce priveşte teoria impreviziunii, reclamantul a solicitat să se aibă în vedere că schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, că schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere, în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului, respectiv ca persoana sa, ca debitor, urmare a impunerii clauzei de risc valutar, nu a dorit să-şi asume unilateral riscul schimbării împrejurărilor, astfel încât nu se poate considera, în mod rezonabil, că şi-a asumat un asemenea risc.

În atare condiţii, se justifică adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, în vederea restabilirii echilibrului contractual. În esenţă, dezideratul salvgardării contractului se poate realiza pe calea adaptării sale în sensul stabilizării cursului la valoarea pe care moneda o avea la momentul încheierii contractului, fără a genera o situaţie injustă pentru una dintre părţi.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010, ale O.U.G. nr. 174/2004, art. 966, art. 968, art. 948, art. 970 C.civ. 1864, ale Legii nr. 294/2004, ale O.G. nr. 21/1992, art. 1271 C.civ.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: 050102J2610541990/20.05.2008 (filele 21-28), grafic de rambursare (fila 29).

Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 05.04.2018, prin serviciul registratură, reclamantul a depus precizările solicitate de instanţă cu privire la valoarea obiectului cererii.

La data de 09.05.2018 şi 11.05.2018, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a învederat că, la încheierea contractului, reclamantul a optat pentru un credit în valută, cu dobândă variabilă, opţiunea acestuia fiind liber exprimată. Din această perspectivă, banca nu a impus nicio clauză, condiţie sau orice alt element de natură a influenţa alegerea reclamantului; existenţa unor produse predefinite nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă şi nu poate nici conduce la concluzia caracterului nenegociabil al contractului, sens în care au fost invocate prevederile art. 9.3 din contract.

Pârâta a menţionat că obligaţiile băncii trebuie raportate la cadrul legal aplicabil la data semnării contractului de credit şi analizate din perspectiva acestor dispoziţii legale. Astfel, în anul 2010, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G nr. 50/2010, contractul de credit a fost aliniat noilor prevederi, clauza privind marja băncii fiind modificată în sensul că a fost stipulat că banca poate modifica valoarea marjei fixe doar ca urmare a unor modificări legislative care impun în mod expres acest lucru, marja fiind stabilită la 11,8 pentru perioada reprezentând primele două treimi din durata totală a creditului şi de 9,4 pentru perioada reprezentând ultima treime din durata creditului. Astfel, având în vedere că reclamantul nu a notificat banca privind neaplicarea modificărilor reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010, modificările operate în baza actului adiţional din 17.09.2010 au fost în mod legal aplicate.

În continuare, pârâta a menţionat că reclamantul a avut iniţiativa încheierii contractului de credit şi dreptul de a opta pentru diferitele tipuri de credite acordate de bancă, iar acesta, din proprie iniţiativă, a ales să încheie contractul de credit cu B. Astfel, dacă, în cursul discuţiilor legate de perfectarea contractului, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamantul avea posibilitatea să formuleze obiecţiuni sau să renunţe la a mai încheia orice convenţie. Cu toate acestea, contractul de credit a fost încheiat, iar reclamantul, în mod tendenţios, a înţeles să conteste legalitatea unor clauze la aproape 10 ani de la momentul când a contractat creditul, timp în care s-a folosit de banii împrumutaţi.

Pârâta a subliniat că în anul 2008 (momentul acordării creditului), banca nu avea nicio obligaţie legală de a informa consumatorii cu privire la consecinţele posibile ale suportării sarcinilor pecuniare generate de variaţiile cursului de schimb între moneda realizării veniturilor şi moneda creditului.

În ceea ce priveşte netemeinicia criticilor referitoare la dispoziţiile art. 3.2 privind dobânda variabilă, pârâta a menţionat că, în cauza de faţă, clauza din contractul de credit referitoare la dobândă şi clauzele privind comisioanele sunt clauze clar şi inteligibil exprimate.

Pârâta a invocat prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, arătând că respectivele clauze privitoare la preţul unui serviciu (dobânda şi comisioanelor) nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, dacă sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Pentru aceste motive, a solicitat instanţei să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

În continuare, pârâta a susţinut că respectiva clauză nu poate fi considerată abuzivă nici prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu este îndeplinită nici una din condiţiile prevăzute de textul de lege invocat.

Referitor la condiţia nenegocierii, pârâta a menţionat că orice persoană care depune un minim de diligenţă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp, va verifica în principal clauzele legate de preţul contractului, iar, în măsura în care constată că preţul acestui contract nu este convenabil, este liberă să refuze încheierea contractului în condiţiile impuse şi să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci.

Mai mult, înainte de semnarea contractului, banca a furnizat împrumutatului, cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării contractului, forma contractului, fapt confirmat prin prevederile art. 9.3 din contractul de credit.

Or, prevederile clauzelor contestate de reclamant sunt clare şi fără echivoc şi au fost însuşite de către împrumutat prin semnarea contractului, constituind un element determinat la formarea voinţei de a contracta. Astfel, părţile au cunoscut obligaţiile lor de la data încheierii contractului de credit, chiar dacă obligaţia reclamantului este una cu executare succesivă.

Referitor la condiţia clauzei contrare bunei credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ, pârâta a susţinut că acestea nu sunt îndeplinite, întrucât, pe de  o parte, reclamantul nu a făcut dovada unor practici înşelătoare conform art. 6 din Legea nr. 363/2007, pentru a răsturna prezumţia de bună credinţă instituită de art. 1899 alin. 2 C.civ., iar pe de altă parte, nici nu a dovedit că respectivul contract a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l priveşte.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, pârâta a învederat că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterul abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 dacă aceasta priveşte obiectul sau preţului contractului şi este clar şi inteligibilă exprimată/redactată. Or, potrivit art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului se compune şi din comisionul de acordare, iar clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil la art. 4 din contract, motiv pentru care a solicitat instanţei să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

În continuare, pârâta a arătat că respectiva clauză nu poate fi considerată abuzivă nici prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, a susţinut că nu este îndeplinită condiţia clauzei nenegociate cu consumatorul. Astfel, faptul că o clauză contractuală nu a fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Orice persoană care depune un minim de diligenţă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de preţul contractului şi, implicit, clauza privind comisionul de acordare. Aşadar, termenii şi condiţiile privitoare la dobândă şi comisionul de acordare, care se materializează în costul creditului, reprezintă elemente esenţiale ale determinării opţiunii reclamantului în alegerea produsului bancar şi a băncii împrumutătoare, acesta cunoscând foarte bine aceste condiţii înainte de încheierea contractului de credit.

Or, tocmai condiţiile privitoare la costul creditului şi, implicit, la comisionul de acordare, l-au determinat pe reclamant să aleagă Piraeus Bank drept furnizor de servicii bancare.

