Cerere de valoare redusă

Prin depunerea la Judecătoria F.  la data de 31.05.2022 a formularului de cerere prevăzut de Ordinul Ministrului Justiţiei nr. X/C/29.01.2013, creditoarea I. LTD a declanşat procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prevăzută de dispoziţiile art. 1.029 alin.(2)  din Legea  nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă  şi a chemat în judecată pe  pârâtul O.G. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa de către instanţă în dosarul înregistrat sub numărul X/230/2022 să fie obligat acesta la plata sumei de 1.037,35 lei reprezentând debit principal, precum şi la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 lei.

În fapt, reclamanta a arătat că între T.R.  SA, în calitate de prestator de servicii şi pârât a fost încheiat contractul de furnizare servicii nr. 92882554 din  data de  10.03.2017 având ca obiect pachetul de Servicii de  comunicaţii  electronice oferite  Clientului de către  creditoare, prin  intermediul  reţelei  T.R.  SA, care cuprinde un  anumit număr  de  servicii  de bază, conform celor menţionate în Partea  I a contractului sau într-un  act  adiţional  la  Contract, şi  Servicii  incluse, în baza cărora, Clientul datorează T. R. SA plata  valorii  Abonamentului.

S-a mai arătat că urmare a îndeplinirii propriilor obligaţii, prestatorul de servicii T. R.  SA a emis mai multe facturi fiscale dintre care unele rămase neachitate care au fost cesionate reclamante  prin contractul de cesiune de creanţe din data de 21.12.2018, cesiunea fiind notificată în scris debitorului potrivit disp. art. 1578 C.civ. şi înregistrată în AEGRM .

Reclamanta a arătat că având în vedere cesiunea intervenită, s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile deţinute anterior de T. R. SA, faţă de debitor şi este astfel îndreptăţită să efectueze toate demersurile legale necesare pentru recuperarea creanţei  preluate, existentă în sarcina pârâtului.

A mai arătat reclamanta că  în ceea ce priveşte creanţa din sarcina pârâtului, aceasta este certă, lichidă şi exigibilă, creanţa reprezentând contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii prestate şi neachitate.

Reclamanta–creditoare a depus la dosar:  contract de furnizare servicii, facturi neachitate, contract de cesiune creanţe, notificare  debitor  cedat, dovada comunicare, copie  carte  de identitate, facturi, înscrierea contractului de cesiune la A.E.G.R.M, ordinul  de plată nr. 1722/19.05.2022 privind plata taxei judiciare de timbru şi a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Instanţa, examinând cererea de valoare redusă, înregistrată pe rol sub numărul X/230/2022, formulată de reclamanta T. R. SA, în contradictoriu cu pârâtul– debitor O.G. , a constatat, prin rezoluţia din data de 02.06.2022 că, aceasta îndeplineşte cerinţele  legale şi, în consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 201 alin. 1 CPC, a comunicat pârâtului  cererea şi înscrisurile ataşate acesteia, cu menţiunea că are obligaţia de a depune  întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai  propune probe şi a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel, sub sancţiunea soluţionării cererii  în raport de actele aflate la dosar, obligaţii pe care pârâtul nu şi le-a îndeplinit.

Pe parcursul judecăţii, instanţa de judecată a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând înscrisurile administrate în cauză, instanţa constată următoarele:

Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este reglementată de Codul de procedura civilă în art. 1026-1033.

Dispoziţiile cuprinse în Cartea a VI-a, Titlul X, art. 1026-1033 Cod de procedură civilă au preluate aproape fidel din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.

Astfel, pentru a fi admisibilă o cerere cu valoare redusă, legiuitorul instituie două criterii pentru determinarea domeniului de aplicare al procedurii cu privire la cererile de valoare redusă: a) valoarea maximă a cererii poate fi de 10.000 lei, menţionându-se expres că nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii (art. 1025 alin. 1 NCPC); b) exceptarea materiilor prevăzute la alin. 2 (fiscală, vamală sau administrativă, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice) şi respectiv alin. 3 (starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din raporturile de familie; moştenire; insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii; închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; arbitraj; atingeri aduse dreptului de proprietate privată sau altor drepturi care privesc personalitatea. În speţa de faţă, instanţa apreciază ca sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată prevăzute de dispoziţiile art. 1026 Cod de procedură civilă, respectiv reclamanta a dedus judecăţii o cerere având ca obiect plata unei sume sub 10.000 de lei, respectiv  suma de  1037,35 lei.

Potrivit art. 6 alin. 2 şi 3 Cod civil şi art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Instanţa reţine că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil, contractul pe care se întemeiază raporturile juridice fiind încheiat în luna martie 2017.

Astfel potrivit art. 1270 Cod civil, ce consacră principiul pacta sunt servanda, respectiv convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Instanţa reţine că între pârât şi T. R.C. SA s-au născut relaţii contractuale, astfel cum reiese din contractul de prestări servicii încheiat la data de 10.03.2017 (filele nr. 40-76 dosar) având ca obiect furnizarea de servicii de comunicaţii electronice mobile (Voce, Date, SMS).

Mai reţine instanţa că T. R. C. SA a cesionat către I. LTD creanţa pe care o avea împotriva pârâtului în baza contractului de abonament menţionat anterior, aşa cum reiese din extrasul AEGRM.

În temeiul acestui contract, T.R.C.SA a emis facturi fiscale, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie prestate şi plată tranşe lunare pentru echipamentele achiziţionate de debitor, în cuantum de 1.037,35 lei.

Instanţa reţine că facturile reprezintă un mijloc de probă, întrucât factura reprezintă un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei operaţiuni comerciale: identitatea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare, preţul, etc. În privinţa forţei probante, factura face dovada deplină împotriva emitentului şi în favoarea aceluia ce o deţine, adică destinatarului. Factura poate face însă dovada şi în favoarea emitentului, dacă este acceptată de către destinatar.

În plus, instanţa consideră că facturile reprezintă înscrisuri sub semnătură privată în accepţiunea art. 273 şi urm. Cod de procedură civilă care preiau prevederile art. 1176 şi urm. Cod civil din 1864 cu precizarea că, în raporturile dintre profesionişti, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, nu mai este necesară respectarea formalităţii multiplului exemplar sau a menţiunii „bun şi aprobat”, având în vedere experienţa profesională a comercianţilor.

Instanţa observă faptul că facturile a căror contravaloare este solicitată de către creditoare nu poartă semnătura pârâtului, însă din interpretarea sistematică a condiţiilor prevăzute de art. 1 din Ordinul MFP nr. 1077/2003, rezultă faptul că agenţii economici pot emite facturi într-un singur exemplar ce se trimite clienţilor, dacă sfera de activitate a agenţilor economici este prestarea de servicii sau livrarea bunurilor de utilitate publică, cum sunt: furnizarea energiei electrice, termice, a gazelor naturale şi a apei, canalizarea, telefonia fixă şi mobilă, transmisia de programe TV şi radio şi altele similare, iar din punct de vedere al bazei de date există posibilitatea reconstituirii în orice moment a conţinutului facturii fiscale care reflectă prestaţiile, respectiv livrările efectuate, şi implicit a veniturilor înregistrate în baza acestui document. Prin urmare, având în vedere aceste dispoziţii reiese faptul că nu este necesară emiterea facturilor în dublu exemplar, şi nici semnarea lor de către pârât.

De asemenea, instanţa constată că pârâtul nu a făcut dovada achitării debitului, motiv pentru care instanţa urmează a admite capătul de cerere privind debitul principal, apreciindu-l întemeiat.

Astfel, instanţa va avea în vedere şi atitudinea procesuală a pârâtului, caracterizată prin pasivitate, în sensul în care acesta nu a depus formularul de răspuns completat, atitudine care poate fi interpretată ca o prezumţie simplă de recunoaştere.

În consecinţă, constatând că facturile au fost emise în baza contractului de furnizare asumat de părţi prin semnătură, va admite cererea formulată de reclamantă privind obligarea pârâtului la plata sumei de  1.037,35 lei, reprezentând contravaloare prestări servicii.

Cu aplicarea art. 1.031 Cod procedură civilă, reţinând culpa procesuală a pârâtului şi la solicitarea reclamantei, instanţa va obliga pârâtul către reclamantă la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare