Clauze abuzive

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Câmpina la dat a de 28.02.2019, sub nr. XXXXXXXXXXXXX , reclamantul S_________ S________ a chemat în judecată civilă pe pârâtele B____ T___________ SA. şi P______________ S___, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. 301CISxxxxxxxxxx/23.02.2007 la capitolul IV intitulat “Dobânzi, comisioane şi taxe” punctele 4.1,4.2,4.3 şi 4.6 din contract,

- constatarea nulităţii absolute a acestor clauze contractuale cuprinse în contractul de credit nr. 301CISxxxxxxxxxx/23.02.2007 la capitolul IV intitulat “Dobânzi, comisioane şi taxe” punctele 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.6 din contract,

- obligarea pârâtelor să înlăture din contract prevederile contractuale abuzive ale capitolului IV din contract şi la recalcularea debitului rămas de achitat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în fapt, la data de 23.02.2007 a încheiat b____ B___ Post SA, sucursala Câmpina, un contract de credit pentru suma de 14.500 lei. Contractul încheiat cu aceasta poartă nr. 301CISxxxxxxxxxx/23.02.2007. Acesta cuprinde la capitolul IV intitulat Dobânzi, comisioane şi taxe mai multe clauze ce contravin Legii nr. 193/2000, dar şi jurisprudenţei CJUE în material contractelor încheiate între consumatori şi profesionişti. În concret, acest capitol IV cuprinde următoarele clauze pe care le consideră abuzive şi lovite de nulitate absolută:

- clauza 4.1 care precizează că dobânda este de 9,95% pe an, variabilă în primele 90 de zile ale derulării contractului, pentru ca apoi să se modifice unilateral de bancă la o valoare nedeterminată şi nedeterminabilă lăsată la libera apreciere a băncii şi intitulată generic dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în vigoare la acel moment, fără însă a preciza repere concrete sau caracterul ulterior al dobânzii contractuale, respective fixă, îngheţată la dobânda variabilă de la expirarea celor prime 90 de zile, sau variabilă, în funcţie de factori numai de bancă ştiuţi.

De asemenea reclamantul a susţinut că tot la clauza 4.1 b____ impune plata mai multor comisioane ilegale: comision acordare credit 2,5% din valoarea creditului şi comision de administrare de 0,30% lunar aplicat la valoarea soldului.

- clauza 4.2 prevede în caz de nerambursare la termen o dobândă penalizatoare, constând în dobânda contractual stabilită conform clauzei 4.1, la care se adaugă în mod abuziv 5%pe an.

- clauza 4.3 prevede şi ea în mod abuziv că b____ îşi rezerva modificarea dobânzii, a comisioanelor şi taxelor bancare la liberul arbitru pe toată durata contractual, fără însă a preciza care sunt factorii care pot duce la astfel de modificări.

- clauza 4.6 prevede raportat la clauzele anterior menţionate ca D__ este 20,66%, diferenţa între dobânda contractuală datorându-se costurilor ascunse ale creditului, respectiv comisioanelor.

În continuare reclamantul a precizat că jurisprudenţa CJUE în materie a statuat că astfel de clauze contravin principiului bunei-credinţe în material contractelor şi a permis ţărilor membre UE posibilitatea de a cenzura pe baza normelor dreptului intern a unor astfel de practice abuzive a profesioniştilor, în speţă a băncilor. De altfel, B___ Post a fost cea mai sancţionată bancă din România din acest motiv, iar în anul 2018 a fuzionat cu B____ T___________, acesta fiind motivul pentru care aceasta din urmă figurează în calitate de pârâta. Creditul a fost declarat scadent anticipat în anul 2011, reclamantul având grave probleme financiare, iar în anul 2016 creanţa izvorâtă din acest contract de credit a fost cesionată către pârâta P______________ S___ care a demarat executarea silită în Dosar nr. 3305/2017 al SPEJ Trifina, T_____ şi G____.

„Comisioanele” menţionate la art. 2 din contractul iniţial de credit constituie din punctul nostru de vedere „dobânzi deghizate”, care sunt abuzive şi nejustificate. De fapt, pârâta, încălcând legea solicită credem unele „comisioane” care deghizează ilegală „dobândă la dobândă”.

În acest sens reclamantul a susţinut faptul că comisionul este o dobândă ascunsă la fel ca şi aşa -zisă “dobânda majorată”. Comisioanele sau penalităţile nu pot fi considerate un preţ al banilor, căci “preţul” banilor este dobânda, iar dacă aceste comisioane sau penalităţi ar fi considerate un preţ al banilor, prezumţia de caracter abuziv ar fi şi mai puternică, întrucât pentru aceeaşi prestaţie/serviciu instituţia financiară pârâta încasează două preţuri. Mai este de observat faptul că aceste comisioane sunt calculate la „valoarea soldului”, deci la suma rămasă de achitat.

În plus dobânda contractată iniţial la 9,95% trebuia îngheţată pe toată perioada contractuală, nu modificată unilateral în funcţie de factori neştiuţi la data contractării, abuz ce se răsfrânge inclusiv asupra dobânzii la dobânda calculată abuziv în caz de neplată a creditului la scadenţă.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor menţionate şi la constatarea nulităţii absolute a acestora, reclamantul a expus următoarele considerente:

Conform art. 4, alin 1 din Legea nr. 193 / 2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei - credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât contractul încheiat reprezintă unul de adeziune în care clauzele sunt dinainte stabilite de împrumutător, singurele elemente diferenţiate fiind suma împrumutată şi data scadentă.

Totodată reclamantul a menţionat că alin. 2 al aceluiaşi articol, stabileşte că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate (s.n.) de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Pârâta nu a negociat contractul de credit şi nici nu a comunicat ulterior, modificări de costuri, deşi acestea au existat. Contractul este unul standardizat, ale cărui clauze nu au putut fi negociate cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a fost informat corect la data semnării despre întreg conţinutul său.

În acelaşi sens reclamantul a afirmat că semnarea contractului s-a realizat în condiţii care nu au permis o bună înţelegere a prevederilor acestuia: lecturare ipotetică şi la prima vedere în prezenţa unui reprezentant al societăţii de credit, clauze ambigue şi neclare, cu termeni nedefiniţi ori contradict orii.

Reclamantul a apreciat că, clauzele contractuale trebuiau să fie clare, uşor de lecturat şi fără echivoc. În caz de dubiu acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stipulează că orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Conform art. 117 din OUG nr.99/2006, instituţiile de credit pot derula tranzacţii cu clienţii doar pe baze contractuale, acţionând într-o manieră prudentă şi cu respectarea legislaţiei specifice în domeniul protecţiei consumatorului. Documentele contractuale trebuie să fie redactate astfel încât să permită clienţilor înţelegerea tuturor termenilor şi condiţiilor contractuale, în special a prestaţiilor la care aceştia se obliga conform contractului încheiat. Instituţiile de credit nu pot pretinde clientului dobânzi, penalităţi, comisioane ori alte costuri şi speze, dacă plata acestora nu este stipulată în contract.

În opinia reclamantului prin Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993, s-a stabilit în mod expres competentă instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rodo Murciano Quintero (C - 240 / 98) că protecţia conferită consumatorului de acest act normativ, permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsură în care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea .

Raţiunea acestui act normativ consistă în poziţia de inferioritate economică, juridică şi tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare. Această situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.

Legea interzice profesioniştilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislaţia stabileşte chiar o listă de clauze considerate ab initio abuzive (anexa - Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive din Legea 193/2000, literele a, b, i, spre exemplu, regăsind-se şi în contractul său). Dacă totuşi aceste clauze sunt înscrise în contract, ele sunt considerate fără efect faţă de consumator, putând fi declarate nule de instanţă la sesizarea autorităţilor în domeniul protecţiei consumatorului sau a consumatorilor acţionând individual sau în asociaţii.

Or, reclamantul a susţinut că dispoziţiile art. 6 din Legea nr.193/2000 arată: clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Art. 4, 13 şi 14 din lege permit instanţei, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplicarea sancţiunii contravenţionale conform art. 16 şi dispunerea, sub sancţiunea daunelor, a modificării clauzelor contractuale, în măsură în care contractul rămâne în fiinţa, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.

Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

Faţă de cele sus menţionate reclamantul a considerat că, clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea absolută conform art. 12, alin. 4, din Legea nr.193/2000 cu modificările în vigoare din 03.09.2012, aceste clauze sunt considerate de legislaţie, doctrină şi practică, că nu au existat niciodată, astfel că prestaţiile trebuie restituite integral.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În probatoriu, a solicitat a se încuviinţa proba cu înscrisuri, precum şi orice alte probe ar rezulta din dezbateri.

La data de 02.04.2020, pârât a B____ T___________ a formulat întâmpi nare f. (34-51) prin care a solicitat respingerea acţiunii pe excepţiile invocate de bancă sau, în caz de respingere a excepţiilor, respingerea acţiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pe cale de excepţii, pârâta a solicitat:

- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Băncii T___________;

- admiterea excepţiei netimbrării acţiunii;

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune;

- admiterea excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată;

- admiterea excepţiei lipsei de interes in formularea cererii de chemare în judecată;

- admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere următoarele considerente:

- instanţei nu îi este conferit dreptul de a schimba contractul de credit cu privire la clauzele esenţiale, ce ţin chiar de obiectul contractului;

- nu _______________________ de clauze abuzive acele clauze ce sunt reprezentarea pe cale convenţională a dispoziţiilor legale.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată pentru următoarele motive:

- nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor;

- reclamantul este obligat să-şi respecte obligaţiile pe care şi le-a asumat, respectiv restituirea sumelor împrumutate în moneda în care a fost acordat creditului, adică în LEI;

- instanţa nu este îndreptăţită să dispună restituirea sumelor achitate „cu titlu de diferenţe de dobândă”.

Referitor la aspectele privind calitatea procesuală pasivă a Băncii T___________, au fost invocate următoarele aspecte:

B____ T___________ SA a preluat calitatea procesuală a Bancpost SA prin efectul fuziunii prin absorbţie. Prin Sentinţa nr.1899/21.11.2018, Tribunalul Specializat Cluj a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor Băncii T___________ SA din data de 16.10.2018 şi a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor Bancpost SA din data de 19.10.2018, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorbţie dintre B____ T___________ SA şi Bancpost SA.

Astfel, personalitatea juridică a Bancpost SA a încetat, întreg patrimoniul acesteia fiind transmis, cu titlu universal, către B____ T___________ SA. De aceea, toate drepturile şi obligaţiile de drept procesual sau substanţial, inclusiv calitatea procesuală, care s-au născut sau se vor naşte din litigiul ce face obiectul dosarului nr.XXXXXXXXXXXXX aflat pe rolul acestei instanţe, au fost sau vor fi preluate (in cazul celor viitoare) de B____ T___________ SA., sens în care a ataşat prezentei Sentinţa nr.1899/21.11.2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei B____ T___________, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată sunt criticate prevederile contractuale din cuprinsul titlului executoriu reprezentat de Convenţia de credit nr. 301CISxxxxxxxxxx/23.02.2007.

În calitate de intimaţi au fost chemaţi în judecată, B____ T___________ şi P______________ S___, deşi calitatea de creditor în cadrul executării silite o are doar intimata P______________ S___.

Deşi executarea silită a fost demarată de către Bancpost SA, persoana juridică preluată de către B____ T___________ în urma fuziunii prin absorbţie, calitatea de creditor a fost transmisă către P______________ S___ în urma încheierii unui contract de cesiune de creanţă la data de 19.08.2016. Potrivit art. 1568Noul Cod Civil prin cesiunea de creanţă cesionarul preia toate drepturile în legătură cu creanţa, iar raportul juridic urmează a se desfăşura între debitor şi cesionar, cedentul pierzând orice drepturi şi obligaţii referitoare la creanţă.

În aceste condiţii este evident că şi cadrul procesual al contestaţiei la executare este format din contestatorii debitor (contestatorii) şi intimata creditoare (pârâta cesionară), fără prezenţa cedentului. Prin transmisiunea creanţei B____ T___________ a pierdut calitatea de parte a procedurii de executare silită, iar orice nemulţumiri şi critici legate de procedura de executare silită urmează a fi soluţionate între debitorul S_________ S________ şi intimata P______________ S___.

Lipsa calităţii procesuale pasive este întemeiată şi în privinţa capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al unor prevederi contractuale, întrucât, prin cesiunea de creanţă, s-au transmis cesionarului toate drepturile şi obligaţiile referitoare la titlul care conţine creanţa, iar potrivit art.1582Noul Cod Civil debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Aşadar, orice pretenţii despre şi în legătură cu titlul executoriu pot fi soluţionate fără participarea cedentei B____ T___________, urmând a fi soluţionate între debitorii cedaţi şi c esionar.

Pentru toate aceste motive pârâta a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei B____ T___________.