De asemenea, clauza privitoare la comisionul de acordare este clară şi fără echivoc (este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil), este precizat în mod expres – procentual,  ca fiind în procent de 5% şi a fost însuşită de reclamant prin semnarea contractului de  credit, devenind astfel lege între părţile contractante potrivit art. 969 C.civ. şi a constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Pârâta a precizat că valoarea comisionului de acordare pentru creditul nr. 050102J2610541990/20.05.2008 a fost de 550 CHF, iar reclamantul a cunoscut, anterior semnării contractului de credit, atât faptul că are obligaţia de a achita un comision de acordare, cât şi întinderea acestei obligaţii. Astfel, obligaţia de plată a comisionului de acordare nu are un caracter aleatoriu, reclamantul cunoscând întinderea obligaţiei de plată anterior momentului semnării contractului. Faptul că la un interval de 10 ani de la data semnării contractului de credit, reclamantul se pretinde a fi lezat din punct de vedere financiar prin perceperea comisionului de acordare nu este de natură a conferi obligaţiei contractuale negociate, de achitare a comisionului de acordare, natura unei clauze abuzive.

Referitor la condiţia clauzei contrare bunei credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ, pârâta a susţinut că acestea nu sunt îndeplinite, întrucât, pe de  o parte, reclamantul nu a făcut dovada unor practici înşelătoare conform art. 6 din Legea nr. 363/2007, pentru a răsturna prezumţia de bună credinţă instituită de art. 1899 alin. 2 C.civ., iar pe de altă parte, nici nu a dovedit că respectivul contract a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l priveşte.

Pârâta a învederat că acest comision a fost perceput de bancă pentru amortizarea costurilor pe care banca le-a suportat prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli privind salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică şi servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.), cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activităţii băncii. Astfel, personalul implicat în activitatea de creditare, în vederea acordării creditului împrumutaţilor, desfăşoară următoarele activităţi: analizează setul de documente furnizate de clienţi şi ia decizia de aprobare/respingere a cererii de credit pentru persoane fizice, conform legislaţiei în vigoare, normelor BNR, normelor şi procedurilor interne; verifică dacă au furnizate toate informaţiile necesare acordării împrumutului; verifică documentele conţinute în dosarul de credit: existenţa documentelor cerute de normele interne ale băncii, autenticitatea documentelor prezentate; introduce în aplicaţia informatică toate informaţiile necesare; verifică dacă datele introduse sunt corecte şi ataşează documentele scanate; verifică criteriile de eligibilitate, rezultatul scoringului şi capacitatea de rambursare etc., toate aceste activităţi reprezentând costuri generate de acordarea creditului.

Prin urmare, nu se poate vorbi de inexistenţa unei obligaţii corelative a băncii şi, astfel, nu poate fi reclamant un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, atâta timp cât există o contraprestaţie a băncii pentru dreptul corelativ de încasare a comisionului de acordare.

În concret, comisionul de acordare este reglementat separat de dobândă, fiind stabilit într-un cuantum fix, şi are propria aria de acoperire, fiind perceput pentru servicii pe care banca le prestează în vederea acordării creditului.

Valoarea comisionului de acordare a fost prevăzută în mod clar şi inteligibil, încă de la data semnării contractului de credit, astfel încât reclamantul nu se poate prevala de propria culpă, de lipsa de diligenţă cu privire la verificarea cuantumului şi a existenţei acestuia.

Totodată, comisionul era permis de legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului şi a fost menţinut ulterior, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 – un comision de analiză dosar, într-o sumă indicată chiar în contractul de credit şi, pe de altă parte, modul de calcul al acestuia este legal şi corect.

În ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 8.1 şi art. 8.4 teza secundară din contractul de credit, pârâta a susţinut că acestea nu au un caracter abuziv. În cauza de faţă, suntem în situaţia unui împrumut în franci elveţieni, împrumutatul primind o sumă în această valută şi fiind obligat să o restituie în aceeaşi valută. Astfel, deşi contractul de credit conţine un element de risc valutar, aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Pârâta a menţionat că, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condiţiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Or, având în vedere statuările CJUE în cauza Kasler, rezultă că articolele contestate de reclamant au strânsă legătură cu acordarea creditului şi fac parte din obiectul principal al contractului. Se impune însă a se preciza că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud automat şi nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, cu condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil a acesteia.

În cauză de faţă, se constată că a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil obligaţia de restituire a împrumutului în moneda de acordare a creditului. Or, prin contractarea unui credit în monedă străină, diferită de moneda în care îşi obţine veniturile, reclamantul şi-a asumat în mod expres riscul variaţiei CHF, iar expunerea consumatorului la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină, fiind incident principiul nominalismului prevăzut atât de Codul civil de la 1864 (art. 1578), cât şi de noul Cod civil (art. 2164).

Deşi creşterea CHF a fost însemnată, aceasta nu a denaturat fundamentele contractului, reprezentând doar o creştere însemnată a valorii reale a obligaţiilor uneia dintre părţi. În contextul unui contract de credit, astfel de variaţii intră în sfera riscurilor inerente, asumate încă de la data încheierii contractului de  credit.

Cât priveşte suma împrumutată şi moneda în care aceasta a fost acordată, acestea sunt aspecte care ţin de libera apreciere a părţilor contractului de împrumut şi, odată selectată o anumită monedă a creditului, fluctuaţia cursului valutar al monedei este de notorietate şi părţile contractuale nu ar putea porni de la premisa existenţei unui curs valutar nemodificabil pe toată durata de creditare dacă în cadrul contractului de împrumut nu există prevederi în acest sens.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de stabilizare a cursului de schimb valutar aplicabil la valoarea acestuia din momentul, semnării contractului, pârâta a menţionat că atât stabilizarea cursului de schimb, cât şi conversia creditului în monedă naţională ar fi măsuri care ar încălca drepturile băncii, care suportă şi ea riscul evoluţiei cursului de schimb valutar (dacă acesta ar scădea) şi care ar fi susceptibile să destabilizeze sistemul financiar bancar.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205, art. 451, art. 453 C.pr.civ., art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, alin. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 117 alin. 2 din O.U.G. nr. 99/2006, art. 39 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 C.civ. 1864.

În susţinerea întâmpinării, pârâta a depus, în copie: istoric tranzacţii (filele 76-84), cerere credit (fila 85), act adiţional nr. 1/22.01.2014 (fila 86), act adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010 (filele 88-90), notificare nr. 87668/10.10.2008 (fila 91).

La data de 29.05.2018, prin serviciul registratură, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâtă.

La data de 05.07.2018, prin serviciul registratură, pârâta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: modalitate variaţie dobândă (fila 102).

Prin încheierea din 01.10.2018, instanţa a dispus, în temeiul art. 242 C.pr.civ., suspendarea judecării cauzei.

