Camera preliminară – contestație, cereri și excepții

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BRAŞOV

 -Secţia Penală-

DOSAR NR.14323/197/2019/a1

ÎNCHEIERE PENALĂ NR.43/C/CP

Şedinţa camerei de consiliu din data de 10 martie 2020

JUDECĂTOR DE CAMERĂ PRELIMINARĂ – BB

JUDECĂTOR DE CAMERĂ PRELIMINARĂ-CA

GREFIER – AMA

Cu participarea PROCUROR: MMR  din  cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul  Braşov

Pentru astăzi fiind amânată pronunţarea asupra cererii având ca obiect contestaţia formulată de către TD, GAA şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva Încheierii camerei de consiliu din  data  de  23.12.2019 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din  cadrul Judecătoriei Braşov, în  dosarul penal  nr.14323/197/2019/a1.

Dezbaterile în prezenta cauză au fost înregistrate potrivit art. 369 alin. 1 Cod procedură penală.

La apelul nominal făcut în şedinţa Camerei de Consiliu, la pronunţare, se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Dezbaterile în cauza penală de faţă au avut loc în şedinţa Camerei de Consiliu din 24 februarie 2020, când părţile prezente au pus concluzii potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanţa, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunţarea cauzei la datele  de  02 martie 2020,  09 martie 2020, 10 martie 2020.

JUDECĂTORII DE CAMERĂ PRELIMINARĂ

Asupra contestației de față:

Prin încheierea de cameră preliminară din data de 01.11.2019 pronunțată în dosarul cu nr.  14323/197/2019/a1, a admis în parte cererile şi excepţiile de cameră preliminară invocate de inculpatul TD, în cauza având ca obiect sesizarea cu rechizitoriul nr. 9794/P/2018 întocmit la data de 28.05.2019 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, a constatat nelegalitatea proceselor verbale de redare a interceptărilor telefonice şi a dispus excluderea acestora de la dosar, sens în care a acordat un termen de 5 zile de la comunicarea prezentei încheieri procurorului pentru a remedia în mod corespunzător actul de sesizare şi a comunicat judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei, respingând restul cererilor şi excepţiilor invocate de inculpaţii TD şi GAA.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență, că actul de sesizare a instanţei trebuie să cuprindă: descrierea clară şi completă a faptelor şi împrejurărilor extrase pe baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală; analiza efectivă a tuturor mijloacelor de probă şi motivarea deciziilor de reţinere ori de înlăturare a acestora; încadrarea riguroasă în drept a faptelor reţinute; soluţionarea motivată a celorlalte aspecte ce contribuie la buna desfăşurare a procesului penal. Modul de redactare şi întocmire a rechizitoriului trebuie să fie clar atât sub aspectul structurării expunerilor, cât și al rigorii argumentelor, în cazul unor carenţe de substanţă, consecinţa directă şi imediată fiind aceea a negării a înseși echităţii procedurilor.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că rechizitoriul supus analizei cuprinde toate elementele prevăzute de art. 328 Cod procedură penală, iar modul în care este descrisă starea de fapt asigură respectarea dreptului la apărare şi sesizarea instanţei în condiţii de legalitate, întrucât poate fi stabilită întinderea judecăţii.

În concret, s-a arătat că inculpaţii cunosc faptele de care sunt acuzaţi încă de la momentul în care li s-a adus la cunoştinţă acuzaţia. Examinând ordonanţele de începere a urmăririi penale, de continuare a acesteia şi de extindere a urmăririi penale, de schimbare a încadrării juridice și punere în mișcare a acțiunii penale, precum şi rechizitoriul se poate lesne constata că acestea se referă la aceleaşi fapte, cu privire la care inculpaţii, încă de la început, şi-au putut exercita pe deplin dreptul de apărare. Se remarcă de asemenea că, înainte de a fi fost descrise, punctual, toate actele materiale ale infracţiunii reţinute în sarcina celor cercetați, a fost descris mecanismul activităţii infracţionale şi au fost indicate concret şi acţiunile presupus a fi fost săvârşite de inculpați și, de asemenea, sunt indicate dispozițiile din actele normative primare apreciate a fi fost încălcate de inculpați prin acțiunile imputate.

Astfel, s-a precizat că, inculpatul TD, în calitate de primar al orașului G și ordonator principal de credite, în exercitarea atribuțiilor de serviciu prevăzute de art. 61 alin. 1 și 2, art. 63 alin. 1 lit. c), alin. 4 lit. a) din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, art. 20 alin. 1 lit. h), art. 23 alin. 1, alin. 2 lit. c) din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale, art. 5 din OG 119/1999, privind controlul intern și controlul financiar preventiv, ar fi încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) lit. d) și f), art. 19, art. 23, art. 25, art. 26 și art. 124 lit. b) din OUG nr. 34/2006, iar inculpata  GAA în calitate de contabil șef al Primăriei G, în exercitarea atribuțiilor de serviciu prevăzute de art. 54 alin. 4 din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale, ar fi încălcat dispoziţiile prevăzute de art. 24 alin. 1, 2 și 3, art. 51 alin. 3, art. 54 alin. 1, 3, 5 și 6 din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale şi art. 6 alin. 1 lit. a) și d), art. 7 lit. a), art. 10 alin. 1, 2 și 3 din OG nr. 119/1999, privind controlul intern și controlul financiar preventiv.

Prima instanță a învederat că nu poate fi primită critica referitoare la indicarea în cuprinsul rechizitoriului a dispoziţiilor din diferite Ordine ale Ministrului Finanțelor Publice date în aplicarea legii, având în vedere că acestea nu vizează atribuții de serviciu, ci se referă la modalitatea de întocmire a documentelor contabile. Nu se poate reţine astfel o încălcare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 392/06.06.2017 şi 405/15.06.2016, care, de altfel, va putea fi analizată doar în etapa judecăţii, nu în procedura camerei preliminare.

Neîntemeiate s-au considerat şi criticile inculpatului referitoare la omisiunea descrierii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, rezultând cu claritate din cuprinsul actului de sesizare că inculpatul a fost trimis în judecată pentru îndeplinirea defectuoasă a unui act de serviciu, respectiv dispunerea de achiziţii de servicii cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate în cele ce preced.

Cât priveşte critica referitoare la lipsa descrierii infracţiunii prevăzute la art. 10 lit. c din Legea 78/2000, judecătorul de cameră preliminară  a reţinut că şi aceasta este neîntemeiată, având în vedere că în cuprinsul rechizitoriului s-a arătat în mod clar că s-a reţinut în sarcina inculpatului TD că ar fi utilizat subvenţia acordată în vederea achitării facturilor fiscale nr. 0063/27.09.2011  și nr. 0064/27.09.2011, deşi această subvenţie fusese alocată din fondul de rezervă al Județului Brașov în scopul susținerii obligațiilor de plată restante ale orașului G.

Judecătorul de cameră preliminară nu a conferit eficienţă argumentului potrivit căruia descrierea faptei este deficitară sub aspectul indicării elementului material al infracţiunii, pentru motivul că proiectul de hotărâre al Consiliului Local G nr. 5488/01.08.2011 ar fi fost semnat de inculpatul TD în calitate de primar şi vizat de secretarul SD, fără ca acesta din urmă să fie trimis în judecată, deducând astfel apărătorul ales al inculpatului că semnarea acestui proiect nu reprezintă elementul material al infracţiunii prevăzute la art. 10 lit. c din Legea 78/2000. Astfel cum s-a arătat deja, elementul material al acestei infracţiuni reţinut în cuprinsul rechizitoriului constă în acţiunea de utilizare a subvenţiei alocate din fondul de rezervă al Judeţului Braşov în alt scop decât cel pentru care  fost acordat.

Forma de vinovăţie este circumstanţiată în cuprinsul actului de sesizare ca fiind intenţia directă calificată prin scopul obţinerii de foloase necuvenite de către inculpaţii SC P SRL şi IMD, iar analiza legăturii subiective dintre diferiţii participanţi, precum şi pertinenţa probelor cu privire la acest aspect reprezintă chestiuni de fond ce se analizează în faza de judecată.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului, a rezultat că în speța de față s-a respectat imperativul prevăzut de art.6 paragraful 3 din Convenția europeană, inculpaților respectându-li-se dreptul de a fi încunoștințați cu privire la acuzație, actul de acuzare jucând un rol determinant în legalitatea urmăririi penale, întrucât persoana trimisă în judecată este în mod oficial notificată cu privire la baza juridică și factuală a acuzației care i se aduce.

S–a statuat în teoria și practica judiciară că prin sintagma – fapta arătată în actul de sesizare –nu se poate înțelege doar simpla referire la o anumită infracțiune menționată în succesiunea activității inculpatului, ci descrierea detaliată a acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice, respectiv de a învesti instanța, o atare condiție fiind îndeplinită doar în cazul în care fapta arătată prin rechizitoriu este însoțită de precizarea încadrării juridice și de dispoziția de trimitere în judecată pentru aceasta, garanții procesuale menite să asigure aflarea adevărului, dreptul de apărare al celui judecat și mai ales dreptul la un proces echitabil. 

Aceste garanții sunt reglementate atât prin dispozițiile art.8 Cod procedură penală, art.24 din Constituție, cât și prin dispozițiile art.6 paragraful 3 lit a) din Convenția europeană a drepturilor omului ratificată de România prin Legea nr.30/1994, conform cărora – orice acuzat are, în special, dreptul de a fi informat, în termenul  cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației adusă împotriva sa –.

În jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înțelege prin cauză și natura acuzației aduse împotriva unei persoane (cauza De Torres c.Spaniei), arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzației, la calificarea juridică a acestora, precum și la circumstanțele agravante existente, iar informarea în mod amănunțit asupra faptelor imputate și încadrarea juridică a acestora nu ar trebui să fie în niciun caz ulterioare dispoziției de trimitere în judecată. Tot astfel, în hotărârile pronunțate în cauza Mattocia c Italiei ( 25.07.2000), Mattei c.Franței (19.12.2006), Pelissier și Sassy c. Franței (23.03.1999), Curtea a considerat că o informare precisă și completă cu privire la faptele care se reproșează acuzatului și a calificării juridice reprezintă o condiție esențială pentru echitatea procedurilor judiciare, apreciindu-se că aceasta trebuie făcută inclusiv prin intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin imprecizie cu privire la aspectele esențiale, sens în care s-a exemplificat locul și data infracțiunii imputate, concluzionându-se că neregulile din actul de sesizare cu privire la faptele pentru care este acuzată o persoană și încadrările juridice ar conduce la imposibilitatea pregătirii apărării cu privire la acuzațiile aduse.

Cu privire la aceste critici, judecătorul a reținut că nu este chemat să evalueze temeinicia sau netemeinicia acuzaţiilor ori dacă probele indicate de procuror în susţinerea acuzaţiilor chiar conduc la concluzia vinovăţiei. În această procedură judecătorul efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta; în cursul procedurii de cameră preliminară nu se analizează temeinicia acuzaţiei, substanţa probelor ori numărul lor.

În procedura de cameră preliminară nu se poate verifica decât dacă există descrisă situația de fapt cu toate elementele sale definitorii, judecătorul de cameră preliminară neavând atribuția de a stabili datele esențiale ale faptei interpretând materialul probator, ci acestuia îi revine exclusiv competența de a verifica dacă actul de sesizare cuprinde în mod formal datele cu privire la faptele despre care procurorul consideră că reprezintă infracțiuni, într-un mod susceptibil de a investi instanța, urmând ca în faza cercetării judecătorești să se verifice corespondența dintre situația de fapt și probele administrate în cursul urmăririi penale. Tot astfel, nu se poate pune în discuție în această fază procesuală încadrarea juridică a faptei, reglementările procesual penale necuprinzând dispoziții în acest sens. În plus, față de cele expuse în precedent, judecătorul reamintește că, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, precum şi temeinicia acuzaţiei penale formulată de procuror împotriva inculpatului priveşte faza de judecată a procesului penal, când are loc administrarea probatoriului şi evaluarea probatoriului administrat, fiind garantate părţilor şi subiecţilor procesuali plenitudinea drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Atât legislația europeană cât și practica instanței supreme au învederat că – pentru a se considera că instanța este legal sesizată din perspectiva limitelor rechizitoriului, este necesar ca în cuprinsul acestuia să fie arătate în mod concret faptele care fac obiectul trimiterii în judecată, să fie precis determinate, cu încadrarea juridică legală, pentru ca astfel să poată fi stabilit cadrul procesual și să rezulte voința neechivocă a procurorului de trimitere în judecată întrucât, existența unor necorelări evidente între partea expozitivă și dispozitivă a acestuia nu pot fi de natură să investească în mod legal instanța.

 Judecătorul de cameră preliminară a constatat că faptele inculpaților sunt descrise în rechizitoriu de o manieră clară și inteligibilă, făcându-se referire la modul de comitere, loc, timp și urmările produse ca urmare a acestora, astfel cum rezultă din starea de fapt expusă la începutul prezentei analize.

În ceea ce priveşte legalitatea actelor de urmărire penală, inculpatul TD a invocat nelegalitatea ordonanţei de extindere a urmăririi penale pentru infracţiunea de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, faptă prevăzută de art. 10 lit. c din Legea 78/2000, arătând că instituţia extinderii urmăririi penale funcţionează doar cu privire la alte fapte care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni pentru care s-a început urmărirea penală, în caz contrar fiind necesar a se încpete urmărirea penală şi pentru nou infracţiune.

Susţinerile inculpatului s-au apreciat a fi eronate deoarece dispoziţiile  procesual penale nu prevăd asemenea limitări. Astfel, instituţia extinderii urmăririi penale vizează atât ipoteza în care sunt descoperite acte materiale noi ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, cât şi cu privire la o infracţiune autonomă de care este acuzat suspectul, sau cu privire la o altă faptă în legătură cu fapta pentru care este acuzat suspectul. Analizând actul procedural criticat, respectiv ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 12.04.2019, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că aceasta îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, având cuprinsul pevăzut de lege. De asemenea, s-a observat că a fost respectată şi decizia Curţii Constituţionale din data de 28.02.2017 prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 311 alin. 3 C.pr.pen trebuie interpretate în sensul că organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea de îndată şi înainte de prima audiere. Astfel, la filele 234-239 din volumul I de urmărire penală se găsesc procesele-verbale prin care suspecţilor TD şi GAA le-au fost aduse la cunoştinţă faptele pentru care s-a dispus extinderea urmăririi penale şi ulterior efectuarea în continuare a urmăririi penale, calitatea de suspect, drepturile şi obligaţiile.