Referitor la excepţia netimbrării, pârât a învederat următoarele aspecte:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul încearcă să valorifice un temei mixt neclar, fie nulitatea unor clauze pretins abuzive, fie o răspundere delictuală, însă, acest din urmă temei nu are legătură cu materia protecţiei consumatorilor şi exceptarea de la timbraj prevăzută de art.29 lit.f) din OUG nr.80/2013, aşa încât se impune obligarea reclamantului la timbrarea corespunzătoare la valoare a cererii, iar în caz de neconformare anularea ca netimbrată a acesteia. Temeiul de drept comun invocat, respectiv art.29 lit.f) din OUG 80/2013, nu se încadrează în materia exceptată de la timbraj prin normele arătate.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune aferent pretenţiilor prin care se solicită restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor contractuale denunţate ca fiind abuzive, pentru sumele achitate anterior formulării cererii.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acţiunea în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi cazuri asimilate, prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia şi putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În cazul speţă, cererea în restituire formulată de reclamant este întemeiată pe fapta ilicită a subscrisei de a fi inserat clauze abuzive în contractele de credit încheiate cu aceştia. Prin urmare, reclamantul a cunoscut, sau trebuia şi putea să cunoască paguba şi pe cel care a provocat-o, începând cu momentul fiecărei plăţi în parte.

În aceste condiţii, cum acţiunea a fost introdusă la data de 18.03.2019, apare ca fiind evident faptul că pretenţiile formulate cu privire la sumele achitate anterior datei de 23.02.2010 sunt prescrise.

Faţă de toate aceste împrejurări de fapt şi de drept, pârâta a solicitat instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 şi să respingă pretenţiile privitoare la sumele achitare anterior datei de 20.06.2014 ca fiind prescrise.

Cu privire la excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, pârât a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv capetele de cerere privitoare la constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc, precum şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu, ca fiind fără obiect.

În opinia pârâtului obiectul acţiunii este reprezentat de protecţia unui drept sau a unor interese pentru realizarea cărora calea juridică este obligatorie. Prin obiectul acţiunii înţelegem pretenţia concretă a reclamantului, pretenţie care nu este justificată, dat fiind faptul că solicită constatarea ca fiind abuzive a unor clauze contractuale din contracte care nu mai sunt în fiinţă, fiind declarante scadent anticipat, iar în motivarea lor se prevalează de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, iar aceasta se aplică doar contractelor în derulare.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede: „Clauzele abuzive...) nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare...”.

Art. 7 din Legea nr. 193/2000 prevede: „în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului. ”

În acest sens pârâta a arătat că din încheierea valabilă a convenţiei rezultă şi efectul obligatoriu al acesteia (pacta sunt servanda). Efectul obligatoriu al convenţiei nu a fost pus la îndoială de către reclamant nici la momentul încheierii convenţiei, nici pe parcursul derulării raporturilor contractuale. Dimpotrivă, creditul a fost declarat scadent anticipat in anul 2011, încetând în acest fel efectul drepturilor şi obligaţiilor existente între părţi.

Chiar şi în situaţia în care am accepta că suntem în prezenţa unor clauze abuzive, prin declararea scadentei anticipate, reclamantul a înţeles să confirme această nulitate, iar confirmarea ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act (art. 1167 alin. 2 Cod Civil).

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv capetele de cerere privitoare la constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc, precum şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu, ca fiind lipsită de interes.

Condiţiile prevăzute de legea procesuală civilă impun ca interesul să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Conform doctrinei, interesul este născut şi actual în situaţia în care dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu. Dacă dreptul pretins este actual, şi interesul este născut şi actual, însă în prezenta cauză dreptul pretins nu mai există, motiv pentru care interesul îşi pierde una dintre condiţiile imperative, şi anume caracterul actual.

Aşa cum a învederat, legislaţia (art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, precum şi dreptul comun, respectiv Codul Civil) nu permite valorificarea unor pretenţii dintr-un raport juridic încetat.

În cauză dedusă judecăţii, pârâta a considerat că, convenţia de credit nr.30iCISxxxxxxxxxi/23.02.2007 nu mai este în fiinţa, fiind închisă ca urmare a declarării scadenţei anticipate în anul 2011, iar clauzele acestora nu produc nici un efect în prezent, ulterior fiind cesionată către P______________ S___.

Potrivit art. 33 din codul de procedură civilă interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual iar împrejurarea că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile exclusiv contractelor aflate în curs de derulare rezultă din dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 în care legiuitorul stabileşte în mod expres că în cazul în care se constată existenţa clauzelor abuzive într-un contract, profesionistul poate fi obligat să modifice toate contractele aflate în curs de executare, iar nu toate contractele de adeziune semnate, indiferent dacă ele mai sunt sau n u în curs de executare.

Pârâta a apreciat că în cauza supusă judecăţii, în cazul în care contractul supus examinării nu mai există, nici clauzele cuprinse în acesta nu pot fi înlăturate sau modificate întrucât ele nu mai există.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pârâta a susţinut următoarele:

Există două motive principale din cauza cărora cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este inadmisibilă, şi anume:

- Instanţei nu îi este conferit dreptul de a schimba contractul de credit cu privire la clauzele esenţiale, ce ţin chiar de obiectul contractului;

- Nu _______________________ de clauze abuzive acele clauze ce sunt reprezentarea pe cale convenţională a dispoziţiilor legale.

Legea nr. 193/2000 exclude de la verificarea caracterului abuziv a clauzelor care sunt stabilite în baza unor acte normative, iar efectuarea plăţilor în moneda creditului este aplicaţia principiului nominalismului monetar.

Inadmisibilitatea derivă şi din puterea contractului, acesta având între părţi, în condiţiile art. 969Cod civil, putere de lege.

Clauzele care prevăd suma de rambursat şi moneda sunt clauze care se referă la obiectul contractului, astfel încât este inadmisibilă intervenţia instanţei.

Dispoziţiile codului civil interzic instanţei să determine preţul în cazul vânzării, dispoziţii pe care, prin analogie (analogie permisă chiar de legislaţia menţionată), o aplicăm şi contractului de credit. Aşadar, instanţa nu poate interveni în contractul de credit şi să modifice clauzele contractuale, să schimbe chiar obiectul contractului, fie că este vorba despre modificarea monedei, fie că este vorba despre stabilirea unui curs valutar la care să ne raportăm pentru rambursarea creditului.

Pârâta a subliniat faptul că Legea nr. 193/2000 la art. 4 alin. (6) reglementează tocmai această inadmisibilitate: Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

CJUE s-a pronunţat în acelaşi sens în cauza C-26/13 (cauza Kasler vs OTP). în concordanţă cu această decizie, apreciem că restituirea capitalului în moneda în care acesta a fost acordat ţine de esenţa contractului şi _________________ obiect a contractului.

Şi principiul simetriei actelor juridice, materializat în speţă în adagiul mutuus consensus - mutuus dissensus (art. 969 alin. 2 Cod civ. împiedică instanţa să intervină în contractul de credit. Conform acestui principiu, convenţia dintre părţi se poate modifica doar prin acordul ambelor părţi, instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor.

În speţa de faţa, pârât a arătat că instanţa nu poate accepta ca temei legal dispoziţiile Legii nr.193/2000 întrucât acestea sunt inaplicabile.

Pe de o parte, instanţa va avea în vedere inadmisibilitatea acestui capăt de cerere raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/200, pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunile. Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă clauzei în discuţie, după cum prevede art. 3 alin. (2) din acelaşi act normativ:

”Art. 3 al. (2) Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.”

Dispoziţia din legea naţională reprezintă o transpunere în dreptul intern a prevederilor art. art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE:

"Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.”

În continuare pârâta a considerat că, clauza analizată nu _________________________ nr. 193/2000, întrucât aceasta reprezintă o reflectare în cuprinsul contractului a principiului nominalismului monetar consacrat la art 1578C.civ. 1864, în virtutea căruia, în contractele de împrumut având ca obiect o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui aceeaşi cantitate de monedă cu cea împrumutată. Or, riscul valutar în contractele de credit în monedă străină reprezintă o reflectare a teoriei riscului în contractele de împrumut de consumaţie, concretizată în obligaţia împrumutatului de a restitui exact aceeaşi cantitate de monedă împrumutată, şi de aceeaşi calitate.

Or, prin supunerea unui contract de împrumut bancar principiului nominalismului monetar se dă eficienţă unor dispoziţii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluţie care să excedeze dispoziţiile legii naţionale în materie. în consecinţă, principiul nominalismului monetar, în sine, nu comportă nuanţe speciale faţă de cele evidenţiate în legislaţia civilă în privinţa contractelor de credit bancar încheiate cu consumatorii.

De asemenea, pârâta a învederat inadmisibilitatea pretenţiilor formulate şi din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia ”Art. 4 al.(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

Din acest text de lege rezultă că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutată.

De altfel, pârât a învederat faptul că această soluţie a fost reţinută şi de CJUE în cauza C-26/13, care a statuat că o clauză _________________________ principal al contractului, dacă aceasta are caracter esenţial, revenind instanţei de judecată să analizeze dacă pretinsa clauză are, în contractul analizat, caracter esenţial. Din punctul nostru de vedere este de domeniul evidenţei faptul că însăşi clauza care stabileşte capitalul împrumutat, face parte din obiectul contractului, fiind chiar obiectul esenţial al operaţiunii juridice, fiind exclusă de plano orice analiză a vreunui caracter abuziv.

Ceea ce solicită reclamantul este pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti cu încălcarea legii care instituie principiul nominalismului, precum şi cu depăşirea atribuţiilor instanţei judecătoreşti, care să se substituie legiuitorului în instituirea unei norme derogatorii de la principiul nominalismului, ceea ce este inadmisibil şi profund nelegal.

Pentru toate aceste considerente, pârâta a solicitat instanţei să respingă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, având în vedere „referirea” la disp. art.4 din Lg.193/2000 contestatorii nu au uzat de nici una din căile specifice, nu au depus cerere pentru constatarea clauzelor abuzive la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, aşa cum prevăd dispoziţiile din Legea nr.193/2000. Mai mult de atât, nu au făcut acest lucru atunci când contractul era în derulare.

S-a mai arătat că: Potrivit art.8 din Legea nr. 193/2000 controlul respectării dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000 se face de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competentelor.

Potrivit art.14 din Legea nr. 193/2000 consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

Însă, şi acest drept este condiţionat de existenţa unui contract aflat în derulare şi nu a unui contract aflat în executare.

Potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000, verificări cu privire la respectarea dispoziţiilor din Legea nr.193/2000, se efectuează de către A.N.P.C., la sesizarea persoanelor prejudiciate sau din oficiu. Numai ANPC are obligativitatea şi competenţa ca, în urma unui control prealabil, să constate dacă respectivele contracte bancare conţin clauze abuzive.

În eventualitatea că se constată astfel de clauze, Autoritatea, ca şi organ de control, va sesiza Tribunalul solicitând obligarea profesionistului să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive constatate.

Ori, pârâta a susţinut că, în speţa dedusă judecăţii contractul nu este unul de adeziune, nu este în curs normal de executare (creditul a fost declarat exigibil, este în executare silită din 11.01.2011) şi prin urmare, nu se poate da curs/nu se poate efectiv pune în practică o astfel de solicitare.

Invocarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale se poate face atât timp cât contractul care le stipulează este în vigoare. In acest sens sunt şi dispoziţiile art. 6, 7 şi 13 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În situaţia în care B____ subscrisa ar fi obligată la restituirea sumelor de bani încasate s-ar crea o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogăţirea fără justă cauză a contestatorului.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiată având în vedere considerentele prezentate în continuare:

Pe fondul cauzei pârât a arătat referitor la motivele acţiunii prin care se solicita nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1,4.2,4.3,4.6. din Contractul de credit nr.30iCISxxxxxxxxxi, privind comisionul de acordare, comisionul de administrare, dobânda penalizatoare, D__ şi dreptul Băncii de a revizui dobânda conform voinţei sale, astfel că a solicitat respingerea acestuia ca fiind neîntemeiat pentru următoarele motive:

1. Comisionul de acordare

Noţiunea de comision de acordare cuprinde tot ceea ce presupune acordarea unui împrumut şi nu doar virarea banilor în contul împrumutatului. Termenul „a acorda” trebuie analizat împreună cu termenul de „credit” reieşind astfel sensul avut în vedere de părţi la încheierea contractului, respectiv costuri generate de acordarea creditului (- analiza documentaţiei de credit, - interogări la Biroul de Credite, Centrala Riscurilor Bancare şi Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, - verificarea bonităţii clientului în funcţie de veniturile încasate şi obligaţiile financiare existente, - verificări privitoare la exactitatea datelor cuprinse în înscrisurile furnizate de împrumutat (verificare la angajator şi la furnizorii de utilităţi), -verificarea împrumutatului dacă face parte din categoria persoanelor sancţionate de organizaţiile internaţionale care cad sub incidenţa legii privind prevenirea şi combaterea terorismului etc.).

În vederea analizării profilului împrumutaţilor, ca potenţiali clienţi ai Băncii, pârâta a arătat faptul că a indisponibilizat importante resurse (umane, de timp, de birotică etc.) pentru ca aceştia să primească aprobarea creditului. De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează sa plătească pentru acordarea creditului.