Prin încheierea din 19.10.2018 dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – Secţia a II-a Civilă în dosarul nr. .../299/2018/a1, instanţa a respins cererea de reexaminare formulată de reclamant, sens în care a menţinut în sarcina acestuia obligaţia de a timbra cererea cu suma de 1.589,94 lei, sub sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. .../23.10.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. ....299/2018/a2, instanţa a admis recursul formulat de reclamant, sens în care a casat încheierea din 01.10.2018 şi a trimis cauza în vederea continuării judecării instanţei iniţial învestite.

Instanţa a încuviinţat şi administrat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.

Instanţa a constatat imposibilitatea administrării probei cu expertiza tehnică în specialitatea contabilitate, în raport de refuzul reclamantului de a achita onorariului provizoriu de expert, stabilit în sarcina sa.

În ceea ce priveşte excepţia netimbrării capătul IV.2 de cerere în ceea ce priveşte teoria impreviziunii, la termenul din data de astăzi, instanţa a admis excepţia, pentru motivele arătate în practicaua prezentei hotărâri, motiv pentru care urmează să anuleze acest capăt de cerere, ca netimbrat.

Analizând actele şi lucrările dosarului, pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

Între pârâta C S.A. (fosta B S.A.) şi reclamantul A a fost încheiat contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 (filele 21-27), având ca obiect acordarea unui împrumut cu rambursare lunară pentru refinanţarea unui credit de consum şi pentru nevoile personale ale împrumutatului, în cuantum de 11.550 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.

Conform art. 3.2 din contract, „rata dobânzii este variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului (…) Pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă menţionate la Cap. III  (…) Noile rate ale dobânzii vor fi comunicate împrumutatului / împrumutatului solidar prin notificare scrisă şi prin afişare la sediul băncii (…) Noua dobândă se aplică indiferent dacă împrumutatul / împrumutatul solidar se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării graficului de rambursare, banca fiind exonerată de orice obligaţie. În cazul majorării ratelor de dobândă, Împrumutatul/împrumutatul solidar are/au dreptul să declare într-un interval de 30 de zile de la comunicarea noilor rate ale dobânzii că nu acceptă noile nivele ale ratelor de dobândă, În această situaţie, Împrumutatul/împrumutatul solidar se obligă să restituie restul de credit datorat şi dobânzile datorate până la data plăţii, în acelaşi interval de 30 de zile, banca nepercepând comision de rambursare în avans”

Instanţa constată că, pentru primele 80 de luni din perioada creditului, rata dobânzii este de 10,50%, în timp ce pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului este de 8,30%.

Instanţa mai reţine că, potrivit art. 4 din contract, „împrumutatul este de acord să plătească băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumutului. Comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la suma solicitată (minim 60 EUR sau echivalent în RON/CHF) şi va fi reţinut din împrumut la data acordării împrumutului.” Astfel, conform Cap. III, reclamantul datorează un comision de acordare în cuantum de 5%.

Conform art. 8.1 din contract „împrumutatul va rambursa împrumutul şi dobânda aferentă în rate lunare egale, conform Graficului de rambursare, în valuta în care a fost acordat împrumutul, până la rambursarea integrală a sumelor datorate în temeiul Contractului în conformitate cu termenii specificaţi la cap. III Termenii Împrumutului”.

De asemenea, art. 8.4 din contract prevede că „împrumutatul mandatează banca în mod expres, irevocabil şi necondiţionat, să debiteze, la libera sa apreciere, contul curent menţionat în Termenii Împrumutului şi orice cont al împrumutatului deschis la bancă, în vederea recuperării oricărei sume datorate de împrumutat, la datele de scadenţă ale acestora. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care a fost acordat împrumutul sau în care sunt datorate celelalte sume din sau în legătură cu Contractul, banca este autorizată expres să utilizeze disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda sumelor datorate, aplicând rata de schimb a băncii şi putând debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz”.

Aşa cum rezultă din notificarea nr. 87668/10.10.2008 (fila 91), rata dobânzii a fost modificată începând cu data de 15.11.2008 astfel: pentru primele două treimi din perioada totală a creditului, rata a devenit 12%, în timp ce pentru ultima treime aceasta a devenit 9,60%.

Prin actul adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 (filele 88-89), rata dobânzii a fost stabilită ca procent anual în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii de 11,8% (pentru prima perioada a creditului), respectiv de 9,4% (pentru a doua perioadă), care poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impune în mod expres acest lucru.

În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 alin. 1 din acest act normativ stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, în ce priveşte noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din ambele reglementări rezultă aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În speţă, instanţa reţine că reclamantul se circumscrie noţiunii de consumator în accepţiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât este persoană fizică şi a încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

Referitor la caracterul nenegociat, instanţa stabileşte că acesta se regăseşte cu privire la clauzele cuprinse la art. 3.2 şi art. 4 din Condiţiile împrumutului, întrucât contractul de credit se încadrează în categoria contractelor preformulate, iar menţiunile privind faptul că banca poate modifica în mod unilateral rata dobânzii, respectiv cele privind obligaţia împrumutatului de plată a comisionului au fost stabilite unilateral şi anterior de către banca pârâtă, neputând fi modificate la solicitarea clienţilor.

Având în vedere structura şi conţinutul contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008, instanţa constată că partea care putea fi negociată de împrumutat este cea cuprinsă în Capitolul III - Termenii împrumutului, pe când clauzele cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv se regăsesc în Capitolul II – Condiţiile împrumutului, acestea fiind preformulate de către bancă.

Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune. 

Instanţa reţine că serviciile de creditare contractate de reclamantă vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâtă nu deţine o poziţie de monopol, consumatorii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese.

Însă, aducerea la cunoştinţa consumatorului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare, iar posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii aflate pe piaţa bancară nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări. De asemenea, faptul că reclamantul ar fi putut negocia valoarea dobânzii nu prezintă relevanţă, având în vedere că se solicită constatarea caracterului abuziv cu privire la posibilitatea băncii de modificarea unilaterală a acestui element esenţial al contractului de credit.

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acesteia (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de această directivă, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract.

Prin urmare, instanţa reţine că pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul existenţei unei negocieri în cazul contractelor de credit pentru persoane fizice, nefiind depusă la dosar corespondenţa specifică unei asemenea etape anterioare încheierii contractelor sau contracte încheiate cu alţi clienţi, în aceeaşi perioadă, şi care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamantă.

Pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3.2 şi art. 4 din Contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 este necesar ca reclamantul să justifice şi să probeze faptul că aceste clauze prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la dobândă (art. 3.2 din contract), instanţa reţine că reclamantul a contestat dreptul băncii de a modifica în mod unilateral rata dobânzii.

Aşa cum a fost reţinut anterior, la data de 15.11.2008, banca a modificat rata dobânzii anuale, astfel: pentru primele două treimi din perioada totală a creditului, aceasta a devenit 12%, în timp ce pentru ultima treime a devenit 9,60%.

