Uzucapiune. Excepția tardivității cererii modificatoare.

Hotărâre 7552 din 28.10.2020


Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.12.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 35493/299/2018, reclamanta DM, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, a solicitat instanței constatarea dobândirii dreptului de proprietate, în temeiul uzucapiunii de 30 de ani, asupra imobilului teren în suprafață de 70 mp, situat în B., Șoseaua .... nr. .., sector 1.

În fapt, reclamanta a arătat că, în calitate de fiică și unică moștenitoare a defunctei FC, conform certificatului de moștenitor nr. 8/30.06.2014, emis de B.I.N. I., a moștenit, printre altele, și imobilul situat în B., Șoseaua ...(fostă Șoseaua ..) nr. .., sector 1, compus din teren în suprafață de 525 mp și construcția edificată pe acesta, formată din două camere de locuit, în suprafață totală de 41,90 mp și dependințe (pivniță și terasă) cu o suprafață de 14,28 mp, împreună cu construcțiile anexă, în suprafață totală de 30,61, reprezentate de o magazie, șopron, WC și coteț.

Conform susținerilor reclamantei, pentru terenul în suprafață de 525 mp, a fost emis Titlul de proprietate nr. 20721/1 din 27.04.2001, eliberat de Prefectura Municipiului B., prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate privată în favoarea numitei FC, autoarea reclamantei, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 3 și 4 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.

Reclamanta a precizat că terenul în suprafață de 525 mp a aparținut autoarei sale, FC, fiind dobândit prin moștenire legală de la defunctul ei frate predecedat, GI, conform certificatului de moștenitor nr. 1651/27.09.1995, eliberat de Fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București. În acest certificat s-a menționat expres dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Șoseaua  (fostă Șoseaua ...) nr. .., sector 1, compus din teren în suprafață de 525 mp și construcția edificată pe acesta, formată din 2 camere de locuit, în suprafață de 41,90 mp și dependințe, cu o suprafață totală de 14,28 mp, împreună cu construcțiile anexă, în suprafață totală de 30,61 mp, teren trecut la stat în baza Legii nr. 58/1974.

La rândul său, defunctul GI a dobândit dreptul de proprietate pentru imobilul menționat anterior, prin cumpărare, de la BC și SI, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9605/31.08.1987 de Fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București.

Reclamanta a susținut că suprafața de 70 mp, situată în Șoseaua ... (fostă Șoseaua ...) nr. , sector 1, a fost stăpânită în fapt în permanent de către autorii săi, încă din anul 1987, când aceștia au devenit proprietarii imobilului din Șoseaua ... (fostă Șoseaua ...) nr. ...,  sector 1, fără a exista niciodată o întrerupere a posesiei cu privire la această suprafață, inclusiv în perioada comunistă.

Prin Decizia nr. IV din 16.01.2006, privind soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

Reclamanta a învederat că înțelege să invoce joncțiunea posesiei sale cu cea a autorilor săi, GI și FC, cu privire la imobilul menționat anterior.

Conform susținerilor reclamantei, posesia asupra terenului în suprafață de 70 mp din Șoseaua .. (fostă Șoseaua ) nr. , sector 1, este una continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar și exercitată pe o perioadă mult mai lungă decât cea de 30 de ani, având ca moment de început anul 1987.

În literatura juridică de specialitate s-a statuat că nevoia de stabilitate a raporturilor juridice, mai ales în privința imobilelor, conduce la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate, create în persoana celui care se comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului. Uzucapiunea, în măsura în care apare ca efect al posesiei prelungite, poată să reprezinte o sancțiunea împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de o anumită neglijență, a delăsat bunul îndelungat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat într-o decizie de speță că, deși dobândirea dreptului de proprietate de către posesor prin uzucapiune, în detrimentul adevăratului proprietar, constituie o ingerință în dreptul acestuia, această ingerință este compatibilă cu dispozițiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană în materie, care guvernează protecția dreptului de proprietate, deoarece prescripția achizitivă de un anumit termen urmărește un scop legitim, de interes general, de natură a favoriza securitatea juridică prin paralizarea acțiunii în revendicare introduse de adevăratul proprietar.

S-a mai arătat că dreptul de proprietate prezintă acea caracteristică potrivit căreia uzul și transmisiunea lui sunt reglementate diferit de la un stat la altul, dispozițiile aplicabile în aceste materii reflectând politica socială a fiecărui stat, prin proiectarea concepției pe care o are fiecare stat cu privire la rolul ei importanța acestui drept.

Instanța europeană a statuat că și atunci când un drept real imobiliar este supus regimului de publicitate imobiliară, legislativul național este îndreptățit să acorde preponderență unei posesii de lungă durată și necontestată față de formalitatea înregistrărilor funciare. Într-o asemenea situație, stingerea dreptului de proprietate pentru fostul proprietar nu poate fi considerată lipsită de bază rezonabilă.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 82 din Legea nr. 71/2011, art. 1847 și următoarele, ale art. 1860 C.civ. din 1864, precum și cele ale art. 35 C.pr.civ..

În probațiune, reclamanta solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale, precum și a probei cu expertiza tehnică în specialitatea topografie. Aceasta a depus un set de înscrisuri (f. 7-17 vol. I).

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 2.960,35 lei, conform chitanței atașate la dosar (f. 26 vol. I).

La data de 17.01.2019, reclamanta a depus precizări (f. 23-25 vol. I), prin care a învederat că suprafața de 70 mp este distinctă de suprafața de 525 mp, pentru care deține titlu de proprietate, dar ambele suprafețe se află situate în aceeași curte și formează un singur lot.

De asemenea, reclamanta a apreciat că pârâtul justifică calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, sens în care a invocat dispozițiile art. 36 alin. 1, art. 8 și art. 24 din Legea nr. 18/1991, art. 119, art. 21 din Legea nr. 215/2001.

Totodată, reclamanta a precizat numele martorilor a căror audiere o solicită, IG și IM.

La data de 22.02.2019, pârâta a depus întâmpinare (f. 41-42 vol. I), prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâta a arătat că actele depuse la dosar nu fac dovada faptului că terenul în litigiu se află în proprietatea sa. Regula înscrisă în art. 1169 C.civ. este aplicabilă și în materia dovedirii cadrului procesual pasiv, reclamantul fiind cel care trebuie să facă dovada calității de proprietar a Municipiului B., respectiv că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului cu privire la care se solicită constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Mai mult, uzucapiunea reprezintă modul originar de dobândire a proprietății ca urmare a posesiei exercitate asupra bunului în termenul și în condițiile prevăzute de lege, de la proprietarul nediligent și care s-a desistat de posesia bunului proprietatea sa pe toată durata invocată pentru constatarea intervenirii uzucapiunii.

Prin urmare, calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, având în vedere și principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are în patrimoniu și pe care nu îl poate pierde prin efectul prescripției achizitive. Lipsa unor acte care să ateste ultimul proprietar al imobilului nu poate în niciun caz asimilată cu lipsă acestuia.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a învederat că uzucapiunea poate fi opusă doar ultimului proprietar care a deținut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate asupra imobilului. Or, în cauza de față nu s-a făcut dovada că imobilul teren în suprafață de 70 mp din B., Șos....nr. , sector 1, a aparținut municipalității.

Totodată, pârâta a învederat că, potrivit Anexei nr. DA/35493/13.02.2019, în evidența sa informatizată figurează înregistrate o serie de notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. De asemenea, figurează înregistrate o serie de cereri transmise conform dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 165/2013.

La data de 28.03.2019, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare (f. 52-55 vol. I), prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată, înlăturarea apărărilor formulate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Primăria Municipiului București – Serviciul evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001, Instituția Prefectului Municipiului București, Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1, Direcția Patrimoniu au depus informațiile și înscrisurile solicitate.

La termenul din data de 16.10.2019, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de ambele părți, iar pentru reclamanta, și proba testimonială constând în audierea martorilor IG și IM, precum și proba cu expertiza tehnică în specialitatea topografie.

La data de 18.10.2019, reclamanta a depus dovada achitării onorariului provizoriu de expert, în cuantum de 1.000 lei (f. 28 vol. II).

La termenul din data de 27.11.2019, instanța a procedat la audierea martorilor IG și IM, declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar (f. 39-40 vol. II).

La data de 16.12.2019, expertul desemnat, B., a depus raportul de expertiză contabilă în specialitatea topografie (f. 43-61 vol. II).

La termenul din data de 08.01.2020, reclamanta a depus cerere precizatoare (f. 68 vol. II), prin care a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii de 30 de ani cu privire la imobilul teren în suprafață de 118 mp, ca urmare a raportului de expertiză depus la dosar.

La data de 21.01.2020, reclamanta a depus dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru, în cuantum de 1.356,98 lei (f. 76 vol. II).

La data de 04.02.2020, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a depus procesul-verbal de recepție nr. 90/2020 (f. 78-82 vol. II).

La data de 25.02.2020, expertul B. a depus o completare la raportul de expertiză, precum și o cerere de majorare a onorariului (f. 84-88 vol. II).

La data de 18.02.2020, pârâtul a depus note (f. 89-90 vol. II), prin care a invocat excepția tardivității depunerii cererii precizatoare, având în vedere că reclamanta își modifică obiectul cererii, solicitând constatarea uzucapiunii cu privire la imobilul în suprafață de 118 mp, nu 70 mp, cât a indicat inițial.

La data de 27.03.2020, Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a depus precizările solicitate (f. 97 vol. II).

La termenul din data de 24.06.2020, reclamanta a depus o nouă cerere precizatoare (f. 103 vol. II), prin care a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii cu privire la terenul în suprafață de 115,57 mp (118-2,32-0,11 mp), ca urmare a suprapunerilor identificate.

La data de 03.09.2020, expertul B. a depus raportul de expertiză completat (f. 107-112 vol. II).

La termenul din data de 23.09.2020, reclamanta a precizat, oral, că solicită să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la terenul în suprafață de 116 mp, astfel cum a fost identificată suprafața de expertul tehnic judiciar în ultima completare la raport.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepția tardivității cererii modificatoare, invocată de pârât, instanța reține următoarele:

Reclamanta a solicitat inițial, prin cererea de chemare în judecată, constatarea dobândirii dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii de 30 de ani cu privire la imobilul teren în suprafață de 70 mp, situat în B., Șos. ... nr., sector 1, iar ulterior primului termen de judecată, ca urmare a depunerii raportului de expertiză și a completărilor acestuia, a precizat succesiv că solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 118 mp, 115,57 mp, respectiv 116 mp.

Conform art. 204 alin. 1 C.pr.civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. 1 poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 204 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ. prevăd că nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii.

În acest context, instanța apreciază că cererea reclamantei, prin care a precizat suprafața de teren, se încadrează în prevederile art. 204 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., nu în cele ale art. 204 alin. 1 C.pr.civ., întrucât nu s-a adus nicio modificare obiectului inițial al cererii, care, în esență, presupunea să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului situat în B., Șos.  nr.  , sector 1, în ceea ce privește suprafața pe care o posedă, dar pentru care nu deține acte de proprietate (de 525 mp). Precizările succesive au fost o consecință a faptului că, din măsurătorile efectuate de expertul tehnic judiciar, a rezultat o suprafață mai mare decât cea estimată inițial de reclamantă.

Pentru aceste motive, constatând că pentru a se reține majorarea cuantumului obiectului cererii de către reclamant ulterior primului termen de judecată la care acesta este legal citat nu este necesar acordul pârâtului, instanța va respinge excepția tardivității cererii modificatoare, invocată de acesta, ca neîntemeiată.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9605/31.08.1987 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București, numitul GI a cumpărat de la numiții BC și SI locuința situată în B., Șos. ... nr. , sector 1, compusă din antreu, două camere, bucătărie și WC, terenul aferent, în suprafață de 525 mp, trecând în proprietatea statului, conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, astfel cum rezultă din contractul atașat la dosarul cauzei (f. 13 vol. I).

La data de 07.01.1995, numitul GI a decedat, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 1651/27.11.1995 emis de Notariatul de Stat Sectorul 1, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Șos.  nr. , sector 1, compus din antreu, două camere, bucătărie și WC, împreună cu dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 100 mp au revenit numitei FC, în calitate de soră și unică moștenitoare (f. 12 vol. I).