Astfel, este cât se poate de evident faptul că, în speţă, nu putem vorbi de inexistenţa unei obligaţii corelative a Băncii. Prin urmare, nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor atâta timp cât există o contraprestaţie a Băncii pentru dreptu l corelativ de încasare a comisionului de acordare.

În acelaşi sens pârâta a precizat că respectivul comision a fost reţinut o singură dată, în momentul acordării creditului, însă nu din surse proprii ale împrumutatului, ci acest comision a fost creditat tot de către B____, fiind inclus în ratele lunare aferente facilitării acordate. Pe cale de consecinţă, la momentul actual, comisionul de acordare nu a fost returnat în integralitate către Bancă, având în vedere că s-a scurs doar o parte din termenul contra ctual de rambursare.

Pârâta a mai învederat instanţei de judecată că din faptul că în contractele de credit încheiate între Bancă şi diverşii săi clienţi, valoarea comisionului de acordare credit nu este întotdeauna aceeaşi, rezultă în mod clar caracterul negociabil al clauzei care l-a instituit. Astfel, din moment ce procentul acestui comision diferă de la un contract de credit la altul, rezultă că respectivul comision nu a fost impus contestatorilor, existând o negociere a acestui comision.

Mai mult decât atât, contestatorii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze: clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; clauza să nu privească obiectul principal al contractului.

Totodată, pârâta a afirmat că, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ _______________________________ părţilor, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitoare la comisionul de acordare credit.

De asemenea, pârâta a susţinut că lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă şi din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, consumatorii fiind pe deplin conştienţi de întinderea acestei obligaţii, dat fiind caracterul clar şi neechivoc prin care această obligaţie a împrumutatului a fost prevăzută în contractul de credit.

Astfel, comisionul de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către Bancă clientului, constând în prestarea serviciilor menţionate anterior referitoare la acordarea facilitării.

Preţul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului şi este unul fix, iar clauza este redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât şi sub aspectul modului în care va fi plătit.

În opinia pârâtei, indiferent cât de ridicat ar fi preţul acestui serviciu, trebuie reamintit că nu se poate pune problema existenţei unei proporţionalităţi între preţul plătit şi produsul sau serviciul oferit în schimb. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acest fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

Totodată, perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciile prestate pentru acordarea împrumutului), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită şi nici falsă. Astfel, obligaţia de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalitarii părţilor la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plăţii acestui comision: acordarea creditului.

Nu în ultimul rând, pârâta a învederat instanţei că legalitatea perceperii comisionului de acordare rezultă în mod expres din consacrarea sa legislativă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. In acest act normativ, comisionul de acordare este denumit “comision de analiză dosar”, cele două noţiuni fiind în mod neîndoielnic sinonime.

Astfel, cadrul legislativ actual în materia comisionului contestat de reclamant este următorul:

- Art. 19 din OUG nr. 50/2010: Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se acordă.

- Art. 36 din OUG nr. 50/2010:

(1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

(2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit.

Deşi adoptarea şi intrarea în vigoare a din OUG nr. 50/2010 s-au produs ulterior încheierii contractelor de credit în speţă, consacrarea legislativă expresă a acestui comision dovedeşte neîndoielnic intenţia legiuitorului de a permite perceperea să, ceea ce denotă, mai presus de orice dubiu, legalitatea acestuia.

Prin urmare, pârâta a afirmat că nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, aceasta fiind perfect valabilă şi legală pentru motivele expuse anterior.

Cu privire la comisionul de administrare credit, pârâta a învederat instanţei că clauza prin care a fost instituit acest comision nu are caracter abuziv întrucât comisionul de administrare a creditului este recunoscut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor potrivit cărora, „ în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: în contractul de credit/depozit se vor menţiona şi costurile de administrare, de retragere numerar şi/sau de depunere numerar aferente contului curent, care cad în sarcina consumatorului, dacă furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane”, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi”.

Totodată, comisionul de administrare a creditului a fost ulterior prevăzut expres şi de O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, în cuprinsul art. 36 alin.(3), potrivit căruia „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrare/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. In cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplica t la soldul curent al creditului”.

În continuare pârâta a arătat că întrucât respectivul tip de comision este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, nici nu era necesară definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit aşa cum susţine. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că accesând un credit de la o bancă, se iniţiază o întreagă procedură ce presupune implicare de personal, de timp şi de capital. Cu alte cuvinte, clientul nu împrumută de la bancă o sumă de bani şi, prin urmare, are de achitat doar capitalul împrumutat plus echivalentul folosinţei, care este dobânda, în realitate, lucrurile sunt mai complexe.

Până a se ajunge la intrarea efectivă în posesia banilor şi la utilizarea acestora, b____ prestează clientului o ________ servicii: primeşte cererea de acordare a creditului, verifică documentaţia depusă în vederea acordării creditului, verifică îndeplinirea condiţiilor necesare în acest sens, ceea ce implică utilizare de personal, de timp şi de bani din partea băncii. Pentru aceste servicii, care profită clientului împrumutat, este firesc ca şi costurile să fie suportate de client.

Mai departe, după acordarea creditului, stabilirea şi calcularea dobânzii, urmărirea scadentelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării contractului, toate acestea sunt activităţi de gestionare a creditului, care implică din nou costuri, resurse de personal şi resurse financiare. Mai mult decât atât, învederăm că respectivul comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade.

De asemenea, pârâta a precizat că, comisionul de administrare este determinat matematic în expresie procentuală, astfel încât orice stăpâneşte principiile de baza ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioada de executare a contractului. Totodată, aşa cum a arătat mai sus, legiuitorul a prevăzut legalitatea unui comision de administrare care să acopere costurile administrării contului prin care se derulează plăţile creditului acordat.

Mai mult decât atât, cuantumul comisionului de administrare a fost evidenţiat atât în cuprinsul contractului, cât şi a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integrantă din contractului de credit. Astfel, întrucât pe fiecare pagină a graficelor de rambursare este menţionată valoarea comisionului de administrare, rezultă că acesta are un caracter clar ş i inteligibil.

Ca urmare pârâta a menţionat că totodată, nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că împrumutatul are de plată o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze. Dezechilibrul trebuie să fie unul juridic, iar în cauza de faţă nu ne aflăm într-o astfel de situaţie. Mai mult decât atât, nu se poate invoca nici reaua-credinţă a băncii, atât timp cât acest tip de comision era permis de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Astfel, întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate, consideram că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A mai subliniat pârâta că important este că nivelul cuantumului taxelor şi comisioanelor stabilite de părţi să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilităţii arbitrare a instituţiei financiare de a-1 modifica prin înfrângerea voinţei consumatorului, fiind mai puţin important dacă în speţă consumatorul a avut reprezentarea exacta a raţiunilor juridice şi/sau economice pentru care acestea au fost reglementate, de regulă, consumatorul nefiind interesat de aceste aspecte tocmai în virtutea faptului că serviciile sau produsele pe care le contractează nu sunt destinate exercitării profesiei într-un mod organizat, ci consumului personal.

De asemenea, pârâta a susţinut faptul că intenţia părţilor de a stipula comisionul de administrare cu titlu de preţ al contractului este fără echivoc. Este de notorietate că, costul unui credit nu se compune numai din dobândă, ci şi din comisioane şi alte costuri, conform art. 3 lit. g) şi i) din Directiva nr. 48/2008: “ În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiţii: costul total al creditului pentru consumatori: înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale.”.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din OG. nr. 21/1992 defineşte costul total al creditului ca fiind, „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale”. Din aceste dispoziţii rezultă că sumele percepute cu titlu de comision de administrare sunt incluse în noţiunea de preţ al contractului prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Totodată pârâta a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil”.

D__ fiind art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, precum şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin care se exclude preţul contractului de la analiza controlului abuziv, comisionul de administrare care este parte integrantă a costului creditului şi care a fost introdus de Bancă în mod corect în acest sens în contractul de credit, nu poate fi analizat de instanţa sub aspectul de a fi abuziv, în măsura în care clauze care stipulează acest tip de comision sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Referitor la dobânda variabilă, pârâta a afirmat că prin acţiunea introductivă, apel şi prezentul recurs s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei din Contractul de credit referitoare la dreptul de a modifica dobânda ca o consecinţă a caracterului variabil al acesteia, întrucât această clauză poate conduce la modificarea unilaterala a dobânzii în baza unor elemente subiective, al căror cuantum şi evoluţie nu pot fi verificate.

În opinia pârâtei acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, în condiţiile în care modul de calcul al dobânzii în prezent a fost foarte clar reformulat prin încheierea actelor adiţionale de conformare la OUG nr. 50/2010 şi/sau de restructurare (încheiate la solicitarea anumitor clienţi).

În baza acestor acte adiţionale, dobânzii contractuale i se aplică unul dintre următoarele două regimuri posibile: indicele de referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR CHF la 3 sau la 6 luni, la care se adaugă marja fixă a Băncii sau variaţie în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR CHF (spre exemplu, la o variaţie cu n puncte procentuale a indicelui de referinţă, dobânda se va modifica în proporţie directă, cu acelaşi număr n de puncte procentuale).

Pârâta a apreciat că aplicarea unuia dintre cele două regimuri posibile este stabilită prin coroborarea articolelor relevante din Condiţiile Generale şi Condiţiile Speciale ale contractelor de credit, în forma ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010. Prin aceste clauze, dobânda este calculată cu maximă transparenţă, neputând fi influenţată unilateral de către creditoare, astfel încât reiese cu puterea evidenţei netemeinicia acestui capăt de cerere şi reaua credinţă a acestuia în formularea sa.

Cu privire la modul de calcul al dobânzii de la încheierea contractului şi până la încheierea actelor adiţionale, pârâta a făcut următoarele precizări:

Respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei este prevăzută posibilitatea pentru consumator de refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imedia t contractul”.

Ca urmare pârâta a precizat că astfel, notificarea băncii, reglementată de prevederile din contractul de credit, coroborat cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să _____________________ înfrângerea voinţei consumatorului.

Faptul că prevederile din contract nu conţin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care b____ este îndreptăţită să procedeze modificarea ratei dobânzii, este complinită prin libertatea deplină recunoscută consumatorului de a accepta sau repudia oferta băncii pe calea mecanismului rambursării anticipate.

S-a mai arătat de către pârâtă faptul că prin prevederile art. 1 lit. a) prima teza din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, aşadar, atunci când în mod excepţional şi doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenţia părţilor, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deşi consumatorul nu a consimţit, se va supune, totuşi, voinţei băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Prin urmare, pârâta a considerat că interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, în opinia pârâtei dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţa exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, pârâta a menţionat faptul că, contractele de credit au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. In cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este b____. Nu mai puţin, acest risc a existat şi a fost asumat de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, pârâta a susţinut faptul că aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie indicele de referinţa al băncii, influenţat de mai mulţi factori, precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor Bancpost.

A mai precizat pârâta şi faptul că aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu există nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract”.

Astfel, în acest sens pârâta a arătat că, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr.193/2000, conform cărora „clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi”, astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficienţă juridică.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din OG nr.21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul acordat”, rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Ca urmare pârâta a învederat că astfel, dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produse şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil”.

În aprecierea pârâtei întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu. Astfel, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Referitor la D__, pârâta a adus următoarele apărări:

Legea 193/2000, precum şi Directiva 93/1993 exclud de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale acele dispoziţii care, împreună sau separat, formează “preţu l contractului.”

Or, în transpunerea Directivei 93/1993 în norma internă, cele două categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv - cu condiţia să fie clar exprimate - se regăsesc în cuprinsul alin.6 al art.4 din legea nr.193/2000, text ce conţine chiar menţiunea, pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.

Ca act juridic al UE, directiva face parte din categoria largă a „instrumentelor folosite pentru a obţine aproximarea, armonizarea sau unificarea legilor”. Ce o diferenţiază de alte astfel de instrumente este faptul că trebuie implementată în ordinea juridică naţională prin mijloace lăsate la discreţia statelor membre, obligând numai cu privire la rezultatul care trebuie obţinut. Puterea ei de armonizare a legilor interne conform voinţei unionale este remarcabilă, şi poate fi îndeobşte măsurată pe teritoriul dreptului privat, considerat, de regulă, purtător al amprentei naţionale.

Pârâta a precizat faptul că aceste măsuri naţionale nu vizează „introducerea” directivei în dreptul intern aşa cum este aceasta înţeleasă, statul având posibilitatea de a institui o lege, cu dispoziţii diferite de cele ale directivei, dar care însă va avea un rezultat identic.

În consecinţă, pârâta a arătat faptul că la data transpunerii Directivei 93/13/CEE, prin Legea nr 193/2000, statul român a avut posibilitatea de a nu prelua dispoziţiile art. 4 alin. 2 ale Directivei. România, spre deosebire de alte ţări, precum Spania, a transpus articolul 4 aliniatul 2 din Directiva 93/1993, prin articolul 4 aliniatul 6 din Legea nr. 193/2000 ( modificată prin Legea nr.363/2007).