O asemenea clauză contractuală permite împrumutătorului să modifice unilateral o componentă esenţială a contractului de împrumut, pe baza unor criterii care nu au fost cunoscute şi însuşite de către consumator, astfel încât contravine flagrant prevederilor art. 1 alin. 3 raportat la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prin crearea în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la această clauză, instanţa apreciază că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât consumatorul nu consideră ca fiind abuziv preţul serviciilor stabilit prin contract, ci clauzele contractuale prin care se acordă prestatorului de servicii posibilitatea de a modifica unilateral rata dobânzii anuale, conţinutul acestei clauze nefiind exprimat în mod clar şi inteligibil, iar unitatea bancară neoferind nicio explicaţie cu privire la modalitatea în care a stabilit noile rate ale dobânzii anuale aplicate începând cu data de 15.11.2008.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că, la momentul încheierii contractului de credit, pentru primele 80 de luni din perioada creditului, rata dobânzii era de 10,50%, în timp ce pentru ultimele 40 de luni din perioada creditului era de 8,30%, părţile convenind că aceasta este variabilă „în funcţie de evoluţia pieţei financiare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului”, fără a se preciza indicii de referinţă verificabili care determină modificarea ratei dobânzii şi fără a fi menţionată o formulă de calcul aplicabilă în această situaţie sau periodicitatea variaţiei.

Instanţa constată că, în lipsa acordului împrumutatului, pârâta a modificat rata dobânzii de la 10,50% la 12% pentru primele două treimi din perioada totală a creditului, respectiv de la 8,30%  la 9,60% pentru ultima treime din perioada totală a creditului.

Instanţa reţine că pârâta nu a reuşit să justifice existenţa unei motivaţii temeinice care să genereze modificarea unilaterală a ratei dobânzii lunare şi care să poată fi verificată în mod obiectiv. Astfel, simpla invocare a faptului că prevederile contractuale permit băncii să procedeze la modificarea unilaterală a dobânzii nu poate fi considerată drept un argument temeinic care să justifice acţiunea pârâtei. Prin creşterea ratei dobânzii, pârâta a urmărit să îşi recupereze de la clienţii captivi, care au contractat anterior credite pe o perioadă lungă de timp, pierderile provocate de criza financiară, transferând riscurile propriei activităţi asupra acestora.

Pe de altă parte, instituţia financiară nu a preluat pierderile suferite de clienţii săi, în special prin creşterea drastică a cursului valutar pentru francul elveţian, astfel încât aceştia sunt obligaţi să restituie împrumutul la nivelul la care l-au contractat în CHF, cât şi să suporte şi o dobândă majorată în mod unilateral de către bancă, pentru a susţine activitatea acesteia.

Totodată, instanţa reţine că pârâta nu a indicat o formulă de calcul pentru rata dobânzii aplicată la momentul încheierii contractului de credit şi pentru cea modificată pe parcursul derulării acestuia, astfel încât nu se poate verifica dacă modificarea s-a efectuat în mod obiectiv, prin raportare la creşterea anumitor elemente componente, sau dacă procentul a fost ales în mod arbitrar.

Mai mult, banca a încercat să folosească actele normative privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv O.U.G. nr. 50/2010 şi Legea nr. 288/2010, împotriva clienţilor săi, pentru a justifica creşterea ratei dobânzii. Instanţa subliniază că actele normative din domeniul protecţiei consumatorilor nu cuprind nicio dispoziţie care să permită băncilor modificarea arbitrară a ratei dobânzii de la momentul încheierii contractului, chiar dacă dobânda este variabilă.

La momentul încheierii contractul de credit nr. 050102J2610541990/20.05.2008, clauza cuprinsă la art. 3.2 era calificată în mod expres ca fiind abuzivă de prevederile lit. a din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, conform cărora erau considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dădeau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Menţiunea „în funcţie de evoluţia pieţei financiare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului” nu reprezintă un motiv specificat în contract, în sensul dispoziţiilor legale enunţate, întrucât motivul indicat de bancă are un caracter general şi nu este verificabil, neoferind niciun minim indiciu consumatorului cu privire la modalitatea în care urmează să varieze preţul contractului de credit. O asemenea formulare reprezintă o condiţie pur potestativă, variaţia ratei dobânzii fiind lăsată în integralitate la aprecierea prestatorului de servicii, deşi acest fapt era interzis în mod neechivoc de normele legale aflate în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Totodată, clauza analizată nu beneficiază de o redactare clară şi precisă, nefiind stabilite cu exactitate condiţiile de credit şi dobânzile, fiind contrară şi prevederilor art. 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992, astfel cum se afla în vigoare la data încheierii contractului, respectiv prevederilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Modificările ratei dobânzii impuse în mod unilateral de către unitatea bancară nu sunt conforme nici prevederilor cuprinse la lit. a din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 363/2007, conform cărora prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În acest sens, instanţa reţine că unitatea bancară nu a comunicat către consumator o informare cu privire la motivaţia întemeiată care a determinat creşterea substanţială a ratei dobânzii anuale, acesta neavând posibilitatea de a rezilia imediat contractul de credit. Formula de calcul a ratelor de dobândă aplicate începând cu data de 15.11.2008 nu a fost specificată nici pe parcursul prezentului litigiu, pârâta limitându-se să invoce faptul că avea dreptul de a modifica dobânda conform prevederilor contractuale.

Conform art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în contractele de credit cu dobândă variabilă, dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/ LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

Pârâta a susţinut că, în urma intrării în vigoare a acestui act normativ, a pus în acord clauzele din contractul de credit încheiat cu reclamanta cu noile dispoziţii legale. În realitate, unitatea bancară a încercat să impună împrumutatului o marjă de 11,8%, respectiv 9,4%, mai mare decât rata dobânzii efective stabilite conform contractului, marjă care urma să fie fixă pe toată durata contractului.

În consecinţă, clauza contractuală analizată a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractuale, pârâta majorând considerabil costul creditului. Acest dezechilibru contractual a fost produs de bancă, contrar cerinţelor bunei-credinţe, aceasta cunoscând prevederile cuprinse la lit. a din Lista Anexă la Legea nr. 193/2000, care interziceau în mod expres posibilitatea modificării unilaterale de către prestatorul de servicii a clauzelor contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Având în vedere că, prin clauza cuprinsă la art. 3.2 din contract, unitatea bancară şi-a rezervat dreptul de modificare unilaterală a dobânzii, în funcţie de un element care nu este verificabil, menţiunea „în funcţie de evoluţia pieţei financiare şi/sau a costului finanţării gestionării creditului” fiind similară cu posibilitatea modificării dobânzii în funcţie de dorinţa pârâtei, reaua-credinţă este evidentă.

De asemenea, reaua-credinţă a băncii decurge şi din faptul că aceasta nu a prezentat instanţei o formulă de calcul pentru ratele de dobândă impuse reclamantei începând cu luna noiembrie 2008.