Astfel, în cazul în care s-a dispus extinderea urmăririi penale, instanța a arătat că nu mai este necesară începerea urmăririi penale pentru noile fapte sau alte persoane, cadrul urmăririi penale vizând toate aceste fapte sau persoane.

Cu privire la invocarea necompetenţei funcţionale a procurorului atât de către inculpatul TD, cât şi de inculpata GAA, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prin excepţiile invocate se urmăreşte aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Legii 304/2004 modificate prin OUG 92/2018, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, cum admite chiar şi inculpatul TD, procurorul de caz a fost delegat la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov până la data de 06.10.2015, când a fost numit în această structură. Inculpatul a susţinut că, la momentul delegării nu era îndeplinită condiţia vechimii pentru a se dispune numirea în cadrul DNA (6 ani la momentul respectiv), însă, pentru a aprecia asupra competenţei procurorului de a efectua acte de urmărire penală în virtutea actului de delegare, relevante sunt dispoziţiile legale de la acel moment. Or, până la intrarea în vigoare a modificărilor legislative introduse prin OUG 92/2018, pentru delegarea procurorilor nu era prevăzută condiţia unei anumite vechimi. Prin urmare, actele efectuate de domnul procuror Ştefan Ispăşoiu până la data la care a fost numit în cadrul DNA - ST Braşov, în temeiul delegării sale la această structură au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor privind competenţa funcţională, fiind pe deplin valabile.

Judecătorul de cameră preliminară a arătat că nu poate valida raţionamentul inculpaţilor TD şi GAA cu privire la neîndeplinirea condiţiei de vechime de către procurorul care a instrumentat prezenta cauză penală la data la care a fost numit în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau cu privire la neîndeplinirea de către acesta a condiţiei specializării pentru accederea în această structură, având în vedere că, în mod indirect se contestă legalitatea unor acte cu caracter administrativ privind cariera magistraţilor, respectiv Hotărârea nr. 528/06.10.2015 a Secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost avizată favorabil numirea şi Ordinul Procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 523/19.10.2015 prin care s-a dispus numirea domnului procuror Ştefan Ispăşoiu în cadrul DNA.

Astfel cum a rezultat din conţinutul actelor depuse la dosar, respectiv Hotărârea nr. 528/06.10.2015 a Secţiei pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii (f. 81-86), precum şi a notei de informare emise de Biroul de informare publică al Consiliului Superior al Magistraturii (f. 109-110), din adresa de răspuns nr. 19139/01.10.2019 a CSM (f. 120-121) şi din adresa de răspuns formulată de DNA Serviciul Teritorial Braşov (f. 124-125), pe de o parte, la data numirii, domnul procuror Ispăşoiu Ştefan Aurelian îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege în forma în vigoare la acel moment, inclusiv condiţia vechimii, iar pe de altă parte, în vederea numirii în cadrul DNA, Legea 304/2004 nu prevede existenţa condiţiei specializării.

Este adevărat că, potrivit art. 80 alin. 1 din Legea 304/2004, Direcţia Naţională Anticorupţie este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii, însă această specializare priveşte obiectul de activitate al acestei structuri şi nu poate fi transpusă într-o condiţie pentru accederea prin numire în cadrul DNA a procurorilor, fără ca o astfel de condiţie să fie prevăzută de lege.

Inculpata GAA a invocat nulitatea absolută a ordonanţei de declinare din data de 15.10.2018 cu consecinţa anulării actelor subsecvente, motivând în sensul că emiterea acestei ordonanţe a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa materială şi funcţională a organelor de cercetare penală deoarece, la aceeaşi dată a fost publicată în Monitorul Oficial al României OUG 92/2018 prin care au fost aduse modificări Legii 304/2004, în special cu privire la condiţia vechimii pentru numirea procurorilor în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Astfel, prin acest act normativ s-a majorat vechimea necesară pentru numirea în cadrul DNA de la 6 ani la 10 ani. Ca urmare a acestor modificări, potrivit art. VII, procurorii care, la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, îşi desfăşurau activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, rămân în funcţie în cadrul acesteia, numai dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanța a învederat că este adevărat că la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă domnul procuror Ispăşoiu Ştefan nu îndeplinea condiţia vechimii de 10 ani, însă acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 874 din 16 octombrie 2018, aceasta fiind data de la care a început să producă efecte, nu data de 15.10.2018. Astfel, ordonanţa de declinare din data de 15.10.2019 nu a fost întocmită cu nerespectarea competenţei materiale sau funcţionale a procurorului.

Inculpata confundă probabil data publicării în Monitorul Oficial a Ordonanţei de Urgenţă cu data emiterii acestui act de către Guvern care apare în finalul documentului şi care este, într-adevăr 15.10.2018. Însă, cum s-a arătat în cele ce preced, acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 16.10.2018, acesta fiind momentul intrării în vigoare.

Cât priveşte susţinerea referitoare la împrejurarea că, după data declinării, ar mai fi fost efectuate acte de urmărire penală în dosar, aceasta apare a fi o simplă susţinere a inculpatei, fără a fi susţinută de nici un element de probă. Nu se arată în concret care sunt actele de procedură efectuate în dosar după data declinării, astfel că excepţia nulităţii este lipsită de obiect. Faptul că de la data declinării şi până la data la care dosarul a ieşit din evidenţa DNA şi a fost transmis Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov trecut o perioadă de aproximativ două săptămâni nu poate conduce la o concluzie diferită având în vedere că, pe de o parte, nu există nici o prevedere legală care să impună efectuarea acestei operaţiuni într-o anumită perioadă de timp şi, pe de altă parte, pentru că, având în vedere complexitatea cauzei şi dimensiunii fizice a dosarului şi a faptului că, pentru declinarea prezentei cauzei a fost necesară xerocopierea unui număr foarte mare de documente comune celor două dosare, apare firesc să existe un interval de timp până la transmiterea fizică a dosarului către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov.

Inculpata GAA a arătat că există dubii în legătură cu data ordonanţei de declinare. Judecătorul de cameră preliminară a precizat, în primul rând, că data actului de procedură este cel consemnat în cuprinsul său. Susţinerea conform căreia actul ar fi putut fi antedatat nu s-a apreciat a fi demnă de luat în considerare având în vedere că nu este susţinută de niciun element de probă şi mai ales, având în vedere adresa de răspuns a DNA- ST Braşov prin care s-a arătat că în cuprinsul Registrului de evidenţă a activităţii de urmărire penală (R4), la poziţia dosarului nr. 108/P/2018, coloana 13 intitulată „Activitatea de urmărire penală proprie sau de supraveghere” (coloana unde sunt evidenţiate ordonanţele de disjungere, reunire, etc) figurează următoarea menţiune: „15.10.2018- Ordonanţă de disjungere- declinare în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov” (f. 104).

În ceea ce privește legalitatea probelor, inculpații au invocat excepţia nulităţii absolute a procedeului probator privitor la interceptarea convorbirilor telefonice transcrise şi aflate la dosarul cauzei în volumul VII, pentru motivele arătate în partea expozitivă a prezentei. De asemenea, au invocat puterea de lucru judecat a încheierii pronunţate în camera de consiliu de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Braşov în dosarul nr. 2650/62/2018/a1, încheiere împotriva căreia au fost formulate contestaţii, nefiind definitivă. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a arătat că deşi acceptă faptul că inculpaţii au posibilitatea de a depune practică judiciară în cauză, cu atât mai mult cu cât există o legătură strânsă între cele două cauze, nu poate accepta teza propusă, apreciind că nu este ţinut în analiza sa de o hotătâre care nu a rămas definitivă.

Analizând legalitatea probelor contestate, judecătorul de cameră preliminară a reținut următoarele:

Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul de urmărire penală 9794/P/2018 în volumele I şi VIII, în dosarul format iniţial 77/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie- Serviciul Teritorial Braşov, la solicitarea procurorului de caz, au fost încuviinţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Brașov măsuri de supraveghere tehnică fiind emise mai multe mandate de supraveghere tehnică. Parte din convorbirile interceptate ca urmare a punerii în aplicare a acestor măsuri de supraveghere au fost considerate relevante pentru cauza de faţă. Astfel, la rubrica „mijloace de probă” din cuprinsul rechizitoriului se face referire la procesele-verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor telefonice purtate între inculpaţi sau între inculpaţi şi terţe persoane.

Judecătorul de cameră preliminară a emis o adresă către Serviciul Român de Informaţii prin care a solicitat lămurirea modalităţii în care  Serviciul Român de Informaţii a participat la punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere dispuse prin mandatele de supraveghere tehnică nr. 895/21.10.2015, 314/20.11.2015 şi 343/18.12.2015, emise de către Tribunalul Braşov, măsuri dispuse în dosarul penal nr. 77/P/2012 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în ce au constat activităţile derulate, dacă s-a procedat efectiv la transcrierea comunicărilor în cauză de către ofiţeri ai SRI şi, dacă aceste transcrieri au fost comunicate DNA, în ce format.

Prin adresa de răspuns nr. 301971/16.10.2019 comunicată la data de 17.10.2019, s-a arătat că Serviciul Român de Informaţii, prin Centrul Naţional de interceptare a Comunicaţiilor, a întreprins măsurile tehnice necesare pentru interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice în baza mandatelor de supraveghere tehnică. Astfel, mandatele de supraveghere tehnică obţinute de DNA-ST Braşov în dosarul nr 77/P/2012 au fost puse în executare de UM 0623- Braşov la solicitarea unităţii de parchet. UM 0623- Braşov a întreprins măsurile tehnice necesare pentru interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice în baza actelor de autorizare, iar redarea/transcrierea înregistrărilor a fost efectuată de către sectorul specializat din cadrul acestei unităţi. Mai departe, s-a arătat că DNA ST Braşov a pus la dispoziţia UM 0623- Braşov suporţii optici în vederea inscripţionării rezultatului exploatării actelor de autorizare, ulterior aceştia fiind restituiţi beneficiarului. (f.126-127)

S-a arătat de către prima instanță că potrivit art. 142 alin 1 Cod procedură penală procurorul pune în executare supravegherea tehnică  ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori alte organe specializate ale statului.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 51 din 16.02.2016 publictă în M. Of. din 14.03.2016,  a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma  ori alte organe specializate ale statului  din cuprinsul dispozițiilor art.142 alin 1 Cod procedură penală este neconstituțională.

Având în vedere că mandatele de supraveghere tehnică sus menționate au fost emise și puse în executare înainte de publicarea deciziei s-a ridicat problema efectelor în timp pe care le produce decizia Curții Constituționale nr.51/2016.

Potrivit opiniei procurorului decizia menționată are efecte numai pentru viitor, iar interceptarea și înregistrarea au avut loc în temeiul art.142 alin 1 teza finală Cod procedură penală care erau în vigoare și se bucurau de prezumția de constituționalitate.

Această opinie nu a fost primită întrucât, a susținut instanța, în cuprinsul paragraful 52 al deciziei amintite Curtea Constituțională a reamintit caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, astfel cum este prevăzut la art.147 alin 4 din Constituție, arătând că decizia nu se va aplica cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale și subliniind că decizia de aplică  în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată  și se face trimitere la decizia instanţei de contencios constituţional nr. 895/2015 paragraful 28.

Ca urmare s-a apreciat că rezultă faptul că decizia nr. 51/2016 se aplică și măsurilor de supraveghere deja dispuse și puse în executare până la data publicării acesteia în monitorul oficial. De altfel, această opinie a fost împărtăşită şi de participanţii la întâlnirea preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a preşedinţilor Curţilor de Apel din data de 16-17.05.2019 (punctul 6).

În cadrul acestei întâlniri au concluzionat reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție că actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă, din perspectiva dispoziţiilor art. 97 C. proc. pen., procedee probatorii, care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, ce constituie mijloc de probă şi, prin urmare, în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, organele care pot participa la realizarea acestor acte sunt exclusiv organele de urmărire penală. În raport cu dispoziţiile art. 285 C. proc. pen. - potrivit cărora urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată - actele de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică reprezintă acte de urmărire penală.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2017 s-a realizat o schimbare a regimului juridic al nulităţii generate de încălcarea dispoziţiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, în sensul incidenţei nulităţii absolute, iar nu a nulităţii relative. Punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către „alte organe specializate ale statului”, care nu au calitatea de organe judiciare, nu determină numai o încălcare a competenţei materiale sau a competenţei funcţionale a organelor de urmărire penală, ci o încălcare a competenţei generale a organelor statului, care se valorifică prin prisma dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017.

De asemenea, s-a mai precizat că pentru perioada anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016, prezumția de constituționalitate la care Curtea face referire în paragraful 164 din Decizia nr. 26/2019 este aplicabilă numai cauzelor penale soluționate definitiv. Prin urmare, trebuie recunoscută aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale tuturor cauzelor pendinte. În sprijinul aceleiași soluții, s-a arătat că, admițând excepția de neconstituționalitate, prin decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a constatat relevanța excepției în cauza în care aceasta a fost ridicată, astfel încât aceasta devine relevantă pentru toate cauzele pendinte în care s-au efectuat interceptări de către Serviciul Român de Informații.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, în dosarul nr. 77/P/2012 al DNA Serviciul Teritorial Brașov, dosar din care a fost disjuns şi declinat prezentul dosar, au fost autorizate de către judecător măsuri de spraveghere tehnică, mandatele fiind puse în executare cu sprijin tehnic din partea Serviciului Român de Informaţii, rezultatul supravegherii tehnice fiind folosit ca probă în dosarul nr. 9794/P/2018.