Astfel, chiar dacă Directiva 93/1993 nu se opune unei reglementări naţionale care să prevadă posibilitatea unei instanţe să revizuiască preţul contractului (chiar dacă este prevăzut în clauze inteligibile), legiuitorul român nu a optat pentru această posibilitate, ci dimpotrivă, a prevăzut, în mod, expres, că revizuirea preţului contractului nu este posibilă, atât timp cât este exprimat într-un limbaj uşor inteligibil.

În consecinţă, pârâta a menţionat că întrucât legiuitorul român a reglementat în mod special o lege în materia clauzelor abuzive existente în contractele dintre consumatori şi agenţii economici, trebuie făcută aplicarea acesteia în sensul prevăzut de lege.

Totodată pârâta a afirmat că, comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determina, alături de dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, iar în convenţia de credit, cât şi în planul de rambursare rezultă în mod clar atât valoarea dobânzii curente, cât şi valoarea D__, diferenţa dintre cele două valori ale dobânzii menţionate expres în condiţiile special ale convenţiei de credit fiind determinate de comisioanele percepute de bancă.

Atâta timp cât pentru punerea la dispoziţie a creditului, b____ a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc - ce determină, alături de alte comisioane, diferenţa dintre cele două tipuri de dobânzi -reprezintă o parte din contraprestaţia pentru acordarea împrumutului.

În continuare pârâta a arătat că acest lucru este specificat în cuprinsul contractului de credit. Pentru serviciul de punere la dispoziţia consumatorului a unui credit de o anumită valoare pentru o anumită perioadă de timp, b____ are dreptul la contraprestaţia acestuia ce constă în plata dobânzii anuale efective - D__. Valoarea D__ a fost prevăzută în mod expres în convenţia părţilor şi nu a fost contestată niciodată.

Împrejurarea că b____ a propus consumatorilor, iar aceştia au acceptat în mod expres, formula ca D__ să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mică şi o ________ comisioane nu înseamnă că nu există o contraprestaţie a băncii pentru comisioanele convenite şi menţionate în convenţia de credit. Modalitatea de formare a D__ ţine de politica fiecărei bănci, fiecare bancă având dreptul legal de a decide dacă utilizează o dobândă curentă egală cu D__, fără niciun comision, sau utilizează o dobândă curentă mai mică decât D__, dobânda curentă la care se adaugă alte comisioane.

Pârâta a amintit în acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-76/10 (Pohotovost vs Zveta Korckovska), "informarea consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are, aşadar, o importanţă esenţială. Pe de o parte, această informaţie (....) contribuie la transparenţa contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale (Hotărârea Cofinoga, citată anterior, punctul 26).”

Astfel, pârâta a subliniat că interpretând per a contrario susţinerea CJUE conform căreia " lipsa menţionării D__ în contractul de credit (..) poate fi un element decisiv în cadrul analizei de către o instanţă naţională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de împrumut, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea menţiune, este redactată în mod clar şi inteligibil în sensul articolului 4 din Directiva 93/13.", considerăm că precizarea comisionului de risc ca fiind o valoare numerica, asupra căruia B____ nu intervine în vreun fel pe toată durata creditului, precum şi includerea acestuia în D__, confirmă fără putinţă de tăgadă caracterul clar şi inteligibil al acestui cost.

Concluzionând pârâta a susţinut că, făcând parte din costul total al împrumutului, clauzele contractuale legate de comisioane nu pot fi modificate sau înlăturate prin voinţa instanţei de judecată, care nu poate aprecia asupra costurilor comerciale impuse de un profesionist. Stabilirea costului unui credit ţine de politica internă şi de piaţa a fiecărui profesionist, instanţa de judecată neputând să se substituie acestuia şi să reaprecieze asupra oportunităţii perceperii unui comision sau a unei dobânzi.

Faţă de faptul că, contractul de credit este un contract standard - pre formulat, pârâta a învederat că reclamantul nu a depus la dosar vreo notificare scrisă adresată băncii înainte sau după semnarea contractului, prin care să solicite modificarea sau negocierea clauzelor contractuale.

Acesta a fost perfect de acord cu întregul conţinut al contractului şi nu a făcut niciun pas în sensul modificării clauzelor acestuia timp de 10 ani, ceea ce dovedeşte pe deplin pasivitatea în care s-a aflat faţă de angajamentele sale juridice, pe care a înţeles fie să le încalce, fie să le ignore. Prin urmare, acesta nu poate susţine că nu cunoştea clauzele contractuale sau că dorea negocierea acestora, din moment ce a semnat contractul de credit.

Mai mult, pârâta a subliniat că reclamantul nu doar că avea la îndemâna negocierea directă cu b____ în tot acest timp, ci şi beneficiul de a alege la data semnării contractului de credit dintre numeroase opţiuni: pe piaţă activează un număr foarte mare de bănci, iar fiecare bancă în parte propune potenţialilor clienţi diverse tipuri de credit, din care aceştia îşi pot alege varianta cea mai avantajoasă.

Pe cale de consecinţă, pârâta a apreciat că reclamantul nu poate invoca lipsa de negociere a contractului de credit, cât timp el însuşi nu a făcut niciun demers în sensul acesta, semnând varianta de contract astfel cum a fost propusă de bancă. In cererea de chemare în judecată, reclamantul se prevalează astfel de propria sa culpă atunci când afirmă că dobânda nu a fost negociată, cât timp el însuşi s-a aflat într-o permanentă pasivitate şi nu a iniţiat niciun demers în sensul negocierii clauzelor contractuale.

În acelaşi sens a arătat pârâta că, se pronunţă şi jurisprudenţa, din analiza căreia se desprinde concluzia că simplul fapt că o clauză contractuală nu a fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Prin Decizia nr.110 din data de 21.01.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că afirmaţia că o clauză este abuzivă întrucât este prevăzută într-un contract standard pre formulat nu este suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăşi sau coroborată cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, urmează să observaţi că pentru a fi considerate a avea caracter abuziv, clauzele contractuale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) Să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fi fost negociată din culpa comerciantul ui/profesionistului;

b) Să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor);

c) B____ să nu fi acţionat cu bună-credinţă;

Totodată, pârâta a subliniat că pentru a putea fi supuse cenzurii instanţei de judecată, clauzele nu trebuie să se refere la obiectul sau preţul contractului.

Astfel pârâta a solicitat ca instanţa să observe că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin (2) din Legea nr. 193/2000 „o clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respe ctiv”.

Textul de lege citat reprezintă în aprecierea pârâtei implementarea dispoziţiilor art. 3 din Directiva 93/13/CEE în dreptul intern, identificându-se cu uşurinţă în cuprinsul sau condiţiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi calificată în concret de către judecătorul naţional ca fiind abuzivă.

Chiar mai mult decât atât, în mod evident, în măsura în care aceste clauze ar fi fost abuzive şi de natură să creeze un prejudiciu, contestatorul ar fi avut posibilitatea pe toată durata executării contractului de a solicita renegocierea eventualelor clauze considerate abuzive, fapt ce nu s-a întâmplat.

În aceste împrejurări, în mod evident nu se poate reţine faptul că prevederile contractuale contestate nu ar fi fost negoci ate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „Directiva nr. 93/13/CEE nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea în instanţa a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceştia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor”.

Dintr-o altă perspectivă, pârâta a susţinut că potrivit art. 4 alin (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 paragraful 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, un consumator nu poate ataca o clauză contractuală ca fiind abuzivă atunci când aceasta priveşte preţul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu.

Toate clauzele contractuale au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent.

S-a mai arătat de către pârâtă că, potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000: „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

În aprecierea îndeplinirii acestei condiţii, pârâta a arătat faptul că, instanţa trebuie să ia în considerare existenţa unui minim de diligenţă din partea consumatorului, atât pentru a înţelege dispoziţiile contractuale pe care intenţionează să şi le asume, cât şi pentru a încerca influenţarea acestora.

Or, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia preţul contractului, lucru care de altfel s-a şi întâmplat, având în vedere prevederile contractului semnat. Pe de altă parte, b____ nu avea nici posibilitatea şi nici interesul de a forţa clienţii să ___________________ părţi într-un contract cu care aceştia nu erau de acord.

În continuare pârâta a precizat faptul că, contestarea valabilităţii contractelor la 10 ani de la semnarea lor reprezintă dovada clară a faptului că persoana împrumutată a înţeles clauzele contractuale, a fost de acord cu nivelul iniţial al dobânzii şi comisioanelor. In caz contrar, aceasta ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui alt nivel al costurilor, sau ar fi putut contesta valabilitatea contractului în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Faptul că în general contractele de credit conţin şi clauze standard, pre formulate, nu duce la concluzia că indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este şi ipoteza că în astfel de situaţii consumatorul nu poate influenţa clauzele respective. Condiţiile speciale ale convenţiilor de creditare cuprind tocmai acele clauze care pot face obiectul negocierii dintre părţi şi care urmează a fi redactate exclusiv prin raportare la rezultatul negocierilor purtate.

În concluzie, ţinând cont de excepţiile invocate şi de răspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii, pârâta a solicitat instanţei să respingă acţiunea pe excepţiile invocate de Bancă sau, în caz de respingere a excepţiilor, respingerea acţiunii în constatare - clauze abuzive formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pârâta a mai solicitat ca în cazul în care instanţa va dispune respingerea excepţiilor sau unirea cu fondul a excepţiilor, în baza probelor administrate, să constate că motivele invocate în cuprinsul acţiunii sunt neîntemeiate, susţinerile reclamantului sunt nedovedite, fără suport şi corelare cu depoziţiile legale aplicabile în materie şi, pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, pentru motivele în fapt şi în drept dezvoltate în prezenta.

În drept, a întemeiat prezenta întâmpinare pe dispoziţiile art. 205Cod procedură civilă şi pe toate celelalte texte de drept material şi procesual mai sus invocate şi a solicitat judecarea prezentei cauze şi în lipsă, conform dispoziţiilor art. 242, alin. 2 Cod procedură civilă.

În probaţiune a înţeles să solicite proba cu înscrisuri, cele la care s-a făcut referire în prezenta cerere sau urmează a fi depuse; rezervându-şi dreptul de a completa probatoriul pe parcursul judecăţii, în cazul în care necesitatea administrării şi a altor probe ar rezulta din dezbateri.

La data de 16.04.2020, pârâta P______________ S___ a formulat întâmpinare f. (55-72) prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pe cale de excepţii, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea sau modificarea unor clauze considerate a fi abuzive, excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

În motivarea întâmpinării pârâta a arătat că în fapt la data de 23.02.2007 a fost încheiat contractul de credit nr. 301CISxxxxxxxxxx între Bancpost S.A. şi reclamantul din prezenta cauză. În data de 20.05.2016 a fost încheiat contractul de cesiune de creanţe, între Bancpost S.A., în calitate de cedent, şi P______________ S.a.R.L., în calitate de cesionar, prin care a cesionat un portofoliul de creanţe, între care se regăseşte şi cea rezultată din contractul de credit bancar nr. 301CISxxxxxxxxxx din data de 23.02.2007.

Pe fondul cauzei, înainte de analiză pârâta a supus atenţiei instanţei principalele dispoziţiile legale incidente în speţă şi care urmează a fi avute în vedere în acest dosar, respectiv art. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd că, pentru a fi considerate a avea caracter abuziv, clauzele contractuale trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) Să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului;

b) Să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor);

c) B____ să nu fi acţionat cu bună-credinţă.

De asemenea, pârâta a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin (2) din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

Nu în ultimul rând, art. 4 alin. (6) din Legea nr.193/2000 exclud din sfera analizei clauzelor abuzive dispoziţiile referitoare la obiectul şi preţul contractului încheiat cu consumatorul. Potrivit art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992, costul total al creditului pentru consumator este format din „toate costurile, inclusiv dobândă, comisioanele, taxele şi orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit(...).

1. Căpătul de cerere referitor la clauzele abuzive.

(i) Clauzele referitoare la dobândă.

Prin cererile sale, reclamantul menţionează că prin contractul de credit şi condiţiile generale de creditare, b____ ar fi stabilit în mod unilateral şi abuziv nivelul dobânzii şi modul de stabilire al acesteia.

După cum a menţionat şi mai sus, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se opun analizării prevederilor contractuale referitoare la preţul contractului, care într-un contract de credit bancar este însăşi dobânda.

Acest aspect se regăseşte în opinia pârâtei şi în cuprinsul art. 4 al Directivei 1993/13 CEE (pentru transpunerea căreia a fost adoptată Legea nr. 193/2000) şi a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate. Aplicarea prioritară a normelor comunitare faţă de normele de drept interne este prevăzută în mod expres în art. 148 din Constituţia României şi face obiectul unei jurisprudenţe bogate a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motiv pentru care nu vom insista pe acest aspect.

În cazul în care instanţa de judecată va proceda totuşi la analiza acestor aspecte ale contractului de credit, pârâta a făcut următoarele precizări: rata dobânzii aferentă creditului pus la dispoziţie reprezintă preţul contractului şi este contraprestaţia datorată de clienţii băncii pentru serviciile sale, iar preţul contractului nu se rezumă numai la dobândă, ci cuprinde toate costurile contractuale percepute împrumutatului ca urmare a serviciilor prestate de către bancă.