În cuprinsul certificatului de moștenitor s-a menționat că suprafața de teren aferentă construcției a fost de 525 mp, teren trecut la stat în baza Legii nr. 58/1974, în prezent abrogată, și urmează ca, în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991, să treacă în proprietatea deținătorului construcției, respectiv proprietarul construcției.

Conform titlului de proprietate nr. 20721/1 eliberat la data de 27.04.2001 de Prefectura Municipiului București, terenul situat în B., str. .. nr. , sector 1, în suprafață de 525 mp, a trecut în proprietatea numitei FC, prin Ordinul prefectului nr. 168 din 25.04.2001, fiind inclus în tabelul anexă la poziția 13, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 3 coroborat cu alin. 4 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar (f. 11 vol. I).

La data de 03.04.2014, numita FC a decedat, iar dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Șoseaua  (fostă Șoseaua ) nr. , sector 1, compus din terenul în suprafață de 525 mp și construcția edificată pe acesta, formată din 2 camere de locuit, în suprafață totală de 41,90 mp și dependințe (pivniță și terasă), cu o suprafață totală de 14,28 mp, împreună cu construcțiile anexă, în suprafață totală de 30,61 mp, reprezentate de o magazie, șopron, WC și coteț, i-a revenit reclamantei DM, în calitate de fiică și unică moștenitoare, conform certificatului de moștenitor nr. 8 din data de 30.06.2014 emis de B.I.N. I., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 9/06.11.2014 (f. 7-10 vol. I).

Așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză, IG și IM, imobilul din B., Șoseaua .. (fostă Șoseaua ) nr. , sector 1 a fost locuit de numitul GI începând cu anul 1987 și până când a decedat, în anul 1995, iar ulterior a fost stăpânit de numita FC și de reclamantă.

Deși în actele de proprietate menționate anterior, terenul situat în B., Șoseaua .. nr. , sector 1 figurează ca având o suprafață de 525 mp, în realitate acesta este mai mare cu 116 mp, suprafața excedentară fiind evidențiată de expertul tehnic judiciar B. în răspunsul la obiecțiuni prin punctele 1-2-A-B (f. 111 vol. II), cu privire la aceasta din urmă reclamanta invocând dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Conform Planului de amplasament și delimitare a imobilului, avizat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București prin procesul-verbal de recepție nr. 669/2020 (în care nu s-au mai identificat alte suprapuneri) suprafața măsurată a imobilul din B., Șos. ... nr. .., sector 1 este de 641 mp, vecinătățile terenului în cauză fiind: la Nord cu ..pe 17,55 m; la Est cu ... pe 35,35m; la Sud cu Șos. ... pe 18,39 mp și la Vest cu ..., cu proiect PUD construire locuințe colective afișat la poartă cu D+R+4E+5 retras (inițiator ND), pe 35,89m, din care suprafața de 116 mp, identificată prin punctele 1-2-A-B, fiind suplimentară față de cea prevăzută în actele de proprietate (f. 109-112 vol. II).

Așa cum rezultă din adresa nr. DA/35493/13.02.2019 emisă de Serviciul evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001, în evidența instituției informatizată privind notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, până la data emiterii, nu figurează înregistrată notificare pentru adresa din B., str.  nr. , sector 1 (f. 51 vol. I).

Prin Dispoziția nr. 13494/17.01.2011 a Primarului General al Municipiului București, a fost revocată Dispoziția nr. 9321/08.01.2008 a Primarului General al Municipiului București (prin care se propunea acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 262,50 mp situat în B., Șos.  nr. , sector 1) și a fost respinsă notificarea formulată de numita BC privind restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în B., Șoseaua ... nr. , sector 1 (f. 96 vol. I).

De asemenea, conform adresei nr. 700564/22.05.2019 emise de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1, în evidențele fiscale la imobilul situat în B., Șos. ... nr. , sector 1, figurează DM, cu clădire corp principal în suprafață de 41,9 mp, pivniță în suprafață de 14,28 mp, anexă în suprafață de 30,61 mp și teren intravilan în suprafață de 525 mp, din care suprafața ocupată de construcții de 87 mp și suprafață neocupată de construcții de 438 mp (f. 69 vol. I).

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B. prin Primar General, invocată de acesta prin întâmpinare, instanța reține următoarele:

Potrivit art. 36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, însă existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța este ținută de cadrul procesual trasat prin conținutul cererii, astfel încât reclamanta este datoare să justifice și calitatea procesuală a persoanei chemate în judecată.

În prezenta cauză, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. prin Primarul General, să constate că a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 116 mp, situat în B., str. .. nr. , sector 1.

Instanța reține că uzucapiunea este acel mod originar de dobândire a proprietății prin exercitarea neîntreruptă a posesiei asupra unui bun, transformând o aparență îndelungată de proprietate într-un raport de proprietate cert. Așadar, uzucapiunea constituie un beneficiu acordat de lege posesorului ce a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un adevărat proprietar, reprezentând totodată și o sancțiune împotriva proprietarului care, dând dovadă de pasivitate, a lăsat o perioadă îndelungată bunul său în posesia altei persoane.

Astfel, în acțiunea privind constatarea dreptului de proprietate asupra terenului, dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, reclamant este cel care posedă bunul și invocă prescripția achizitivă, iar pârât este cel în patrimoniul căruia s-a stins dreptul de proprietate din cauza pasivității sale pe o perioadă lungă de timp.

Așadar, întrucât pentru a se constitui ca un mod valabil de dobândire a dreptului de proprietate, uzucapiunea trebuie să fie opusă adevăratului proprietar, calitatea procesuală pasivă revine proprietarului bunului, dovada acestei calități fiind necesar a fi făcută cu acte de proprietate. Cu toate acestea, instanța admite că există situații excepționale în care, chiar în lipsa unui titlu de proprietate, unitatea administrativ-teritorială justifică legitimitate procesuală, însă acestea sunt condiționate, în baza art. 477 și art. 646 C.civ. din 1864, de faptul că nu poate fi identificată nicio altă persoană care să pretindă un drept de proprietate asupra bunului în privința căruia se invocă uzucapiunea.

În această direcție este orientată, de altfel, și practica judiciară majoritară, așa cum a fost ea evidențiată în Decizia nr. 24 pronunțată la data de 03.04.2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 coroborat cu art. 1847 din Codul civil din 1864 și art. 36 C.pr.civ, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călărași - Secția civilă, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 coroborat cu art. 1847 din Codul civil de la 1864 și art. 36 din Codul de procedură civilă, în cazul uzucapiunii pentru un imobil situat în intravilan, neînscris în cartea funciară, când posesia a început anterior intrării în vigoare a Codului civil, calitatea procesuală pasivă aparține unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află situat imobilul.“

În cuprinsul deciziei anterior menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: „86. Din examenul jurisprudențial al hotărârilor selectate de curțile de apel rezultă că, în proporție considerabilă, opinia majoritară a instanțelor este în sensul că atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă. 87. Ca atare, în majoritatea spețelor examinate s-a decis că în condițiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. 88. Au fost invocate, în acest sens, prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 din Codul civil de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială.89. S-a reținut că în această situație particulară a inexistenței unei persoane care să revendice drepturi asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, a respinge acțiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reținut existența unui drept protejat de Convenție, din situații de fapt, cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice.”

Situația excepțională menționată anterior se regăsește și în prezenta cauză, întrucât, în urma demersurilor efectuate, nu a fost identificată nicio persoană fizică sau juridică care să dețină un titlu de proprietate asupra terenului în suprafață de 116 mp, situat în B., str.  nr. , sector 1. Or, în condițiile în care în care s-ar reține lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, reclamanta ar fi practic lipsită de posibilitatea de a-și stabili dreptul de proprietate asupra imobilului stăpânit în fapt, ceea ce ar echivala cu o îngrădire a accesului liber la justiție prevăzut de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 477 C.civ. in 1865, care prevăd că bunurile abandonate sau fără stăpân revin statului, și că nu poate fi imputat reclamantei faptul că Municipiul B nu a făcut demersurile pentru ca această suprafață de teren să fie trecută în proprietatea sa, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul cauzei deduse judecății, în drept, cu titlu preliminar, instanţa apreciază că se impune stabilirea legii aplicabile în privinţa instituţiei uzucapiunii.

