10.Ordonanță de plată. Cerere formulată împotriva unui consumator. Caracterul abuziv al clauzei privind privind penalitățile convenționale de întârziere, în cuantum de 0.5% pe zi din suma datorată

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.04.2020 sub nr. 4252/1748/2020, pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamanta IDF AG  a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul LV, obligarea acestuia la plata sumei de 5.959,54 de lei, alcătuită din suma de 5.688,76 lei, reprezentând debitul principal – contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii prestate, suma de 231,19 de lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, penalităţi contractuale în cuantum de 39,59 lei.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, creditoarea a arătat că între OR şi LV s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 501209628/12.11.2014, în baza căruia au fost emise o serie de facturi, necontestate de către debitor, pe care acesta nu le-a achitat în termen de 14 zile calendaristice de la data emiterii lor. Ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată, contractul a fost reziliate înainte de expirarea perioadei minime contractuale.

La data de 07.12.2017 a intervenit contractul de cesiune de creanțe nr. 13555/15.11.2017 între Orange România și creditoare, prin care aceasta a preluat creanțele deținute de OR împotriva debitorului LV, aferente codului de abonat nr.0501209628/12.11.2014, împreună cu toate drepturile aferente.

În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile art. 1014 şi urm. NCPC.

În dovedirea cererii, creditoarea a solicitat proba cu înscrisuri.

Au fost anexate cererii, în copii certificate pentru conformitate cu originalul de către creditoare, înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 200 de lei.

Debitorul, deşi legal citat, nu a depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat la termenul de judecată  pentru a propune probe în apărare.

Prin sentinţa civilă nr. 2865/21.12.2020, pronunţată de Judecătoria Cornetu, aceasta a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cererea fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanţe la data de 12.02.2021.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

Potrivit prevederilor art.1.014 C.pr.civ., procedura specială a ordonanței de plată se aplică, în vederea recuperării cu celeritate a debitului, creanțelor certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani, care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinat potrivit unui statut, regulament sau alt înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

În fapt, între OR S.A. și debitor s-a încheiat contractul pentru furnizare de servicii nr. 501209628/12.11.2014, în temeiul căruia au fost emise următoarele facturi: JAK016217284/16.04.2017, JAK020479632/16.05.2017, JAK025440138/16.06.2017, suma rămasă de plata fiind de 5688,76 lei, cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate și neachitate.

Urmare a neexecutării contractului de către debitor, OR S.A. a cesionat creanța deținută împotriva debitorului, aferentă codului de abonat 501209628, împreună cu toate accesoriile sale, în cuantum total de 5959,54 lei, în favoarea cesionarului IDF, conform contractului de cesiune de creante nr.13555/15.11.2017. Cesiunile au fost aduse la cunoștința debitorului, conform art.1.578 C.civ., cel mai târziu prin somația de la fila 8, transmisă și comunicată debitorului prin executor judecătoresc la data de 18.04.2019. De asemenea, cesiunea a fost înscrisă pentru opozabilitate față de terți în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.

În cauză, în principal, creditoarea IDF AG solicită obligarea debitorului la plata sumei de 5688,76 lei, cu titlu de preţ al serviciilor prestate de către cedentul OR S.A. și neachitate conform înțelegerii părților. În consecinţă, condiţia ca obiectul cererii să vizeze executarea obligaţiei de a da o sumă de bani este îndeplinită.

Creditoarea a făcut, de asemenea, dovada existenței unui înscris însușit de către debitor prin semnătură, atestând astfel drepturile și obligațiile invocate în cauză, respectiv contractul pentru furnizare de servicii nr. 501209628/12.11.2014, în temeiul căruia au fost emise următoarele facturi: JAK016217284/16.04.2017, JAK020479632/16.05.2017, JAK025440138/16.06.2017, având valoarea probatorie a unor înscrisuri sub semnătură privată, atribuită de art.273 C.pr.civ.

Raportând situația de fapt la prevederile art.663 C.pr.civ., instanța reține că în speță creditoarea este titulara unei creanțe certe, lichide și exigibile in ceea ce priveste suma de 5688,76 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate și neachitate.

Așadar, creanţa pretinsă de creditoare este certă, existenţa acesteia nefiind discutabilă din punct de vedere juridic, reieşind din convenția însuşită prin semnătură de către cedentul Orange și debitor, precum și din facturile fiscale necontestate de acesta din urmă, astfel cum reclamă dispozițiile art.663 alin. (2) C.pr.civ. Totodată, creanța vizând contravaloarea serviciilor este lichidă, cuantumul ei fiind determinat conform criteriilor prevăzute în cuprinsul contractelor și explicitat în cuprinsul fiecărei facturi fiscale, conform art.663 alin. (3) C.pr.civ.

De asemenea, creanța este exigibilă în sensul art. 663 alin. (4) C.pr.civ., scadența obligației de plată izvorâtă din fiecare factura fiscală, menționată în cuprinsul acesteia, fiind împlinită la data formulării cererii.

Față de împrejurarea că debitorul nu a formulat apărări în cauză şi nu a făcut dovada achitării debitului, în temeiul art.1.019 alin. (3) C.pr.civ., instanţa atribuie atitudinii sale procesuale valoare de recunoaștere a pretenţiilor creditoarei cu privire la suma de 5688,76 lei.

Raportat la capătul accesoriu de cerere vizând plata penalităților de întârziere, conform art.1.018 C.pr.civ., dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit dispozițiilor legale în vigoare, rata de referinţă a dobânzii legale în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului aplicându-se pe întregul semestru.

Totodată, conform art.1.535 alin. (1) C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Având în vedere că și pentru capătul de cerere privind plata penalităților, creditoarea uzează de procedura ordonanței de plată, trebuie întrunite aceleași condiții de admisibilitate prezentate anterior și anume: existența unei creanțe care are ca obiect plata unei sume de bani, care să rezulte dintr-un contract constatat printr-un înscris însușit de părți prin semnătură, creanță care să aibă caracter cert, lichid și exigibil.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive  în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, clauză care contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată .

Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită şi cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanţei.

Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 şi 26).

În cauză, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie şi Internet nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie şi Internet pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Pentru toate aceste motive, instanţa consideră nejustificate pretenţiile creditoarei de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere de 0,5 % pe fiecare zi de întârziere, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În privinţa capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru nerespectarea perioadei iniţiale a duratei contractuale în cuantum de 231,19 lei, instanţa are în vedere o serie de reguli stipulate în acordul de voinţe dintre părţile originare.

În concret, potrivit art.1.16 din Termenii și condițiile generale pentru utilizarea abonamentelor Orange, anexă la contracte, contractul putea înceta, prin reziliere, la inițiativa Orange România, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenția instanței judecătorești și fără îndeplinirea vreunei alte formalități, la data menționată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de către Orange România, în condițiile art. 1.9 alin. (6), în situația în care Orange România transmitea clientului o solicitare de plată a sumelor datorate. În acest caz, clientul datora Orange România despăgubiri în valoare egală cu valoarea prejudiciului cauzat. În plus, în cazul în care rezilierea avea loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul era obligat, pe lângă eventuale alte despăgubiri, potrivit prevederilor de mai sus, la plata unor despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulțită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale. Totodată, s-a stabilit faptul că Orange România avea dreptul de a reține aceste despăgubiri din sumele plătite în avans de către client. Părțile au declarat că oricare și toate despăgubirile menționate reprezintă cea mai bună estimare pe care au putut să o realizeze în privința prejudiciilor suportate de Orange România, astfel cum au putut fi acestea anticipate în mod rezonabil de către părți în momentul încheierii contractului.

Conform art. 1.9 alin. (6), anterior amintit, în cea de-a 25-a zi calendaristică de la data emiterii facturii, în cazul în care clientul nu a plătit integral sumele datorate, Orange România era îndreptățită să rezilieze contractul, conform art. 1.16 alin. (1).

Având în vedere că și pentru acest din urmă capat de cerere creditoarea uzează de procedura ordonanței de plată, trebuie întrunite aceleași condiții de admisibilitate prezentate anterior. Insistând strict asupra certitudinii creanţei, instanţa subliniază că aceasta este definită de art.663 alin. (2) C.pr.civ. şi presupune existenţa sa neîndoielnică, ce derivă din însuşi titlul executoriu.

Procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate, instanţa reţine că prin despăgubirile cerute, creditoarea urmăreşte în fapt repararea prejudiciului cauzat de către debitoare prin neexecutarea obligaţiei principale, prejudiciu evaluat convenţional prin clauza penala. Activarea acestei clauze penale implică însă, în mod necesar, antrenarea răspunderii contractuale a debitoarei şi rezilierea contractului dintre părţi, creanţa opusa având deci ca situaţie premisă nu convenţiile părţilor, ci însăşi desfiinţarea lor. În contextul dat, instanţa notează că cerinţa ca suma de bani să rezulte dintr-un contract civil însuşit de părţi prin semnătură nu este îndeplinită, nefiind suficientă în acest sens simpla stipulare a clauzei penale în contract, cât timp, eficacitatea sa este condiţionată de încetarea efectelor contractelor dintre părţi, prin intermediul unui pact comisoriu de ultim grad. De altfel, instanţa apreciază că procedura ordonanţei de plată, ca procedură specială, urgentă şi sumară, este incompatibilă cu soluţionarea consecinţelor antrenării răspunderii contractuale şi rezilierii deoarece acestea implică efectuarea unor verificări în privinţa valabilităţii manifestării de voinţă a creditoarei în sensul încetării contractelor şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru operarea pactului comisoriu, verificări care exced cadrului prestabilit de lege.

Constatând că, prin intermediul acestui petit, creditoarea a solicitat emiterea unei ordonanţe de plată cu privire la o creanţa ce nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.1.014 C.pr.civ., instanţa constata ca acest capăt de cerere nu este întemeiat.

Pe cale de consecinţă, instanţa va admite în parte cererea, va obliga debitorul să plătească creditoarei, în termen de 30 de zile de la data comunicării prezentei ordonanţe, suma de 5688,76 lei, cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate și neachitate, și va respinge ca neîntemeiată cererea privind obligarea debitorului la plata către creditoare a sumei de 39,59 lei, cu titlu de penalități de întârziere, şi a sumei de 231,19 lei, cu titlu de daune interese pentru rezilierea contractelor înainte de expirarea perioadei contractuale.

Luând în considerare faptul că debitorul a căzut în pretenții, fiindu-i reținută culpa procesuală în prezentul litigiu, precum și soluția de admitere în parte a cererii de ordonanţă de plată, în temeiul art.453 C.pr.civ., instanța îl va obliga pe acesta la plata către creditoare a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea formulată de creditoarea IDF AG, în contradictoriu cu debitorul LV.

Obliga debitorul să plătească creditoarei, în termen de 30 de zile de la data comunicării prezentei ordonanțe, suma de 5688,76 lei, cu titlu de contravaloare a serviciilor prestate și neachitate.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea debitorului la plata către creditoare a sumei de 39,59 lei, cu titlu de penalități de întârziere, şi a sumei de 231,19 lei, cu titlu de daune pentru rezilierea contractului înainte de expirarea perioadei contractuale.

Obligă debitorul la plata către creditoare a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Executorie.

Cu drept de a formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la comunicare, cererea urmând a fi depusă la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 12.04.2021.

Domenii speta

Spete similare