Codul fiscal stabileşte impozitul pe clădiri în funcţie de tipul clădirii, rezidenţială sau nerezidenţială. Cuantumul obligaţiei fiscale stabilit în baza declaraţiei fiscale având anexat Borderoul privind clădirile nerezidenţiale în care imobilul figureaz

Prin sentinţa nr. 399 din data de 21 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 595/101/2018, a fost respinsă acţiunea formulată de contestatoarea x prin administrator judiciar y, în contradictoriu cu intimata Direcţia de Taxe şi Impozite Locale, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 399 din data de 21 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 595/101/2018, a formulat recurs reclamanta.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a reţinut corect situatia de fapt si de drept motiv pentru care consideră că sentinta este netemeinica si nelegala.  Ţinând cont de prevederile legale aplicabile a solicitat să se constate ca recurenta nu are obligaţia legala de plata a impozitului pe clădiri si terenuri pentru anul 2018 in valoare totala de 14.042,00 lei compus din impozit clădiri - nr. matricola 844110 (13.229,00 lei) si impozit teren intravilan - nr. matricola: 844179 (813,00 lei) aferent clădirii din strada A., judeţul M., având în vedere ca în clădirea clasata ca monument istoric având codul LMI/2015 - MH-II-m-B-10118 nu se desfăşoară activităţi economice.

Într-o teza secundara, luând în considerare ca recurenta nu contesta toata suma datorata din decizia de impunere nr. 1705/2018, ci doar suma aferenta impozitului pe teren si clădiri din str. Aurelian nr. 27 solicită admiterea recursului si în rejudecare admiterea parţială a acţiunii cu privire la impozitul pe clădiri si terenuri, ţinând cont ca în clădirea clasata ca monument istoric având codul LMI/2015- MH-II-mB-10118 nu se desfăşoara activităţi economice motiv pentru care sunt exceptaţi de la plata impozitului menţionat.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a  solicitat respingerea recursului şi mentinerea sentinţei, ca fiind legală şi temeinică.

Examinând recursul prin prisma motivelor formulate şi dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată următoarele:

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanța de fond a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțată de instanţa de fond. Argumentele aduse în sprijinul motivului de recurs referitor la interpretarea probelor, demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 N.proc.civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat de recurentă în cererea de recurs, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, însă, recurenta reclamantă nu aduce critici care să se încadreze în aceste dispoziţii legale. Criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia.

Curtea constată că motivarea instanţei de fond răspunde exigenţelor legale, instanţa arătând considerentele care au condus la adoptarea soluţiei, hotărârea nu cuprinde motive străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din Noul Cod de procedură civilă.

Cu privire la criticile care se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din N.C.proc.civ., conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, Curtea reţine următoarele:

Recurenta reclamantă a contestat legalitatea impozitului stabilit pentru imobilul situat în strada A., Judeţul M., având nr. matricol 844110 şi pentru terenul aferent clădirii având nr. matricol 844179.

Începând cu anul 2016, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Fiscal, impozitul pe clădiri a fost determinat în funcţie de destinaţia clădirii: rezidenţială, mixtă şi nerezidenţială. Conform art. 495 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, „În vederea stabilirii impozitelor şi taxelor locale pentru anul fiscal 2016, se stabilesc următoarele reguli: (...),  b) persoanele juridice au obligaţia să depună declaraţii privind clădirile pe care le deţin în proprietate la data de 31 decembrie 2015, destinaţia şi valoarea impozabilă a acestora, până la data de 31 mai 2016 inclusiv;” Termenul limită de depunere a formularului era 31.03.2016, aşa cum prevedea forma iniţială a art. 495, dar prin O.G. nr. 159/2016 termenul limită a fost prelungit până la data de 31.05.2016.

Potrivit dispoziţiilor art. 456 alin. 1 lit. x din Codul fiscal, invocat de recurenta reclamantă, nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: „clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care au faţada stradală şi/sau principală renovată sau reabilitată conform prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.”

Potrivit art. 464 alin. 1 lit. z din Codul fiscal, invocat de recurenta reclamantă, nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru: „suprafeţele construite ale terenurilor aferente clădirilor clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, prevăzute la art. 456 alin. (1) lit. x), indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepţia terenurilor care sunt folosite pentru activităţi economice.”

Instanţa de fond a reţinut, din adresa nr. 173/26.02.2018, emisă de Direcţia pentru Cultură Mehedinţi, înregistrată de reclamantă sub nr. R 1347/05.03.2013, că imobilul clădire situat în strada A., Judeţul M. figurează la poziţia 173 din Lista monumentelor Istorice din Judeţul M., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 113 bis din 15.11.2016, având codul LMI/2015- MH-II-m-B-10118 sub denumirea „S.”, datare din prima jumătate a secolului XX. Prin urmare, clădirea în cauză este clasată ca monument istoric. De asemenea, reclamanta a demonstrat că are faţada stradală şi/sau principală renovată sau reabilitată conform prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice depunând la dosar autorizaţia de construire nr. 488 din 06.08.2008. De altfel, pârâta nu a contestat că această condiţie legală este îndeplinită.

Recurenta reclamantă a depus declaraţia fiscală înregistrată sub nr. 221129/07.04.2016 în care declară imobilul situat în strada A., ca fiind clădire nerezidenţială şi conform, borderoului anexat înregistrat sub nr. 3653/29.03.2016, declară sediu administrativ.

Cuantumul obligaţiei fiscale a fost stabilit în baza declaraţiei fiscale nr. 221129/07.04.2016, depusă de recurenta reclamantă, având anexat Borderoul privind clădirile nerezidenţiale în care imobilul figurează ca sediu administrativ, prin destinaţie, conform autorizaţiei de construire nr. 488/06.08.2008.

Codul fiscal stabileşte impozitul pe clădiri în funcţie de tipul clădirii, rezidenţială sau nerezidenţială. Or, din declaraţia fiscală depusă de recurentă rezultă că imobilul a fost declarat ca sediu administrativ, în categoria clădirilor folosite în scop nerezidenţial.

Potrivit pct. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1/2016, „În înţelesul art. 453 lit. a) din Codul fiscal, activitatea economică se referă la orice activitate care constă în furnizarea de bunuri, servicii şi lucrări pe o piaţă şi cuprinde activităţile de producţie, comerţ sau prestări de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor liberale sau asimilate acestora.”

Potrivit pct. 21 alin. 1 din H.G.  nr. 1/2016, „În aplicarea art. 456 alin. (1) din Codul fiscal, scutirea de la plata impozitului pe clădiri se acordă pe baza documentelor doveditoare, valabile la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, care atestă situaţia respectivă, cu excepţia contribuabililor care sunt deja cuprinşi în baza de date a unităţii administrativ-teritoriale.”

În mod corect instanţa de fond, având în vederea declaraţia reclamantei, precum şi înscrisurile aflate la dosar, a reţinut că imobilul situat în strada A., a fost declarat ca sediu administrativ, pentru scutirea de impozit având importanţă activitatea care se desfăşoară efectiv în imobilul respectiv, şi nu sediul social al societăţii, iar recurenta reclamantă nu a fost scutită de la plata impozitului pentru imobilul respectiv, acesta neîncadrându-se în dispoziţiile art. 456 alin. 1 lit. x din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

În ceea ce priveşte terenul aferent clădirii, instanţa de fond a reţinut corect că nu se poate acorda scutirea de impozit, clădirea fiind declarată sediu administrativ, desfăşurând activităţi economice, terenul aferent acesteia neîncadrându-se în dispoziţiile art. 464 alin. 1 lit. z din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Curtea constată că argumentele instanţei de fond sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, a fost respins recursul declarat ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare