Constatarea dării in plată

Deliberând asupra acţiunii civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de  sub nr. reclamanta AA a solicitat în contradictoriu cu pârâta BB, constatarea stingerii obligaţiilor asumate prin Contractul de credit nr. din data de , modificat prin actul adiţional nr. 1 din data de  , Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de notar public şi Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de notar public , prin efectul dispoziţiilor legale în vigoare şi ca urmare a adjudecării imobilului ce a făcut obiectul garanţiei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din noul Cod de procedură civilă.

În motivare reclamanta a arătat că, între aceasta şi BCR SA s-a încheiat Contractul de credit nr. din data de , modificat prin actul adiţional nr. din data de , Contractul de ipoteca autentificat sub nr. din data de şi Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de ,  contract ce a fost garantat cu imobilul apartament situat în compus din două camere şi dependinţe, în suprafaţă de 39,14 mp. şi balcon în suprafaţă de 1,47 mp, împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 11,76 mp, indiviz din întreg terenul în suprafaţă  de 215 mp, atribuit în proprietate, precum şi cota indiviză de 4,76% din părţile şi dependinţele comune ale imobilului, având nr. cadastral , intabulat în CF nr. a localităţii , aşa cum este arătat în contractul de credit.

Având în vedere că prin dosarul execuţional s-a înstrăinat la licitaţie publică bunul imobil, consideră că sunt incidente dispoziţiile legale din Legea 77/ 2016, cu privire la radierea datoriei reziduale.

Astfel, la data de 23 noiembrie a fost depusă la sediul pârâtei notificare de dare în plată nr. , prin SCPA , în vederea constatării stingerii datoriilor izvorâte din Contractul de credit sus-menţionat, având în vedere valorificarea la licitaţie publică a imobilului adus în garanţie. Mentionează că a primit răspuns din partea pârâtei în sensul refuzului notificării de dare în plată, cât şi formulării contestaţiei astfel cum prevăd dispoziţiile legale, fiind astfel nevoiţi să introducă prezenta cerere.

A formulat prezenta cerere de chemare în judecată, motivată în drept în baza Legii 77/2016, art. 8 avându-se în vedere, în special, dispoziţiile alin.5 ale acestui articol ”dreptul de a cere instantei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continua contra debitorului”.

De asemenea, în raport de acelaşi text legal, orice obligaţie ce derivă din contractul de credit, este suspendată de drept.

În ceea ce priveşte condiţia legală regasită la art. 4 alin 1 litera a) din Legea nr. 77/2016 şi anume că atât creditorul cât şi consumațorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială, în legatură cu faptul că împrumutatul a acţionat în scopuri din afara activităţii sale comerciale, consideră ca reiese fără putere de tăgadă acest aspect, întrucât debitoarea a contractat ca persoană fizica, fiind identificata cu CNP.

Potrivi Contractului de credit, suma împrumutată este în valoare de 41.000 EUR aceasta fiind sub pragul de 250.000 EUR, așadar această condiție prevăzută de lege este îndeplinită în cazul de față.

Cu privire la condiţia regăsită la art. 4 alin 1 litera c) din legea 77/2016 a învederat că, în speţă creditul contractat a fost garantat cu ipoteca asupra imobilului - apartament  compus din două camere şi dependinţe, în suprafaţă de 39,14 mp şi balcon în suprafaţă de 1,47 mp, împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 11,76 mp, indiviz din întreg terenul în suprafaţă de 215 mp, atribuit în proprietate, precum şi cota indiviză de 4,76% din părtile şi dependinţele comune ale imobilului, având nr. cadastral , intabulat în CF nr. a localităţii , astfel cum reiese din prevederile art. 10 din Contractul de credit sus-mentionat.

Cu privire la conditia regăsită la art. 4 alin 1 litera d), solicită a se observa că, dacă împrumutata ar fi fost în vreun moment condamnată pentru o infracţiune referitoare la ”acordarea creditului", în mod absolut, Banca ar fi avut calitatea de parte vătămată şi ar fi ştiut în mod clar că împrumutata este condamnată

Solicită a se constata că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii în acord cu dispoziţiile art. 8 alin (5) din Legea 77/2016.

Consideră că debitorul consumator are posibilitatea să stingă datoria uzând de efectele legii dării în plată, atât în ipoteza în care transmite dreptul de proprietate prin notificare, dar şi în ipoteza în care executarea imobiliară este finalizată şi alte forme de executare silită se continuă asupra debitorului.

Aşadar, solicită a se avea în vedere că toate condiţiile prevăzute de legea 77/2016 sunt îndeplinite, motiv pentru care se impune admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată,

În drept a invocat art. 194 NCPC, art. 8 si urm. Legea 77/2016, iar în temeiul art.411 alin.1 teza 2 a solicitat judecarea în lipsă.

În probatoriu a solicitat proba cu înscrisuri, şi a ataşat în copii înscrisuri (f.17-32).

La data de 01.07.2021 pârâta a formulat întâmpinare (f.36-54), prin care  a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă în principal, şi ca neîntemeiată în secundar; a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

Prin această cerere a arătat că, în fapt la data de , a fost încheiat contractul de credit nr. , modificat prin actul adiţional nr. 1 din data de , Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de notar public şi Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de notar public din prezenta cauza prin care instituţia financiar bancară i-a acordat debitorului AA, un credit ipotecar în valoare de 41.000 EURO.

Întrucât reclamanta a încetat să mai achite ratele, instituţia financiar bancară a declarat sumele datorate scadente anticipat şi ulterior, şi i-a cesionat întreaga creanţă. Totodată, au fost efectuate formalităţile de înscriere a Contractului de cesiune creanţe în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, sub avizul nr. .

Având în vedere faptul că reclamanta a refuzat în mod constant să mai plătească sumele de bani datorate, fostul creditor a început executarea silită imobiliară, astfel încât în anul 2013 a fost adjudecat imobilul proprietatea debitorului, prin licitaţie în cadrul dosarului execuţional nr. aflat pe rolul BEJ  , deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii 77/2016 (13.05.2016).

A mai învederat că, în prezent, folosindu-se de o interpretare eronată a dispoziţiilor legii dării în plată, debitorul încearcă să obţina ştergerea datoriei reziduale, solicitare ce nu poate fi acceptată de către instanţa de judecată.

Pe fondul cauzei a susţinut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, faţă de decizia CCR că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 si art. 8 Legea 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Aşadar, legea poate retroactiva doar în condiţii exceptionale, respectiv dacă debitorul poate să facă dovada în fata instanţei a tuturor condiţiilor necesare teoriei impreviziunii, în baza căreia instanţa să decidă că datoriilor izvorând din contractul încheiat cu banca se sting pentru viitor. Potrivit art. 1271 Noul cod civil, admisibilitatea impreviziunii, teorie pe care, potrivit Deciziei recente a Curtii Constitutionale, se bazează însăşi admiterea unei acţiuni privind darea în plată, presupune îndeplinirea cumulativa a mai multor condiţii:  a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că si-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

Lipsa îndeplinirii a oricăreia dintre condiţiile de mai sus invalidează teoria impreviziunii şi duce la respingerea cererii de chemare in judecata ca inadmisibilă.

În aceste condiţii, atrage atenţia în special condiţia privind negocierea pe care, în mod obligatoriu, debitorul trebuia să o realizeze cu privire la obligatiile sale de plată, şi abia ulterior, dacă aceste negocieri nu aveau rezultate, se poate adresa instanţei de iudecată. Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, debitorul nu a încercat niciun moment să negocieze cu subscrisa în privinţa obligaţiilor sale de plată, ci a înţeles să se adreseze direct instanţei de judecată. Potrivit legii, o acţiune nu poate fi promovată în instanţă cât timp reclamantul a ignorat complet procedura prealabilă pe care o avea de parcurs şi a sesizat direct instanţa de judecată, sancţiunea fiind aceea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată..

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada negocierii obligaţiilor sale de plată cu subscrisa, în calitate de creditor, condiţie obligatorie instituită de Noul cod civil şi a cărei neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acestei acţiuni.

 Referitor la solicitarea reclamantei de a fi constatată stingerea dreptului de creanţă al pârâtei şi de a radia datoria reziduală, rezultat din contractul de credit garantat cu ipotecă, arată că în cuprinsul acţiunii formulate, la pagina 9, reclamanta susţine următoarele aspecte: Astfel, la data de 23 noiembrie a fost depusă la sediul pârâtei notificare de dare în plată nr.  , prin SCPA , în vederea constatării stingerii datoriilor izvorâte din Contractul de credit sus menţionat, având în vedere valorificarea la licitaţie publică a imobilului adus în garanţie. Mentionează că a primit răspuns din partea pârâtei în sensul refuzului notificării de dare în plată, cât şi formulării contestaţiei astfel cum prevăd dispoziţiile legale, fiind astfel nevoită să introducă prezenta cerere.

Astfel, întelege să precizeze pârâta faptul că aceste aspecte nu constituie o obligaţie în sarcina creditorului, aşa cum însuşi textul din lege o arată, „creditorul poate contesta". Având în vedere că reclamanta a înţeles să ofere în plată un bun ce era deja vândut, care nu se mai afla în patrimoniul său, astfel că analizând solicitarea primită, nu a considerat necesară contestarea acestei notificări de dare în plată, nefiind îndeplinite condiţiile privind Legea Darii în Plată.

De asemenea consideră că obligativitatea introducerii unei acţiuni în instanţă îi revenea debitoarei, fiind în interesul acesteia, „ştergerea datoriei reziduale", şi nu al creditoarei.

Analizând condiţiile cumulative impuse de art. 4 alin.(l) din Legea nr. 77/2016, ulterior modificată prin Legea nr. 52/2020 învederează că acestea nu sunt nici demonstrate în cerere de către reclamantă, nu sunt nici întrunite.

Una din condiţiile de fond ale admisibilităţii prezentei acţiuni, o reprezintă dovedirea de către reclamantă a faptului că aceste riscuri contractuale au fost suportate exclusiv de către acesta, au devenit excesiv de oneroase şi imposibil de executat. În plus, legea foloseşte termenul de risc prin urmare, pentru aplicabilitatea dispoziţiilor Legii 77/2016, mai trebuie analizată şi aceasta noţiune de risc şi care este partea contractuală care o suporta.

Faţă de aceste aspecte, consideră că prezenta acţiune este nedovedita, întrucât aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a legii precum şi din Directiva 2014/17/UE, cele două acte normative au ca scop protejarea consumatorilor care se află în situaţii dificile de plată şi nu oricăror persoane care pur şi simplu refuză restituirea creditului în ciuda faptului că au o situaţie materiala ce le-ar permite achitarea acestuia, precum în cazul de faţă.

Debitorul nu a făcut dovada dificultăţilor financiare care l-ar împiedica pe acesta să îşi achite integral datoria.

In concluzie, reclamanta nu a făcut dovada că se afla într-o situaţie precară care face deosebit de oneroasă restituirea creditului (situaţia în care s-ar putea discuta la nivel de principiu despre aplicarea Legii 77/2016) ci pur şi simplu este de rea credinţă şi încearcă să se sustragă în continuare de la îndeplinirea obligatiilor sale contractuale, profitând de o lege greşit promovată şi ignorând condiţiile sale de aplicare (situaţia în care acţiunea trebuie respinsă ab initio).

In înscrisurile ataşate cererii, nu rezultă că reclamantul se află într-o situaţie dificilă de plată, caz în care s-ar impune într-adevăr analizarea problemei echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, ci consideră că pur şi simplu se prevalează de această lege fără ca anterior să o fi analizat în profunzimea şi finalitatea ei, or legea nu urmăreşte protejarea tuturor categoriilor de consumatori, ci doar pe cei care într-adevăr nu deţin mijloace financiare suficiente pentru achitarea creditului.

Legea 52/2020 modifică şi completează condiţiile care trebuie îndeplinite de debitori pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 77/2016 astfel:

La art. 4, pe lângă primele 4 conditii deja prevăzute de lege la art. 4 literele a-d, este adaugată şi condiţia expresă ce priveşte impreviziunea la litera e) (este îndeplinită condiţia privind impreviziunea). Astfel, pentru a beneficia de dispozitiile legii, debitorul trebuie sa îndeplineasca cumulativ toate cele 5 condiţii.

Faţă de condiţia privind impreviziunea, arată că debitorul reclamant, figurează în evidenţele intimatei cu o creanţă globală, compusă din debit principal şi dobanda cesionata, iar condiţia privind obligaţia lunară care înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobandă variabilă nu este îndeplinită.

Potrivit noilor prevederi, pentru a da efect Legii 77/2016, aşa cum a fost ea modificată prin Legea nr. 52/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, toate condiţiile trebuie să fie îndeplinite cumulativ, aspect care nu-si găseşte aplicabilitatea în prezenta speţă, deoarece rata debitorului nu a crescut, întrucât ei datorează o suma forfetară, care nu mai este împărţită în rate.

Subliniază faptul că până la intrarea în vigoare a acestei legi, buna-credinţă a debitorului a lipsit, acesta nefiind interesat de soluţionare amiabilă sau stingerea datoriei prin plata integrală/parţială.

Mai mult decât atât, debitorul a reacţionat negativ invocând creşterea cursului valutar, au certitudinea că în situaţia în care cursul ar fi scăzut, nu ar fi promovat o acţiune în instanţă prin care să conteste acest lucru.

În momentul în care a contractat într-o monedă străină, respectiv EURO, debitorul cunoaştea că acest lucru implică şi o evoluţie în sensul creşterii sau scăderii cursului, iar prin semnarea contractului a declarat că a luat la cunoştinţă, a înţeles şi a acceptat clauzele şi riscurile contractului, acţiunea introdusă fiind neîntemeiată.

Instituţia financiar bancară nu avea cum să cunoască sau să influenţeze evoluţia ulterioară a cursului de schimb EURO/LEU la data încheierii contractului, atât instituţia financiar bancară, cât şi clientul fiind pe aceeaşi poziţie de cunoaştere în legătură cu riscul valutar respectiv. In acest context este evident că instituţia financiar bancară nu putea furniza clientului informaţii pe care ea însăşi nu le deţinea. In plus, riscul valutar nu este un element sofisticat în cazul unor preţuri pe care clientul însuşi alege să le asume în moneda străină.

Riscul valutar este un element inerent într-un contract luat în moneda străină, după cum riscul inflaţiei este de esenţa celui luat în moneda naţională. Riscul valutar este un element general cunoscut consumatorilor, fiind de notorietate pentru oricine că diferenţele de curs valutar influenţează costurile de zi cu zi, în general preţul multor produse vândute în Romania.

In concluzie, impreviziunea reprezinta o solutie extrema la care partile pot sa apeleze în cursul executării contractului, însa numai dupa ce debitorul a încercat în prealabil şi a esuat sa negocieze contractul. In cazul de fata, debitorul nu a depus la dosarul cauzei dovezi prin care sa demonstreze că: se afla în imposibilitate de plata, obligatiile pecuniare devenind excesiv de oneroase;  a încercat în prealabil sa negocieze cu subscrisa (dupa cum subliniam si mai sus, negocierea trebuie sa priveasca executarea obligatiilor de plata ale debitorului si nu notificarea privind darea in plata pe care debitorul ne-a comunicat-o) dar nu a primit niciun raspuns din partea creditoarei sau a primit un raspuns negativ.

În drept, a invocat disp. art. 205 CPC.

În şedinţa publică din 29.09.2021 instanţa a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

La data de 04.01.2022 reclamanta a depus cerere prin care a solicitat a se avea în vedere eroarea materială strecurată în cuprinsul cererii de chemare în judecată privind numele executorului judecătoresc, cât și numărul dosarului de executare în cadrul căruia a fost vândut imobilul (f.71-72).

În susţinere a depus, în copie, act de adjudecare Nr. și proces verbal de licitaţie din  (f.73-75).

În cauză a fost administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 07.03.2008 între și , în calitate de împrumutat, a fost încheiat Contractul de credit nr. prin care banca a acordat un împrumut în sumă de 41.000 euro, pentru o perioadă de 300 luni (f.25-26).

Contractul de credit a fost garantat cu ipotecă de rang I asupra imobilul apartament , compus din două camere şi dependinţe, în suprafaţă de 39,14 mp şi balcon în suprafaţă de 1,47 mp, împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 11,76 mp, indiviz din întreg terenul în suprafaţă  de 215 mp, atribuit în proprietate, precum şi cota indiviză de 4,76% din părţile şi dependinţele comune ale imobilului, având nr. cadastral , intabulat în CF nr. a localităţii , fiind încheiate în acest sens Contractul de ipoteca autentificat sub nr. din data de şi Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de (f.27-32).

Potrivit actului de adjudecare nr. încheiat la în dosarul de executare nr. al BEJ , imobilul ipotecat a fost vândut prin licitaţie publică, fiind adjudecat de către  (f.73).

Mecanismul procedural reglementat de art. 8 din lege are în vedere două etape. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.

 În cauza dedusă judecăţii, instanţa constată că potrivit înscrisurilor de la filele 17-24, reclamanta a notificat în vederea stingerii obligațiilor pe care le avea în calitate de debitor în temeiul Contractul de credit nr. din data de , modificat prin actul adiţional nr. 1 din data de  , Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de notar public şi Contractul de ipotecă autentificat sub nr.  din data de notar public  .

Instanţa consideră că sunt îndeplinite condiţiile de formă ale notificării transmise de către reclamantă, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, în condiţiile în care, notificarea a fost transmisă prin intermediul unui avocat, iar din cuprinsul ei reiese că se doreşte stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit.

Condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea dreptului de dare în plată a imobilului sunt prevăzute de art. 4 din lege, forma în vigoare la data introducerii cererii, care prevede că Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi; e) este îndeplinită condiţia privind impreviziunea.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că ,,prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.”(par. 120).

Pentru acest motive, instanța urmează a analiza, cu prioritate, întrunirea condițiilor cumulative stipulate la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016.

Instanța constată că părțile din prezentul litigiu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 77/2016, având calitatea de instituție de credit și respectiv consumator, astfel că este îndeplinită condiția impusă de art. 4 alin. 1 lit. a) din lege.

Creditul acordat a fost mai mic de 250.000 EUR, astfel că este îndeplinită și condiția impusă de art. 4 alin. 1 lit. b) din lege.

Instanţa reţine că prin Contractul de ipoteca autentificat sub nr. din data de şi Contractul de ipotecă autentificat sub nr. din data de , creditul contractat de către reclamantă a fost garantat cu imobilul apartament situat în , astfel că este îndeplinită și condiția impusă de art. 4 alin. 1 lit. c) din lege.

În privința art. 4 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 77/2016, instanța reține că la dosar a fost depus certificatul de cazier judiciar pentru debitor, făcându-se astfel dovada inexistenței vreunei condamnări definitive pentru infracțiuni în legătură cu creditul (f.65).

Referitor la noţiunea de impreviziune, Curtea Constituţională a învederat că, deşi această noţiune nu era consacrată in terminis în Codul civil din 1864 (aplicabil în speţa de faţă, având în vedere data încheierii contractului de credit), impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate de caracterizează executarea contractelor, această teorie a impreviziunii fiind fundamentată pe prevederile art. 970 din Codul civil din 1864 care stipulau: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”, condiţiile privind aplicarea impreviziunii fiind decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271].

În considerentele deciziei nr. 623/2016, Curtea Constituţională a reţinut în paragrafele 96 și 97: ,,În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.”

Se reţine că revine în sarcina debitorului obligaţia de a aduce dovezi suplimentare, care să demonstreze că suprariscul contractului a intervenit şi continuarea acestuia este mult prea împovărătoare pentru acesta, iar reclamanta din prezenta cauză nu a făcut o astfel de dovadă.

 De altfel, prin notificare, debitoarea nu a invocat apariţia unui eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, care face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.

Astfel, instanța reține că în cazul contractării unui credit într-o monedă străină, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon.

Debitoarea a optat pentru un produs de creditare într-o monedă străină, EUR, fără a fi împiedicată să opteze pentru contractarea unui credit în lei sau în altă monedă. Este previzibil pentru orice persoană cu o capacitate de înţelegere comună faptul că prin contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă mare de ani, există un risc de fluctuaţie a valorii monedei respective.

Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1864, în conformitate cu care „împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate și la timpul stiulat”, iar potrivit art. 1578 din Codul civil din 1864 „ obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract”.

În virtutea principiului nominalismului, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, acest principiu fiind reluat şi de Noul Cod civil, la art. 2164 alin. 2.

Prin urmare, nici devalorizarea monedei naționale în raport cu EUR nu poate constitui un eveniment pe care să nu-l fi putut prevedea în mod rezonabil la data încheierii contractului de credit, riscul creşterii cursului de schimb valutar fiind unul asumat, inerent contractului de credit acordat în monedă străină şi nu un risc supraadăugat.

Totodată, în cauză nu sunt întrunite nici condiţiile necesare reţinerii situaţiilor reglementate de art. 4 alin. 11 lit. a și b din Legea nr. 77/2016, debitoarea datorând o sumă globală, care nu mai este împărţită în rate.

De asemenea, instanța reține că prin Decizia nr. 432/17.06.2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate și a constatat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale.

În considerentele deciziei anterior menţionate, s-a reţinut că : „67. Astfel cum s-a arătat, impreviziunea intervine ca urmare a dezechilibrării semnificative a prestaţiilor rezultate din contractul de credit, şi nu din faptul că bunul imobil ipotecat a fost vândut în cadrul unei proceduri de executare silită. Începerea şi derularea unei asemenea proceduri execuţionale pot fi efectul apariţiei unei situaţii neprevăzute de debitor şi în raport cu care acesta nu a mai putut face faţă obligaţiilor contractuale, dar în niciun caz nu se identifică cu impreviziunea în sine.

68. Prin urmare, nu măsura în sine a executării silite a bunului imobil ipotecat constituie situaţia de impreviziune, ci un element exterior contractului de credit care a dezechilibrat prestaţiile părţilor şi a dus, eventual, la finalitatea antereferită. De altfel, Curtea a statuat că impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Impreviziunea nu este o problemă de natură socială care să stingă debitul rămas de plată în urma vânzării la licitaţie publică a imobilului ipotecat, având destinaţia de locuinţă, ci una de natură contractuală, care apare ca urmare a unor evenimente exterioare, necontrolate şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia (a se vedea Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 84, sau Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragraful 48).

69. Curtea a reţinut că atât executarea silită a bunului imobil ipotecat, cât şi vânzarea la licitaţie publică a acestuia se pot datora fie unor situaţii de impreviziune intervenite, fie unor situaţii obişnuite, inerente derulării unui contract de credit (spre exemplu, neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de restituire a împrumutului contractat). Este de observat că, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sau Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, antereferite), Curtea a statuat că stingerea debitului rămas neexecutat ca urmare a vânzării imobilului ipotecat poate interveni în condiţiile impreviziunii, şi nu pur şi simplu pentru că bunul imobil respectiv a făcut obiectul unei proceduri execuţionale.

70. Astfel, executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecinţa impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine; ...”

Prin urmare, instanţa apreciază că reclamanta nu a probat îndeplinirea condiţiilor de existenţă a impreviziunii.

Faţă de cele arătate, nefiind îndeplinite condiţiile pentru aplicarea impreviziunii, instanța va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată.

Domenii speta

Spete similare