Articolele invocate de reclamant sunt în realitate redactate într-un mod clar şi inteligibil, cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la clauzele abuzive, împrumutatul, reclamantul din prezenta cauză, neavând nevoie de cunoştinţe de specialitate pentru a înţelege întinderea obligaţiilor sale.

Pe de altă parte, pârâta a susţinut faptul că nicio lege nu prevede obligaţia comercianţilor de a le explica clienţilor săi raţiunile economice sau tehnice pentru care se stabileşte un anumit preţ, ci impun ca modul în care este prevăzut preţul să fie inteligibil, clar, uşor de înţeles şi care să nu dea naştere la interpretări, pentru ca aceştia din urma să cunoască existenţa şi întinderea obligaţiei pe care şi-o asumă.

Pârâta a precizat că astfel, b____ a fost de bună credinţă şi a precizat în contract toate elementele pe care le cunoştea la data acordării împrumutului, reclamantul acceptând faptul că elementele din care este alcătuită dobânda pot varia în funcţie de evoluţia pieţei financiare, independent de voinţa sau posibilitatea de influenţare a băncii a unor astfel de variaţii.

Tot în acest sens este de menţionat faptul că la baza stabilirii ratei dobânzii există factori obiectivi, cum ar fi indicele de referinţă ROBOR/D__, costul cu rezerva minimă obligatorie şi costurile de lichiditate, motiv pentru care dobânda curentă nu variază în mod discreţionar, în funcţie de voinţa băncii, ci în mod obiectiv de factori precum cei arătaţi anterior, care sunt în acord cu principiul bunei credinţe.

În continuare pârâta a arătat că dincolo de orice dubiu este faptul că reclamantul a acceptat ca nivel minim şi obligatoriu de pornire al dobânzii cuantumul prevăzut iniţial în contractul de credit, cunoscând totodată că există posibilitatea ca pe perioada derulării contractului dobânda de referinţă administrată să sufere modificări cauzate de factori obiectivi legaţi de evoluţia pieţei financiare, imposibil de identificat şi precizat în contract, după cum solicită reclamantul.

În acelaşi sens pârâta a precizat că toate clauzele contractuale au fost acceptate şi asumate de către reclamant, care a avut posibilitatea efectivă nu doar de a studia clauzele contractuale, ci şi de a solicita modificarea sau negocierea clauzelor propuse de bancă.

Reclamantul nu a solicitat însă negocierea dispoziţiilor contractuale şi a semnat varianta iniţială de contract propusă de bancă, fără măcar să ceară explicaţii sau lămuriri suplimentare cu privire la conţinutul acestuia, ceea ce a echivalat cu acordul sau expres cu privire la toate prevederile incluse în convenţie, inclusiv cele referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii.

Reclamantul nu a depus la dosar vreo notificare scrisă adresată băncii înainte sau după semnarea contractului, prin care să solicite modificarea sau negocierea clauzelor contractuale.

Prin urmare, pârâta a subliniat că astfel acesta nu poate susţine că nu cunoştea clauzele contractuale sau că dorea negocierea acestora, din moment ce a semnat contractul de credit şi a fost perfect de acord cu întregul conţinut al contractului şi nu a făcut niciun pas în sensul modificării clauzelor acestuia timp de 10 ani, ceea ce dovedeşte pe deplin pasivitatea în care s-a aflat faţă de angajamentele sale juridice, pe care a înţeles fie să le încalce, fie să le ignore.

Mai mult, pârâta a arătat că reclamantul nu doar că avea la îndemână negocierea directă cu b____ în tot acest timp, ci şi beneficiul de a alege la data semnării contractului de credit dintre numeroase opţiuni: pe piaţa activează un număr foarte mare de bănci, iar fiecare bancă în parte propune potenţialilor clienţi diverse tipuri de credit, din care aceştia îşi pot alege varianta cea mai avantajoasă.

Pe cale de consecinţă, pârâta a considerat că reclamantul nu poate invoca lipsa de negociere a contractului de credit, cât timp el însuşi nu a făcut niciun demers în sensul acesta, semnând varianta de contract astfel cum a fost propusă de bancă. În cererea de chemare în judecată, reclamantul se prevalează astfel de propria sa culpă atunci când afirmă că dobândă nu a fost negociată, cât timp el însuşi s-a aflat într-o permanentă pasivitate şi nu a iniţiat niciun demers în sensul negocierii clauzelor contractuale.

În acelaşi sens pârâta a învederat instanţei că se pronunţă şi jurisprudenţa, din analiza căreia se desprinde concluzia că simplul fapt că o clauză contractuală nu a fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. Prin Decizia nr. 110 din data de 21.01.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că afirmaţia că o clauză este abuzivă întrucât este prevăzută într-un contract standard pre formulat nu este suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăşi sau coroborată cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În completarea celor de mai sus, pârâta a subliniat că reclamantul nu a înţeles nici să facă dovada concretă a existenţei dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile contractuale, astfel încât instanţa să fie în măsură să aprecieze caracterul abuziv al clauzelor referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii prevăzută în contractul de credit.

Dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor dispoziţii contractuale ar determina un dezechilibru în defavoarea băncii, din moment ce duce la acordarea unui credit cu un alt preţ, în defavoarea persoanei care împrumută.

Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai în situaţia absenţei unor prestaţii echivalente ca urmare a executării obligaţiilor contractuale de către părţi.

În opinia pârâtei pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noţiunea de „dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală". Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l priveşte sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa franceza: "Simplul fapt că o clauză figurează într- un contract de adeziune nu este suficientă pentru a demonstra că ea fusese impusă printr-un abuz de putere economică".

Or, în speţă, reclamantul nu a susţinut niciodată lipsa utilităţii contractului de credit, în condiţiile în care a obţinut prin acest contract sume de bani care-i erau necesare pentru îndeplinirea unui obiectiv de finanţare de care era interesat. Reclamantul invocă dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual (care ar fi putut fi remediat pe alte căi), ci profită de prevederile acestei legi în vederea evitării consecinţelor atrase de propriile fante culpabile în faţă subscrisei - ca şi creditor al său, precum şi în vederea evitării oricărei răspunderi pentru neexecutarea contractului de credit.

Ca atare, pârâta a reliefat că în lipsa indicării unei surse reale a dezechilibrului contractual invocat, se rezumă la a arăta instanţei faptul că atât dobândă, cât şi comisioanele au fost stipulate în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, aşa cum de altfel este şi firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile în timp.

În opinia pârâtei pentru a reţine un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei obligaţii/prestaţii a băncii faţă de obligaţia reclamantului de a achita dobândă şi comisioanele aferente sumei împrumutate, ori o astfel de susţinere nu poate fi primită întrucât dobânzile şi comisioanele reprezintă contraprestaţia datorată de împrumutat pentru suma avansată de împrumutător, reprezentând aşadar însuşi preţul contractului, unul dintre elementele esenţiale ale oricărui contract de credit bancar. Eliminarea dispoziţiilor referitoare la aceste aspecte, cu atât mai mult cu cât în cazul de faţă sunt exprimate în mod clar, transparent şi inteligibil, schimbă însuşi obiectul contractului şi îl transformă într-un contract cu titlu gratuit, de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii şi de a obliga o astfel de entitate juridică să realizeze o activitate cu titlu gratuit, contrar obiectului său de activitate.

Într-o decizie recentă, Judecătoria Râmnicu V_____ a menţionat, în Sentinţa nr. 3531 din data de 21.05.2015 ca plata dobânzilor şi comisioanelor într-un contract de împrumut este de esenţa acestuia, astfel încât solicitarea reclamantului de eliminare a acestor clauze este prin ea însăşi abuzivă, în condiţiile în care în lipsa acestora (preţul contractului), acesta nu ar mai putea continua.

Pârâta a arătat că în acest sens se pronunţă şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 2450 din data de 22.06.2011 a stabilit că în aprecierea dezechilibrului semnificativ instanţele trebuie să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioadă de timp în schimbul preţului, care în cauză este format din dobândă şi comision.

Totodată pârâta a arătat că, Curtea supremă a mai reţinut în aceeaşi cauză că dispoziţiile referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil - aşa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispoziţiile art. 4 alin. (6) ale Legii nr. 193/2000 care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE.

Ultima condiţie pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a fi catalogată drept „abuzivă", respectiv reaua credinţă a băncii, nu poate fi la rândul ei reţinută; pornind de la prevederile Codului Civil, buna credinţă a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive.

În continuare pârâta a susţinut că dispoziţiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007, de natura a contura conduita consumatorului mediu, sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanţa urmează a analiza conform criteriul bunei credinţe conduita subscrisei prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

În mod tradiţional şi necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obţine un profit ca urmare a desfăşurării activităţii economice de creditare. Prin punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, b____ nu urmăreşte, şi nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ţinută atât de specificul contractului de credit, cât şi de specialitatea de folosinţă a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit.

Mai mult, de la data semnării contractului de credit, în cursul anului 2006, şi până în prezent, reclamantul nu a adresat băncii nicio cerere, prin care să solicite negocierea, anularea sau măcar explicaţii suplimentare cu privire la clauzele pe care le contestă. Cu alte cuvinte, b____ s-a achitat integral de obligaţiile sale de informare completă şi corectă a clientului său şi nu îi poate fi imputată pasivitatea sau lipsa acestuia de diligenţă.

Concluzionând, pârâta a menţionat că dispoziţiile din contract referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii sunt legale şi ca atare se impune menţinerea lor. În acest sens a menţionat şi practica actuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dobândă percepută de bancă, care prin Decizia nr. 608 din data de 23.03.3016, pronunţată într-un dosar colectiv intentat BCR de un grup de clienţi, a reţinut că este incorectă echivalarea "dobânzii de referinţă variabile" cu rata EURIBOR, iar instanţele nu pot ignora termenii contractului dintre clienţi şi bancă, interpretând greşit sau atribuind alt înţeles angajamentului contractual al părţilor. Instanţa supremă a mai reţinut şi faptul că dispoziţiile contractuale sunt clare şi exprimă voinţa reală a părţilor, care au agreat modul de calcul a dobânzii variabile şi pe cale de consecinţă nu se poate dispune eliminarea sau modificarea acestora.

Având în vedere cele expuse mai sus, pârâta a solicitat ca instanţa să constate netemeinicia solicitării de constatare ca abuzivă a clauzelor referitoare la dobânzile percepute de bancă şi, pe cale de consecinţă, să dispună respingerea acestui capăt de cerere.

(ii) Clauzele referitoare la comisioane.

Înainte de a trece la analiza concretă a dispoziţiilor contractuale referitoare la plata comisioanelor, pârâta a menţionat că toate observaţiile noastre aduse la cunoştinţa instanţei cu privire la perceperea dobânzilor rămân în continuare valabile: reclamantul solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioane, în condiţiile în care nu a adresat nicio cerere băncii cu privire la negocierea sau lămurirea înţelesului unor astfel de obligaţii contractuale. În acest sens, sunt imposibil de reţinut solicitările sale cu privire la caracterul abuziv al acestor clauze, cât timp el însuşi nu a avut nicio iniţiativă în sensul unor tratative cu b____ în sensul inserării unor alte dispoziţii referitoare la obligaţiile sale de plată. Cu alte cuvinte, reclamantul nu se poate prevala de o dispoziţie legală care reglementează clauzele abuzive ca fiind cele ce nu sunt negociate cu consumatorii, cât timp el nu a avut nicio iniţiativă în acest sens şi s-a rezumat strict la a semna varianta de contract propusă de bancă.

Mai mult, la fel ca şi în cazul modalităţii de stabilire a dobânzilor percepute, reclamantul nu a reuşit să facă dovada presupusului dezechilibrului contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceste comisioane fiind echivalentul unor servicii prestate de bancă, accesorii acordării creditului, deci nu sunt costuri suportate de debitor fără un contraserviciu acordat de bancă.

De asemenea, pârâta a considerat că reclamantul nici nu a invocat şi nici nu a făcut vreo dovadă că ar fi solicitat băncii, la încheierea contractului de credit sau ulterior acestui moment, lămuriri sau explicaţii suplimentare cu privire la înţelesul clauzelor contractuale şi că b____ a fost de rea credinţă, refuzând oferirea unor astfel de răspunsuri. Aşadar niciuna dintre condiţiile stabilite de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite de o clauză pentru a fi considerată abuzivă, nu este îndeplinită.

În plus, modalităţile şi condiţiile în care sunt percepute comisioanele sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, care nu poate da naştere la interpretări, toate sumele percepute fiind exprimate în procente şi prevăzute în graficul de rambursare.