Din conţinutul adresei de răspuns furnizate de SRI rezultă că, în ceea ce privește sprijinul tehnic, respectiv activitatea de punere în execuare a mandatelor de supraveghere emise de instanță, aceasta a implicat următoarele:

- mandatele au fost înaintate SRI împreună cu suporții optici înregistrați în prealabil la DNA- Serviciul Teritorial Brașov, iar această unitate a acordat sprijin tehnic în sensul înregistrărilor convorbirilor telefonice pe acești suporți

-înregistrările telefonice au fost realizate din punct de vedere tehnic de către ofițerii din cadrul SRI care au asigurat suportul logistic, fiind apoi transmise DNA,

-SRI a avut acces la datele rezultate în urma punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică în vederea realizării unei cooperări între DNA și SRI care să permită îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor prevăzute de lege de către ambele instituții, în legătură cu punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

-actele procedurale de redare a acestor convorbiri și comunicări telefonice care au constituit mijloc de probă în dosar, respectiv procesele verbale de redare au fost întocmite, în conformitate cu art.143 Cod procedură penală de către ofițerii de poliție judiciară ai Direcției Naționale Anticorupție– Serviciul Teritorial Brașov, în baza solicitărilor și ordonanțelor de delegare emise de procurorul de caz, după ce aceștia au desfășurat activitatea de ascultare a suporților optici.

Serviciul Român de Informații are atribuții exclusiv în ceea ce privește mandatele interceptate emise în baza Legii nr.51/1991. În prezenta cauză mandatele de supraveghere tehnică au fost însă emise în baza unor încheieri ale judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Brașov, fiind avute în vedere alte temeiuri și nu actul normativ menționat.

Ca urmare, a conchis instanța că Serviciul Român de Informații nu ar fi putut să participe la activitățile de urmărire penală, nici chiar dându-și concursul tehnic la punerea în executare a interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice autorizate de judecător.

S-a constatat astfel că legalitatea punerii în executare de către Serviciul Român de Informații a mandatelor de supraveghere tehnică are legătură cu procedeul probatoriu și calitatea probelor astfel obținute. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică trebuia să se realizeze numai de procuror sau de alte organe de cercetare penală ale poliției judiciare. S-a constatat astfel încălcarea dispozițiilor legale privind executarea măsurilor de supraveghere tehnică, deoarece activitatea a fost realizată de un organ necompetent, fără atribuții de cercetare penală. Asupra relevanței ori lipsei de relevanță în economia cauzei a unor stări de fapt ori informații rezultate din punerea în aplicare a unor măsuri de supraveghere tehnică putea discerne numai procurorul.

Încălcarea normelor procedurale ce reglementează competența de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică este sancționată cu nulitatea absolută. S-a constatat de asemenea că decizia Curții Constituționale nr.302 din 04.05.2017 a fost publicată în monitorul oficial nr.566/17.07.2017, mai înainte de întocmirea prezentului rechizitoriu – 28.05.2019, decizie prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că  soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art.281 alin 1 lit b) din codul de procedură penală care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este neconstituțională.

 S-a constatat, de asemenea, o pasivitate a legiuitorului care nu a intervenit asupra textului de lege constatat neconstituțional. În raport de efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale ( art.147 alin 4 din Constituția României, art.11 alin 3 și art.31 alin 1 din Legea nr.47/1992) și în absența unei dispoziții legale exprese, sancţiunea nulităţii absolute trebuie aplicată în conformitate cu decizia instanței de contencios constituțional.

Pe cale de consecință, încălcarea dispozițiilor art.142 alin 1 teza a II a Cod procedură penală, prin punerea în executare a măsurilor de supraveghere de către alte organe și nu de procuror sau alte organe de cercetare penală ale poliției judiciare, s-a apreciat a atrage nulitatea absolută a actelor efectuate, ca efect al aplicării dispozițiilor art.281 alin 1 lit b) Cod procedură penală în forma stabilită ca fiind constituțională prin decizia nr.302/2017 a Curții Constituționale și ca atare vătămarea este prezumată de drept. Pe cale de consecință, s-a reținut că nu mai trebuie analizată existența și gravitatea vătămării procesuale cauzate prin punerea în executare a măsurii interceptării către serviciile de informații.

De asemenea, s-a mai apreciat ca relevant şi faptul că, prin decizia nr.26 din 16.01.2019, instanța de contencios constituțional, a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a protocolului nr.0050 din 04 februarie 2009, precum și de exercitarea în mod necorespunzător a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații. În cuprinsul considerentelor deciziei, paragraful 155 Curtea reține că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informații nu avea atribuții de cercetare penală și prin urmare nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională.(se face referire la decizia nr.734/23.11.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.352/23.04.2018, par.17-18). În consecință sprijinul/ suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic acordat în temeiul legii nr.14/1992 a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea a reținut că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.

Ca urmare a constatării nulității procedeului probator, s-a constatat și nulitatea probelor astfel obținute, cu consecința excluderii din materialul probator a tuturor proceselor verbale de consemnare a rezultatelor activității de supraveghere tehnică, depuse în volumul VIII al dosarului de urmărire penală nr.9794/P/2018. 

Legat de soluția de excludere a probelor, s-a dispus, prin prisma considerentelor  deciziei nr. 22 din 18 ianuarie 2018 a Curții Constituționale ( publicată în Monitorul Oficial nr.177 din 26.02.2018) îndepărtarea de la dosarul cauzei a acestor mijloace de probă dar și a suporților care conțin rezultatul măsurilor de supraveghere menționate (la momentul rămânerii definitive a prezentei încheieri), arătându-se că se impune, totodată, remedierea actului de sesizare al instanței în sensul înlăturării din cuprinsul său a referirilor la aceste mijloace de probă.

Cât priveşte excepţia nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză cu încălcarea normelor de competenţă materială, excepţie invocată prin notele de completare a excepţiilor din data de 13.09.2019 de către inculpatul TD prin apărător ales, judecătorul de cameră preliminară a respins-o pentru considerentele ce urmează:

S-a invocat că unicul motiv pentru care s-a dispus disjungerea din dosarul 159/P/2017 aflat pe rolul DNA Braşov cu privire la faptele ce fac obiectul prezentului dosar a fost acela de a se forma un nou dosar cu un prejudiciu aflat sub plafonul stabilit prin OUG 43/2002 (200000 euro) pentru a se încadra în obiectele de competenţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov şi a putea fi instrumentat în continuare de către domnul procuror Ştefan Aurelian Ispăşoiu. S-a invocat că faptele ce fac obiectul prezentului dosar sunt în realitate acte materiale ale infracţiunii de abuz în serviciu săvârşită în formă continuată ce fac obiectul dosarului nr. 2650/62/2018/a1 şi s-a arătat că dispoziţiile referitoare la reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate sunt aplicabile şi în faza de urmărire penală şi sunt imperative.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că prin aspectele invocate se realizează, în realitate, o critică cu privire la încadrarea juridică a faptelor, atât cele ce fac obiectul prezentului dosar, cât şi cele ce fac obiectul dosarului penal nr. 2650/62/2018/a1 aflat pe rolul Tribunalului Braşov. În această fază procesuală nu se poate realiza o astfel de analiză, aceasta vizând nu numai perioada de timp în care se presupune că a fost săvârşită activitatea infracţională, ci presupune o analiză aprofundată ce vizează rezoluţia infracţională şi elementele constitutive ale fiecărui act material, analiză care nu se circumscrie obiectului camerei preliminare, ci ţine chiar de fondul cauzei. Prin urmare, această excepţie s-a conchis că este inadmisibilă prin raportare la faza procesuală a camerei preliminare.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii ordonanţei de începere a urmăririi penale in personam invocată de inculpata GAA, judecătorul de cameră preliminară a respins-o, apreciind-o ca nefiind întemeiată. Astfel, inculpata a invocat această excepţie, motivând în sensul că urmărirea penală in rem a fost începută în dosarul nr. 77/P/2012 doar cu privire la nelegala emitere de către Primăria G a comenzilor nr. 7080, 7081 şi 7082 către SC P SRL, după care, urmărirea penală in personam o include şi pe inculpată, prin ordonanţa procurorului din 04.02.2019 prin care s-a reţinut că, în perioada 30 septembrie- 25 noiembrie 2011, în înţelegere cu TD şi IMD, acţionând în scopul obţinerii de foloase necuvenite de către IMD şi SC P SRL, a semnat ordinele de plată, arătând inculpata că este evident că la momentul începerii urmăririi penale faţă de aceasta nu exista un material probator care să surprindă, chiar la un nivel superficial, participarea la emiterea comenzilor, existenţa unei înţelegeri între aceasta şi ceilalţi inculpaţi, orientarea activităţii sale fireşti de semnare a unor ordine de plată către atingerea scopului obţinerii de foloase necuvenite de către IMD şi SC P SRL.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că inculpata nu invocă în realitate o veritabilă nulitate rezultată din încălcarea normelor de procedură, ci înţelege să conteste temeinicia acuzaţiilor aduse, prin prisma unor probe pe care le apreciază ca fiind insuficiente.

Analizând din oficiu legalitatea actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a constatat că ordonanţa procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoriei Braşov din data de 04.02.2019 prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de TD, GAA, IMD şi SC P SRL are conţinutul prevăzut de art. 286 C.pr.pen, iar prin procesele-verbale din data de 07.02.2019 suspecţilor li s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect şi faptele pentru care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, drepturile şi obligaţiile procesuale (vol. 1 dup, filele 201-218).

Cât priveşte probatoriul, judecătorul de cameră preliminară a subliniat faptul că standardul de probă ce trebuie atins în vedere începerii urmăririi penale in personam este unul mult redus faţă de cel necesar pentru trimiterea în judecată sau pentru luarea unei măsuri preventive, fiind suficient să existe probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

În plus, judecătorul de cameră preliminară a apreciat criticile inculpatei ca fiind îndreptate asupra temeiniciei acuzaţiei şi nu asupra legalităţii actelor de urmărire penală, astfel încât le-a respins ca inadmisibile.

Având în vedere că acuzațiile penale și dispoziția de trimitere în judecată nu se întemeiază numai pe mijloacele de probă excluse, judecătorul de cameră preliminară a constatat că nu se impune restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. 3 lit b) Cod procedură penală, soluția ce s-a adoptat în sensul celor expuse supra fiind întemeiată pe dispozițiile art. 345 alin 3 Cod procedură penală, în sensul că s-au admis în parte cererile şi excepţiile de cameră preliminară invocate de inculpatul TD, în cauza având ca obiect sesizarea cu rechizitoriul nr.9794/P/2018 întocmit la data de 28.05.2019 de Parchetul de pe lângă Judecătoria  Braşov.

S-a constatat nelegalitatea proceselor verbale de redare a interceptărilor telefonice şi s-a dispus excluderea acestora de la dosar, acordându-se un termen de 5 zile de la comunicarea prezentei încheieri procurorului pentru a remedia în mod corespunzător actul de sesizare şi a comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei, respingându-se restul cererilor şi excepţiilor invocate de inculpaţii TD şi GAA.

În baza art. 345 alin. 3 C.pr.pen, în termenul prevăzut de lege, procurorul a comunicat că menţine dispoziţia de trimitere în judecată.

Prin încheierea din 23.12.2019, analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de cameră preliminară a reţinut următoarele:

Potrivit art. 346 alin. 4 C.pr.pen., în cazul în care judecătorul de cameră preliminară a exclus una sau mai multe probe administrate, dispune începerea judecăţii.

Judecătorul de cameră preliminară nu a primit argumentele invocate de inculpaţi potrivit cărora adresa de răspuns prin care procurorul a arătat că menţine dispoziţia de trimitere în judecată nu ar fi aptă de a produce efecte juridice. Aceştia au susţinut că procurorul avea obligaţia de a întocmi o ordonanţă supusă verificării prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov prin care să dispună îndreptarea neregularităţilor rechizitoriului şi menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată.

În primul rând, s-a observat că procurorul nu a procedat la remedierea neregularităţilor actului de sesizare, ci doar a comunicat judecătorului de cameră preliminară decizia de a menţine dispoziţia de trimitere în judecată. Prin urmare, s-a învederat că ipoteza este una diferită de cea identificată în practica judiciară invocată de avocatul ales al inculpatului TD, nefiind vorba despre un act al procurorului supus condiţiei simetriei actelor juridice.

În plus, având în vedere lipsa unor dispoziţii legale care să impună condiţii de formă răspunsului formulat de procuror în baza art. 345 alin. 3 teza finală C.pr.pen., s-a arătat că nu se poate concluziona decât în sensul legalităţii oricărui act care emană de la procuror şi cuprinde manifestarea acestuia de voinţă, fie în sensul menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată, fie în sensul restituirii dosarului.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat, de asemenea, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 346 alin. 3 lit. a C.pr.pen.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale arătate, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 5 zile şi neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Potrivit art. 346 alin. 4 C.pr.pen, în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe, ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.

Astfel, având în vedere răspunsul procurorului în sensul menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată şi în sensul că nu se impune înlăturarea din cuprinsul secţiunii „mijloace de probă” a enumerării mijloacelor de probă a căror excludere s-a dispus prin încheierea din data de 01.11.2019 , judecătorul de cameră preliminară a reţinut că este posibilă stabilirea obiectului şi limitelor judecăţii şi, prin urmare, a constatat competenţa şi legalitatea sesizării instanţei şi, în baza art. 346 alin. 4 C.pr.pen., a dispus începerea judecăţii în cauza privind pe inculpaţii:

- TD, cercetat, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal și art 5 alin. 1 Cod penal (3 acte materiale) și utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal;

- GAA, cercetată, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal și art 5 alin. 1 Cod penal (3 acte materiale) și complicitate la utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 48 alin. 1 Cod penal raportat la art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal;

- IMD, cercetat, în stare de libertate, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. 1 Cod penal raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal (3 acte materiale);

- S.C. P S.R.L., cercetată pentru comiterea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. 1 Cod penal raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal (3 acte materiale).

Împotriva încheierilor de ședință din datele de 01.11.2019 și 23.12.2019 pronunţate în dosarul  nr. 14323/197/2019/a1 al Judecătoriei Brașov au formulat contestație Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov și inculpații TD și GAA, cea din urmă solicitând și sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

1. Astfel,  în dezvoltarea motivelor de contestație, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov a arătat că în mod nefondat Judecătoria Brașov a admis în parte cererile şi excepţiile de cameră preliminară invocate de inculpatul TD și a constatat nelegalitatea proceselor verbale de redare a interceptărilor telefonice. În acest sens, s-a invocat argumentaţia utilizată în încheierea de cameră preliminară din data de 30.08.2016, întocmită în dosarul penal nr. 345/64/2016/a1 al Curţii de Apel Braşov, care a arătat că în cazul mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza Codului de procedură penală în anul 2015, anterior apariţiei deciziei nr. 51/2016, practica judiciară cvasiunanimă a considerat că sancţiunea care operează este aceea a unei nulităţi relative, care necesită dovedirea unei vătămări, pentru a putea conduce la excluderea probei cu interceptarea convorbirilor telefonice efectuate de Serviciul Român de Informaţii. Or, o astfel de vătămare nu poate fi dedusă din supoziţii, ci ea ar trebui să se bazeze pe un minim de elemente concrete, obiective, care ar face ca fiabilitatea probei respective să fie pusă sub semnul întrebării.

În lipsa dovedirii unei astfel de vătămări, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 51/2016, ca toate deciziile date în materie de procedură penală, va produce efecte ca şi o lege nouă de procedură penală, care se aplică doar actelor de procedură efectuate după intrarea ei în vigoare. Actele de procedură efectuate sub imperiul vechii legi de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor acesteia, rămân valabile, dacă nu se poate dovedi existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea lor. Chiar Curtea Constituţională face referire în deciziile sale de prezumţia de constituţionalitate a unei norme declarate neconstituţională, care operează chiar dacă ulterior s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la norma respectivă.

Referirile din Decizia nr. 51/2016, privind aplicarea acesteia cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, nu poate fi interpretată decât în sensul că această decizie se aplică în condiţiile nulităţii relative, prevăzute de art. 282 Cod procedură penală, întrucât nu suntem în prezenţa unui caz de nulitate absolută. Or, aşa cum s-a arătat, nefiind invocată nicio vătămare care să atragă existenţa unor dubii cu privire la fiabilitatea probei, singura care ar fi putut fi considerată ca fiind aptă să conducă la excluderea probei, în cauză nu pot fi excluse probele cu interceptarea convorbirilor telefonice menţionate. Acest lucru rezultă şi din jurisprudenţa CEDO, care arată, de pildă, în cauza Botea c. României că trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor şi, în plus, trebuie să se ţină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială credibilitatea sau corectitudinea acestora. Or, în speţă contestarea autenticităţii probelor şi opunerea la utilizarea lor se poate face în faza de judecată, iar inculpatul nu a invocat în cerere nici un aspect care să pună la îndoială fiabilitatea probei cu interceptarea convorbirilor telefonice.

Astfel, se consideră că analiza actelor dosarului nu relevă incidenţa în speţă a unor încălcări de natură să atragă reţinerea vreunei nulităţi prevăzute de lege.

În același sens se invocă şi argumentele reţinute de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Suceava în decizia nr. 15 din 19.03.2019 pronunţată în dosarul nr. 1549/40/2018/a1, în cuprinsul căreia, analizându-se paragraful 52 al deciziei nr. 51/2016, se arată că: Din cuprinsul acestui paragraf al deciziei Curţii Constituţionale, rezultă că efectul pe care îl produce este numai pentru viitor, pe toată perioada de activitate a unui act normativ acesta bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate. Sintagma „aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”, reprezentând aplicarea acestei decizii doar cauzelor care potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, pot fi influenţate de conţinutul acesteia, respectiv doar cauzelor aflate în cursul urmăririi penale. Se reţine că printr-o decizie a Curţii Constituţionale nu pot fi modificate normele procesual penale, iar emiterea /punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică poate fi dispusă doar în cursul urmării penale de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv pus în executare de procurorul competent. A interpreta sintagma „cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”, din considerentele Deciziei nr. 51/16.02.2016 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 190/14.03.2016, în sensul că ar avea vreo influenţă într-o etapă a procesului penal în care nu este pus în executare un mandat de supraveghere tehnică, ar reprezenta încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură penală, care reglementează într-o modalitate neechivocă, momentul procedural în care are loc această punere în executare – respectiv în timpul urmăririi penale.

În acest sens, se arată că ulterior datei de 16.02.2016 urmează ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală, nefiind permisă implicarea altor organe specializate, pentru punerea în executare a acestora.

În ceea ce priveşte efectul deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 26/16.01.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 12.03.2019, după ce s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009 s-a precizat că ”Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și vor dispune măsurile legale corespunzătoare”. S-a mai arătat că  însăşi Curtea Constituţională a României a arătat că punerea la dispoziţie a suportului tehnic de către SRI nu este echivalentul efectuării unor acte de urmărire penală.

Astfel, în par.155 din Decizia CCR nr.26/16.01.2019 se prevede că: „ Art.3 lit.g) din protocol prevede că „Obiectivele cooperării sunt: […] g) constituirea de echipe operative comune care să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Potrivit art. 201 alin.1 din Codul de procedură penală din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală, iar, conform alin.2 lit.b) al aceluiași text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Or, potrivit art.13 din Legea nr.14/1992, „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală”, iar, potrivit art.12 alin.2 din aceeași lege, „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”. Din cele de mai sus rezultă că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informații nu avea atribuții de cercetare penală (a se vedea și Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 14 martie 2016, paragraful 37) și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională” (a se vedea mutatis mutandis și Decizia nr.734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17—18). În consecință, sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reține că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.”.

Se conchide că probele administrate în faza de urmărire penală sunt suficiente şi asigură premisele necesare pentru soluţionarea cauzei cu respectarea principiului referitor la aflarea adevărului, împrejurările în care s-au derulat faptele ce au făcut obiectul cercetărilor în dosarul de referinţă au fost lămurite, iar actele de urmărire penală efectuate în cauză sunt de natură să sublinieze existenţa unor premise fundamentate pentru relevarea caracterului efectiv al anchetei, urmare căreia s-a stabilit că în speţă sunt probe de natură să indice existenţa unui comportament neconform normelor penale, manifestat cu îndeplinirea cerinţelor textelor incriminatoare, de către persoana cercetată, apte să justifice trimiterea acesteia în judecată.

2. Inculpata GAA a solicitat admiterea contestației formulate, desființarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Brașov, arătând că în procedura camerei preliminare derulata la Judecătoria Braşov a formulat la 17 iulie 2019 cererea de restituire a cauzei către procuror in baza următoarelor argumente:

-declinarea operata de la D.N.A. la Parchetul Judecătoriei chiar în ziua adoptării de către Guvernul României a O.U.G nr. 92/2018, întocmirea unui proces verbal ca act de procedura la DNA in 26 octombrie, după 11 zile de la soluţia de declinare a competentei, intarzierea cu doua saptamani a inregistrarii efective a cauzei la Parchetul Judecătoriei si preluarea cauzei de către acelaşi procuror, revenit in colectivul Parchetului Judecătoriei, ridicau dubii cu privire la data reala a adoptării soluţiei de declinare, fiind evident ca, in urma intrării in vigoare a OUG nr.92/2018, ultima zi in care domnul Ispasoiu putea sa mai emită acte ca procuror la DNA a fost chiar ziua de 15 octombrie 2018;

-prin acces public la evidentele Consiliului Superior al Magistraturii s-a putut observa ca procurorul Ispasoiu fusese numit la DNA Braşov abia in 06 octombrie 2015, prin Hotararea CSM nr. 528, aspect care punea sub semnul nulităţii absolute actele efectuate de către acesta in cauza la 16, 22 si 29 septembrie 2015;

-printre motivele procurorului pentru care s-a inceput urmărirea penala in rem nu s-au regăsit elemente care sa justifice ulterior continuarea urmăririi penale fata de GAA, cata vreme urmărirea in rem a vizat numai activitatea primarului localităţii G prin care s-ar fi cauzat un prejudiciu bugetului UAT G si s-ar fi produs, corelativ, obţinerea unui folos necuvenit pentru prestator, prin: emiterea celor trei comenzi in septembrie 2011 fara specificarea cantitatilor de lucrări, intr-o locaţie insuficient precizata si fara documente care sa fi justificat necesitatea lucrărilor, prin alegerea greşita a procedurii de achiziţie, aceea a incredintarii directe.

In timpul procedurii de camera preliminară, inculpata a suplimentat motivele pentru restituirea cauzei către procuror, invocând excepţia nulităţii absolute a actelor efectuate la DNA de către un procuror care nici nu a demonstrat ca la data numirii sale satisfăcea condiţia specializării preexistente in combaterea infracţiunilor de corupţie, astfel cu impun dispoziţiile art. 1 alin. 2 din OUG nr. 43/2002 de organizare si funcţionare a DNA, nici nu avea vechimea minima de 6 ani prevăzută de legislaţia in vigoare in toamna anului 2015, când a fost numit la DNA prin Hotararea CSM nr. 528.

Fata de cererile si excepţiile invocate de către inculpata G, respinse de către judecătorul de camera preliminară, se invocă următoarele:

-judecătorul de camera preliminară nu s-a pronunţat asupra motivului de restituire izvorand din incalcarea de către procuror a temeiurilor de fapt si de drept pentru care a inclus-o pe GAA in procedura urmăririi penale in personam, in mod eronat apreciindu-se ca ”inculpata nu invoca in realitate o veritabila nulitate rezultata din incalcarea normelor de procedura, ci intelege sa conteste temeinicia acuzaţiilor aduse...In plus, judecătorul de camera preliminară apreciaza criticile inculpatei ca fiind indreptate asupra temeiniciei acuzaţiei si nu asupra legalităţii actelor de urmărire penala, astfel incat le va respinge ca inadmisibile.”

-de asemenea, judecătorul nu s-a pronunţat motivat cu privire la regimul actelor procurorului din septembrie 2015, de dinaintea numirii lui la DNA, delegarea acestuia de la Parchetul Judecătoriei la DNA nefiind ilustrata prin documentul legal care sa o ateste;

 - sub niciun aspect, motivele invocate de către inculpata pentru restituirea cauzei către procuror nu au pus in discuţie retroactivitatea dispoziţiilor OUG nr. 92/2018;

-nu exista nicio justificare legala pentru refuzul judecătorului de camera preliminară de a cerceta legalitatea actelor administrative de numire a procurorului care apoi a efectuat acte de urmărire penala, când ele sunt contestate de către persoana trimisa in judecata intr-o procedura avand ca obiect verificarea actelor de urmărire penala sub aspectul general al legalităţii lor.

Pe fondul problemelor evocate, se susţine ca incheierea judecătorului de camera preliminară este motivata in mod netemeinic si cu incalcarea legii.

Se susține că implicarea procurorului in derularea cauzei in faza de urmărire penala si legalitatea actelor sale, in raport de criticile inculpatei, poate fi urmărită in următoarele secvenţe:

-perioada când a activat la DNA inainte de numire, efectuând acte de urmărire penala in septembrie 2015;

-momentul numirii sale la DNA prin Hotararea CSM nr. 528 din 06 octombrie 2015;

-ordonanţa de continuare a urmăririi penale fata de suspecta GAA

Primele doua se arată că ar ridica probleme sub aspectul satisfacerii condiţiilor de legalitate pentru investirea procurorului cu mandatul de a reprezenta DNA, atat prin prisma condiţiei de vechime minima de 6 ani in magistratura impusa de legea nr. 304/2004 in forma in vigoare in toamna anului 2015, cat si prin prisma condiţiei de dobândire a specializării procurorului in combaterea infracţiunilor de corupţie impusa de OUG 43/2002 privind organizarea si funcţionarea DNA.

A treia chestiune in litigiu se arată că ar implica principiul logico-juridic al continuităţii raţionale care trebuie sa existe intre motivele inceperii urmăririi penale in rem si acelea ale continuării urmăririi penale fata de persoanele ce au savarsit doar faptele avute in vedere la inceperea urmăririi penale in rem. Analiza corelata a dispoziţiilor art. 305 din alin. 1 si 3 din codul de procedura penala identifica o legătură necesara intre, pe de o parte, obligativitatea reţinerii mai intai a elementelor unei anumite fapte ilegale si, pe de alta parte, in etapa a doua, identificarea autorului acelei fapte, fiind exclusa inceperea urmăririi penale in personam fara ca anterior fapta sa nu fi fost urmărită in rem. Mai mult, se susține că textul elimina orice dubiu, interzicând in mod expres inceperea unei urmăririi penale in personam chiar daca la momentul sesizării organului de urmărire penala autorul este indicat sau cunoscut. In situaţia inculpatei G, înaintea continuării urmăririi penale fata de persoana sa, se susține că in niciun moment procurorii nu au urmărit fapta de achitare a facturilor emise de prestator, fiind in discuţie numai faptele de efectuare a comenzilor si greşita alegere a procedurii de achiziţie publica, fapte pentru care inculpata nu are obligaţia de a răspunde juridic.

Având in vedere simplitatea unor operaţiuni aritmetice, ţinând seama ca domnul procuror Ispasoiu Ştefan Adrian nu putea deveni auditor de justiţie decât in urma promovării examenului la INM si ca reuşita la acest examen a fost validata de către CSM prin Hotararea nr. 1880 din 29 octombrie 2009, rezulta ca nici in septembrie 2015 (când probabil lucra ca delegat la DNA Braşov), nici la 6 octombrie 2015 (când este numit la DNA prin Hotararea CSM), condiţia legala a vechimii minime de 6 ani nu era satisfăcuta.

In privinţa condiţiei specializării, se arată că judecătorul de camera preliminară greşeşte, nu numai când cauta temeiul ei doar in Legea nr. 304/2004, dar si când susţine ca aceasta condiţie ar explica doar particularitatea obiectului de activitate a Direcţiei in organizarea de ansamblu a Ministerului Public.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Romane din 2016 cuvântul ”specializare” inseamna acţiunea de a se specializa si rezultatul ei, iar ‘’a se specializa” inseamna a se consacra studiului si aplicării unei anumite ramuri din stiinta, tehnica, a deveni specialist. Explicaţia etimologica trimite la efortul unei persoane vii de a dobândi prin studiu si experienţa practica acele deprinderi, dexterităţi si cunoştinţe teoretice care sa o califice ca specializata intr-un domeniu al cunoaşterii.

Se arată că în urma ratificării de către Romania in aprilie 2002 a Convenţiei civile asupra corupţiei, semnate la Strasbourg in noiembrie 1999 (prin Legea nr. 147/2002), in executarea art. 20 din Convenţie s-a avut ca scop ca prin OUG nr. 43/2002 sa se specializeze personalul, nu o instituţie anume. De aceea, atat prin art. 1 alin. 2 cat si prin art. 9 din OUG nr. 43/2002, s-a impus ca la accederea exclusiv prin numire a procurorilor in cadrul PNA, aceştia sa faca dovada specializării in combaterea infracţiunilor de corupţie, condiţie ramasa in vigoare chiar daca art. 9 din Ordonanţa a fost abrogat prin Legea nr. 247/2005, când si denumirea structurii a fost modificata, din PNA in DNA.