Astfel, instanţa constată că sunt incidente prevederile art. 82 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil, potrivit cărora dispoziţiile art. 930-934 C.civ. privitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 01.10.2011. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei, iar cu privire la imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului Civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din C.civ. din 1864.

Faţă de împrejurarea că posesia autorului reclamantei, și anume a numitului Georgescu Ioan, a început anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, respectiv în anul 1987, instanţa apreciază că, în privinţa aplicării instituţiei uzucapiunii, situaţia de fapt, așa cum a fost prezentată anterior, este guvernată de prevederile Codului civil din 1864.

Astfel, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1890 C.civ. din 1864, care prevăd că termenul de prescripţie este de 30 de ani, iar cel care se prevalează de aceasta nu este obligat să producă un titlu şi nici nu i se poate opune reaua-credinţă. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 1846 şi ale art. 1847 C.civ. din 1864, prescripţia are la bază faptul posesiei, iar aceasta trebuie să fie neafectată de vicii.

Din economia acestor prevederi rezultă că, pentru a putea dobândi proprietatea asupra unui imobil prin uzucapiunea de lungă durată, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii, şi anume: să posede bunul imobil în mod neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea-credință, şi posesia sa să fie utilă, adică o posesie propriu-zisă și neafectată de vicii precum discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea sau echivocul.

În acest context, în ceea ce privește prima condiție, se impune a se preciza că, în reglementarea ce guvernează prezenta situație de fapt, uzucapiunea se aplica numai bunurilor imobile, bunurile mobile dobândindu-se în baza art. 1909 C.civ. din 1864, prin însuși faptul posesiei lor cu bună credință, fără trecerea unui interval de timp.

În speță, reclamanta a solicitat dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii asupra suprafeței de teren de 116 mp din B., str. nr. , sector 1, care este un bun imobil, prin natura lui, în sensul art. 463 C.civ. din 1864.

În continuare, de menţionat este faptul că momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de ani este cel al intrării în posesie a bunului, iar pentru a se da efect prescripţiei achizitive, este necesar să fie împlinit termenul la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Așa cum rezultă din declarațiile concordante ale martorilor audiați în cauză, unchiul reclamantei, GI, a locuit în imobil de când a cumpărat locuința situată în B., str. GI (Șos. ...) nr. , sector 1, în anul 1987, până când a murit, în anul 1995, iar terenul a fost dintotdeauna împrejmuit. În acest sens, martorul IG a declarat că „L-am cunoscut pe domnul GI. A locuit în acel imobil de când l-a cumpărat, până a murit, în 1995. A cumpărat imobilul în 1987. (...) Acel imobil, terenul, are circa 600 mp, este și a fost tot timpul împrejmuit” (f. 39 vol. II). De asemenea, martorul IM a declarat că „Dl G. a locuit în imobil de-a lungul timpul. În anul 1988, după ce și-a cumpărat casa, am fost și noi acolo, casa fiind cumpărată cu aproximativ un an înainte (...) terenul, de-a lungul timpului, a fost lucrat, avea viță de vie, flori, pomi. Terenul are cam 600 mp și este împrejmuit dintotdeauna” (f. 40).

După decesul numitului GI, imobilul a fost posedat de către sora acestuia, FC, și de reclamantă, nepoata lui, așa cum reiese din declarațiile celor doi martori. Astfel, martorul IG a declarat că „după moartea numitului GI, a rămas ca o locuință de vacanță, unde a locuit și un prieten al familiei, Ocazional, vara și în week-end-uri veneau și părinții reclamantei”, în timp ce martorul IM a arătat că „în acest interval de un an, imobilul a fost închis, se ducea nepoata sa (reclamanta) și noi, să vedem ce mai e acolo, adunam via, ajutam. Reclamanta mergea la imobil o dată, de două ori pe lună, știu că avea și un câine, noi mergeam mai rar. După decesul dlui G., imobilul a fost moștenit de sora acestuia, care l-a îngrijit, FC. FC stătea vara și acolo, și la casa ei. În permanență nu locuia nimeni acolo. FC a locuit acolo până acum 5 ani, când a decedat și dânsa. După decesului lui FC, reclamanta a fost cea care s-a dus acolo la o săptămână”.

Pentru ca stăpânirea unui bun să poată fi calificată drept posesie, este necesar să existe atât elementul material, respectiv deţinerea efectivă a bunului, cât şi elementul subiectiv, respectiv intenţia celui care stăpâneşte de a se comporta cu privire la bun ca un proprietar.

În speță, ambele elemente ale posesiei au fost îndeplinite, atât cel material, cât și cel psihologic, întrucât numiții GI și FC și, ulterior, reclamanta au efectuat acte materiale de deținere și de folosire a terenului, având intenția de a exercita stăpânirea asupra lui întocmai ca un proprietar, așa cum rezultă din declarațiile celor doi martori audiați în cauză. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 1854 C.civ. din 1864 stabilesc că elementul intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material, iar o dovadă care să răstoarne această prezumție nu a fost făcută în cauză.

Ulterior deceselor autorilor său, reclamanta s-a ocupat de imobil, ducându-se la acesta săptămânal, motiv pentru care aceasta beneficiază de joncțiunea posesiei sale cu cea exercitată de numiții GI și FC, prin aplicarea art. 1860 C.civ. din 1864, certificatul de moștenitor nr. 1651/27.11.1995 emis de Notariatul de Stat Sectorul 1 și certificatul de moștenitor nr. 8 din data de 30.06.2014 emis de B.I.N. I., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 9/06.11.2014 făcând dovada transmiterii posesiei de la aceștia către reclamantă.

În ceea ce privește faptul că posesia autorului reclamantei a început în anul 1987, instanța constată că, potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974, în vigoare în acel moment, „dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri”.

Prin Decizia RIL nr. 4/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acestor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

Deși decizia amintită se referă la situația posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, considerentele acesteia duc la concluzia că și posesiile începute ulterior acestui moment pot fi folosite pentru dobândirea dreptului de proprietate, cum este și cazul de față.

Astfel, s-a reținut că Legea nr. 58/1974 nu conține, în ansamblul său, nicio dispoziție referitoare la posesiile exercitate asupra terenurilor. Lipsa posibilității de a mai fi transmise terenurile prin acte juridice nu atrage și încetarea posesiei asupra lor cât timp exercitarea acesteia nu numai că nu a fost interzisă prin nicio dispoziție a legii, dar și-a demonstrat în mod neîndoielnic utilitatea economică și socială.

Prin dispozițiile Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci au fost restrânse modalitățile de transmitere și dobândire a acestora.

De altfel, în raport cu dispozițiile art. 1844 C.civ. din 1864, terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat apartenența la domeniul proprietății private atât timp cât nu au fost trecute în altă formă de proprietate și, mai mult, au continuat să fie susceptibile de a fi transmise și dobândite pe calea restrânsă a moștenirii legale.

Din moment ce în perioada 1974-1989, în care au fost în vigoare dispozițiile legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns căile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut să aibă loc o întrerupere naturală a cursului prescripției acestora, în sensul art. 1864 pct. 2 C.civ. din 1864, care să poată fi invocată ca piedică la dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.

Rezultând astfel că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C.civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C.civ. referitore la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.

Așadar, din analiza considerentelor anterior expuse nu se poate desprinde niciun argument pentru care posesiile începute după intrarea în vigoare a legilor nr. 58/1974 și 59/1974 să nu poată fi avute în vedere la calcularea termenului necesar prescripției achizitive.

Față de considerentele expuse, constatând împlinirea unui termen de 30 de ani (din 1987 până în prezent) în care autorii reclamantei și reclamanta au exercitat posesia sub nume de proprietar asupra terenului în litigiu, fără a fi incident vreunul dintre cazurile de întrerupere prevăzute de art. 1864 și art. 1865 C.civ. din 1864, instanța reține că prima condiție a uzucapiunii este îndeplinită.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție a uzucapiunii, instanța o consideră deopotrivă îndeplinită în cauză, întrucât posesiile exercitate de reclamantă și autorii săi au fost utile.

Astfel, posesiile au fost continue, întrucât numitul GI a locuit în imobil, iar ulterior decesului acestuia, numita FC și reclamanta l-au stăpânit fără intermitențe anormale, așa cum rezultă din declarațiile celor doi martori. De altfel, continuitatea posesiei este prezumată de art. 1850 C.civ. din 1864 care statuează că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie. Faptul că, așa cum au arătat martorii, numita FC și reclamanta nu au locuit în permanență acolo nu antrenează viciul discontinuității, întrucât acestea mergeau cu regularitate la imobil după cum a declarat martorul IM: „reclamanta mergea la imobil o dată, de două ori pe lună; FC stătea vara și acolo, și la casa ei; după decesului lui FC, reclamanta a fost cea care s-a dus acolo la o săptămână; terenul, de-a lungul timpului, a fost lucrat, avea viță de vie, flori, pomi; nu știu să fi existat un interval mare de timp în care să nu fi mers nimeni la imobil, nu avea cum, pentru că aveau câini”, respectiv martorul IG: „cam tot timpul imobilul a fost locuit, dacă nu zi de zi, la sfârșitul săptămânii; terenul este lucrat”.

Totodată, instanța reține că posesiile exercitate au fost pașnice și netulburate, având în vedere că martorii audiați în cauză au declarat că nu au cunoștință ca cineva să fi pretins vreun drept asupra imobilului sau să fi contestat dreptul de proprietate al reclamantei ori al autorilor ei.

De asemenea, posesia reclamantei și a autorilor ei au fost publice, martorii audiați în cauză declarând că i-au văzut pe aceștia stăpânind imobilul și i-au perceput ca fiind proprietari. Așadar, față de terți, având în vedere și natura bunului, reclamanta și autorii ei s-au prezentat ca proprietari ai suprafeței de teren în litigiu.

 În egală măsură, posesiile au fost neechivoce, comportamentul numiților GI și FC și, ulterior, cel al reclamantei, astfel cum au fost descrise anterior, nefiind susceptibile de a fi interpretate altfel decât ca o pretenție a dreptului de proprietate.

Față de argumentele expuse, instanța va admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta DM în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. prin Primar General și va constata că reclamanta a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în B., Șos.  nr..., sector 1, în suprafață de 116 mp, identificat prin punctele 1-2-A-B în răspunsul expertului judiciar B. la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză.

În ceea ce privește cererea de majorare a onorariului de expert formulată de domnul expert B., de la 1.000 lei la 1.500 lei, sunt incidente prevederile  art. 339 alin. 2 C.pr.civ., conform cărora la cererea motivată a experţilor, ţinându-se seama de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora onorariul cuvenit acestora.

Analizând activitatea desfășurată de expertul desemnat în cauză, instanța apreciază că este întemeiată cererea de majorare a onorariului cu suma de 500 lei, având în vedere că, pe lângă raportul de expertiză depus, acesta a efectuat ulterior demersuri suplimentare în vederea avizării raportului și a răspuns solicitării instanței privind completarea lucrării de două ori. De asemenea, instanța ia în considerare că domnul expert s-a prezentat la termenul din data de 19.02.2020, pentru a da eventuale lămuriri instanței.

Față de considerentele expuse, instanța va admite cererea formulată de expertul B. și va dispune majorarea onorariului de expert la 1.500 lei, sens în care va obliga reclamanta la plata către expert a diferenței de onorariu în cuantum de 500 lei.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanţa reţine că, potrivit art. 453 alin. 1 C.pr.civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și a făcut dovada achitării acestora după cum urmează:  4.317,33 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, conform chitanțelor atașate la dosar (f. 26 vol. I, 76 vol. II),  2.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii seria CIAV nr. 0450/06.12.2018 și chitanței seria CIAV nr. 0298/06.12.2018 și 1.000 lei, reprezentând onorariu provizoriu de expert, conform chitanței nr. 1877347139/1 din data de 17.10.2019.

Având în vedere că reclamanta și-a precizat obiectul cererii, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru o suprafață mai mică (116 mp) decât cea pentru care a timbrat (118 mp), instanța apreciază că se impune acordarea în parte a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, corespunzător pretențiilor admise, respectiv a sumei de 4.262,89 lei [art. 3 din O.U.G. aplicat la 157.894,56 lei (285 x 4,776 x 116)].

Pe cale de consecință, luând în considerare soluția ce urmează a fi pronunțată, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.262,89 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu de avocat şi onorariu provizoriu de expert, cu titlu de cheltuieli de judecată.