Dincolo de aceste aspecte, care exclud ab initio orice analiză a dispoziţiilor contractuale referitoare la comisioane, înţelegem să mai aducă şi următoarele precizări:

Referitor la perceperea comisionului de administrare, pârâta a susţinut următoarele:

Comisionul de administrare cont, stipulat de OUG 50/2010 la art. 36 alin. 3 si art. 14 lit.k, prevede că acest tip de comision se percepe în cazul “unuia sau mai multor conturi care înregistrează atât operaţiuni de plată, cât şi trageri din credit, cu excepţia cazului în care deschiderea unui cont este opţională, împreună cu costurile pentru utilizarea unui mijloc de plată atât pentru operaţiuni de plată, cât şi pentru trageri din credit, orice alte costuri rezultând din contractul de credit, precum şi condiţiile în care aceste costuri pot fi modificate", astfel încât existenţa lui în cadrul contractului arată că nu se poate invoca existenţa unei clauze abuzive în acest sens.

Pârâta a arătat că aşa cum este şi firesc, costurile activităţii de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex şi care se prelungeşte pe o perioadă de timp îndelungată, cuprinde şi alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosinţă a capitalului).

Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mişcare a unui mecanism complex, care dă naştere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât şi de o ________ factori externi. Pentru a-şi asigura resursele financiare necesare, instituţiile de credit instituie o ________ comisioane menite a compensa o parte din costurile activităţii de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate.

Totodată pârâta a subliniat faptul că, comisioanele sunt recunoscute, legal, a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al preţului contractului, prevăzut atât de legislaţia internă (inclusiv de OUG 50/2010), cât şi de cea europeană, şi care cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

În ceea ce priveşte cuantumul comisioanelor, pârâta a învederat instanţei că şi acesta se stabileşte pe baza convenţiei părţilor, în funcţie de aprecierea acestora. Prin semnarea contractului de credit şi prin lipsa oricărei iniţiative din partea sa în sensul negocierii al inserării unor clauze diferite, reclamantul şi-a asumat obligaţia de a suporta şi comisioanele contractuale, în cuantumul prevăzut în contract, neexistând nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanţei să modifice cuantumul lor.

Totodată pârâta a subliniat că valabilitatea şi legalitatea clauzelor contractuale care prevăd percepere, de către bănci, a unui comision de administrare credit, precum şi caracterul justificat al acestui comision a fost în mod constant consacrat de jurisprudenţă. Astfel, ICCJ a reţinut în Decizia nr. 288/2012 următoarele: „comisionul de administrare şi de acordare a creditului nu încalcă nicio normă de ordine publică ". Aceeaşi instanţă s-a pronunţat prin Decizia nr. 2186/2014 ca acest comision de administrare nu este abuziv, ţinând conţ de scopul instituirii sale (monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat). În acelaşi sens, Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia nr. 699/A/2014 a stabilit că acest tip de comision nu are caracter abuziv şi pe cale de consecinţă nu se poate dispune anularea lui.

Referitor la perceperea comisionului de acordare a creditului pârâta a adus următoarele susţineri:

Referitor la comisionul de acordare credit stabilit prin contract, pârâta a precizat că acesta a fost perceput o singură dată de către instituţia financiar bancară, la data tragerii creditului, în conformitate cu legislaţia în vigoare la data încheierii contractului de credit, care nu limita sau interzicea instituţiei financiar bancare să solicite la plata un astfel de comision. Acest tip de comision a fost pe deplin justificat, întrucât la momentul depunerii cererii, instituţia financiar bancară angrenează atât personalul sau specializat cât şi alte resurse pentru analiza documentaţiei aferentă contractului ce urmează a fi încheiat. Mai mult decât atât, legalitatea perceperii unui astfel de comision este data OUG 50/2010 art. 36 teza I, astfel încât rugam instanţa să constate netemeinicia solicitării de constatare ca abuzivă a dispoziţiilor contractuale referitoare la comisionul de procesare.

Pe de altă parte reclamantul nu a făcut dovada dezechilibrului major provocat de perceperea comisionului de procesare, întrucât acest comision se încasează o singură dată la încheierea contractului, fapt pentru care dacă debitorul a avut îndoieli cu privire la legalitatea acestui comision, ar fi trebuit să se sesizeze încă de la momentul respectiv şi nu după atât de mulţi ani.

În acest sens pârâta a afirmat că legalitatea perceperii acestui tip de comision a fost recent statuată şi în practica judiciară. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 5253 din data de 19.03.2015 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, instanţa a respins solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv a comisionului de acordare a creditului (procesare), stabilind că acest tip de comision este perceput pentru amortizarea costurilor pe care instituţia financiar bancară le suportă prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică şi servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activităţii instituţiei financiar bancare.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi.

S-a mai arătat de către pârâtă că instanţa a reţinut că, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţii, există şi o ______________ de obligaţii pe care instituţia financiar bancară le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie, instituţia financiar bancară este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o altă instituţie financiar bancară mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

În opinia pârâtei, ţinând cont de toate aceste aspecte, la care se adaugă şi faptul că prevederea inserată în contract cu privire la modalitatea de calcul şi plata a acestui tip de comision este redactată de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare, se ajunge uşor la concluzia că dispoziţiile contractuale referitoare la comisionul de acordare a creditului nu sunt abuzive.

Toate clauzele contractuale au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000: „O clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

În aprecierea îndeplinirii acestei condiţii, pârâta a arătat că instanţa trebuie să ia în considerare existenţa unui minim de diligenţă din partea consumatorului, atât pentru a înţelege dispoziţiile contractuale pe care intenţionează să şi le asume, cât şi pentru a încerca influenţarea acestora.

În acest sens pârâta a arătat că doctrina a trasat limitele obligaţiei pozitive de transparenţă şi a obligaţiei negative de a nu prevedea clauze abuzive, astfel: „Un potenţial client al băncii, depunând diligenţele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condiţiile generale de bancă, va lua cunoştinţă de conţinutul lor, şi eventual va solicita băncii informaţiile suplimentare, explicaţiile şi clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască şi să înţeleagă regulile ce vor guverna noul contract Obligaţia (i.e. de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informaţiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziţia clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afişare la s_____ băncii, postare pe web, etc.).

Instituţiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opţiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul.

De asemenea pârâta a considerat că astfel, băncile pot încheia: contracte de credit pentru nevoi personale sau contracte de credit imobiliar, contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixă pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobândă se calculează în raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte de credit în care dobândă se stabileşte în funcţie de dobândă proprie de referinţă a instituţiei de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010.

Contractele de Credit încheiate cu clienţii sunt circumstanţiate în funcţie exclusiv de alegerile acestora, b____ neputând face altceva decât să prezinte clienţilor săi opţiunile existente. Instituţiile de credit nu se pot substitui voinţei cocontractanţilor lor şi nu pot iniţia negocieri în vederea obţinerii de către aceştia a unor condiţii de creditare mai bune, întotdeauna părţile la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voinţa fiecăreia dintre părţi să îşi apere cât mai bine aceste interese şi să negocieze un preţ în favoarea sa.

Or, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia preţul contractului, lucru care de altfel s-a şi întâmplat, având în vedere prevederile contractului semnat. Pe de altă parte, b____ nu avea nici posibilitatea şi nici interesul de a forţa clienţii să ___________________ părţi într-un contract cu care aceştia nu erau de acord.

Contestarea valabilităţii contractelor la 12 ani de la semnarea lor reprezintă dovadă clară a faptului că persoana împrumutată a înţeles clauzele contractuale, a fost de acord cu nivelul iniţial al dobânzii şi comisioanelor. În caz contrar, aceasta ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui alt nivel al costurilor, sau ar fi putut contesta valabilitatea contractului în termenul general de prescripţie de 3 ani.

În aprecierea pârâtei faptul că în general contractele de credit conţin şi clauze standard, pre formulate, nu duce la concluzia că indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este şi ipoteza că în astfel de situaţii consumatorul nu poate influenţa clauzele respective. Condiţiile speciale ale convenţiilor de creditare cuprind tocmai acele clauze care pot face obiectul negocierii dintre părţi şi care urmează a fi redactate exclusiv prin raportare la rezultatul negocierilor purtate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nimic nu opreşte consumatorul să iniţieze negocieri cu ofertantul, care poate fi dispus la adaptarea condiţiilor în funcţie de cerinţele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurenţei cu ceilalţi operatori de pe piaţă.

Pârâta a invocat faptul că oricând clienţii nemulţumiţi ai unei bănci pot apela la o refinanţare a creditului din partea unei societăţi concurente. În materia contractelor de credit, simpla existenţă a unei pieţe concurenţiale bancare, şi implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit şi absolut existenţa negocierii cu privire la clauzele referitoare la preţul contractului de credit. Această prezumţie este cu atât mai puternică cu cât creste gradul de pregătire intelectuală şi experienţa bancară şi de afaceri a consumatorului.

Prin urmare, în opinia pârâtei chiar dacă ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preţ nu au fost negociate, totuşi, nici Directiva CEE 93/13 şi nici legea internă nu înlătură obligaţia consumatorului de a da dovadă de o minimă diligenţă în momentul semnării contractului, întrucât protecţia oferită nu poate fi absolută, iar convenirea preţului presupune şi o apreciere subiectivă, în funcţie de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

În plus, astfel cum rezultă din prevederile contractului de credit, clauzele referitoare la dobândă şi comisioane au fost clar exprimate, persoana împrumutată având la dispoziţie toate elementele necesare pentru a-şi contura un consimţământ valabil şi informat.

Soluţiile practice ale Curţii de Casaţie din Franţa au dat naştere la afirmaţii conform cărora: „transparenţa de cristal" nu trebuie să se transforme într-o „ transparenţă de şicană.

Comerciantul, deşi obligat să ofere protecţie consumatorilor, nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunităţii contractării şi chiar a negocierii. Libertatea de voinţă în asumarea de obligaţii implică şi responsabilitatea alegerii.

O eventuală lipsa de înţelegere/negociere a clauzelor referitoare la preţ, în ciuda existenţei unei astfel de posibilităţi, nu este imputabilă subscrisei, ci chiar reclamantului.

Pentru aceste motive pârâta a considerat că în speţă se impune respingerea acţiunii inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Referitor la susţinerea tezei privind faptul că, clauzele nu sunt contrare bunei-credinţe, pârâta a adus următoarele argumente:

Pornind de la prevederile Codului Civil, pârâta a susţinut faptul că buna credinţă a fost conturată în doctrina ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive.

Dispoziţiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007, de natură a contura conduita consumatorului mediu, sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanţa urmează a analiza conform criteriul bunei credinţe conduita subscrisei prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

În mod tradiţional şi necontestat, pentru B____, cauza unui contract de credit este aceea de a obţine un profit ca urmare a desfăşurării activităţii economice de creditare. Prin punerea la dispoziţia împrumutatei a unor sume de bani, b____ nu urmăreşte, şi nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ţinută atât de specificul contractului de credit, cât şi de specialitatea de folosinţă a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit.

În ce priveşte capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată, pârâta a arătat următoarele:

În mod ideal, cheltuielile de judecată din procesul civil ar trebui să reprezinte dovada elocventă a faptului că dreptul este arta binelui şi a echităţii-jus est ars boni etaequi. Prin simplul fapt al confirmării argumentelor sale, partea ce a câştigat procesul primeşte nu numai realizarea dreptului său, ci si rambursarea cheltuielilor efectuate în acest scop, care vor reveni, spre viitoare „îndreptare", în sarcina părţii ce a căzut în pretenţii.

Pârâta a subliniat că în practică, însă, nu de puţine ori interpretarea şi aplicarea normelor referitoare la cheltuielile de judecată, în general, şi onorariile avocaţiale, în special, comportă nuanţe diferite. Astfel, dacă dispoziţiile reglementarii anterioare presupuneau, prin formularea lapidară şi desuetă, interpretări tot mai abstracte, Noul Cod de procedură civilă aduce binemeritate completări şi lămuriri ce au menirea de a clarifica un subiect controversat.

Potrivit art. 451NCPC, cu denumirea marginală „Cuantumul cheltuielilor de judecată":

(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

(2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsură luată de instanţa nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său".

Aşadar, pârâta a menţionat că potrivit textului invocat, în vigoare la acest moment, în procesele civile, instanţele pot diminua cheltuielile de judecată constând în onorarii avocaţiale, în mod justificat, atunci când onorariile respective sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

De asemenea, pârâta a menţionat faptul că se arată expres faptul că măsură luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său. Această precizare este în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care stipulează astfel: „Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului" şi că „Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său", dar şi cu art. 127 alin. (1) şi 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora, „Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său", respectiv, „Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale prezentului statut".

Art. 451 alin. 2 NCPC prevede că onorariile avocaţiale pot fi micşorate de instanţa „chiar şi din oficiu". Simpla utilizare a acestei sintagme instituie regula implicită a posibilităţii de a reduce onorariile avocaţiale la cererea părţii adverse, accentuarea „chiar şi din oficiu" subliniind că, în virtutea rolului activ, judecătorul poate să suplinească absenţa acestei cereri atunci când observă lipsa de proporţionalitate dintre „circumstanţele cauzei" şi cuantumul sumei achitate cu titlu de onorariu avocaţial.

În rigoarea acestor argumente, pârâta a considerat că părţii ce a căzut în pretenţii i se recunoaşte dreptul de a solicita aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 NCPC chiar de către instanţa ce urmează a soluţiona pricina. Aceasta presupune însă, că o condiţie sine qua non, posibilitatea părţii ce (încă nu) a căzut în pretenţii de a cunoaşte cuantumul onorariului avocaţial achitat şi solicitat spre recuperare de partea adversă. Încunoştinţarea poate fi realizată în două circumstanţe, ambele dependente de strategia apărătorului părţii adverse.

Primo, acesta poate depune la dosarul cauzei dovada onorariului încasat înainte de închiderea dezbaterilor şi în timp util pentru ca partea cealaltă să studieze înscrisurile şi să aprecieze asupra proporţionalităţii onorariului avocaţial faţă de circumstanţele cauzei. In atare ipoteză, fie se va solicita reducerea sumei conform dispoziţiilor art. 451 alin. 2 NCPC (în ipoteza căderii în pretenţii), fie nu va fi formulată nicio cerere în acest sens.

Secundo, dovada onorariului avocaţial poate fi depusă chiar înainte de închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei - ipoteză frecvent întâlnită în practică şi permisă prin dispoziţiile art. 452NCPC. Pentru a respecta însă dreptul părţii adverse de a aprecia asupra oportunităţii formulării unei cereri de reducere a onorariului avocaţial, apreciem că se impune ca instanţa să permită consultarea înscrisurilor chiar înainte de a rămâne în pronunţare cu privire la fondul cauzei - fiind vorba de chitanţe/ordine de plată, este suficientă consultarea cuantumului sumei, fără efecte dilatorii asupra cauzei. Din nou, odată încunoştinţată, partea poate să solicite reducerea cuantumului (în ipoteza căderii sale în pretenţii) sau poate să nu formuleze o cerere în acest sens.

Rezultă însă, în opinia pârâtei din interpretarea art. 451 alin. 2 NCPC, că instanţa poate să exercite ea însăşi dreptul părţii ce nu a solicitat reducerea onorariului avocaţial şi să procedeze, din oficiu, la micşorarea acestuia. Această ipoteza aduce cu sine şi o excepţie de la principiul contradictorialităţii consacrat prin dispoziţiile art. 14 alin. 5 şi 6 NCPC, potrivit cărora „instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt şi de drept invocate", iar „instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de proba care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Astfel fiind, pârâta a apreciat că dacă una dintre părţi solicită aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. 2 NCPC în sensul reducerii onorariului avocaţial în ipoteza în care va pierde procesul, dispoziţiile anterioare sunt pe deplin aplicabile, instanţa fiind obligată să pună în discuţia părţilor această cerere.

Dacă însă, până la închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei, niciuna dintre părţi nu formulează o atare cerere, instanţa, în temeiul aceluiaşi art. 451 alin. 2 NCPC poate, „chiar şi din oficiu", să aprecieze disproporţionalitatea cuantumului onorariului avocaţial faţă de criteriile legale enunţate în normă şi, pe cale de consecinţă, să procedeze la reducerea acestuia fără a iniţia o dezbatere contradictorie.

Deşi acest mecanism procesual nu reprezintă o noutate faţă de reglementarea anterioară, structura normelor evocate şi suprimarea referirii la tabloul onorariilor minimale conduc către o limpezire a textului şi, astfel cum a precizat deja, la tranşarea unor dezbateri purtate pe marginea art. 274 alin. 3 C__ 1865.

În acest sens, pârâta a arătat că susţinerile sale sunt întărite de decizia Judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie care au apreciat (în cuprinsul Deciziei nr. 1378 din 23 aprilie 2010 pronunţată în recurs de Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect recursul împotriva neacordării cheltuielilor de judecată) că, onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume.

Acest raţionament se justifică în aprecierea pârâtei şi prin faptul că instanţa va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăţilor, iar hotărârea instanţei reprezintă înscris justificativ şi poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli. În ceea ce priveşte natura juridică de titlu executoriu a contractului de asistenţă juridică, acesta vizează raporturile dintre avocat şi clientul său, onorariul putând fi recuperat prin intermediul executării silite de la client, neavând relevanţă asupra situaţiei celor două părţi din proces. În speţă, justificarea onorariului avocatului a fost făcută iniţial cu o xerocopie a facturii fiscale, iar ulterior cu factura fiscală. Faptul că în faţa instanţei de recurs a fost depusă şi copia ordinului de plată care atestă plata cheltuielilor de judecată, nu poate conduce la schimbarea soluţiei de neacordare a cheltuielilor de judecată, întrucât art. 305C. proc. civ. consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, cu excepţia înscrisurilor emanate de la părţile din proces, care ar fi putut avea înrâurire asupra soluţiei, dacă ar fi fost folosite de instanţa a cărei hotărâre s-a atacat. Însă, în situaţia de faţă, înscrisul nou nu a fost depus la dosarul cauzei din culpa apărătorului recurentei, care avea obligaţia de a îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, conform regulilor procedurale şi în termenele legale.

Tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât şi faptul că, în conformitate cu jurisprudenţa naţională, cât şi cu jurisprudenţa CEDO, dispoziţiile art. 274C. proc. civ. (art. 453NCPC) sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, impunându-se însă şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, precum şi faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsură în care sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil. (Decizia nr. 1223 din 27 martie 2014 pronunţată în recurs de Secţia ll-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pretenţii).

Pe cale de consecinţă, pârâta a solicitat instanţei de judecată că, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, să aibă în vedere, cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, activitatea efectiv desfăşurată de către reprezentantul convenţional al reclamantului şi înscrisurile doveditoare depuse în cauză, urmând a proceda la cenzurarea sau înlăturarea acestora, dacă situaţia concretă va impune acest lucru.

Având în vedere toate aceste considerente, pârâta a solicitat instanţei să dispună respingerea cererii de chemare în judecată în baza excepţiilor invocate mai sus, sau, dacă se va proceda la judecarea fondului, să dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pârâta a mai solicitat de asemenea instanţei de judecată, comunicarea tuturor actelor de procedură : citaţii, adrese, încheieri, hotărâre şi prin email la următoarele adrese: xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx, precum şi prin fax la nr. xxxxxxxxxx, în temeiul dispoziţiilor art. 154 alin. 6 NCPC "Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. In vederea confirmării, instanţa, o dată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătură persoanei însărcinate cu primirea corespondentei şi va fi expediat instanţei prin telefax, poşta electronică sau prin alte mijloace.", în vederea facilitării procedurii citării şi pentru a răspunde în timp util solicitărilor instanţei sau pentru a avea posibilitatea formulării oricărei cereri.

În completare, pârâta a menţionat faptul că în conformitate cu prevederile art. 154 alin. 8 NCPC „În scopul obţinerii datelor şi informaţiilor necesare realizării procedurii de comunicare a citaţiilor, a altor acte de procedură, precum şi îndeplinirii oricărei atribuţii proprii activităţii de judecată, instanţele au drept de acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deţinute de autorităţi şi instituţii publice. Acestea au obligaţia de a lua măsurile necesare în vederea asigurării accesului direct al instanţelor la bazele de date electronice şi sistemele de informare deţinute."

În drept, a invocat dispoziţiile art. 205NCPC, precum şi orice alte dispoziţii legale menţionate în cadrul întâmpinării.

La data de 26.06.2019, numita E__ N__ E_____ F______ II BV , a formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie (f.83-85), în favoarea pârâtei B____ T___________ SA (fostă Bancpost SA), prin care a solicitat instanţei să dispună admiterea în principiu a cererii de intervenţie voluntară accesorie formulată de subscrisa, în favoarea pârâtei B____ T___________ SA (fostă Bancpost SA), pentru următoarele considerente:

În fapt, creanţa deţinută de B____ T___________ SA (fostă Bancpost SA) împotriva debitorului reclamant S_________ S________ a făcut obiectul unui contract de cesiune de creanţă încheiat între cedenta Bancpost SA şi cesionara E__ N__ E_____ F______ II B.V, ulterior, creanţa a fost cesionată către P______________ S___.

Relativ la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie voluntară accesorie în favoarea Bancpost S.A., potenţialul intervenient a solicitat instanţei să aibă în vedere că potrivit art. 61 alin (1) NCPC, „Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare."

Potenţialul intervenient a susţinut că astfel rezultă, că pentru a interveni în proces, terţul intervenient trebuie să justifice un interes în sensul disp. art. 33NCPC. în ceea ce priveşte interesul Subscrisei de a interveni în cauza dedusă judecăţii, trebuie avut în vedere că reclamantul a învestit instanţa cu capete de cerere privind constatarea ca abuzive a unor clauze prevăzute în contractul de credit, iar în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de cesiune între Bancpost SA şi E__ N__ E_____ F______ II B.V. şi data încheierii contractului de cesiune intervenit între E__ N__ E_____ F______ II B.V. şi creditoarea cesionară P______________ SPARL sumele de bani cu titlu de dobânzi şi comisioane au fost percepute de subscrisa E__ N__ E_____ F______ II B.V.

De asemenea potenţialul intervenient a susţinut faptul că, de vreme o parte din sumele de bani cu titlu de credit şi accesorii percepute debitorului şi care fac obiectul unei posibile restituirii au fost încasate în momentul în care creanţa s-a aflat în patrimoniul subscrisei, intimata B____ T___________ (fostă Bancpost SA) are temei legal şi contractual să se îndrepte împotriva noastră pentru recuperarea acestora.

Potrivit art. VIII din contractul de vânzare - cumpărare active între Bancpost şi subscrisa, în cazul în care vânzătorul este obligat printr-o decizie definitivă şi irevocabilă a unei instanţe jurisdicţionale competente să restituie împrumutatului o sumă plătită fără a fi fost datorată în baza unui Contract relevant, cumpărătorul va rambursa vânzătorului suma de restituit, cu condiţia ca aceasta să fi fost totuşi primită anterior de cumpărător în baza unui certificat de vânzare".

În continuare potenţialul intervenient a precizat că prin urmare, inclusiv clauza mai sus indicată conturează interesul său de a interveni în cauza dedusă judecăţii, din moment ce în final, dacă se vor constata ca abuzive clauzele contractuale contestate cu consecinţa restituirii sumelor de bani percepute cu acest titlu, aceasta va fi imputată, în mod indirect potenţialului intervenient.

Or, potenţialul intervenient a afirmat că, de vreme ce instanţa a fost învestită să analizeze în prezenta cauză vizează şi constatarea ca abuzive a clauzelor contractuale privind accesoriile, iar în perioada când creanţa s-a aflat în patrimoniul subscrisei aceste accesorii au fost încasate de către subscrisa E__ N__ E_____ F______ II B.V , iar hotărârea pronunţată sub acest aspect urmează să dobândească putere de lucru judecat cu posibilitatea de a-i fi opusă ulterior în cadrul unei acţiuni demarată de pârâta B____ T___________ SA (fostă Bancpost SA).

Potenţialul intervenient a subliniat că efectele acestei judecăţi se vor răsfrânge asupra raportului juridic dintre acesta şi pârâta B____ T___________ SA (fostă Bancpost SA), stabilind întinderea obligaţiei sale faţă de aceasta.

Ca urmare potenţialul intervenient a solicitat ca instanţa să constate că justifică un interes pentru a interveni în prezenta cauză, sens în care se impune admiterea în principiu a cererii de intervenţie voluntară accesorie, fiind îndeplinite toate condiţiile impuse de lege.

Potrivit art. 63 alin. (2) NCPC, intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac, raţiunea nelimitării intervalului de timp în care poate fi depusă aceasta având drept cauză natura sa juridică de simplă apărare.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 63NCPC, celelalte dispoziţii menţionate în cuprinsul prezentei cereri.

În dovedire a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin încheierea din data de 26.06.2019, instanţa a respins excepţia netimbrării invocată de pârâta B____ T___________ .

La data de 26.09.2019, pârâta B____ T___________ a formulat cerere (f.116) prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive , a solicitat introducerea în cauză a E__ N__ E_____ F______ II B.V şi admiterea acestei excepţii.

Prin încheierea din data de 02.10.2019, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B____ T___________.

Prin încheierea din data de 27.11.2019, instanţa a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de către E__ N__ E_____ F______ II B.V în favoarea pârâtei B____ T___________.

Sub aspectul probatoriului, instanţa a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probatoriu administrat în cauză instanţa reţine următoarele:

La data de 23.02.2007 s-a încheiat între reclamant şi b____ B___ Post SA, sucursala Câmpina, un contractul de credit nr. 301CISxxxxxxxxxx pentru suma de 14.500 lei pe o perioadă de 120 luni.

Clauza 4.1 prevede că Creditul se acordă cu o dobândă de 9,95 la sută pe an variabilă în filmele 90 de zile de la data acordării creditului. La încetarea acestei perioade se va aplica dobândă variabilă pentru credite de nevoi personale în RON în vigoare în acel moment.