Se arată că raţionamentul judecătorului de camera preliminară prin care se cauta satisfacerea condiţiei specializării, evidenţiata si prin art. 80 din Legea nr. 304/2004, numai prin repartizarea satisfacerii sale in sarcina unei abstractiuni - persoana juridica care este DNA, nu in sarcina fiecărui membru al personalului acestei Direcţii cu atribuţii in efectuarea urmăririi penale, aseaza pe o poziţie superioara dispoziţiile privind organizarea generala judiciara, fata de dispoziţiile de organizare proprie ale Direcţiei, incalcand regula de interpretare a normei juridice specialia generalibus derogant.

Se mai arată că in privinţa considerării ca inca actuale a acestei condiţii a specializării personalului DNA inainte de numire, pentru greşita redactare a textului art. 87 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 de către legislativ, Avocatul Poporului a sesizat la 05 decembrie 2019 Curtea Constituţionala cu o excepţie de neconstitutionalitate a acestei soluţii legislative.

In privinţa respectării obligativităţii indeplinirii condiţiilor legale pentru ca un procuror sa fie mandatat de către Direcţia Naţionala Anticoruptie, mecanismul delegării la DNA a unor procurori care nu satisfăceau asemenea condiţii a fost o practica administrativa nelegala, abordata cu scopul ocolirii verificărilor pe care altfel le-ar fi făcut Consiliul Superior al Magistraturii, cel puţin cat priveşte condiţia vechimii. Se susține că ca in respectarea fidelităţii sistemului de drept fata de propriile norme, instituţia juridica a delegării nu are fizionomie legala decât in dreptul muncii. In mod tradiţional, dreptul muncii analizeaza delegarea ca mecanism de schimbare a locului muncii in cadrul aceleiaşi persoane juridice.

Din acest punct de vedere, pentru ca DNA avea personalitate juridica distincta de Parchetul de pe langa ICCJ, in toamna anului 2015 procurorul Ispasoiu nu putea sa-si schimbe locul de munca din cadrul Parchetului de pe langa Judecătoria Braşov si sa lucreze la DNA Braşov prin delegare. Deşi aceste chestiuni nu au făcut obiectul discuţiilor in Camera preliminară, pentru ca nici reprezentantul acuzării, nici judecătorul de Camera preliminară nu au prezentat vreun document de delegare a procurorului Ispasoiu, se arată că a apărut necesitatea de a fi analizate acum, observând ca judecătorul in incheierea contestata a luat in seama acest mecanism al delegării prin care sa se protejeze legalitatea actelor de urmărire penala ale procurorului Ispasoiu din septembrie 2015.

Sub aspectul acestor doua condiţii care sa legitimeze legalitatea investirii cu autoritate a actelor procurorului Ispasoiu, se conchide, aratandu-se ca in septembrie 2015 acesta efectuase acte de urmărire penala fara sa fi fost numit la DNA, lipsindu-i si condiţiile vechimii si specializării, si ca in octombrie 2015 a efectuat declinarea de competenta, după ce fusese numit nelegal de către CSM.

Se arată că toate aceste chestiuni puse in discuţie de către inculpata GAA tin de legalitatea actelor de investire a instanţei de judecata, in concordanta cu obiectul procedurii de camera preliminară, asa cum este acesta fixat prin art. 342 din C.pr.pen., astfel ca judecătorul de camera preliminară nu putea refuza analiza, sub pretextul existentei unor acte administrative, de delegare si respectiv de numire a procurorului in structura Direcţiei Naţionale Anticoruptie ori sub pretextul ca prin excepţiile invocate de către contestatoare s-ar tinde la o critica a acuzaţiilor.

Inculpata G a solicitat și sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, invocând în motivare aspectele mai sus redate.

3. Inculpatul TD a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea în totalitate a încheierii atacate și soluţionarea excepţiilor invocate de către inculpat, urmând a constata existenţa neregularităţilor actului de sesizare al instanţei, şi, pe cale de consecinţă, dispunerea restituirii cauzei la Parchet ca urmare a imposibilităţii stabilirii obiectului şi a limitelor judecăţii, în temeiul art. 346 alin. 3 lit. a Cod procedură.

Se arată că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul TD, criticile formulate şi respinse au vizat următoarele:

-neregularitatea actului de sesizare ca urmare a insuficientei descrieri a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată;

-încălcarea normelor privind competenţa funcţională a procurorului;

-nelegalitatea ordonanţei procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov nr. 974/P/2018 din data de 12.04.2019, prin care s-a dispus pe de o parte extinderea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 10 lit c din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal şi pe de altă parte efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţi cu privire la această din urmă infracţiune, fără a fi fost începută urmărirea penală cu privire la aceste fapte;

-nerespectarea Deciziei nr. 392 din 06 iunie 2017 şi a Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale a României privind încălcarea dispoziţiilor prevăzute de norme primare ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, în actul de sesizare fiind indicate dispoziţii din norme secundare precum OMFP ca fiind încălcate de inculpat;

-neindicarea dispoziţiilor legale ce reglementează atribuţiile de serviciu ale inculpatului, fiind evocate doar dispoziţii cu caracter general, ce nu impun o conduită concretă în sarcina funcţionarului public.

În ceea ce privește neregularitatea actului de sesizare s-a arătat că nu există o descriere detaliată a faptei, într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, respectiv de învesti instanţa. Astfel, o atare condiţie este îndeplinită doar în cazul în care fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării juridice corespunzătoare, de o clară descriere sub aspectul elementelor constitutive ale infracţiunii şi de dispoziţia de trimitere în judecată, garanţii procesuale menite să asigure aflarea adevărului, dreptul la apărare al celui judecat şi mai ales dreptul la un proces echitabil. Se arată că această critică este înlăturată de instanţa de fond printr-o motivare superfluă, sens în care se arată că "în concret, inculpaţii cunosc faptele de care sunt acuzaţi încă de la momentul în care li s-a adus la cunoştinţă acuzaţia.” Se consideră că în mod eronat judecătorul de cameră preliminară a reţinut, în detrimentul inculpatului, că nu există o obligaţie legală a organelor de cercetare penală de a descrie concret şi detaliat faptele, prin actul de sesizare a instanţei, în scopul garantării dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, contrar Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare.

Se arată că deși dispoziţiile ce reglementează conţinutul actului de sesizare al instanţei nu prevăd în mod expres modalitatea concretă în care procurorul ar trebui să realizeze această descriere, atât în doctrină cât şi la nivelul jurisprudenţei CEDO s-a statuat că expunerea faptelor constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, precum şi în arătarea probelor pe care se întemeiază situaţia de fapt şi vinovaţia inculpatului; descrierea trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scopul în care a fost săvârşită fapta, dacă acestea au consecinţe asupra încadrării faptei reţinute sau la individualizarea răspunderii penale; dacă urmărirea s-a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau la mai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descrierea tuturor faptelor reţinute şi forma de participaţie a tuturor inculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvârşirea faptelor.

Din descrierea stării de fapt se arată că nu reiese în niciun mod care dintre formele alternative ale infracţiunii de abuz în serviciu i se impută inculpatului, respectiv îndeplinirea defectuoasă a unui act ce intră în atribuţiile de serviciu, cu indicarea dispoziţiilor legale primare încălcate, ori neîndeplinirea unui act, ambele în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

În ceea ce privește încălcarea normelor privind competenţa funcţională a procurorului, susținerile inculpatului sunt în sensul în care procurorul de caz a fost delegat în cadrul DNA Brașov în septembrie 2015, în condițiile în care ar fi îndeplinit condițiile de numire în funcție ca procuror DNA abia la data de 1 octombrie 2015, aspect de natură a atrage nelegalitatea actelor de urmărire penală efectuate anterior numirii sale, în dosarul nr.  77/P/2012. Se arată că prin intermediul instituției delegării nu pot fi eludate normele privind numirea propriu zisă în cadrul acestei structuri, reglementată de art. 87 din Legea nr. 304/2004.

În ceea ce privește nelegalitatea ordonanţei procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov nr. 974/P/2018 din data de 12.04.2019,  se apreciază că este nelegală întrucât s-a dispus  extinderea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de utilizare a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, faptă prevăzută de art. 10 lit. c din Legea 78/2000, fără a fi fost începută urmărirea penală cu privire la aceste fapte. Se susține că art. 311 C.p.p. nu își găsește aplicabilitatea în contextul extinderii urmării penale cu privire la o nouă infracțiune, extinderea putând fi dispusă doar cu privire la fapte noi sau cu privire la participarea și a altor persoane.

În ceea ce privește nerespectarea deciziilor nr. 392/2017 și 405/2016 ale CCR, se arată că actul de sesizare are în vedere dispoziții care nu se circumscriu legislației primare, respectiv se face vorbire despre încălcarea prevederilor OMFP nr. 1792/2002, care constituie legislație secundară, elaborat fiind în aplicarea Legii nr. 82/1991.

Se mai arată că instanța nu a motivat în niciun fel respingerea criticilor legat de neindicarea dispozițiilor legale care reglementează atribuțiile de serviciu ale inculpatului, în actul de sesizare fiind indicate doar norme din legislația primară care au un caracter general. De asemenea, se susține că în condițiile în care procurorul nu a procedat la remedierea neregularităților constatate, ci doar a comunicat dispoziția de trimitere în judecată, soluția corectă a instanței de fond ar fi fost aceea de a restitui cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov. 

Deliberând asupra  contestațiilor  formulate, judecătorii  de  cameră preliminară  rețin următoarele:

1. În ceea ce privește contestația  Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov, tribunalul constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Astfel cum se reține prin Decizia Curții Constituționale nr.26/16.01.2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.193/12.03.2019, prin Deciziile nr.51 din 16 februarie 2016 și nr.302 din 04 mai 2017 Curtea Constituțională a constatat că soluțiile legislative care reglementau competența altor organe specializate ale statului de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică și eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării normelor legale referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală sunt neconstituționale, întrucât contravin dispozițiilor art.1 alin.3 și 5 și art.21 alin.3 din Constituția României.

Curtea Constituțională reiterează concluzia exprimată prin jurisprudența deja consolidată că instanțele judecătorești au obligația de a respecta aceste decizii și legea în vigoare, după publicarea celor două decizii, ceea ce înseamnă că, ținând cont de art.147 alin.4 din Constituție, referitor la aplicarea pentru viitor a prezentei decizii, acestea au obligația de a verifica în cauzele aflate pe rol în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și de a dispune măsurile legale corespunzătoare, în conformitate cu dispozițiile art.102 alin.2,3 și art.281 alin.1 lit. b Cod procedură penală.

În absența oricăror dispoziții legale care să sancționeze cu nulitatea actele procedurale efectuate în temeiul unor norme de procedură constatate ca fiind neconstituționale, sancțiunea nulității nu poate opera de drept, ci aceasta urmează a fi constatată de organele judiciare, fiind atributul exclusiv al acestora, concluzie exprimată de Curtea Constituțională prin deciziile nr.26 din 16 ianuarie 2019 și nr.302 din 04 mai 2017, în care se arată expres că ”....revine Înaltei Curți de Casație și Justiție și celorlalte instanțe judecătorești, precum și Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unităților subordonate să verifice în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și să dispună măsurile legale corespunzătoare”.

Așa fiind, organelor judiciare le revine obligația de a verifica în ce măsură condițiile de existență ale nulității sunt îndeplinite, pe baza dispozițiilor legale ce reglementează acest tip de sancțiune procedurală, așa cum ele au fost dezvoltate în doctrină și jurisprudență, desființarea unor acte de procedură neputând avea loc decât în condițiile impuse de lege și, în nici un caz, în afara acestor condiții.

Această obligație legală din partea organelor judiciare a fost subliniată și în doctrină, cu motivarea că în materie procesuală, nulitățile nu intervin ope legis, prin simpla încălcare a legii, indiferent dacă sunt absolute sau relative. Dimpotrivă, este necesar ca nulitatea să fie, după caz, invocată la cerere sau din oficiu, apoi constatată și declarată de organul judiciar competent, pentru ca această sancțiune să își poată produce efectele. În caz contrar, actul viciat rămâne în ființă și va produce efecte dacă procesul se va fi încheiat fără constatarea nulității. În materie procesual penală, concluzia se desprinde, în cazul nulităților absolute, din prevederea potrivit căreia acestea pot fi invocate și constatate ”în orice stare a procesului” – ceea ce înseamnă că după finalizarea procesului ele nu mai pot fi invocate - iar în cazul nulităților relative, din prevederile potrivit cărora ele pot fi invocate numai în anumite termene stabilite în cursul procesului. 

În doctrină, sancțiunile procedurale au fost definite drept remediile procedurale care au menirea de a înlătura sau zădărnici producerea de consecințe juridice în cazul în care legea a fost încălcată cu ocazia îndeplinirii activității procedurale.

În consacrarea pe plan juridic a acestei definiții, s-a avut în vedere faptul că în întreaga desfășurare a procesului penal principiul legalității se înscrie sub forma unei cerințe obiective în conformitate cu care trebuie să acționeze toți participanții chemați să contribuie la buna soluționare a cauzei penale.

Plecând la această premisă, în doctrină s-a arătat că nulitatea ca sancțiune intervine ori de câte ori un act procesual sau procedural ori o activitate procesuală s-a realizat fără respectarea strictă a legii. În acest sens, s-a arătat că actele îndeplinite în afara condițiilor stabilite de lege sunt lipsite de valoare, ele fiind caracterizate ca ineficace din punct de vedere juridic. De aceea, nulitățile, ca sancțiuni procedurale, lovesc actele procedurale existente, care au luat ființă prin nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege.

Pe baza celor arătate, literatura de specialitate a definit nulitatea ca fiind acea sancțiune procesuală constatată și aplicată de către un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului și refacerea acestuia atunci când este necesar și dacă este posibil.

Dintr-o primă perspectivă, apreciem că incidența oricărei cauze de nulitate absolută, cum este și aceea reglementată de art.281 alin.1 lit. b Cod procedură penală, este subordonată acelor condiții de ordin general care determină apariția nulității, întrucât, potrivit art.280 alin.1 Cod de procedură penală, încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de prezentul cod.

În lipsa unei definiții a nulității în Codul de procedură penală, devine aplicabil principiul general prevăzut de art.2 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă, iar dispozițiile sale se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.

În atare împrejurări, definiția generală a nulității se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art.174 alin.1 Cod procedură civilă, care arată că nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale de fond sau de formă.

Întrucât Codul de procedură penală nu reglementează nici efectele în timp ale nulității, în rezolvarea acestei probleme devin aplicabile dispozițiile generale ale Codului de procedură civilă, care, la art.179 alin.1, arată că actul de procedură nul sau anulabil este desființat, în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui.

Așadar, din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă că deși efectele retroactive ale nulității se produc de la data îndeplinirii actului, această sancțiune nu intervine decât atunci când actul de procedură nesocotește cerințele legale de fond sau de formă de la data efectuării lui.

În ceea ce privește regimul juridic al acestor cerințe de fond sau de formă, acestea nu pot fi decât cele prevăzute de legea procesuală în vigoare la data efectuării actului, sancțiunea nulității neputând interveni ca urmare a neîndeplinirii unor condiții ulterioare de valabilitate prevăzute prin legea nouă, cu încălcarea art.15 alin.2 din Constituția României și nici ca urmare a invalidării pe alte căi a unor dispoziții legale pe care actele de procedură s-ar fi întemeiat.

Într-adevăr, potrivit art.15 alin.2 din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În aplicarea acestui principiu de bază, dispozițiile art.147 alin.4 din Constituția României prevăd că și deciziile Curții Constituționale, de la publicării lor în Monitorul Oficial sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Acest principiu a fost înscris și în dispozițiile art.4 din Legea nr.255/2013, de punere în aplicare a Codului de procedură penală, care, la alin.1, arată că actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege și care, la alin. 2, arată că nulitatea oricărui act sau a oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală.

Deși aceste dispoziții legale nu sunt incidente în cauza dedusă judecății - actele a căror anulare se solicită fiind efectuate numai sub imperiul Codului de procedură penală actual - ele reflectă preocuparea legiuitorului în stabilirea regimului juridic al nulității.

Acest regim juridic presupune ca legea în vigoare la data efectuării actului să nu fi fost respectată, iar el împiedică supraviețuirea în continuare a legii procesuale vechi, astfel că orice caz de nulitate prevăzut de legea veche se acoperă sub legea nouă, dacă aceasta din urmă nu îl mai prevede.

Dispozițiile legale evocate sunt expresia principiului activității legii procesual penale, potrivit căruia legea procesual penală este de imediată aplicare, toate activitățile procesuale realizându-se numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului (tempus regit actum). Acest principiu este de strictă aplicare, el implicând efectuarea tuturor actelor de procedură în conformitate cu legea în vigoare, cât și recunoașterea ca valabile a acelor acte de procedură efectuate anterior intrării în vigoare a legii. În acest sens, în doctrina de specialitate s-a arătat că păstrarea actelor procedurale anterioare, ca regulă, este justificată de respectul față de autoritatea legii și a siguranței dreptului, dar și pentru asigurarea unui echilibru social.

Acest principiu funcționează și în cazul în care un anumit text de lege a fost declarat neconstituțional, deoarece efectele Deciziilor Curții Constituționale nu au putere retroactivă, așa încât nulitatea ca sancțiune procedurală nu poate opera asupra actelor îndeplinite pe timpul cât textul de lege aplicabil s-ar fi aflat în vigoare.

Această regulă se explică prin faptul că abrogarea unei norme juridice nu poate atrage nulitatea actelor îndeplinite pe timpul cât această normă s-ar fi aflat în vigoare – ieșirea din vigoare a legii neputând produce efecte retroactive – astfel că nici declararea ca neconstituțional a unui text de lege nu poate avea efecte retroactive, Constituția și Legea nr.47 din 1994 stipulând în mod expres că efectele deciziei se produc numai pentru viitor, în virtutea aceluiași principiu.

În caz contrar, prin invalidarea unor acte de procedură îndeplinite cu respectarea legii în vigoare la data efectuării lor, ar fi grav afectat principiul securității raporturilor juridice, pe care atât Curtea Constituțională a României, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de-a lungul timpului, l-au evocat în jurisprudența lor.

Astfel, referitor la principiul stabilității/securității raporturilor juridice, prin Deciziile nr.404/2008 și nr.651/2018, Curtea Constituțională a României a reținut că, deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, acest principiu se deduce atât din prevederile art.1 alin.3, potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Referitor la același principiu, instanța de la Strasbourg a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, aspect reliefat, spre exemplu, prin Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunțată în Cauza Androne împotriva României și Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României.

În cauza dedusă judecății, activitățile de supraveghere tehnică au fost efectuate în anul 2015, mai înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziilor nr.51/2016 și nr.302/2017, în baza vechilor dispoziții ale art.142 alin.1 din Codul de procedură penală, așa încât, în lipsa încălcării legii procesual penale în vigoare la acel moment, actele de procedură îndeplinite la acea dată nu pot fi sancționate cu nulitatea.

De altfel, în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr.26/16 ianuarie 2019 (paragraf 164) se arată în mod expres că textul art.142 alin.1 din Codul de procedură penală, în perioada 1 februarie 2014 – 13 martie 2016 s-a bucurat de prezumția de constituționalitate, prezumție ulterior răsturnată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, astfel încât sancțiunea nulității nu ar putea opera față de acele acte procedurale îndeplinite în baza unor dispoziții legale ce se bucurau de prezumția de constituționalitate la data efectuării lor, ci, eventual, numai cu privire la actele de procedură efectuate după publicarea deciziei și cu nerespectarea acesteia.

Această concluzie este susținută de faptul că, în absența unor prevederi legale exprese, declararea neconstituționalității unui text de lege nu se poate constitui într-o cauză de nulitate a actului juridic efectuat mai înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României a unei decizii a Curții Constituționale, numai actele de procedură care nesocotesc o atare decizie putând fi eventual sancționate, în condițiile legii procesual penale sau civile, după caz.

Nici Constituția României și nici Legea nr.47/1992 nu prevăd faptul că declararea neconstituționalității unei dispoziții legale se constituie într-o cauză de nulitate a actelor juridice efectuate mai înainte de publicarea unei Decizii a Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, ci dimpotrivă, art.147 alin.1 din Constituție prevede că dispozițiile din legile și din ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției - pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate de drept. 

În măsura în care declararea neconstituționalității unei dispoziții legale s-ar fi constituit într-o cauză de nulitate a actelor juridice efectuate în baza acestei dispoziții, legiuitorul ar fi prevăzut că efectele deciziei Curții Constituționale se produc pentru trecut, or, de vreme ce prin dispozițiile art.147 alin.4 din Constituție s-a prevăzut că deciziile au putere numai pentru viitor, rezultă că actele juridice îndeplinite mai înainte de publicarea deciziilor nu pot fi sancționate cu nulitatea.

În acest sens, este important de precizat că, prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, Curtea Constituțională a subliniat că această decizie nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la publicării sale, aplicându-se în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată, fără însă a face trimitere la eventuala nulitate a actelor de procedură efectuate pe perioada cât articolul 142 alin.1 din Codul de procedură penală s-a aflat în vigoare.

În sensul mai sus arătat este opinia separată a judecătorului de cameră preliminară la încheierea Curții de Apel Constanța nr.89/P/CP/09.04.2019 în dosarul nr. 3663/118/2017/a1.

În același sens s-a pronunțat și Tribunalul Bihor, prin încheierea penală pronunțată de judecătorul de cameră preliminară nr.8/Î/CP/27.01.2017, rămasă definitivă prin încheierea penala nr.55/CCP/10.05.2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Oradea, reținându-se, în privința soluției referitoare la cererea de excludere de la dosarul cauzei a proceselor-verbale de redare a interceptărilor rezultate din punerea în executare a mandatelor de supraveghere, că Decizia nr.51/2016 a Curţii Constituţionale este inaplicabilă măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauză, aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial al României nr.190/14.03.2016 și producându-şi efectele, potrivit art.147 alin. 4 din Constituţie, numai pentru viitor. În această cauză, hotărârea pronunțată în faza camerei preliminare a rămas astfel definitivă, fără excluderea vreunui mijloc de probă administrat în cursul urmăririi penale.

Tot astfel, prin sentința penală nr.2/11.05.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr.3308/1/2015, în referire la problema de drept analizată s-au reținut următoarele:„În analiza efectelor Deciziei nr.51/2016 asupra cauzei deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că, în considerentele acesteia se statuează că realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute de art.138 – 146 din Codul procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute (...) astfel că, neregularitatea determinată de calitatea organului care a executat metodele de supraveghere tehnică nu poate fi încadrată decât în categoria nulităţilor virtuale şi relative, reglementate de art.282 Cod procedură penală, deoarece nu se regăsesc în niciuna dintre ipotezele prevăzute în dispoziţiile art.281 alin.1 Cod procedură penală.

Reţinând că, în cauză, orice activităţi de supraveghere tehnică realizate de către alte organe decât cele de urmărire penală sunt sancţionate cu nulitatea relativă, în raport de succesiunea în timp a Deciziilor Curţii Constituţionale nr.51/2016 şi nr.302/2017 şi prezumţia de constituţionaliate a oricărei dispoziţii legale, se impun a fi realizate îndeplinirea cerinţelor cerute de norma legală, cea a producerii unei vătămări a drepturilor părţilor ori ale altor subiecţi procesuali principali şi dacă acea vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

În concret, în cauză, din conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că şi după data de 1.02.2014, interceptările convorbirilor telefonice şi alte activităţi de supraveghere tehnică efectuate în baza mandatelor nr.0086/25.02.2014, nr.00422/22.08.2014 emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, declasificate potrivit menţiunilor din adresa nr.67/CDC din 27.05.2014, au fost realizate de către alte organe decât de procuror sau ofiţerii de poliţie judiciară, respectiv de către S.R.I. sau M.A.I.- D.G.I.P.I., în baza dispoziţiei procurorului (astfel cum rezultă din conţinutul adreselor nr.2438/C/2014 din datele de 09.01.2015, 10.10.2014, 10.11.2014, 10.12.2014 şi 12.09.2014 - filele 90, 92, 100, 104 şi 110, vol.7 d.u.p.), care nu fac parte din categoria organelor de cercetare penală sau a ofiţerilor de poliţie judiciară în sensul art.142 alin.1 Cod procedură penală, prin urmare, mijloacele de probă obţinute în această modalitate sunt sancţionate cu nulitatea relativă potrivit Deciziei nr.51/2016.

Fiind o nulitate relativă trebuie analizat dacă prin dispoziţile legale privind realizarea procedeului probator, ca efect al Deciziei nr. 51/2016, au fost vătămate drepturile inculpaţilor (respectiv, dreptul la un proces echitabil, la viaţă intimă şi familială şi privată precum şi dreptul la secretul corespondenţei), vătămare ce trebuie dovedită de către cel care o invocă şi dacă acea vătămare nu poate fi înlăturată în alt fel decât prin excluderea probatoriului nelegal obţinut.(......)

Totodată, niciunul dintre inculpaţi nu au formulat critici în legătură cu purtarea convorbirilor telefonice, a dialogurilor din mediul ambiental sau conţinutul acestora, relevate de procuror în susţinerea acuzaţiilor, punctual fiind făcute precizări de către persoanele audiate în legătură cu împrejurările faptice, natura şi contextul în care au avut loc întâlnirile dintre inculpaţi şi alte persoane audiate ca martori şi au fost purtate acele convorbiri.

Prin urmare, având în vedere că din conţinutul convorbirilor telefonice şi a înregistrărilor efectuate în mediu ambiental nu rezultă alte elemente de fapt decât cele relevate de celelalte probe administrate în cauză sub aspectul acuzaţiilor aduse de procuror şi asupra cărora instanţa urmează a aprecia, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită nici cea de-a doua cerinţă cerută de dispoziţiile art.282 Cod procedură penală, în sensul că vătămarea drepturilor inculpaţilor nu este de natură a determina înlăturarea mijloacelor de probă obţinute nelegal, astfel cum au solicitat apărătorii aleşi ai inculpaţilor.

Înlăturarea acestor mijloace de probă în sensul Deciziei nr.22/18.01.2018 nu se poate realiza nici din perspectiva efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr.302/04.05.2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art.281 alin.1 lit. b Cod procedură penală, determinat de faptul că nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.

Efectele acestei decizii prin care s-a lărgit sfera nulităţilor absolute prin includerea ipotezei nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, se aplică cauzelor aflate în curs de judecată la momentul publicării deciziei, în sensul că fiind vorba de o nulitate absolută poate fi invocată oricând în cursul procesului penal, însă nu poate crea o extindere în timp mai mare decât a unei norme modificatoare/abrogatoare, astfel că, nu poate conduce la nulitatea actelor procedurale întocmite legal sub imperiul legii până la publicarea deciziei instanţei de contencios constituţional, întrucât s-ar încălca principiul statuat de art.147 alin.4 din Constituţia României şi coerenţa normelor procedurale apreciate din perspectiva principiului legalităţii încă din etapa camerei preliminare. De altfel, aspectele legate de necompetenţa organului de cercetare penală puteau fi invocate şi anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, împrejurare ce nu a fost relevată de niciunul dintre inculpaţii din prezenta cauză.

În considerarea acestor argumente arătate pe larg, Înalta Curte apreciază că prin Deciziile nr.51/2016, nr.302/2017 şi nr.22/2018 ale Curţii Constituţionale nu au intervenit elemente noi care să înlăture prezumţia de constituţionalitate a normelor procedurale sub imperiul cărora au fost efectuate şi administrate probele din prezenta cauză și, pe cale de consecinţă, nu pot fi înlăturate din ansamblul probator interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice sau în mediu ambiental ori alte activităţi de supraveghere tehnică, potrivit solicitărilor inculpaţilor (....).”

Faptul că sancțiunea nulității nu poate opera cu privire la actele de procedură îndeplinite cu respectarea normelor în vigoare la data efectuării lor este susținut și de jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, instanța de la Strasbourg statuând în repetate rânduri că este rezonabil ca instanțele naționale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură.

Astfel, în cauza Coeme și alții împotriva Belgiei (paragrafele 147 – 149) Curtea a stabilit că dacă legea națională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripție penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acestei reguli, cu scopul de a prelungi termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării.

De asemenea, Curtea de Strasbourg a făcut aplicarea aceluiași principiu și prin Decizia din 12 februarie 204, pronunțată în Cauza Mione împotriva Italiei și Decizia din 10 iulie 2007, pronunțată în Cauza Rasnik împotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementări privind termenele pentru exercitarea unor căi de atac, precum și prin Decizia din 12 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Martelli împotriva Italiei, cu referire la aplicarea unei legi care stabilește noi reguli de apreciere a probelor (în acest sens, a se vedea opinia separată la Decizia Curții Constiuționale a României nr.297/26.04.2018, paragraful 3).

Dând eficiență acelorași îndrumări consfințite prin jurisprudența instanței de contencios constituțional, în aplicarea dispozițiilor art.102 alin.3 Cod de procedură penală, reținem și faptul că nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

Întrucât în prezenta cauză nu se poate reține vreun caz de nulitate a actului prin care probele rezultate din activitățile de supraveghere tehnică au fost obținute - aceste metode fiind autorizate de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă potrivit legii - eventuala sancțiune a nulității ar fi putut interveni numai în măsura în care actele prin care s-au administrat aceste probe ar fi, la rândul lor nule, în lumina art.281 alin.1 lit. b Cod de procedură penală.

Dispozițiile art.281 alin.1 lit. b Cod procedură penală, în interpretarea oferită de instanța de contencios constituțional, se referă la nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie și calitatea persoanelor a instanțelor judecătorești și a organelor de urmărire penală, iar pentru ca eventuala sancțiune a nulității să intervină ar fi fost necesar ca un organ al statului, așa cum este Serviciul Român de Informații, să fi intervenit în competența unui organ judiciar cu atribuții exprese în domeniul punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

Vechile dispoziții ale art.142 alin.1 din Codul de procedură penală făceau trimitere în mod generic la posibilitatea ca activitatea de supraveghere tehnică să fie efectuată, în baza unei dispoziții a procurorului, și de către alte organe specializate ale statului, în afara organelor de cercetare penală sau a lucrătorilor specializați din cadrul poliției, însă nici această competență specială a organelor judiciare cu atribuții în domeniul urmăririi penale nu a fost reglementată în Codul de procedură penală sau în cuprinsul unor legi speciale.

Mai mult, această competență legală nici nu a fost instituită în mod exclusiv în favoarea unui anumit organ judiciar, pentru ca eventuala interferență a altui organ specializat al statului să reprezinte o abatere de la regulile de competență deja instituite.

Este real că în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr.51 din 16 februarie 2016 se arată că nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art.142 alin.1 Cod de procedură penală, nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică.

Însă, la fel de real este și faptul nici un act normativ nu a stabilit norme de competență materială exprese în efectuarea unor asemenea activități de supraveghere tehnică, astfel încât instanța de judecată să poată aprecia cu privire la eventuala interferență a unui organ specializat al statului în activitatea unui organ de urmărire penală și, pe cale de consecință, asupra unui caz de nulitate absolută sau relativă.

De altfel, în lipsa unor reguli de competență expresă, instanța de judecată nici nu are la dispoziție criterii obiective pentru a putea aprecia asupra unui caz de nulitate, aceasta fiind pusă în situația de a sancționa o serie de acte procedurale în afara oricăror exigențe de previzibilitate și claritate în procesul de interpretare și de aplicare a legii.

Aceste standarde de predictibilitate trebuie respectate cu atât mai mult în acele situații care implică o apreciere din partea organelor judiciare în stabilirea sancțiunilor procesuale, deoarece, în caz contrar, legea ar putea fi aplicată oricând în mod netransparent, discreționar și cu încălcarea principiilor egalității de tratament și a securității raporturilor juridice, care decurg în mod direct dintr-un act de autoritate, așa cum este legea.

Precum se arată chiar în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr.51 din 16 februarie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pune în mod esențial accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să se subordoneze unor cerințe de accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate.

Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, prin urmare și acelor norme care atrag ineficiența unor acte juridice efectuate în cursul procesului penal, deoarece orice tip de sancțiune se aplică în mod egal, cu respectarea acelorași criterii față de toți participanții din proces, indiferent de faptul că actele procesuale sau procedurale îndeplinite emană de la un subiect oficial sau neoficial.

Standardul de previzibilitate a legii (lex certa) presupune ca o normă să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat.

Prin urmare, pentru ca sancțiunea nulității absolute să intervină, în condițiile art.281 alin.1 lit. b din Codul de procedură penală, ar fi fost necesar ca un alt organ specializat al statului să încalce competența organelor de urmărire penală cu atribuții exclusive în domeniul efectuării activităților de supraveghere tehnică, or, câtă vreme această competență nu era reglementată la data efectuării actelor a căror anulare se solicită, nu se poate susține că normele de competență materială sau după calitatea persoanei ar fi fost încălcate, pentru ca sancțiunea nulității să poată opera.

Aplicarea sancțiunii nulității, în acest caz, s-ar face cu încălcarea oricăror standarde de previzibilitate, deoarece organele judiciare nu au făcut decât să își adapteze conduita la o serie de norme în vigoare de la data punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică și care instituiau o competență materială alternativă, astfel încât actele procedurale îndeplinite în aceste condiții nu pot fi desființate cu titlu retroactiv.

În susținerea acestei concluzii nu poate fi ignorat nici faptul că dispozițiile art.142 alin.1 Cod procedură penală nu pot fi privite ca având caracterul unor norme de competență materială exclusivă, ci ele instituiau o competență materială alternativă cu privire la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, care nu poate fi anulată nici ea cu titlu retroactiv. 

În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr.26/16.01.2019 se reiterează concluziile exprimate prin Deciziile Curții Constituționale nr.22/18.01.2018 și nr.840/08.12.2015, în sensul că administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competența materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancțiunii prevăzute de art.281 alin.1 lit. b Cod de procedură penală, respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta.

Cum această competență funcțională în efectuarea activităților de supraveghere tehnică nu a fost reglementată expres la data efectuării actelor a căror anulare se solicită, sancțiunea nulității nu poate opera, astfel încât nici sancțiunea excluderii probei, prevăzută de art.102 alin.3 din Codul de procedură penală, nu își găsește aplicarea.

În aceste condiții, sancțiunea nulității actului și excluderii probei ar fi putut fi analizată numai față de actele procedurale efectuate după publicarea în Monitorul Oficial al României a Deciziilor Curții Constituționale nr.51/2016 și nr.302/2017, având ca obiect punerea în aplicare a unor mandate de supraveghere tehnică emise anterior acestui moment și care au continuat să fie executate în baza vechilor dispoziții ale art.142 alin.1 Cod procedură penală.

Această concluzie este susținută și de faptul că, în speță, activitățile de supraveghere tehnică a căror analiză se solicită nu au reprezentat activități de culegere de informații autorizate în baza Legii nr.51/1991, pentru ca extinderea competenței Serviciului Român de Informații ca organ de cercetare penală special la o serie de alte cauze să fie sancționată cu nulitatea, așa cum se arată în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr.26 din 16 ianuarie 2019 (paragraf 191).

În lumina considerentelor arătate, apreciem că în cauză nu erau îndeplinite condițiile impuse de lege pentru a opera nulitatea în realizarea unor activități de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică nr. 895/21.10.2015, 314/20.11.2015 şi 343/18.12.2015 emise de către Tribunalul Braşov, supraveghere tehnică dispusă cu respectarea art.142 alin.1 Cod procedură penală, în vigoare la data îndeplinirii lor, urmând ca încheierea instanței de fond să fie desființată sub acest aspect și să se constate legalitatea proceselor verbale de redare a interceptărilor telefonice, care vor fi menținute.

2. În ceea ce privește contestațiile inculpaților TD și GAA, acestea urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește  competența funcțională a procurorului DNA, tribunalul constată că prin hotărârea secției pentru procurori a CSM nr. 528 din 06.10.2015 s-a avizat numirea d-lui procuror Ispășoiu Ștefan în cadrul DNA.

Inculpații contestă faptul că anterior acestei date domnul procuror ar fi fost îndrituit să funcționeze prin efectul delegării în cadrul Direcției Naționale AntiCorupție, neîndeplinind cerința vechimii de 6 ani decât la data de 1 octombrie 2015. Inculpata G a mai susținut și împrejurarea că nici Ministerul Public și nici judecătorul de cameră preliminară nu au prezentat actul în baza căruia sus numitul procuror ar fi fost delegat în cadrul DNA.

Judecătorii de cameră preliminară constată că potrivit  art. 57 al. 7  din Legea nr. 303/2004  în forma anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 92/2018, ”În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni. (8) Delegarea procurorilor poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni”.

Din redarea textului se observă că pentru a opera delegarea, indiferent la ce unitate din cadrul Ministerului Public, legea nu impunea la data respectivă absolut nicio condiție, spre deosebire de art. 87 al. (2) din Legea nr. 304/2004 în forma în vigoare la data de 18.12.2014, și anume ”Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop”.

 Tribunalul remarcă, pe de altă parte, că inculpata G a arătat că ”nu există nicio justificare legală pentru refuzul judecătorului de cameră preliminară de a cerceta legalitatea actelor administrative de numire a procurorului care apoi a efectuat acte de urmărire penală”.

Deși inculpata nu a indicat singurul temei de drept în baza căruia judecătorul de cameră preliminară ar fi putut întreprinde o atare analiză, și anume art. 52 C.p.p., tribunalul reține că în realitate se solicită analiza legalității actelor de numire, respectiv delegare a procurorului, emise de CSM și PICCJ.

Potrivit art. 52 C.p.p., ”(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. (2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune”.

Așadar, reținem că inculpata solicită analiza potrivit dreptului administrativ a ordinului PICCJ și a hotărârii CSM nr. 528/2015 prin care d-l procuror Ispășoiu a fost delegat, respectiv numit în cadrul DNA.

În aplicarea regulii de drept sus enunțate, potrivit căreia un astfel de demers este subsumat regulilor materiei juridice prin prisma specificului căreia a fost emis actul juridic, constatăm că art. 7 al. 3 din Legea nr. 554/2004 prevede următoarele:  ”este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum şi cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripţie”.

 Or, tribunalul constată că subiectul de drept, în speță inculpata G, a luat cunoștință de situația de fapt a cărei pretinsă nelegalitate înțelege să o supună analizei instanței de drept penal la data de 07.02.2019, când, potrivit procesului verbal atașat la fila 205 vol. I UP i s-a adus la cunoștință învinuirea, pe care a declarat că o înțelege.

Analizând cererile și excepțiile depuse de către inculpată  la data de 17.07.2019(f. 38 vol. I), precum și conținutul încheierii de ședință din 13.09.2019 de pe rolul Judecătoriei Brașov, tribunalul nu decelează învestirea primei instanțe cu solicitarea de a supune analizei regulilor de contencios administrativ actele de numire și delegare în cadrul DNA ale procurorului de caz, ci doar susținerea potrivit căreia în luna septembrie 2015 acesta nu ar fi avut dreptul să funcționeze în cadrul DNA, deoarece împlinea 6 ani de vechime profesională abia în luna octombrie.

Or, pe lângă faptul că subiectul de drept nu are posibilitatea de a alege, în opinia noastră, instanța căreia i se adresează cu o astfel de chestiune, eludând practic prin învestirea instanței penale împlinirea termenului de prescripție de 6 luni mai sus arătat, chestiunea supusă analizei nu se circumscrie cazurilor de nulitate absolută ce pot fi avute în vedere în contestație, potrivit art. 347 al. 4 C.p.p.

Nu putem achiesa la teza sugerată de către apărare, potrivit căreia problema invocată prin prisma art. 52 C.p.p. ar putea conduce prin ricoșeu la o nulitate circumscrisă art. 281  al. 1 lit. b C.p.p., întrucât textul de lege indicat, prin prisma considerentelor deciziei CCR nr. 302/2017, vizează nulitatea actelor de urmărire penală determinată de încălcarea competenței materiale și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, privit instituțional, actul administrativ de numire al oricărui procuror într-o funcție în cadrul unei anumite structuri bucurându-se de prezumția de legalitate, pe care inculpata G nu a răsturnat-o, neuzând în termen de mijloacele prevăzute de lege.

În ceea ce privește neregularitatea actului de sesizare, tribunalul reține că aceasta este o sancțiune autonomă, care intervine atunci când rechizitoriul este întocmit cu nerespectarea condițiilor intrinseci sau extrinseci necesare sesizării instanței, incidența sancțiunii nu este dependentă de existența unei vătămări, ci este independentă de legalitatea ori de sancțiunile aplicate actelor de urmărire penală.

Analizând prin urmare condițiile de fond și formă ale rechizitoriului, judecătorii de cameră preliminară constată că acesta respectă toate cerințele art. 328 C.p.p., nefiind decelate carențe sub acest aspect, rechizitoriul cuprinzând datele referitoare la faptele şi persoanele cu privire la care s-a efectuat urmărirea penală, menţiunile de la art. 286 al. 2 C.p.p., datele referitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi încadrarea juridică, motivele de fapt și de drept, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiuni cu privire la măsurile preventive şi asigurătorii, dispoziţia de trimitere în judecată, persoanele ce urmează a fi citate în instanţă, fiind deopotrivă verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.

 Tribunalul constată că acuzațiile au fost formulate cu suficientă precizie, permițând inculpaților să înțeleagă faptele de care sunt acuzați, încadrarea juridică și regimul sancționator.

În ceea ce privește  nelegalitatea ordonanţei procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov nr. 974/P/2018 din data de 12.04.2019,  inculpatul TD a susținut caracterul său nelegal prin care s-a dispus pe de o parte extinderea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 10 lit c din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal şi pe de altă parte efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţi cu privire la această din urmă infracţiune, fără a fi fost începută urmărirea penală cu privire la aceste fapte.

Inculpata GAA a criticat efectuarea în continuare a urmării penale împotriva sa ca suspect, arătând că printre motivele procurorului pentru care s-a început urmărirea penală in rem nu s-au regăsit elemente care să justifice ulterior continuarea urmăririi penale față de ea, câtă vreme urmărirea in rem a vizat numai activitatea primarului localităţii G prin care s-ar fi cauzat un prejudiciu bugetului UAT G și s-ar fi produs, corelativ, obţinerea unui folos necuvenit pentru prestator, prin: emiterea celor trei comenzi în septembrie 2011 fără specificarea cantităților de lucrări, într-o locaţie insuficient precizată și fără documente care să fi justificat necesitatea lucrărilor, prin alegerea greşită a procedurii de achiziţie, aceea a încredințării directe.

Tribunalul va analiza cele două critici împreună, ele fiind intrinsec legate, astfel:

Potrivit art. 305 C.p.p., ”(1)  Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. (…) (3) Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect”.

Potrivit art. 311 al. 1 C.p.p., ”În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice”.

În drept, tribunalul constată că urmărirea penală a fost începută in rem prin ordonanța DNA Brașov emisă în dosarul nr. 77/P/2012 din 15.09.2014, pct. 8 (f. 15 vol. I UP), cu privire la fapta constând în următoarele: ”în data de 26.09.2011 Primăria orașului G, prin primarul TD, a emis comenzile nr. 7080, 7081 și 7082 către SC P SRL pentru lucrări de amenajare în zona aeroportului oraș G, fără a fi specificată cantitatea de lucrări ce se va executa, iar locația fiind trecută generic ”în zona aeroportului”, valoarea totală a achiziției fiind de 239.641,2 lei inclusiv TVA, lucrări care par a nu fi fost executate, neexistând documente de necesitate și recepție. Procedura folosită pentru achiziționarea acestor servicii a fost încredințarea directă, deși valoarea acesteia este superioară pragului de 15.000 eur, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 19 din OUG nr. 34/2006, cauzându-se un prejudiciu bugetului UAT G și obținându-se un folos necuvenit pentru SC P SRL”. 

Ulterior, subsecvent disjungerii și declinării, ordonanța PJ Brașov din 04.02.2019 emisă în dosarul nr. 9794/P/2018 (f. 185 vol. I UP), prin care s-a procedat la schimbarea încadrării juridice și la efectuarea în  continuare a urmăririi penale față de suspecții TD, GAA, IMD și SC P SRL, detaliază substanța acuzației referitor la fiecare act material în parte și la ceea ce se impută practic inculpatei G raportat la derularea procedurilor de achiziție circumscrise fiecăreia dintre comenzile 7080, 7081 și 7082, la toate cele trei făcând referire ordonanța de începere a urmăririi penale in rem. Este, așadar, complet lipsită de fundament susținerea potrivit căreia nu ar fi existat elemente care să justifice continuarea urmăririi penale față de inculpata G.

În ceea ce privește ordonanța de extindere a urmării penale din data de 12.04.2019 (f. 219 vol. I UP), procurorul a dispus extinderea urmăririi penale și efectuarea în  continuare a urmăririi penale față de suspecții TD și GAA pentru săvârșirea infracțiunii de ”utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 10 lit c din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal”, detaliindu-se și în acest caz substanța acuzației cu referire la ambii inculpați în cuprinsul ordonanței.

Așadar, apreciind că din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei rezultă bănuiala rezonabilă că inculpații Toma și G au săvârşit, printre alții, fapta pentru care s-a început urmărirea penală in rem, potrivit art. 305 al. 2 C.p.p. procurorul a dispus continuarea urmăririi penale față de aceștia ca suspecți pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu.

Este complet nefondată susținerea potrivit căreia elementele de acuzare in personam ar fi trebuit să se regăsească și în cuprinsul actului de începere a urmăririi in rem. Dacă lecturăm cu atenție textul, observăm că începerea urmăririi penale in rem se dispune și în cazul faptei „a cărei săvârşire se pregăteşte”, când organul de urmărire penală s-ar afla într-o imposibilitate absolută de a prevedea, în detaliu, toate modalitățile prin care  virtualii participanți la comiterea infracțiunii ar materializa acțiunile ce compun elementul material al laturii obiective, cu atât mai puțin identificarea lor nominală.

Următoarea etapă, cea a continuării urmăririi penale in personam presupune, conform legii, existența bănuielii rezonabile față de o persoană privind comiterea faptei, bănuială ce se desprinde din mijloacele de probă fie existente chiar la momentul începerii urmăririi penale in rem, fie ce se administrează ulterior. Or, atât timp cât din probele existente la momentul procesual al continuării urmăririi procurorul a apreciat că se desprinde bănuiala rezonabilă a comiterii faptei de către mai mulți inculpați, soluția de a continua față de toți urmărirea în calitatea de suspecți este cea legală.

 Ulterior, dispunerea extinderii urmăririi penale este actul procesual avut în vedere de legiuitor când fie s-au constatat alte fapte în sarcina persoanelor față de care s-a continuat anterior urmărirea penală, fie s-au descoperit date cu privire la participarea unor alte persoane la săvârșirea faptei inițial avută în vedere.

Potrivit atât textului de lege cât și doctrinei (a se vedea ”Procedură penală. Partea Specială”, Mihail Udroiu, ed. 4, CH Beck, 2017, pag. 73), în cazul în care se dispune extinderea urmăririi penale, nu mai este necesară începerea urmăririi penale pentru noile fapte sau persoane, cadrul urmăririi penale vizând toate aceste fapte/persoane, pentru considerentele expuse susținerile celor doi inculpați apărând nefondate.

În ceea ce privește neindicarea în cuprinsul rechizitoriului a dispoziţiilor prevăzute de norme primare ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu și neindicarea dispoziţiilor legale ce reglementează atribuţiile de serviciu ale inculpatului TD, judecătorii de cameră preliminară vor analiza cumulat cele două motive de contestație.

  Tribunalul reține că prin decizia nr. 405/2016, Curtea Constituțională a arătat următoarele: ”64. Curtea constată că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situaţia ca în cazul infracţiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea reţine că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.

Inculpatul TD critică, așadar, împrejurarea potrivit căreia în rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată nu sunt clar indicate normele din legislația primară încălcate și nici conduita prescrisă încălcată.

Tribunalul reține, însă, contrar alegațiilor inculpatului, că secțiunea ”În Drept” a rechizitoriului descrie elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art. 35 alin. 1 Cod penal și art 5 alin. 1 Cod penal (3 acte materiale) reținută în sarcina inculpatului TD, ca rezidând în dispunerea de achiziții de servicii cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) lit. d) și f), art. 19, art. 23, art. 25, art. 26 și art. 124 lit. b) din OUG nr. 34/2006, în exercitarea atribuțiilor de serviciu prevăzute de lege pentru funcția de primar și ordonator principal de credite, prevăzute de art. 61 alin. 1 și 2, art. 63 alin. 1 lit. c), alin. 4 lit. a) din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, art. 20 alin. 1 lit. h), art. 23 alin. 1, alin. 2 lit. c) din Legea nr. 273/2006, privind finanțele publice locale, art. 5 din OG 119/1999, privind controlul intern și controlul financiar preventiv.

Cea de a doua infracțiune imputată inculpatului, și anume ”utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal,” este descrisă prin  dezvoltarea conduitei incriminate de însăși norma încălcată, sus menționată, ca rezidând în dispunerea achitării, în calitate de primar al orașului G, a facturilor fiscale nr. 0063/27.09.2011 și nr. 0064/27.09.2011 din subvenția de 300.000 lei alocată din fondul de rezervă al județului Brașov în scopul susținerii obligațiilor de plată restante ale orașului G, facturile fiind emise de inculpata P SRL pentru servicii contractate  ulterior adoptării hotărârii Consiliului Județean Brașov nr. 342/26.07.2011, în scopul obținerii de către P SRL  de foloase necuvenite în cuantum total de 160.014,19 lei.

Date fiind considerentele expuse, indiferent de nemulțumirea inculpatului raportat la substanța acuzației, care, după cum se poate observa a fost detaliată prin raportare la legislația primară și la conduita încălcată, tribunalul reține că în etapa camerei preliminare nu poate fi analizată corelația dintre faptele imputate și eventuala lor incidență în drept, acest demers fiind circumscris exclusiv etapei judecății.

Pentru toate argumentele de mai sus, în baza art. 425 ind. 1 alin. 7 pct. 1 lit. b rap. la art. 347 Cod procedură va respinge contestațiile formulate de inculpații: TD, împotriva încheierilor de ședință din datele de 01.11.2019 și 23.12.2019 pronunţate în dosarul  nr. 14323/197/2019/a1 al Judecătoriei Brașov și GAA, împotriva încheierii de ședință din data de 01.11.2019 pronunţată în același dosar.

În baza art. 425 ind. 1 alin. 7 pct. 2 lit. a rap. la art. 347 Cod procedură penală va admite  contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva încheierii de ședință din data de 23.12.2019, pronunţată în dosarul  nr. 14323/197/2019/a1 al Judecătoriei Brașov, pe care o va desființa sub aspectul admiterii în parte a excepțiilor ridicate, în sensul constatării nelegalității proceselor verbale de redare a interceptărilor telefonice și a dispoziției de excludere a acestora de la dosarul cauzei, precum și a solicitării adresate Ministerului Public de a remedia neregularitățile constatate, va menține restul dispozițiilor încheierii din 01.11.2019 în sensul respingerii celorlalte cereri și excepții ridicate, va constata legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, menținând dispozițiile încheierii din 23.12.2019 în sensul începerii judecății.

În ceea ce privește ultimul aspect, și anume excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ridicată de inculpata G, tribunalul reține următoarele:

Această  excepție a mai fost ridicată în dosarul nr. 106/64/2016 al Curții de Apel Brașov,  care a respins solicitarea de sesizare a Curții Constituționale prin încheierea din data de 11.11.2019.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, ”(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare*), care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

Analizând îndeplinirea condițiilor de sesizare a Curții Constituționale, tribunalul constată că excepția ridicată nu a mai fost anterior analizată, iar prevederile a căror neconstituționalitate se invocă sunt conținute într-o lege.

În ceea ce privește, însă, legătura cu soluționarea cauzei, tribunalul reține că potrivit art. 87 din Legea nr. 304/2004 în forma în vigoare anterior adoptării Legii nr. 207/2018, ”Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop”.

Prin Legea nr. 207/2018, art. 87 din Legea nr. 303/2004 a suferit următoarea modificare de formă: ”(2) Pentru a fi numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, procurorii trebuie să nu fi fost sancţionaţi disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, cel puţin 8 ani vechime în funcţia de procuror sau judecător şi să fi fost declaraţi admişi în urma unui concurs susţinut în faţa Secţiei de procurori a Consiliului Superior al Magistraturii”.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 87 alin.2 Cod procedură penală, atât în forma anterioară cât și în forma în vigoare, se poate observa că niciun moment legea de organizare judiciară nu a impus procurorilor, drept criteriu de selecţie, existenţa condiţiei specializării în combaterea infracţiunilor de corupţie pentru a exercita funcţia de procuror în cadrul Direcţiei Naţional Anticorupţie la momentul depunerii candidaturii, fie că aceasta se concretiza într-un interviu, fie că se concretiza ulterior într-un concurs, aşa cum este în prezent.

Potrivit art. 36 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, "Fiecare stat parte face astfel încât, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, să existe unul sau mai multe organisme ori persoane specializate în lupta împotriva corupţiei prin investigaţii şi reprimare. Acest organism sau aceste organisme ori aceste persoane îşi vor acorda independenţa necesară, conform principiilor fundamentale ale sistemului juridic al statului parte, pentru a putea exercita eficient funcţiile lor la adăpost de orice influenţă necuvenită. Aceste persoane sau personalul respectivului ori respectivelor organisme ar trebui să aibă formarea şi resursele adecvate pentru a-şi exercita sarcinile".

Or, statul român și-a îndeplinit obligațiile asumate prin ratificarea Convenției implementând un organism specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, respectiv Direcția Națională Anticorupție, însuși textul citat instituind o obligație alternativă între un organism specializat și persoane specializate. Este de la sine înțeles că procedura de recrutare a procurorilor numiți în structura specializată va avea în vedere experiența acestora, criteriul de eligibilitate ridicând în prezent vechimea la 8 ani de activitate.

Ca atare, atât timp cât cerința specializării este îndeplinită și derivă din însăși competența funcțională determinată a instituției în cadrul căreia activează procurorii selectați potrivit art. 87 din Legea nr. 303/2004, cerința specializării individuale a procurorilor numiți în cadrul structurii ea însăși specializată este redundantă și nu poate avea legătură cu cauza, motiv pentru care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE:

În baza art. 425 ind. 1 alin. 7 pct. 2 lit. a rap. la art. 347 Cod procedură penală admite  contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva încheierilor de ședință din data de 1.11.2019 și 23.12.2019, pronunţate în dosarul  nr. 14323/197/2019/a1 al Judecătoriei Brașov, pe care le desființează sub aspectul admiterii în parte a excepțiilor ridicate, în sensul constatării nelegalității proceselor verbale de redare a interceptărilor telefonice și a dispoziției de excludere a acestora de la dosarul cauzei, precum și a solicitării adresate Ministerului Public de a remedia neregularitățile constatate și rejudecănd în aceste limite :

Respinge în totalitate cererile și excepțiile de cameră preliminară invocate de inculpații TD și GAA, în cauza având ca obiect sesizarea cu rechizitoriul nr. 9794/P/2018 întocmit la data de 28.05.2019 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov.

Constată legalitatea sesizării Judecătoriei Braşov  cu rechizitoriul nr. 9794/P/2018 întocmit la data de 28.05.2019 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

Menține dispozițiile încheierii din 23.12.2019 în sensul începerii judecății.

În baza art. 425 ind. 1 alin. 7 pct. 1 lit. b rap. la art. 347 Cod procedură respinge contestațiile formulate de inculpații: TD, împotriva încheierilor de ședință din datele de 01.11.2019 și 23.12.2019 pronunţate în dosarul  nr. 14323/197/2019/a1 al Judecătoriei Brașov și GAA, împotriva încheierii de ședință din data de 01.11.2019 pronunţată în același dosar.

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, formulată de inculpata GAA, prin apărător ales.

În  baza  art.  275  alin. 2 Cod procedură penală obligă fiecare inculpat la plata a 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare în privinţa soluţiei prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Definitivă în ceea ce privește restul dispozițiilor.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 10.03.2020.

Judecător de Cameră Preliminară  Judecător de Cameră Preliminară

GREFIER

Domenii speta

Spete similare