În consecinţă, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.2 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 în ceea ce priveşte dreptul băncii de a modifica unilateral ratele de dobândă.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de restituire a sumelor de bani achitate în plus cu titlu de dobândă, instanța reţine următoarele:

Astfel, din moment ce pârâta a majorat în mod nelegal dobânda, în temeiul unei clauze contractuale declarate ca fiind abuzive, instanța reţine că, pentru perioada 15.11.2008 – 17.09.2010 (data încheierii actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010), creditului contractat de reclamant îi este aplicabilă o dobândă în procent de 10,50%, astfel cum s-a stabilit iniţial.

Cu privire la momentul ulterior încheierii actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, instanţa reţine următoarele:

Prin actul adiţional din data de 17.09.2010, rata dobânzii a fost stabilită ca procent anual în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a băncii de 11,8% (pentru prima perioada a creditului), respectiv de 9,4% (pentru a doua perioadă), care poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impune în mod expres acest lucru. Instanţa constată că, la data semnării actului adiţional, valoarea indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3 luni era de 0,10833%.

Prin urmare, instanţa reţine că marja băncii de 11,8%, respectiv de 9,4% a fost stabilită prin raportare la dobânda modificată la data de 15.11.2008. Astfel, pârâta a scăzut valoarea indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3 luni din dobânda majorată (12% - 0,10833% şi 9,60% - 0,10833%).

Cu toate acestea, din moment ce s-a stabilit deja că pârâta a procedat în mod nelegal la majorarea dobânzii iniţiale, rezultă că aceasta a stabilit în mod nelegal şi marja fixă a băncii prin scăderea valorii indicelui LIBOR CHF la 3 luni dintr-o dobândă majorată abuziv.

Conform art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 (forma în vigoare la data de 17.09.2010), „În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului; b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru; c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, prin excepţie de la prevederile lit. b), valoarea marjei şi valoarea indicilor de referinţă pot fi reduse; d) formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia; e) elementele care intră în formula de calcul a variaţiei dobânzii şi valoarea acestora vor fi afişate pe site-urile şi la toate punctele de lucru ale creditorilor.” 

Analizând aceste prevederi contractuale, instanţa constată că marja fixă ce intră în formula de calcul a dobânzii trebuia să fie determinată ca diferenţă dintre dobânda iniţial stabilită şi indicele LIBOR CHF la 3 luni valabil la data de 17.09.2010, respectiv 0,10833%, rezultând, astfel, o marjă fixă de 10,39% (10,50% - 0,10833%) pentru primele 80 de luni din perioada creditului, respectiv de 8,19% (8,30% - 0,10833%) pentru ultimele 40 luni din perioada creditului.

Astfel, instanţa reţine că susţinerile reclamantului în sensul obligării pârâtei la perceperea dobânzii în funcţie de indicele LIBOR de la momentul încheierii contractului (20.05.2008) este neîntemeiată. În acest sens, instanţa constată că obligaţia băncii de a raporta dobânda la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/ LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR s-a născut abia la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar pârâta a implementat aceste modificări prin încheierea actului adiţional de aliniere din 17.09.2010. Prin urmare, având în vedere că, anterior acestui moment, banca nu avea nicio obligaţie în acest sens, instanţa apreciază că rata dobânzii ar fi trebuit calculată prin raportare la indicele LIBOR valabil la momentul încheierii actului adiţional, respectiv 17.09.2010.

Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază că, începând cu data de 17.09.2010, dobânda ar fi trebuit să fie calculată astfel:

- pentru primele 80 luni din perioada creditului, rata dobânzii se calculează după următoarea formulă: marja fixă de 10,39% + indicele LIBOR CHF la 3 luni;

- pentru ultimele 40 luni din perioada creditului, rata dobânzii de calculează după următoarea formulă: marja fixă de 8,19% + indicele LIBOR CHF la 3 luni.

La termenul din data de 03.09.2018, instanţa a încuviinţat, din oficiu, proba cu expertiza tehnică în specialitatea contabilitate, cu următoarele obiective: 1. Să se calculeze sumele achitate de reclamant cu titlu de dobândă pe perioada 15.11.2008 (data modificării dobânzii) şi 17.09.2010 (data încheierii actului adiţional de aliniere); 2. Să se calculeze sumele care ar fi trebuit achitate de reclamant pe perioada menţionată la pct. 1 dacă dobânda ar fi rămas 10,5%; 3. Să se calculeze diferenţa între sumele calculate la pct. 1 şi sumele calculate la pct. 2; 4. Să se calculeze sumele achitate cu titlu de dobândă în perioada 17.09.2010 (data încheierii actului adiţional de aliniere) – momentul efectuării expertizei (care va fi indicat în mod expres); 5. Să se calculeze sumele care ar fi trebuit să fie achitate de reclamant pe perioada menţionată la pct. 4 după următoarea formulă de calcul: marja băncii de 10,39% (10,5% - indicele LIBOR la data încheierii actului adiţional) + indicele LIBOR CHF la 3 luni pentru primele 80 de luni ale creditului, respectiv marja băncii de 8,19% (8,30% - indicele LIBOR la data încheierii actului adiţional) + indicele LIBOR CHF la 3 luni pentru ultimele 40 de luni ale creditului; 6. Să se calculeze diferenţa între sumele calculate la pct. 4 şi sumele calculate la pct. 5; 7.să se calculeze cuantumul ratei lunare, în situaţia în care cursul de schimb valutar CHF-LEU ar fi îngheţat la data încheierii contractului de credit (20.05.2008), urmând ca sumele să fie calculate atât în lei, cât şi în CHF; 8. să se calculeze diferenţa (pentru fiecare lună în parte) dintre sumele încasate de bancă cu titlu de rată lunară de la data semnării contractului până la zi şi sumele care ar fi trebuit încasate, stabilite la pct. 6.

Cu toate acestea, având în vedere că reclamantul a refuzat achitarea onorariului provizoriu de expert pus în sarcina sa, iar Tribunalul Bucureşti, învestit cu soluţionarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 242 C.pr.civ. pentru neîndeplinirea obligaților stabilite în sarcina acestuia, a considerat că prezenta cauză poate fi soluţionată fără efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, instanţa apreciază că nu se poate dispune obligarea pârâtei la restituirea sumelor pretins percepute abuziv de către pârâtă.

În primul rând, instanţa apreciază că reclamantul nu a făcut dovada faptului că pârâta a încasat sume mai mari decât cele pe care ar fi trebuit să le perceapă cu titlu de dobândă sau care este cuantumul acestor sume, deşi, potrivit art. 249 C.pr.civ., sarcina probei îi incumbă. În acest sens, instanţa reţine că, din înscrisurile depuse de pârâtă, nu rezultă dacă reclamantul a achitat integral creditul acordat sau dacă sumele achitate lunar de către acesta au stins integral dobânda menţionată în contract. Or, având în vedere că nu a fost probat care este cuantumul dobânzii achitate de către reclamant în temeiul contractului şi care este cuantumul pe care reclamantul ar fi trebuit să-l achite dacă dobânda nu ar fi majorată în mod abuziv, rezultă cu putere de evidenţă nu se poate stabili dacă există o diferenţă de plată, respectiv care este acea diferenţă pentru a se putea dispune obligarea pârâtei la restituirea acesteia.

În al doilea rând, contrar practicii majoritare, instanţa apreciază ca netemeinică şi nelegală soluţia de a obligare a pârâtei la restituirea unor sume generice, fără ca acestea să fie individualizate, deoarece, pe de o parte, nu a fost stabilit dacă pârâta a încasat, în realitate, sume în plus, iar pe de altă parte, această modalitate de întocmire a dispozitivului sentinţei (care la rămânerea definitivă devine titlu executoriu) naşte numeroase probleme în momentul punerii în executare.

Pe cale de consecinţă, în raport de aceste considerente, instanţa apreciază ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate nelegal în temeiul prevederilor art. 3.2 din contractul de credit.

Prin urmare, instanţa constată ca fiind neîntemeiat şi capătul de cerere accesoriu referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale cu privire la aceste sume.

Referitor la clauza prevăzută de art. 4 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 (perceperea unui comision de acordare în valoare de 5% din valoarea creditului), instanţa stabileşte că nu are caracter abuziv, întrucât nu creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu titlu prealabil, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.

De asemenea, contrar susținerilor pârâtei, domeniul de aplicare exact al noțiunilor „obiect principal” și „preț”, în sensul articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”. Clauzele privind comisionul de acordare si comisionul de rambursare anticipată nu pot fi incluse in noțiunea de obiect principal, conform hotărârii CJUE din cauza C 143/13, Matei împotriva S.C. Volksbank România S.A., în condițiile în care aceste clauze nu stabilesc prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție şi care definesc esența însăși a raportului contractual, care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător şi a dobânzii remuneratorii. Astfel, obiectul litigiului nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că banca nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestor comisioane, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al respectivului comision.

În acest sens, instanţa apreciază că un comision de acordare nu pot reprezenta obiectul principal al contractului, care este dat de împrumutarea unei sume de bani contra unui preţ constituit de dobândă, deoarece comisioanele anterior menţionate constituie un preţ al încheierii contractului, respectiv al restituirii în avans, deci clauze cu caracter accesoriu, iar nu obiectul principal al acestuia.

În continuare, instanţa reţine că obligaţia de plată de către reclamant a comisionului de acordare, precum şi modalitatea de calcul al acestuia au fost stabilite în mod clar şi inteligibil prin clauza contractuală contestată, cu respectarea art. 10 lit. b din O.G. nr. 21/1992 şi art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Susţinerile reclamantului în sensul că banca ar fi trebuit să explice ce înseamnă „comision de acordare” sunt neîntemeiate, având în vedere că nu există niciun dubiu că respectivul comision a fost perceput de către bancă în vederea analizării şi avizării dosarului de credit şi efectuării operaţiunilor pentru virarea sumei de bani în contul consumatorului, acest aspect putând fi cunoscut de către un consumator mediu.

Perceperea comisionului nu este condiţionată de explicarea în contract a procedurilor interne pe care le presupune acordarea creditului, denumirea acestuia fiind sugestivă şi suficientă pentru a se înţelege de către consumator că se achită în legătură cu operaţiunile necesare acordării creditului.

Denumirea dată comisionului ce se solicită a fi înlăturat nu a fost de natură să inducă în eroare consumatorul, neutilizarea denumirii de „comision de analiză dosar” fiind justificată de faptul că, la momentul încheierii contractului dintre părţi, nu exista o consacrare legală a acestui tip de comision, unitatea bancară având posibilitatea de a-l percepe, în baza principiului libertăţii contractuale.

În realitate, reclamantul este nemulţumit de cuantumul comisionului achitat, respectiv de faptul că acesta nu este stabilit în sumă fixă pentru toţi consumatorii aceluiaşi tip de credit. Însă, aceste considerente exced solicitării de constatare a caracterului abuziv, fiind contrare art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât privesc valoarea preţului perceput de către profesionist pentru serviciul prestat, iar clauzele prin care a fost stabilită obligaţia de plată a comisionului de acordare sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, susţinerile reclamantului în sensul că suma achitată cu titlu de comision de acordare ar reprezenta o dobândă mascată sunt neîntemeiate, având în vedere că aceasta a fost percepută de către bancă pentru prestarea unui serviciu anterior punerii la dispoziţia împrumutatului a creditului acordat, acest aspect rezultând în mod explicit din clauza cuprinsă la art. 4 din contract, în care se menţionează că plata comisionului de acordare se realizează integral la data tragerii creditului.

Faptul că acest comision a fost reţinut, în mod automat, de către pârâtă din creditul acordat, priveşte modalitatea de plată şi reprezintă o aplicare a compensaţiei legale, având în vedere că, la data tragerii creditului, între părţi existau două creanţe certe, lichide şi exigibile, până la concurenţa sumei de 550 CHF. Oricum, modalitatea de plată a comisionului nu a generat niciun dezechilibru între drepturile şi obligaţii părţilor, în detrimentul consumatorului, efectul fiind acelaşi şi în situaţia în care reclamantul ar fi ridicat întreaga sumă pentru care s-a încheiat contractul de împrumut şi, în aceeaşi zi, ar fi plătit comisionul de acordare.

Valabilitatea clauzei cuprinse la art. 4 din contractul de credit nu este afectată de prevederile art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a reglementat obligaţia unităţilor bancare de a stabili comisionul de analiză dosar în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit, întrucât această dispoziţie legală a intrat în vigoare după încheierea contractului de credit şi după perceperea de către pârâtă a comisionului de acordare, neputând fi aplicată retroactiv.

În consecinţă, având în vedere că reclamantul a cunoscut obligaţia de a achita comisionul de acordare încă de la data semnării contractului de credit, că această obligaţie a fost exprimată în mod clar şi inteligibil, nelăsând loc niciunui dubiu, că valoarea şi modalitatea de stabilire a comisionului sunt menţionate expres în contract, precum şi că justificarea caracterului abuziv nu poate fi dată de nemulţumirea consumatorului cu privire la preţul pe care a fost de acord să îl achite pentru un serviciu de care a beneficiat, instanţa va respinge ca neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 4 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 şi restituirea comisionului de acordare, respectiv a dobânzii legale aferente.

Referitor la cauza juridică a acestei prevederi contractuale, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 948 pct. 4 C.civ. 1864 (în vigoare la data încheierii contractului), cauza reprezintă una dintre condiţiile de validitate a actului juridic civil. Astfel, prin cauza actului juridic, se înţelege obiectivul urmărit la încheierea actului respectiv, în structura cauzei intrând două elemente, şi anume scopul imediat şi scopul mediat.

Instanţa reţine că, potrivit art. 966 C.civ. 1864 (în vigoare la data încheierii contractului), „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: să existe; să fie licită; să fie morală.

Potrivit art. 967 alin. 2 C.civ. 1864, existenţa cauzei este prezumată până la dovada contrarie. Or, instanţa apreciază că reclamantul nu a făcut dovada inexistenţei cauzei în ceea ce priveşte comisionul de acordare pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, reclamantul a invocat nulitatea clauzei prevăzute de art. 4 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 pentru caracterul fals/ilicit al cauzei, susţinând, pe de o parte, faptul că banca nu a îndeplinit nicio obligaţie corelativă acestui comision, iar, pe de altă parte, faptul că aceasta contravine prevederilor legale.

Însă, instanţa nu poate reţine susţinerile reclamantului în sensul că banca nu a executat nicio contraprestaţie aferentă comisionului de acordare, având în vedere că nu există niciun dubiu că respectivul comision a fost perceput de către bancă în vederea analizării şi avizării dosarului de creditare, încheierii contractului de credit şi efectuării operaţiunilor pentru virarea sumei de bani în contul clientului. Astfel, perceperea comisionului nu este condiţionată de explicarea în contract a procedurilor interne pe care le presupune acordarea creditului, denumirea acestuia fiind sugestivă şi suficientă pentru a se înţelege de către client că se achită în legătură cu operaţiunile necesare acordării creditului.

Astfel, în condiţiile în care plata comisionului s-a realizat la momentul acordării creditului nu se pune problema neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către bancă pentru încasarea acestui comision, având în vedere că suma de bani pentru care a fost încheiat contractul de credit a fost virată în contul reclamantei.

Potrivit art. 969 C.civ. 1864, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante, dând naştere la obligaţii ce trebuie executate întocmai potrivit clauzelor contractuale. Or, susţinerile reclamantului cu privire la „lipsa contraprestaţiei", cauză imediată necesară valabilităţii contractului, sunt neîntemeiate, nefiind do¬vedită afirmaţia acesteia în sensul că nu există nicio obligaţie corelativă a băncii.

De asemenea, aşa cum a fost reţinut anterior, această clauză nu contravine dispoziţiilor legale, neputând avea, astfel, caracter ilicit.

Prin urmare, instanţa apreciază că prevederile art. 4 din contractul de credit nu sunt lovite de nulitate pentru caracterul ilicit/fals al cauzei, pârâta executându-şi obligaţiile corelative (întocmirea documentaţiei de credit).

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 8.1 şi art. 8.4 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008, respectiv solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării convenţiei de credit şi emiterea unui nou grafic de rambursare în care să se prevadă restituirea creditului în lei, instanţa reţine următoarele:

Clauza de risc valutar cuprinsă la art. 8.1 şi la art. 8.4 din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. 421302G0170463071/25.03.2008 nu are caracter abuziv, întrucât clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind restituirea sumelor de bani împrumutate.

Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, consumatorul fiind obligat la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Analiza cu privire la impactul financiar privind moneda de împrumut a fost făcută de reclamant anterior acordării creditului, având în vedere solicitarea acordării în franci elveţieni a unui credit de nevoi personale, împrumutatul asumându-şi aceste riscuri ale produsului de creditare.

Instanţa are în vedere că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditului, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb (naţională sau în valută), alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditele cu caracteristicile pe care le-a considerat potrivite nevoilor sale. În speţa de faţă este în afara oricărui dubiu că acordarea creditului în moneda CHF s-a făcut la solicitarea expresă a reclamantului, acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale, astfel cum reiese din cererea de credit nr. J261, în care a fost încercuită moneda CHF, deşi erau disponibile şi variantele RON şi EUR (fila 85).

Această opţiune a fost făcută conştient de către consumator, în considerarea avantajelor pe care le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât si de alţi furnizori de produse bancare: cost mai redus şi acces la o sumă mai mare de bani.

Prin urmare, instanţa nu va reţine lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului şi riscul valutar, fiind evident faptul că a fost opţiunea împrumutatului de a accesa un credit în franci elveţieni, acesta având posibilitatea reală de negociere a monedei creditului, precum şi de a impune moneda în care urma a fi acordat creditul dintre RON, EUR şi CHF.

Instanţa apreciază că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât acest dezechilibru trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce invocă reclamantul este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.

Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului conform cărora riscul valutar a fost stabilit în sarcina consumatorului, întrucât modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie, riscul fiind în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda naţională. Faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuaţia cursului valutar a fost defavorabilă reclamantului nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât raportarea nu se poate realiza la situaţiile concrete ivite la un moment dat, ci la conţinutul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Instanţa are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-415/11 – Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa)), în sensul că noțiunea „dezechilibru semnificativ” în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare, iar pentru a ști dacă dezechilibrul este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

În speţă, instanţa reţine că, având în vedere contractarea unui credit în CHF şi virarea sumei în această monedă de către bancă, este rezonabil să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamantul ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind regula în dreptul român şi pe piaţa financiară, prevăzută de dispoziţiile supletive ale art. 1578 C.civ. 1864.

Astfel, lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată şi de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorul într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost incluse în contract şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile incidente din Codul civil de la 1864 impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.

De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuaţii, nu se poate reţine un dezechilibru nici din această perspectivă şi, cu atât mai puţin, faptul că a acţionat contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Instanţa consideră întemeiate apărările formulate de pârâtă, prin care a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.

În cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii (care reprezintă preţul creditului). Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda. Totodată, clauzele contractuale nu presupun dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile, iar cel mai puţin avizat consumator putea să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în franci elveţieni, aspect menţionat în mod expres atât în clauzele contractuale, cât şi în graficul de rambursare. Fluctuaţia cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate şi al monedei creditului, întrucât profesionistul nu putea să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia, pentru a introduce în contractul de credit.

Astfel, clauzele deduse judecăţii nu pot fi considerate abuzive nici din perspectiva art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, instanţa apreciază că nu sunt incidente prevederile alin. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive acele clauze care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Este adevărat că reclamantul nu a putut cunoaşte la momentul încheierii contractului modalitatea în care va fluctua cursul valutar, însă nu s-a făcut dovada că pârâta avea cunoştinţă de aceste aspecte, astfel încât să le poată comunica în mod efectiv clienţilor săi. Este evident că acest text de lege se referă la acele condiţii contractuale care puteau fi cunoscute şi care depind de voinţa părţilor, nevizând şi evoluţiile viitoare ale cursului valutar.

Este neîntemeiată şi invocarea de către reclamant a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, întrucât situaţia de fapt şi cea juridică din prezentul litigiu sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă.

Cauza analizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinţi şi o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinţi maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. În acest context, împrumutatul era ţinut să suporte diferenţele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător.

Această situaţie nu se regăseşte în cazul contractului dedus judecăţii, întrucât reclamanta a contractat creditul în CHF, i-a fost virată în cont suma exprimată în CHF şi şi-a asumat obligaţia de a achita ratele în CHF, având totodată posibilitatea de a-şi procura liber această valută.

Mai mult, în prezenta cauză, reclamantul contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială de a restitui ratele în aceeaşi monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele contractuale care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare diferite la vânzare şi la cumpărare.

Posibilitatea acordată băncii prin clauza cuprinsă la art. 8.4 din contract de a aplica propriul curs valutar pentru transformarea sumelor de bani aflate în conturile împrumutatului în moneda în care a fost acordat creditului nu reprezintă o clauză abuzivă, întrucât aceasta intervine numai dacă ratele de credit nu sunt achitate de către împrumutat la scadenţă, astfel încât consumatorul are posibilitatea ca, până la data scadenţei, să beneficieze de cursul de schimb cel mai favorabil pentru a cumpăra valuta în care trebuie achitată rata lunară. Aceste clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât sunt aplicabile numai în situaţia în care împrumutatul îşi încalcă obligaţiile contractuale şi beneficiază de serviciul de schimb valutar pe care pârâta îl prestează cu privire la sumele existente în conturile deschise în alte valute.

Instanţa mai reţine că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1584 C.civ. din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), conform căruia obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii.

Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care, prin art. 2164, prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.

Aşadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată abuzivă, în conformitate cu art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

Susţinerile reclamantului privind prevalenţa protecţiei consumatorilor faţă de dispoziţiile supletive prin care este reglementat principiul nominalismului monetar sunt neîntemeiate, întrucât nicio lege din domeniul protecţiei consumatorilor nu derogă de la principiul nominalismului monetar, acesta fiind aplicabil şi contractelor de credit încheiate de consumatori.

Sunt neîntemeiate şi susţinerile reclamantului în sensul că suportarea riscului valutar transformă contractul de credit într-un contract aleatoriu, ceea ce nu este permis. În acest sens, instanţa reţine prevederile art. 947 alin. 2 C.civ. 1864, conform cărora contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert. Contractele de credit, indiferent de moneda în care sunt contractate, nu au caracter aleatoriu, ci comutativ, întrucât întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor a fost clar determinată. Faptul că moneda creditului variază în raport de alte monede nu transformă un contract comutativ într-unul aleatoriu, întrucât un astfel de fenomen se produce între diferite tipuri de monede aflate pe piaţă, pe când obligaţiile contractuale au fost stabilite într-o singură monedă.

Este adevărat că, în urma creşterii cursului de schimb al francului elveţian, sunt afectate temporar interesele financiare ale persoanelor care au beneficiat de credite în această monedă, însă această situaţie nu poate fi remediată în temeiul Legii nr. 193/2000, ci doar prin acordul de voinţă al părţilor sau prin intervenţia legiuitorului.

Astfel, solicitarea de emitere a unui nou grafic de rambursare în care obligaţia de restituire a creditului să fie stabilită în lei, prin aplicarea cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit, apare ca fiind nelegală şi inechitabilă, reclamantul urmărind transformarea unui credit acordat în monedă străină, cu dobândă variabilă specifică, într-un credit în lei. Or, conform art. 969 C.civ. 1864, contractul valabil încheiat între părţi are putere de lege, acesta neputând fi modificat de către instanţă, în funcţie de voinţa uneia dintre părţi.

Instanţa reţine că modificarea solicitată de către reclamant apare ca fiind inechitabilă, având în vedere că rata dobânzii a fost stabilită pentru un credit acordat în CHF, valoarea redusă a dobânzii fiind şi unul dintre motivele pentru care consumatorul a ales produsul de creditare în valută străină. Totodată, variaţia ratei dobânzii este raportată la un indice de referinţă variabil specific monedei în care a fost acordat creditul (LIBOR CHF), care are o valoare redusă, diferită de valoarea indicelui de referinţă obiectiv aplicabil pentru creditele acordate în lei.

Totodată, această solicitare contravine efectelor pe care le produce constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, potrivit art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, acesta fiind lipsirea de efecte şi eliminarea clauzelor abuzive, respectiv rezilierea contractului, la cererea consumatorului. Astfel, eliminarea clauzei de risc valutar nu ar produce niciun efect juridic, întrucât contractul s-ar completa cu dispoziţiile legale supletive care reglementează obligaţia de restituire în cazul împrumutului de consumaţie, motiv pentru care, în conformitate cu art. 1578 C.civ. 1864, împrumutatul ar avea aceeaşi obligaţie de restituire a sumei numerice arătate în contract, indiferent de sporirea sau scăderea preţului monedelor.

Instanța nu va analiza jurisprudența altor state membre sau chiar instanțelor naționale – invocate în acțiune, având în vedere că acestea nu reprezintă izvor de drept și, prin urmare, nu poate constitui temei pentru o eventuală soluție de admitere, în lipsa dovedirii caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Totodată, având în vedere că directiva nu produce efecte direct între particulari, instanța nu poate face aplicarea directă a directivelor comunitare invocate, fiind necesar ca acestea să fie transpuse într-un act normativ din legislația națională, pentru aplicare. Referitor la Regulamentul BNR nr. 17/2012 și Recomandarea CERS 2011/1, instanța reține că acestea nu sunt aplicabile speței, de vreme ce au fost adoptate ulterior încheierii contractului, astfel încât nu i se poate solicita pârâtei să adopte un comportament care, la data contractării, nu era prevăzut de lege.

Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, având în vedere că prin demersul judiciar iniţiat de reclamant se urmăreşte modificarea contractului de credit, deşi clauza care stipulează obligativitatea rambursării creditului în moneda în care a fost acordat nu este abuzivă şi nu contravine niciunei norme juridice de ordine publică, solicitarea acestuia fiind contrară dispoziţiilor art. 969, art. 1073 şi art. 1578 C.civ. 1864, instanţa apreciază că sunt neîntemeiate şi capetele IV.1- IV.4 de cerere.

Pentru toate considerentele anterior expuse, instanţa urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată, să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.2 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 în ceea ce priveşte dreptul băncii de a modifica unilateral ratele de dobândă, respectiv să respingă cererea în rest, ca neîntemeiată.

Instanţa va lua act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Anulează capătul IV.2 de cerere în ceea ce priveşte teoria impreviziunii, ca netimbrat.

Admite în parte cererea formulată de reclamantul A, cu domiciliul în ...., în contradictoriu cu pârâta C S.A., cu sediul în .....

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 3.2 din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. 050102J2610541990/20.05.2008 în ceea ce priveşte dreptul băncii de a modifica unilateral ratele de dobândă.

Respinge cererea, în rest, ca neîntemeiată.

Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 22.06.2020.

Domenii speta

Spete similare