Clientul se obligă să plătească următoarele comisioane comisionul de acordare credit de 2,50 la sută din valoarea creditului şi comision de administrare lunară a creditului de 0,30 la sută a plecat la valoarea soldului creditului formula de calcul a dobânzii este produsul dintre soldul creditului rata dobânzii procentuale şi numărul de zile scurs de la data la care a fost datorată dată anterioară împărţit la 360 zile .

- clauza 4.2 prevede Nerambursarea la termenul stabilit în contract a creditului angajat, atrage după sine plata de către împrumutat de dobânzi majorate cu cinci puncte procentuale pe an faţă de dobândă prevăzută la punctul 4.1

- clauza 4.3 prevede Pe parcursul derulării contractului b____ îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile comisioanele şi taxele bancare. Înştiinţarea împrumutatului privind modificarea dobânzii comisioanelor şi taxelor bancare se face de către bancă prin afişare la s_____ unităţii şi prin notificare scrisă .În cazul modificării dobânzilor se modifică şi graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadenţă a creditului de la data modificării dobânzii comisioanelor şi taxelor bancare se consideră acceptare tacită. În situaţia neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii comisioanelor şi taxelor bancare b____ are dreptul să declare creditul scadent şi să treacă la recuperarea creditului şi a dobânzii aferente.

- clauza 4.6 prevede Dobânda anuală efectivă D__ ,calculată conform prevederilor legii 289 /2004, reprezentând costul total al creditului este de 20,66%.

Reclamanta reclamă caracterul abuziv al comisionului de acordare a creditului precum şi a comisionului de acordarea lunară precum şi al faptului că b____ şi-a rezervat dreptul unilateral de a modifica dobânzile, comisioanele şi taxele bancare fără a specifica funcţie de ce criteriu variază precum si al dobânzii penalizatoare .

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor conform art. 1 alin. 3 din acelaşi act normativ stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art.4 din lege o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: 1. clauza contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; 2. clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. clauza să încalce exigenţele bunei credinţe.

Referitor la prima condiţie, instanţa reţine că reclamanta se circumscrie noţiunii de consumator în accepţiunea art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000, respectiv „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care _____________________________ legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, deoarece reclamanta este persoană fizică şi a încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

Alineatul 2 al art. 4 din legea nr. 193/2000 defineşte noţiunea de clauză care nu a fost direct negociată, în sensul ca aceasta este inserată în contract, fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 3 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE) instituie o prezumţie relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauză este vorba despre un contract de credit ale cărui clauze sunt standard preformulate. În aceste condiţii, în favoarea reclamantei operează prezumţia relativă de lipsă a negocierii prevăzută de art. 4.3 din Legea nr. 193/2000, prezumţie ce poate fi înlăturată de pârâtă prin proba contrară. Împrejurarea că ar fi existat posibilitatea pentru consumator să ceară informaţii sau să se informeze singur ori să facă o contraofertă nu echivalează cu o negociere directă atât timp cât nu s-a făcut dovada că această contraofertă ar fi putut conduce efectiv la modificarea clauzelor în discuţie. Totodată, faptul că un consumator a ales dintre mai multe tipuri de credite pe cel care corespundea cel mai bine nevoilor sale nu reprezintă o dovadă a negocierii în concret a clauzelor în discuţie. Nici împrejurarea că reclamanta a semnat contractul de credit nu poate conduce la concluzia, fără alte probe, că s-a realizat o negociere a clauzelor în discuţie.

Cea de-a doua cerinţă esenţială ce trebuie constatată se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, prin aceasta înţelegându-se că unul din contractanţi dobândeşte un avantaj nejustificat faţă de situaţia celeilalte părţi.

Cea de-a treia condiţie se referă la caracterul contrar bunei credinţe al clauzei; cu alte cuvinte, aceasta cerinţă vizează comportamentul neloaial al co-contractantului.

Totodată, de esenţa raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor, respectiv faptul că o parte se obligă să dea, să facă sau să se abţină de la ceva ştiind că şi cealaltă parte va efectua o contraprestaţie. Dacă unei părţi îi incumbă numai obligaţii fără a beneficia în schimb şi de drepturi, se rupe echilibrul care trebuie să domine raporturile juridice, iar părţile nu se mai află pe poziţii de egalitate, ci de subordonare, de putere, ceea ce este inechitabil, mai ales în situaţia în care unul din contractanţi este persoană juridică, iar cealaltă persoană fizică. În ipoteza în care o clauză apare inechitabilă si imorală, trebuie analizat dacă se oferă o explicaţie rezonabilă de către comerciant, în concordanţă cu prevederile contractuale pentru a justifica respectiva clauză.

De asemenea, pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toate împrejurările care au determinat încheierea contractului, precum si de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde, indiferent de obiectului principal al contractului, de raportul preţ-calitate, de produsele si serviciile oferite în schimb.

Referitor la comisionul de acordare a creditului şi la cel de administrare, instanţa reţine că aceste clauze nu sunt excluse din domeniul de aplicarea a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive în contractele de credit nebancar. Potrivit art. 2 lit. d din Legea nr. 289/2004 (act normativ în prezent abrogat, dar aplicabil speţei faţă de anterioritatea datei încheierii convenţiei de credit raportat la data intrării în vigoare a actului normativ abrogator), costul total al creditului la consumator este definit ca fiind toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, iar conform art. 2 lit. e din Legea nr. 289/2004, dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D__ este definită ca fiind costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat şi calculat în conformitate cu art. 4. Totodată, potrivit art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010, costul total al creditului pentru consumatori este definit ca fiind - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale, iar conform art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D__ este definită ca fiind costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului, inclusiv costurile prevăzute la art. 73, după caz Nu în ultimul rând, conform art. 73 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 50/2010, în scopul calculării dobânzii anuale efective se determină costul total al creditului pentru consumator. Sunt incluse în costul total al creditului pentru consumator: costurile administrării unui cont care înregistrează atât operaţiunile de plată, cât şi tragerile; costurile de utilizare a unui mijloc de plată atât pentru operaţiunile de plată, cât şi pentru trageri; alte costuri privind operaţiunile de plată.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art 4.1 privind dobânda variabilă ulterioară primelor 90 de zile din contractul de credit şi art 4.3 se reţin următoarele:

Motivarea în fapt a reclamantei vizează faptul se prevede că b____ poate modifica dobânda la o valoare nedeterminată şi nedeterminabilă lăsată la libera sa apreciere fără a preciza repere concrete sau caracterul ulterior al dobânzii contractuale.

Instanţa reţine că potrivit art. 1 lit. a prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract. Prevederile contractuale invocate sunt neclare, fiind formulate la modul general, nefiind raportate la indicatori precişi şi individualizaţi, ceea ce dă posibilitatea pârâtei să modifice discreţionar una dintre clauzele esenţiale ale contractului de credit, şi anume clauza referitoare la dobândă.

Aşa cum s-a reţinut anterior de către instanţă prezentul contract are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate.

Cu privire la clauza referitoare la modificarea dobânzii, art 4.1 sintagma "se va aplica dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în RON în vigoare în acel moment" precum şi la disp art 4.3 din contract reţine că modul de redactare al clauzelor analizate, precum şi împrejurarea că ele sunt redactate în favoarea băncii, care stabileşte rata dobânzii aplicabile probează dezechilibrul semnificativ creat de respectivele clauze între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei atacate. Instanţa constată nerespectarea principiului bunei-credinţe din perspectiva poziţiilor de negociere ale părţilor, cu privire la prevederea contractuală care stabileşte dreptul băncii la revizuirea ratei dobânzii în condiţii insuficient determinate în contract, revizuire care nu îi este permisă şi consumatorului, în aceleaşi condiţii. Întrucât prevederile art. 4.3 şi ale art 4.1 sintagma "se va aplica dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în RON în vigoare în acel moment" din contract nu conţin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care b____ este îndreptăţită să procedeze modificarea ratei dobânzii sau altor elemente ale contractului precum comisioanele sau taxele, , fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înştiinţat despre modificarea operată , instanţa constată caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art 4.1 din contractul de credit în ceea ce priveşte sintagma sintagma "se va aplica dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în RON în vigoare în acel moment" şi ale art 4.3.

În speţă, comisionul de acordare şi de administrare sunt parte din totalul costului creditului, alături de dobânda şi celelalte comisioane şi se exprimă procentual la nivelul unui an prin formula dobânzii anuale efective. Comisioanele de administrare şi de acordare sunt determinate matematic în expresie procentuală (0,30% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar, respectiv 2,50% din valoarea creditului), astfel încât oricine poate stabili cuantumul acestor comisioane pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioadă de executare a contractului. Aşa cum s-a arătat mai sus, însuşi legiuitorul a prevăzut legalitatea unui comision de administrare, care să acopere costurile administrării contului prin care se derulează plăţile creditului acordat, conform art. 73 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 50/2010.

Aşadar, clauzele contractuale privind comisionul de administrare şi de acordare sunt exprimate din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Important este ca nivelul cuantumului taxelor şi comisioanelor stabilite de părţi să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilităţii arbitrare a băncii de a-l modifica prin înfrângerea 7 voinţei consumatorului, fiind mai puţin important dacă în speţă consumatorul a avut reprezentarea exactă a raţiunilor juridice şi/sau economice pentru care acestea au fost reglementate, de regulă consumatorul nefiind interesat de aceste aspecte tocmai în virtutea faptului că serviciile sau produsele pe care le contractează nu sunt destinate exercitării profesiei într-un mod organizat, ci consumului personal.

În privinţa cuantumului concret al comisionului de administrare, în speţă 0,30 % /lunar, acesta nu poate apărea în ochii unui observator obiectiv ca fiind extrem de oneros, având în vedere data la care a fost contractat iniţial împrumutul, anul 2007, când costul general al creditului bancar şi nebancar era mai ridicat decât în prezent, tendinţa generală a Băncii Naţionale a României fiind de la începutul anilor 2000 în sensul scăderii dobânzii de referinţă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu pare a fi exagerat nici în ce îl priveşte pe reclamant, din moment ce aceasta nu a uzat de prevederile art. 4.3 din contract îi confereau dreptul de a denunţa unilateral contractul prin rambursarea anticipată a creditului.

Referitor la art 4.2 din contract privind dobânda penalizatoare instanţa reţine că modul de calcul al acesteia este clar exprimat , în mod evident dobanda penalizatoare presupune ca, în condiţiile expres stipulat la art 4.2, să se adauge încă 5 procente la dobanda menţionată la art 4.1 din contract. Această dobândă penalizatoare este aplicabilă în condiţiile prevăzute la 4..2, în cazul în care împrumutatul nu îşi achită obligaţia de plată la scadenţă, reprezentând practic daune-interese pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a ratelor creditului. Dobânda urmează o cotaţie majorată doar în cazul întârzierii la plată a ratelor şi înregistrării restanţelor de către împrumutat, astfel încât nu se poate invoca propria culpă a acestuia în susţinerea caracterului abuziv al consecinţelor propriilor fapte, atâta timp cât aceasta apare ca o sancţiune a propriei conduite. Obligaţiile trebuie asumate cu bună credinţă, astfel încât instanţa apreciază că depinde exclusiv de reclamanţi menţinerea ratei la o anumită cotă, prin achitarea cu bună credinţă a ratelor la termenele stabilite.

Privitor la art 4.6 cel care se referă la D__ instanţa reţine că modul de calcul al acesteia este clar exprimat , procentual, 20,66%, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Susţinerea referitoare la cuantumul concret al acesteia care potrivit reclamantului se datorează costurilor ascunse respectiv ale comisioanelor nu poate fi reţinută de instanţă, clauzele referitoare la comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare au fost analizate anterior cu consecinţa reţinerii faotului că aceste comisioane nu sunt abuzive.

Având în vedere constatarea nulităţii absolute ale art 4.1 în ceea ce priveşte sitagma "se va aplica dobânda variabilă pentru credite de nevoi personale în RON în vigoare în acel moment" şi în art. 4.3 din contractul de credit, va respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtelor să înlăture din contract clauzele contractuale abuzive anterior menţionate întrucât nulitatea absolută a acestora împiedică pârâtele să mai uzeze de aceste clauze.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtelor să înlăture din contract celelalte prevederi contractuale pretinse drept abuzive instanţa va respinge această solicitare având în vedere faptul că nu a constata caracterul abuziv al acestora.

Solicitarea de obligare a pârâtelor la recalcularea debitului rămas de achitat va fi respinsă de instanţă întrucât consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzelor anterior menţionate este aceea că revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă atât sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât şi sub aspectul momentului de la care această modificare operează, iar în lipsa unui astfel de acord nu pot fi obligate paratele la recalcularea debitului rămas de achitat.

Pentru considerentele mai sus expuse instanţa va admite în parte acţiunea formulată aşa cum s-a arătat anterior, urmând să respingă în rest ca neîntemeiată acţiunea formulată.

Având în vedere prevederile art 67 C.pr.civ şi faptul că soluţia pronunţată asupra cererii principale condiţionează soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de intervenţie voluntară accesorie, instanţa va admite în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu E__ N__ E_____ F______ II BV în favoarea pârâtei B____ T___________ SA.

Va lua act că reclamantul va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare