Contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor

Dosar nr. ]]]]

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI - SECŢIA A VII-A CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. 2009

ŞEDINŢA PUBLICĂ din data de 21.04.2022

Tribunalul constituit din:

PREŞEDINTE – JUDECĂTOR SINDIC: ]]]]]

GREFIER:  ]]]]

Pe rol se află soluţionarea contestaţiilor formulate de contestatoarele ]]] şi ]]] prin administrator special, în contradictoriu cu intimatul creditor ]]] şi intimata debitoare ]]], prin administrator judiciar ]]]., având ca obiect ,,contestaţie împotriva tabelului preliminar al creanţelor”.

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în şedinţa publică din data de 05.04.2022, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta încheiere, când, instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la datele de 12.04.2022, 19.04.2022, apoi la 21.04.2022, când a hotărât următoarele:

TRIBUNALUL,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a Civilă la data de 05.07.2014 sub nr. ]]], contestatoarea ]]]., a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu intimata debitoare ]]., prin administrator ]]]. şi intimaţii creditori ]]] să dispună înlăturarea ori diminuarea creanţelor celor din urmă, în măsura în care acestea nu sunt justificate.

În motivare, contestatoarea a arătat că potrivit Tabelului Preliminar de creanţe, publicat în B.P.I. nr. 12806/08.07.2014, creditorii ]]] au fost înscrişi la masa credală cu suma totală de 4.992.646,88 lei, din care: 533.538 lei - chirie restantă, 2.557.735 lei - penalităţi pentru anul 2012, 1.878.855 lei - penalităţi pentru anul 2013, 21.909,68 lei -  cheltuieli de executare silită, 409,20 lei - onorariu executor, 200 lei - taxă de timbru.

A precizat că la data de 29.04.2014, anterior solicitării prelungirii termenelor în procedură, administratorul judiciar provizoriu i-a comunicat un draft al tabelului preliminar, în cuprinsul căruia creditorii ]]] figurau înscrişi cu sumă totală de 2.032.556,88 lei, din care: 533.538 lei - chirie restantă, 245.185 lei - penalităţi pentru anul 2012, 1.231.315 lei - penalităţi pentru anii 2013 - 2014 (până la data deschiderii procedurii), 21.909,68 lei - cheltuieli de executare silită, 409,20 lei - onorariu executor, 200 lei - taxă de timbru.

Diferenţa de 2.960.090 lei, provenind din penalităţi, este nejustificată, în condiţiile în care administratorul judiciar se afla în posesia declaraţiei de creanţă a creditorilor şi a documentelor justificative încă din data de 29.04.2013, întocmind un draft al tabelului preliminar al creanţelor.

A invocat contestatoarea dispoziţiile art. 64 alin. 1 şi art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, arătând că potrivit acestor norme şi ţinând cont de faptul că administratorul judiciar se afla în posesia declaraţiei de creanţă a creditorilor la data întocmirii draftului tabelului preliminar, este nejustificată înscrierea intimaţilor la masa credală cu sumă totală de 4.992.646,88 lei.

Înscrierea în tabelul preliminar a unor creanţe inexistente sau al căror cuantum este mărit în mod nejustificat este de natură a prejudicia pe ceilalţi creditori, care pe de o parte riscă să nu îşi mai poată recupera creanţele în cuantumul solicitat şi într-un termen rezonabil, iar pe de altă parte, prin augmentarea artificială a masei credale, au o pondere mult mai mică în totalul masei credale şi implicit o influenţă mult mai mică în luarea deciziilor de către adunarea creditorilor.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 67 alin. 1 şi art. 73 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În probaţiune, contestatoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

A solicitat totodată judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 223 alin. 3 C.Proc.Civ.

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 200 lei, potrivit art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 31.10.2014, creditorii ]]] Anișoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiei, ca nefondată.

În motivarea întâmpinării, intimaţii au arătat că nicio critică concretă nu a fost formulată de contestatoare cu privire la înscrierea acestora la masa credală.

Principalul argument al ]]]. constă în faptul că într-un e-mail transmis de administratorul judiciar ]]]., s-ar fi trimis un proiect de tabel în care intimaţii ]] apăreau cu o creanţă mai mică.

Au arătat că, ulterior depunerii primei declaraţii de creanţă, intimaţii au precizat cuantumul creanţei, în baza art. 204 alin. 1 pct. 2 C.Proc.Civ., având în vedere că judecătorul sindic a prelungit termenele de formulare a declaraţiilor de creanţă.

Pe de altă parte, proiectul tabelului preliminar primit de ]] nu are nici o valoare juridică, ţinând doar de corespondenţa dintre administratorul judiciar şi un creditor important.

Contrar susţinerilor ]]., creditorii nu au calculat penalităţi după data deschiderii procedurii, iar calculul penalităţilor de întârziere s-a realizat în mod legal, printr-o expertiză contabilă, chiar dacă este extrajudiciară.

Nemulţumirea contestatoarei faţă de faptul că intimaţii sunt înscrişi în tabel cu o sumă importantă nu poate reprezenta o critică validă, iar susţinerile legate de „creanţă inexistentă” sunt vădit nefondate.

Penalităţile faţă de creditori sunt asumate printr-un contract încheiat în formă autentică.

Totodată, prin cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, debitoarea a indicat creanţa intimaţilor ca fiind o creanţă pe care nu o poate achita, iar deschiderea procedurii s-a făcut cu scopul blocării executării silite.

În drept, intimaţii au invocat dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 527, art. 531 şi următoarele C.Proc.Civ., art. 969 C.Civ. 1864, art. 66 şi următoarele din Legea nr. 36/1995.

În probaţiune, intimaţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Creditorii au solicitat totodată judecarea cauzei în lipsă.

Administratorul judiciar a depus la data de 16.06.2015 punct de vedere, prin care a solicitat respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată.

În motivare, administratorul judiciar a arătat că înscrierea creanţei intimaţilor s-a efectuat în baza contractului de închiriere şi fidejusiune autentificat sub nr. 2997 de B.N.P.A. ]]]]

Contractul în discuţie are caracterul de titlu executoriu, în baza art. 66 (devenit ulterior art. 101) al Legii 36/1995, inclusiv în ceea ce priveşte penalităţile.

În mod eronat se susţine că penalităţile pretinse nu sunt integral datorate, întrucât creditorii ar fi în culpă, pentru că aveau posibilitatea executării scrisorilor de garanţie bancară. Aceasta deoarece creditorul este îndreptăţit, pe de o parte, la realizarea creanţei sale, iar pe de altă parte nu este limitată sau ordonată într-o anumită manieră modalitatea în care acesta recurge la proceduri de recuperare a creanţei.

Creditorul nu poate fi sancţionat pentru că decide să urmărească debitul faţă de debitorul său şi nu face uz de diverse mijloace de garanţie.

Este de asemenea nefondată susţinerea că penalităţile nu sunt datorate pentru perioada în care debitoarea nu a fost pusă în întârziere, deoarece actul de care este vorba este un act comercial, afectat constituirii unui element al fondului de comerţ (pentru desfăşurarea activităţii de restaurant), astfel că în speţă este incident art. 56 al Codului Comercial, care supune astfel de contracte legii comerciale, inclusiv principiului punerii de drept în întârziere.

Este de asemenea neîntemeiată critica relativă la determinarea penalităţilor în baza unui raport de expertiză extrajudiciară, deoarece administratorul judiciar nu a dat valoare probatorie acestui raport, ci a efectuat propriul calcul. Similitudinea rezultatelor calculelor nu semnifică faptul că ar fi considerat că acest raport i se impune ca şi probă.

Este justificată înscrierea ca şi creanţă a cheltuielilor de executare silită, deoarece actul care le-a stabilit are caracterul de titlu executoriu.

În ceea ce priveşte contestaţia ]]]., aceasta are ca premisă draftul de tabel trimis iniţial pe mail. Or, un draft nu poate prevala şi infirma conţinutul tabelului de creanţă.

Diferenţa de penalităţi este aferentă tot perioadei anterioare deschiderii procedurii, iar aceasta provine din depunerea în termen a declaraţiei de creanţă consolidate de către creditorii intimaţi

În drept, administratorul judiciar a invocat dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995.

În probaţiune, administratorul judiciar a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza contabilă.

II. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a Civilă la data de 16.07.2014 sub nr. ]]], contestatoarea debitoare ]]]., prin administrator special ]]], a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu intimata debitoare, prin administrator judiciar şi intimaţii creditori ]]], să dispună înlăturarea din tabel a penalităţilor de întârziere aferente anilor 2012 şi 2013, în sumă totală de 4.436.590 lei, a cheltuielilor de executare silită, în sumă de 21.909,68 lei, precum şi a taxei de timbru de 200 lei, cu care intimaţii au fost înscrişi.

În motivare, administratorul special a arătat că prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă pronunţată în cauza nr. ]]], judecătorul sindic a fixat termenul limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor asupra averii debitorului la data de 07.04.2014.

În  aceste condiţii, creditorii ]]] au depus o declaraţie de creanţă la data de 24.03.2014, solicitând înscrierea în tabel cu suma de 2.032.556,88 lei.

Prin încheierea din data de 20.05.2014, judecătorul sindic a prelungit termenul de înregistrare a cererilor de admitere a creanţelor asupra averii debitoarei până la data de 18.06.2014, context în care intimaţii au depus la data de 17.06.2014 o nouă declaraţie de creanţă, denumită declaraţie consolidată.

Prin această nouă declaraţie, în baza unui raport de expertiză extrajudiciară întocmit la data de 22.05.2014, intimaţii şi-au majorat pretenţiile privind penalităţile de întârziere contractuale, de la 245.185 lei la 2.557.735 lei (anul 2012) şi de la 1.231.315 lei la 1.878.855 lei (anul 2013), ceea ce a condus la creşterea creanţei asupra averii debitoarei de la 2.032.556,88 lei la 4.992.646,88 lei.

A arătat contestatoarea că, faţă de dispoziţiile art. 62 alin. 2 din Legea nr. 85/2006,  prelungirea termenului de înscriere a declaraţiilor de creanţă dispusă prin încheierea judecătorului sindic din data de 20.05.2014 nu profită decât creditorilor aflaţi în circumstanţe speciale, adică celor care nu au primit comunicările privind deschiderea procedurii şi care, din acest motiv, nu au formulat declaraţiile de creanţă până la termenul limită (07.03.2014) fixat prin sentinţa de deschidere a procedurii.

Creditorii care nu se află în circumstanţele speciale în considerarea cărora a fost dispusă majorarea termenului, nu mai sunt în termen să depună o nouă declaraţie de creanţă ori să-şi majoreze pretenţiile asupra averii debitoarei.

Pe cale de consecinţă, se impune radierea creanţei din tabelul preliminar, ca fiind tardiv formulată.

Pe fondul cauzei, a menţionat că pretenţiile intimaţilor-creditori, în sumă totală de 4.992.646,88 lei sunt neîntemeiate.

A arătat în primul rând că penalităţile contractuale aferente anului 2012 nu sunt datorate, întrucât debitoarea nu a fost pusă în întârziere conform dispoziţiilor art. 13.2 din contract, conform cărora neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale trebuie notificată în scris părţii în culpă, în vederea remedierii.

Prin această clauză a fost practic anulată clauza de la art.13.1, în care se menţionează că părţile sunt de drept în întârziere.

Astfel, art.13.2 reglementează o veritabilă punere în întârziere care nu este altceva decât manifestarea de voinţă a creditorului, prin care acesta pretinde executarea obligaţiei de către debitor.

Din coroborarea art.13.1 cu art.13.2 rezultă că, în cauză, nu se poate reţine că părţile sunt de drept în întârziere. Aceasta întrucât conform prevederilor art. 107, alin. 2 pct. 2 C.Civ. 1865, aplicabil conform prevederilor art. 102 din Legea nr. 71/2011, debitorul este de drept în întârziere când s-a contractat expres ca debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului fără a fi necesitatea de notificare.

Or, faţă de dispoziţiile contradictorii ale art. 13.1 şi art. 13.2 cu privire la întârzierea în executarea obligaţiilor, nu se poate reţine că s-a contractat expres întârzierea de drept a părţilor.

Totodată, potrivit art. 983 C.Civ. 1865, contractul se interpretează, dacă este nevoie, în folosul celui care s-a obligat - in dubio pro reo.

Pe cale de consecinţă, debitoarea nu poate fi considerată de drept în întârziere nici în temeiul art. 43 Cod comercial, de vreme ce acest text are numai o valoare supletivă, iar părţile au derogat prin art. 13.2 din contract.

Faţă de faptul că intimaţii au notificat debitoarea să execute obligaţiile contractuale abia la 21.10.2013, dată la care chiria aferentă anului 2012 era achitată în întregime, rezultă că aceste penalităţi nu sunt datorate.

De asemenea, acumularea penalităţilor pentru intervalul ianuarie-octombrie 2012 se datorează culpei creditorului, care nu a executat scrisorile de garanţie bancară în conformitate cu dispoziţiile art. 7.5 din contractul de închiriere şi de fideiusiune, potrivit cărora „garanţia se execută în situaţia în care locatarul nu achită, indiferent de motiv, la scadenţă sumele către Locator cu titlu de chirie şi cheltuielile cu utilităţile datorate.”

În fapt, debitoarea a pus la dispoziţia intimaţilor-creditori scrisoarea de garanţie bancară nr. 1560/13429 emisă de ]]]] la data de 15.10.2010, cu valabilitate până la 17.10.2011, prelungită prin Modificarea nr. 2/19.10.2010, până la data de 21.10.2011 şi scrisoarea de garanţie bancară nr. 1106 emisă de ]]] la data de 03.06.2011, cu valabilitate până la data de 25.10.2012.

Mai mult, conform dispoziţiilor art. 13.2 din contract, neîndeplinirea oricărei obligaţii asumate prin prezentul Contract, va fi notificată în scris, părţii în culpă, în vederea remedierii, iar potrivit art. 5.1 (2) din contract, plata (chiriei) se face în lei la cursul BNR din ziua plăţii, în primele 10 zile calendaristice ale lunii, pentru luna în curs.

Rezultă că potrivit contractului încheiat între părţi, intimaţii-creditori, în calitate de locatori, aveau obligaţia, ca în cazul neplăţii în termen a chiriei, să notifice debitoarea-locatară în vederea plăţii, iar în cazul neconformării în termenul de remediere de 10 zile prevăzut de art.13.3, fie să notifice rezilierea conform art.13.3, teza a II a, fie să apeleze la scrisoarea de garanţie bancară.

Creditorii nu s-au conformat acestor dispoziţii, întrucât nu au emis nicio notificare de remediere în cursul anului 2012 şi nici nu au solicitat băncii garante plata sumelor neachitate la scadenţă şi a penalităţilor aferente.

Neprocedând în acest fel, au produs prin inacţiunea lor contrară clauzelor contractuale, acumularea penalităţilor de întârziere de 1%/zi, fiind astfel în culpă pentru neexecutarea scrisorilor de garanţie bancară, aşa încât nu mai pot solicita daune - interese moratorii pentru plata cu întârziere a chiriei aferente perioadei ianuarie-octombrie 2012.

În acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte chiria şi penalităţile aferente anului 2013, a arătat că la data de 29.09.2010 debitoarea a încheiat cu intimaţii contractul de închiriere şi de fideiusiune autentificat sub nr. 2997/29.09.2010 la BNPA ]]]]

Prin Actul adiţional nr. 1, autentificat sub nr. 509/16.02.2012, a fost modificat exclusiv cuantumul chiriei  de la suma de 11.000 euro la suma de 9.000 euro, pentru perioada martie 2012 - decembrie 2012.

Prin Actul adiţional nr. 2/02.12.2013 părţile au convenit încetarea Contractului începând cu data de 01.12.2013, deşi contractul a încetat la data de 25.10.2012, când a expirat scrisoarea de garanţie bancară emisă de ]]]

Prin urmare, după această dată, întrucât debitoarea a rămas în spaţiu, a avut loc o nouă locațiune, în condiţiile celei vechi, însă pe o durată nedeterminată, conform art. 1810 C.Civ.

Rezultă astfel că Actul adiţional nr. 2/02.12.2013 la un contract care a încetat la 25.10.2012 nu poate produce niciun efect juridic asupra contractului, pentru simplul motiv că acesta nu mai exista la data încheierii actului adiţional.

A arătat debitoarea că folosinţa spaţiului a încetat în luna august 2013, astfel încât calcularea chiriei până în luna noiembrie 2013 este nejustificată. Pe fondul crizei economice accentuate, la începutul anului 2013, societatea şi-a manifestat intenţia de a elibera spaţiul închiriat, motivând această decizie prin lipsa fondurilor necesare achitării chiriei care, începând cu luna ianuarie 2013, revenise la suma iniţială de 11.000 euro, astfel cum fusese convenit prin Actul adiţional nr. 1.

După mai multe discuţii, s-a stabilit cu intimaţii-creditori ca debitoarea să nu părăsească spaţiul încă de la începutul anului, pentru a le da acestora posibilitatea să vină cu potenţiali locatari care să studieze locaţia.

În condiţiile în care contractul a încetat la 25.10.2012, urmând o relocaţiune fără termen până în august 2013, solicitarea de obligare a debitoarei la plata chiriei de 11.000 euro/lună, pentru perioada septembrie-noiembrie 2013 este nefondată.

De asemenea, penalităţile de întârziere aferente chiriei restante pentru anul 2013 nu sunt datorate din luna ianuarie 2013, ci de la data punerii în întârziere a debitoarei, realizată prin notificarea nr. 159/21.10.2013 transmisă prin intermediul executorului judecătoresc.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1081, art. 1088, raportate la art. 1079 C.Civ. 1865, coroborate cu cele ale art. 13.2 din contractul de închiriere şi de fideiusiune, penalităţile contractuale având natura juridică a unor daune-interese moratorii sunt datorate numai de la data punerii în întârziere a debitorului.

Întrucât debitoarea a fost pusă în întârziere prin notificarea nr. 159/21.10.2013, penalităţile de întârziere aferente chiriei restante din anul 2013 trebuie calculate de la 21.10.2013 până la 18.02.2013, data deschiderii procedurii insolvenţei, iar nu de la data scadenţei cum în mod nelegal s-a procedat în cauză.

În acest sens, debitoarea a făcut referire la argumentele invocate în ceea ce priveşte caracterul nedatorat al penalităţilor aferente anului 2012.

A arătat în continuare că determinarea penalităţilor de întârziere în baza unui Raport de expertiză extrajudiciară întocmit la solicitarea creditorilor-intimaţi la data de 22.05.2014, după expirarea termenului de depunere a declaraţiei de creanţă, nu poate fi primită, în condiţiile în care, potrivit art. 169 C.Proc.Civ., administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel.

Prin urmare, judecătorului sindic nu poate întemeia soluţia în cauză pe o expertiză extrajudiciară, decât cu încălcarea principiului nemijlocirii şi al contradictorialităţii.

Raportul de expertiză invocat de către intimaţii-creditori nu poate fi echivalat cu un înscris, pentru că natura juridică a celor două probe este diferită, fiecare încadrându-se într-o anumită categorie predeterminată de probe.

Mai mult, cuantumul penalităţilor stabilit prin concluziile acestui raport este supraevaluat şi nu se corelează cu celelalte probe.

Astfel, prin încheierea din data de 19.12.2013, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a încuviinţat executarea silită pentru suma de 245.185 lei penalităţi de întârziere pentru anul 2012 şi respectiv, suma de 857.843 lei penalităţi de întârziere pentru anul 2013, în considerarea calculelor efectuate în dosarul execuţional nr. ]]]

Sumele nereale solicitate de către intimaţi au la bază erori de fapt şi de drept, constând în faptul că au fost calculate în mod nelegal penalităţi până la data deschiderii procedurii insolvenţei, deşi plăţile ulterioare erau suficiente pentru a stinge debitul principal aferent fiecărei luni în anul 2012. Totodată, întrucât calculul explicit vizează doar luna februarie 2012, verificarea acestui calcul denotă că expertul a reţinut în mod eronat că în 30.04.2012 s-a făcut doar o plată în cuantum de 3.747 lei, în condiţiile în care este mai mult decât evident că plata efectuată în 30.04.2012 este în cuantum de 44.137,00 lei. S-au calculat penalităţi la penalităţi, ceea ce contravine dispoziţiilor contractuale.

Din aceste motive, raportul de expertiză extrajudiciară prin care se stabilesc penalităţi de 10 ori mai mari decât cele pentru care s-a încuviinţat, la data de 19.12.2013, executarea silită împotriva debitoarei, nu poate fi avut în vedere de către judecătorul sindic.

A contestat debitoarea totodată suma de 21.909,68 lei, reprezentând cheltuieli de executare silită stabilite de B.E.J.A. ]]], arătând că aceasta nu este dovedită şi nici datorată.

În primul rând, actul prin care se stabilesc cheltuielile de executare este încheierea emisă de executorul judecătoresc în baza dispoziţiilor art. 669 alin. 4 teza întâi C.Proc.Civ., iar conform art. 669 alin. 1, partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop.

Or, în dovedirea acestei creanţe, intimaţii au depus înştiinţarea debitoarei din 14.01.2014 cu privire la luarea măsurii popririi, emisă de executorul judecătoresc, în condiţiile art. 782 alin. 1 teza a doua C.Proc.Civ., în care se menţionează, printre altele şi cuantumul cheltuielilor de executare, fără a depune documente justificative privind plata acestor cheltuieli.

Rezultă deci că nu au fost probate cheltuielile de executare înscrise la masa credală.

Nici suma de 200 lei reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de intervenţie formulată în dosarul nr. 4997/3/2014, la fond, nu este probată ori datorată de debitoare.

Astfel, cererea introductivă formulată de intimaţi a avut ca obiect principal intervenţia prin care s-a solicitat respingerea cererii de deschidere a procedurii formulată de debitoare, iar în subsidiar s-a formulat opoziţie la deschiderea procedurii.

Întrucât prin hotărârea din 18.02.2014 judecătorul sindic a admis cererea debitoarei, a respins opoziţia creditorilor ca inadmisibilă, iar pe cererea de intervenţie nu s-a pronunţat, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.Proc.Civ. nu se poate reţine că intimaţii au câştigat procesul şi că sunt îndrituiţi la înscrierea în tabel cu această creanţă.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În probaţiune, contestatoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza contabilă.

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 200 lei, potrivit art. 14 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 03.10.2014, ]]]] au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată.

În motivare, intimaţii au arătat au formulat declaraţia de creanţă în termen, după cum şi recunoaşte contestatoarea.

Critica debitoarei se referă doar la majorarea cuantumului penalităţilor şi este nefondată prin raportare la dispoziţiile art. 204 alin. 2 pct. 2 C.Proc.Civ. şi art. 149 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, prin încheierea din 20.05.2014 judecătorul sindic a prelungit termenele de înregistrare a declaraţiilor de creanţă, la solicitarea administratorului judiciar.

Dispoziţiile art. 62 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 nu fac nicio distincţie cu privire la faptul că prelungirea ar produce efecte doar pentru o parte din creditori, o astfel de interpretate fiind contrară principiului unitar al procedurii.

În realitate, indiferent de motivul pentru care administratorul judiciar a formulat cererea de prelungire, prin admiterea ei, prelungirea termenului de depunere profită tuturor creditorilor.

Pe cale de consecinţă, declaraţia consolidată de creanţă s-a depus în termenul majorat de judecătorul sindic, conform dispoziţiilor art. 62 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.

Au menţionat de asemenea că sunt inadmisibile criticile relative la titlul executoriu.

Potrivit art. 66 din Legea nr. 36/1995 – art. 101 după republicare - titlul de creanţă deţinut de intimaţi (contractul de închiriere) are caracter de titlu executoriu, fiind un act autentificat de notarul public.

Fiind vorba de un înscris autentificat, care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă (chirie şi penalităţi), contractul este titlu executoriu, astfel că nu este supus procedurii de verificare prevăzute de Legea nr. 85/2006, după cum rezultă din dispoziţiile art. 66 din lege.

Mai mult, anterior intrării în procedura insolvenţei, debitoarea a şi contestat titlul executoriu prin promovarea unei contestaţii la executare ce face obiectul dosarului ]]] aflat pe rolul Judecătoriei Sector 4 Bucureşti.

Totodată, în cauza nr. ]]] debitoarea a solicitat la 18.02.2014 reducerea penalităţilor calculate potrivit contractului de închiriere, considerate „prea mari”.

În aceste condiţii, potrivit principiului de drept electa una via non datur recursus al alteram, debitoarea nu poate folosi o a doua cale procedurală, cu aceeaşi finalitate.

Deşi potrivit art. 712 alin. 2 C.Proc.Civ. astfel de motive pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare, debitoarea a şi uzat de acest drept şi nu îl poate reitera în cadrul contestaţiei la tabelul preliminar.

În ceea ce priveşte criticile relative la punerea în întârziere a debitoarei, au menţionat intimaţii că potrivit art. 13.1 din Contract, orice sumă de bani datorată devine exigibilă de la data scadenţei, fără a mai fi necesară o punere în întârziere, art. 1079 C.Civ. nefiind astfel aplicabil, dispoziţii ce nu sunt anulate prin art. 13.1.

Dispoziţiile art. 13.2 se referă la orice tip de obligaţii în general, pe când dispoziţiile art. 13.1 reglementează obligaţiile de plată a unor sume de bani, cu privire la care părţile au convenit expres că sunt puse de drept în întârziere.

Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 13.2 sunt strâns legate de dispoziţiile art. 13.3 din contract, care prevăd o modalitate generală de reziliere, condiţionată de notificarea în prealabil cu minim 10 zile înainte a neîndeplinirii obligaţiilor.

Or, invocarea condiţiei rezolutorii este atributul exclusiv al creditorului - acesta nefiind obligat să îl notifice de debitor în vederea invocării rezilierii contractului, dacă nu doreşte invocarea condiţiei rezolutorii.

Ca atare, dispoziţiile art. 13.2 nu au niciun fel de aplicabilitate cu privire la momentul naşterii penalităţilor - care a fost asumat explicit de către debitoare, fără a condiţiona în vreun fel notificarea prealabilă.

Nu în ultimul rând, debitoarea este o societate comercială, iar contractul este supus legii comerciale, fiind încheiat sub imperiul fostului Cod Comercial, potrivit căruia datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.

Au învederat în continuare intimaţii că prin susţinerea potrivit căreia penalităţile putea fi limitate/reduse dacă creditorii executau scrisorile de garanţie bancară, debitoarea îşi invocă propria culpă - neexecutarea obligaţiei de plată, pentru a eluda plata penalităţilor.

Creditorul are dreptul - iar nu obligaţia - de a executa garanţiile sau de a invoca condiţia rezolutorie, fără ca debitoarea să fie aceea care să poată decide ce conduită ar trebui/ar fi trebuit să urmeze creditorul.

Debitoarea invocă apoi „încetarea contractului” la 25.10.2012, ca urmare a faptului că nu a reînnoit scrisorile de garanţie bancară, ignorând normele şi principiile de drept, prin invocarea încetării contractului cauzată de neîndeplinirea unei obligaţii proprii.

Obligaţia reînnoirii scrisorilor de garanţie bancară îi aparţinea debitoarei, iar aceasta nu îşi poate invoca propria culpă drept cauză a rezilierii.

Rezilierea poate fi invocată numai dacă partea cocontractantă îşi încalcă obligaţii esenţiale din contract (sau dacă există un pact comisoriu expres în favoarea unei părţi), iar nu în situaţia care chiar partea care invocă rezilierea nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Nu în ultimul rând, prin Actul adiţional nr. 2 - chiar dacă acesta nu s-a încheiat în formă autentică - debitoarea a confirmat continuarea contractului până la 01.12.2013.

De altfel, debitoarea a sugerat recalcularea penalităţilor, în momentul în care a afirmat în contestaţia la executare că penalităţile nu au fost calculate conform contractului.

Penalităţile au fost recunoscute inclusiv prin litigiul prin care debitoarea încearcă reducerea lor.

Faptul că Judecătoria Sectorului 4 a admis încuviinţarea executării pe un cuantum mai mic al penalităţilor se datorează principiului disponibilităţii, întrucât doar pentru acel cuantum a fost cerută executarea, fără a împiedica solicitarea ulterioară integrală a acestora, conform contractului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, au menţionat că Legea nr. 188/2000 şi C.Proc.Civ. permit executorilor judecătoreşti menţionarea integrală a onorariului lor ca titlu executoriu, chiar dacă acesta este în parte sau în tot doar angajat, iar nu şi achitat.

Titlul executoriu cuprinzând cheltuielile de judecată nu a fost desfiinţat în calea contestaţiei la executare, motiv pentru care această critică este şi inadmisibilă prin prisma art. 66 din Legea nr. 85/2006.

Debitoarea datorează intimaţilor şi taxa de timbru de 200 lei, care vizează cererea de intervenţie, este anterioară deschiderii procedurii insolvenţei şi incumbă debitoarei, întrucât din culpa sa a ajuns în insolvenţă şi nu a plătit datoriile intimaţilor.

În drept, intimaţii creditori au invocat  dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 527, art. 531 şi următoarele C.Proc.Civ., art. 969 C.Civ., art. 66 şi următoarele din Legea nr. 36/1995.

În probaţiune, intimaţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza tehnică specialitatea contabilitate.

La data de 20.10.2014, contestatoarea debitoare, prin administrator special a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de către intimaţi.

În şedinţa publică din data de 20.01.20015 contestatoarea a depus cerere modificatoare şi completatoare a contestaţiei.

În motivare, contestatoarea a arătat că la data de 25.10.2012 a încetat contractul de închiriere şi fidejusiune autentificat sub nr. 2997/29.09.2010, iar ulterior acestei date contractul nu şi-a mai produs efectele, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei suspensive de prelungire a scrisorii de garanţie bancară.

Potrivit art. 31 raportat la art. 4.1. lit. b) din contract, prelungirea acestuia era supusă condiţiei emiterii de către Locatar a scrisorii de garanţie bancară, iar diminuarea valorii scrisorii de garanţie bancară pe parcursul derulării contractului reprezenta o condiţie rezolutorie de a cărei îndeplinire depindea chiar desfiinţarea acestuia.

Astfel, voinţa părţilor a fost de a supune încheierea şi prelungirea contractului unei condiţii suspensive mixte, conform art. 1007 C.Civ. 1865, a cărei realizare depindea de voinţa creditorului locatar – ]]]]. şi de voinţa unui terţ – banca.

Dacă după data de 01.10.2011 contractul a fost prelungit de drept prin depunerea scrisorii de garanţie bancară nr. 1106/03.06.2011 emisă de ]]], cu valabilitate până la 25.10.2012, ulterior acestei date, în lipsa prezentării unei noi scrisori de garanţie bancară, contractul nu şi-a mai produs efectele.

Ulterior datei de 25.10.2012 debitoarea a avut calitatea de tolerat, iar nu de chiriaş, având în vedere că după această dată nu a operat tacita relocaţiune, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 1810 C.Civ.

În acest sens a arătat că pentru a opera tacita relocaţiune este necesar ca vechiul contract să fi ajuns la termen, iar locatarul să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile, fără împotrivire din partea locatorului.

Or, câtă vreme contractul a încetat ca urmare a neîndeplinirii condiţiei mixte suspensive prevăzute în contract, iar nu ca urmare a ajungerii la termen, iar debitoarea nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, nu a operat tacita relocaţiune.

Pe cale de consecinţă, ulterior datei de 25.10.2012 intimaţii nu mai pot solicita nicio sumă cu titlul de chirie, ci doar un eventual prejudiciu,.

Mai mult, debitoarea a mai folosit imobilul până în luna august 2013, când l-a eliberat datorită lipsei disponibilităţilor băneşti necesare continuării activităţii.

A menţionat în continuare că actul adiţional nr. 1, autentificat sub nr. 509/16.02.2012 nu este de natură să prelungească durata contractului, iar actul adiţional nr. 2/01.12.2013, încheiat sub semnătură privată la mai mult de un an de la data încetării contractului, nu produce niciun efect juridic asupra acestui contract încetat.

Faţă de aceste motive, creditorii nu pot solicita înscrierea în tabelul preliminar cu suma totală de 4.992.646,88 lei.

În ceea ce priveşte chiria restantă pentru perioada ianuarie 2013 – noiembrie 2013, aceasta nu este datorată, faţă de încetarea contractului la data de 25.10.2012.

Nici suma de 2.557.735 lei – penalităţi de întârziere aferente chiriei achitate cu întârziere pentru anul 2012 – nu este datorată, întrucât acumularea acestora s-a datorat pasivităţii intimaţilor, care nu au înţeles să execute scrisorile de garanţie bancară.

Penalităţile de întârziere aferente chiriei achitate cu întârziere pentru anul 2013 sunt de asemenea nedatorate, întrucât nu a operat în cauză tacita relocaţiune.

A reiterat contestatoarea că susţine înlăturarea din tabel a sumei de 21.909,68 lei – cheltuieli de executare silită, precum şi a sumei de 409,20 lei – onorariu executor judecătoresc şi a sumei de 200 lei – taxă judiciară de timbru.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 204 alin. 1 C.Proc.Civ.

În probaţiune, contestatoarea a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale şi a probei cu expertiza contabilă.

Deşi legal citat, administratorul judiciar nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21.04.2015, judecătorul-sindic a admis excepţia conexităţii şi a dispus conexarea cauzei nr. ]]] la cauza nr. ]]], apreciind că soluţionarea celor două cauze împreună este necesară în vederea unei mai bune administrări a litigiilor, în temeiul art. 139 C.Proc.Civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 12.04.2016 judecătorul sindic a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat creditor, a domnului ]]], ca urmare a cesiunii de creanţă intervenite între creditorii ]]] – cedenţi şi acesta din urmă – cesionar – la data de 23.02.2016.

În cauză judecătorul sindic a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, precum şi a probei cu expertiza contabilă, apreciind, potrivit art. 255 raportat la art. 258 C.Proc.Civ., că acestea sunt pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei.

Raportul de expertiză întocmit în cauză de expert ]]] a fost depus la dosar la data de 07.11.2016 (f. 126 – 135 Vol. 1 Ds. 4997/3/2014/a6), iar răspunsul la obiecțiunile încuviinţate de instanţă au fost depuse la dosar la data de 11.09.2017 (f. 3 – 6 Vol. 2 Ds. 4997/3/2014/a6).

La termenul de judecată din data de 18.06.2019 instanţa, apreciind că expertul contabil nu a răspuns obiecțiunilor încuviinţate, a dispus refacerea expertizei contabile, desemnând în acest sens un nou expert.

Raportul de expertiză întocmit de către doamna expert ]]] a fost depus la dosar la data de 03.03.2020 (f. 58 – 66 Vol. 2 Ds. 4997/3/2014/a6), iar răspunsul la obiecțiunile încuviinţate de instanţă a fost depus la dosar la data de 16.03.2021 (f. 102 – 106 Vol. 2 Ds. 4997/3/2014/a6).

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

La data de 20.09.2010 între ]]], în calitate de locatori, debitoarea ]]., în calitate de locatar şi ]]], în calitate de fideiusori, s-a încheiat contractul de închiriere şi fideiusiune, autentificat sub nr. 2997/20.09.2010 de B.N.P.A ]]] (f. 15-25 Vol. 1 Ds. 4997/3/2014/a7).

Conform contractului, locatorii au închiriat debitoarei imobilul situat în Bucureşti, str. ]]], pentru  o chirie lunară de 11.000 euro.

Reţine instanţa că potrivit art. 3.1 din contract durata acestuia era de 1 an, de la data de 01.10.2010 la data de 01.10.2011, durata contractului fiind egală cu durata de valabilitate a scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie, cu condiţia ca valoarea scrisorii de garanţie bancară să nu sufere nicio diminuare, indiferent de cauză (...) caz în care durata se va diminua în mod corespunzător, sub 1 an, încetarea contractului survenind în 30 de zile de la data diminuării dacă valoarea acesteia nu este întregită sau dacă banca nu emite o nouă scrisoare de garanţie cu aceeaşi valoare şi în aceleaşi condiţii.

Conform art. 7.2, garanţia prevăzută de contract va fi reînnoită şi înmânată locatorului cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de expirarea fiecărei scrisori de garanţie în parte, iar conform art. 7.4, în cazul în care locatarul nu înmânează garanţia în termenul stabilit la art. 7.2 şi 7.3, contractul nu îşi mai produce efectele.

În ceea ce priveşte răspunderea contractuală, părţile au stabilit conform art. 13.1 că orice sumă de bani datorată în baza contractului devine exigibilă de la data scadenţei, fără a fi necesară o punere în întârziere, art. 1079 C.Civ. nefiind aplicabil.

Conform art. 13.2, neîndeplinirea oricărei obligaţii asumate prin contract trebuia notificată în scris părţii în culpă, în vederea remedierii, iar în situaţia omisiunii de remediere în termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării, contractul se considera desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere – art. 13.3.

Conform art. 13.4, neîndeplinirea de către oricare parte contractantă a obligaţiilor asumate prin contract, dă părţii lezate de neîndeplinirea obligaţiei, dreptul de a calcula şi percepe în sarcina părţii în culpă penalităţi de întârziere în cuantum de 1% pe zi de întârziere, din valoarea sumei datorate, penalităţi ce curg până la data achitării integrale a debitului.

La data de 16.02.2012 părţile au încheiat Actul adiţional nr. 1, autentificat sub nr. 509, prin care au decis ca valoarea chiriei pentru spaţiul închiriat să fie de 9.000 euro/lună în perioada martie 2012 – decembrie 2012, urmând ca de la data de 01.01.2013 aceasta să revină la 11.000 euro/lună (f. 26, 27 Vol. 1 Ds. 4997/3/2014/a7).

La data de 02.12.2013 a fost încheiat actul adiţional nr. 2, înscris sub semnătură privată, prin care părţile au convenit încetarea contractului potrivit art. 14.1 lit. a) din acesta, începând cu data de 01.12.2013, procedându-se totodată la predarea-primirea spaţiului (f. 28 Vol. 1 Ds. 4997/3/2014/a7).

Reţine instanţa că în baza contractului de închiriere şi fideiusiune autentificat sub nr. 2997/29.09.2010, astfel cum acesta a fot modificat, locatorii ]]] au formulat cerere de executare silită pentru suma de 533.538 lei – contravaloare chirie neachitată, aferentă perioadei ianuarie 2013 – noiembrie 2013, precum şi pentru sumele de 245.185 lei – penalităţi de întârziere aferente anului 2012 şi 857.843 lei – penalităţi de întârziere aferente anului 2013 (f. 39 Vol. 1 Ds. 4997/3/2014/a7).

În baza acestei cereri a fost constituit dosarul de executare silită nr. ]]], iar la data de 19.12.2013 Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a încuviinţat executarea silită a debitoarei şi a fideiusorilor pentru sumele antemenţionate, în cadrul dosarului nr. ]]

Împotriva executării silite au formulat contestaţie la executare debitoarea şi ]]], cerere înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 sub nr. ]]]

Prin sentinţa civilă nr. 2114 pronunţată la data de 25.02.20156 Judecătoria Sectorului 4 a constatat perimată cauza.

Împotriva acestei hotărâri nici debitoarea şi nici contestatorii persoane fizice nu au formulat cale de atac.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă la data de 13.02.2014, sub nr. ]]], debitoarea ]]] a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din Legea 85/2006. În cadrul acestui dosar au formulat cerere de intervenţie şi opoziţie ]]]

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 10.03.2020 în cauza nr. ]]] judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei ]]], conform art. 32 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, desemnând în calitate de administrator judiciar pe ]]]

Prin aceeaşi încheiere, judecătorul sindic a respins opoziţia creditorilor ]]] ca inadmisibilă.

Totodată, judecătorul sindic a stabilit următoarele termene limită: b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului – 07.04.2014; c) termenul de verificare a creanţelor, de întocmire şi publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a tabelului preliminar de creanţe – 28.04.2014; d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor – 12.05.2014; e) data primei şedinţe a adunării generale a creditorilor – 02.05.2014.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată în aceeaşi cauză la data de 20.05.2014 judecătorul sindic a admis cererea administratorului judiciar ]]]. şi a dispus modificarea termenelor limită anterior stabilite, astfel: b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului – 18.06.2014; c) termenul de verificare a creanţelor, de întocmire şi publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a tabelului preliminar de creanţe – 02.07.2014; d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor – 16.07.2014.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege în sarcina sa, administratorul judiciar a procedat la notificarea persoanelor fizice, societăţilor şi instituţiilor creditoare cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei şi la obligaţiile pe care acestea le aveau de respectat pentru a dobândi calitatea de creditori în cauză.

La data de 24.03.2014 creditorii ]]] au formulat declaraţie de creanţă, solicitând înscrierea la masa credală cu suma de 2.032.556,88 lei astfel: 533.538 lei - chirie restantă, 245.185 lei - penalităţi pentru anul 2012, 1.231.315 lei - penalităţi pentru anii 2013 - 2014 (până la data deschiderii procedurii), 21.909,68 lei - cheltuieli de executare silită, 409,20 lei - onorariu executor, 200 lei - taxă de timbru.

Ulterior, la data de 17.06.2014, creditorii au depus o declaraţie de creanţă completatoare, prin care au solicitat înscrierea la masa credală cu suma de 4.992.646,88 lei, din care: 533.538 lei - chirie restantă, 2.557.735 lei - penalităţi pentru anul 2012, 1.878.855 lei - penalităţi pentru anul 2013, 21.909,68 lei -  cheltuieli de executare silită, 409,20 lei - onorariu executor, 200 lei - taxă de timbru.

Urmare a verificării declaraţiilor de creanţă formulate în cauză, administratorul judiciar a întocmit tabelul preliminar al creanţelor, care a fost publicat în B.P.I. nr. ]]], în cuprinsul căruia creditorii ]]] au fost înscrişi cu toate sumele solicitate prin declaraţia de creanţă precizată la data de 17.06.2014.

Împotriva tabelului preliminar, cu privire la creanţa celor doi creditori, au formulat contestaţii debitoarea, prin administrator special şi creditoarea ]]]

Instanţa reţine incidenţa în drept a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de creanţe (alin. 1). Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 5 zile de la publicarea în B.P.I. a tabelului preliminar, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată (alin. 2).

Analizând contestaţiile da faţă din perspectiva situaţiei de fapt reţinute anterior, precum şi a probatoriului administrat, judecătorul sindic reţine următoarele.

Prin cererea formulată potrivit art. 73 din Legea nr. 85/2006, creditoarea ]]] nu aduce critici concrete cu privire creanţa celor doi creditori, cesionată ulterior creditorului ]]], întemeindu-se în esenţă pe un singur argument, respectiv cel al configuraţiei masei credale rezultând din proiectul de tabel preliminar comunicat acestuia de către administratorul judiciar.

Argumentul invocat nu are însă valoarea juridică, în primul rând întrucât proiectul de tabel nu constituie un veritabil tabel de creanţe, publicat în B.P.I. şi depus la dosarul cauzei, astfel încât să producă în procedură consecinţe juridic.

În al doilea rând, draft-ul la care face referire ]]] a fost întocmit de practicianul în insolvenţă anterior formulării de către cei doi creditori a declaraţiei de creanţă precizatoare, astfel că acesta nu a avut în vedere şi analiza pe care administratorul judiciar a realizat-o cu privire la aceasta.

Pe cale de consecinţă, această critică nu poate fi apreciată drept întemeiată, motiv pentru care va fi înlăturată, în consecinţă.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către administratorul special al debitoarei, reţine judecătorul sindic faptul că se invocă, cu prioritate, tardivitatea formulării de către ]]]] a declaraţiei de creanţă precizatoare.

Contrar susţinerilor administratorului special, instanţa apreciază că cei doi creditori cedenţi au formulat cererea de înscriere la masa credală cu respectarea termenelor stabilite de instanţă.

Astfel, deşi prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă judecătorul sindic a fixat termenul limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor la data de 07.04.2014, acest termen a fost prelungit prin încheierea din 20.05.2014, fiind stabilit un nou termen, care a expirat la 18.06.2014.

În aceste condiţii, declaraţia de creanţă  precizată, formulată la 17.06.2014 a fost introdusă cu respectarea termenului stabilit de instanţă.

Interpretarea dată de contestatoarea debitoare dispoziţiilor art. 62 alin. 2 din Lege, în susţinerea tardivităţii declaraţiei de creanţă, nu poate fi primită, întrucât este lipsită de suport normativ.

Textul invocat prevede că în funcţie de circumstanţele cauzei şi pentru motive temeinice, judecătorul sindic va putea hotărî o majorare a termenelor prevăzute la alin. 1 lit. b), c) şi d) cu maximum 30, 15, respectiv 15 zile.

Niciun fel de distincţie nu este realizată de art. 62 alin. 2 între creditori aflaţi în circumstanţe speciale şi creditori care nu se află în astfel de circumstanţe, astfel că nici instanţa nu poate face distincţie între creditorii care solicită înscrierea la masa credală, apreciind că pentru unii este aplicabil termenul iniţial stabilit pentru înscrierea în tabel, iar pentru alţi creditori ar opera termenul majorat.

Condiţiile procedurale de exercitare a drepturilor creditorilor au caracter unitar şi trebuie stabilite şi aplicate în consecinţă, fără a face distincţii lipsite de justificare, cu adăugarea la lege ori chiar încălcarea ei.

Ca urmare a majorării termenelor prevăzute de art. 62 alin. 1 lit. b), c) şi d), judecătorul sindic a stabilit alte termene aplicabile în procedură, tuturor participanţilor la aceasta, fără a se face distincţie între aceştia în funcţie de eventuala depunere anterioară a unei declaraţii de creanţă ori nu.

Pe cale de consecinţă, constatând că cererea precizatoare, de înscriere la masa credală, formulată de creditori la data de 17.06.2014 a fost introdusă cu respectarea termenului prelungit – 18.06.2014, judecătorul sindic apreciază că susţinerile de tardivitate invocate de administratorul special sunt neîntemeiate.

Se critică în continuare de către debitoare înscrierea la masa credală a contravalorii chiriei restante, neachitate de către societate.

Susţinerile debitoarei sunt lipsite de consecvenţă în ceea ce priveşte această componentă a creanţei.

Astfel, prin cererea introductivă contestatoarea a susţinut că, în speţă, contractul de închiriere şi fideiusiune a fost valabil până la data de 25.10.2012, când a încetat ca urmare a expirării scrisorii de garanţie bancare emisă de ]]], iar ulterior acestei date a operat tacita relocaţiune, conform art. 1810 C.Civ.

Prin cererea precizatoare, contestatoarea a reiterat valabilitatea contractului până la data de 25.10.2012, arătând că ulterior acestei date raporturile dintre părţi nu au mai avut reglementare contractuală, în condiţiile în care nu a operat tacita relocaţiune, astfel că nu există bază contractuală pentru ca cei doi creditori să solicite înscrierea la masa credală a contravalorii chiriei neachitate.

Reţine instanţa că debitoarea nu contestă aspectul ocupării efective a spaţiului în cursul anului 2013, susţinând însă că a eliberat imobilul în luna august a acelui an, fără a duce dovezi în acest sens.

Nu este contestată nici încheierea, sub semnătură privată, a actului adiţional nr. 2/02.12.2013, prin care părţile au convenit încetarea contractului de locațiune începând cu data de 01.12.2013, precum şi predarea-primirea spaţiului.

Singurul argument pe care îl invocă debitoarea este legat de expirarea scrisorii de garanţie bancară – valabilă până la data de 25.10.2012, dată la care susţine debitoarea  au încetat şi raporturile contractuale dintre părţi.

Din analiza dispoziţiilor art. 14.1 din contract instanţa nu reţine însă că diminuarea valorii garanţiei ori omisiunea de prelungire a valabilității scrisorii de garanţie bancară constituie un caz în care contractul de locațiune este reziliat de drept, fără nicio formalitate judiciară ori extrajudiciară, sub forma unui pact comisoriu de gradul IV.

Chiar şi în această situaţie însă, aprecierea cu privire la eventuala reziliere a contractului revine întotdeauna creditorului care îşi execută ori este gata să îşi execute obligaţiile.

Astfel, conform art. 1021 C.Civ. aplicabil contractului, într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea in privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau sa silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau sa-i ceara desfiinţarea, cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceara înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părtii acţionate.

Chiar şi în situaţia în care în contract este înscris un pact comisoriu de gradul IV, creditorul are în continuare facultatea de a opta între rezilierea contractului sau de a solicita executarea silită a contractului.

În speţă, conduita contractuală a ambelor părţi, astfel cum aceasta rezultă din actul adiţional nr. 2/02.12.2013 coroborat cu cererea de executare silită, denotă că între părţi raporturile contractuale au continuat până la data de 01.12.2013, ca urmare a prelungirii succesive a duratei contractuale, creditorii îndeplinindu-şi în permanenţă obligaţia de a pune la  dispoziţia debitoarei imobilul închiriat, aspect pe care administratorul special nu l-a contestat în niciun moment.

De altfel, actul adiţional nr. 2, din care reiese că predarea-primirea spaţiului a avut loc la data de 01.12.2013 demonstrează acest aspect.

Mai mult, demersurile de executare silită iniţiate de locatori sunt o probă în plus în acest sens, dovedind că cei doi creditori au înţeles să nu recurgă la rezilierea contractului ulterior datei de 25.10.2012, ci la executarea silită a drepturilor patrimoniale rezultate din contract.

Or, constatând că în cauză contractul de locațiune a fost valabil până la data de 01.12.2013, instanţa nu poate decât să recunoască valoarea acestuia de titlu executoriu, astfel cum creditorii înșiși au afirmat, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, doveditor al creanţei determinate în baza acestuia.

Nu poate fi ignorată în cauză nici executarea silită pornită pentru aceleaşi sume de către cei doi creditori împotriva debitoarei, executare silită încuviinţată de instanţa de executare şi împotriva cărora debitoarea şi fideiusorii nu au invocat critici pertinente, cu succes, în condiţiile în care contestaţia la executare formulată de către aceştia a rămas în nelucrare, fiind ulterior constatată intervenită perimarea acţiunii.

În aceste condiţii, judecătorul sindic apreciază că niciuna dintre criticile formulate în cauză în ceea ce priveşte debitul principal, constând în contravaloarea chiriei neachitate de către debitoare, nu poate fi primită, creditorul cesionar al creanţei – Nicolau Ion – fiind în consecinţă îndrituit la a fi înscris în tabel cu valoarea acestora.

Instanţa va da relevanţă probatorie raportului de expertiză judiciară, în această privinţă, şi va constata că valoarea chiriei neachitate este de 536.393,68 lei – sumă cu care intimatul creditor urmează să fie înscris în tabelul definitiv de creanţe.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa reţine că trei sunt susţinerile contestatoarei debitoare în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de temeinicie a acestei creanţe.

Se susţine astfel că penalităţile de întârziere aferente anului 2012 nu sunt datorate, întrucât acumularea lor este culpa creditorilor, care nu au înţeles să execute scrisorile de garanţie bancară.

A doua critică priveşte momentul la care debitoarea a fost pusă în întârziere, apreciind că acest moment este dat de notificarea de punere în întârziere din data de 21.10.2013,. penalităţile nefiind datorate anterior acestei date.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate pentru anul 2013, susţine administratorul special că acestea nu sunt datorate, întrucât corespund unui interval în care contractul de închiriere nu mai era în fiinţă, astfel că nu există temei contractual pentru perceperea lor.

Susţinerile contestatoarei sunt însă neîntemeiate.

Penalităţile de întârziere reprezintă în esenţă o sancţiune pecuniară aplicată debitorului pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei asumate contractual.

În speţă, conform art. 13.6 din contract, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a chiriei şi/sau a întreţinerii, locatarul este obligat să plătească o penalitate de 1%/zi de întârziere, calculată la suma datorată, locatorul acordându-i un termen de graţie  de plată a sumelor până în ultima zi a lunii în care sete datorată plata.

Accesoriile solicitate de creditori sunt determinate de neîndeplinirea de către debitoare a obligaţiei principale, de plată a chiriei aferente spaţiului închiriat.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că accesoriile au luat naştere ca urmare a unui fapt culpabil al creditorilor înşişi, independent de neîndeplinirea culpabilă de către debitoare a obligaţiei sale de plată.

Existenţa scrisorilor de garanţie bancară nu transformă dreptul creditorilor de a executa garanţia, într-o obligaţie contractuală.

De altfel, părţile au convenit în sensul că „locatorul este îndreptăţit să pună în executare scrisoarea de garanţie bancară”, iar nu în sensul stabilirii unei obligații de executare.

Procedând în sensul neexecutării garanţiei, creditorii şi-au asumat riscul de a pierde instrumentul de garantare, prin expirarea termenului de valabilitate, astfel cum s-a întâmplat în cauză. Ei nu au pierdut însă dreptul contractual de a primi accesoriile generate de creanţa principală – contravaloarea chiriei.

Nu poate fi primită în cauză nici susţinerea potrivit căreia plata penalităţilor de întârziere este condiţionată de punerea în întârziere a debitoarei.

Dispoziţiile invocate în acest sens de către contestatoare – art. 13.2 din contract, potrivit cărora neîndeplinirea oricărei obligaţii asumate prin prezentul contract va fi notificată în scris, păţii în culpă, în vederea remedierii, nu constituie un argument în acest sens.

Astfel cum au susţinut şi creditorii, prin întâmpinare, interpretarea sistematică a dispoziţiilor întregului art. 13, relevă faptul că art. 13.2 are în vedere obligaţiile contractuale – altele decât cele de plată, pentru care art. 13.1 prevede în mod expres că nu este necesară punerea în întârziere.

În mod întemeiat au arătat creditorii că prezentul contract este unul supus reglementării aplicabile comercianţilor, astfel că debitoarea este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor de plată.

Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere sunt datorate de către debitoare, nu de la data la care parte apreciază că a fost pusă în întârziere, ci de la datele la care au expirat termenele de scadenţă a obligaţiei lunare de achitare a chiriei – respectiv din prima zi a lunii următoare pentru care este datorată chiria, conform art. 13.6 din contract.

În ceea ce priveşte susţinerile legate de lipsa de temei contractual pentru penalităţile aferente anului 2013, judecătorul sindic nu va relua argumentele deja antamate, ci se va limita la a reitera constatarea că raporturile contractuale dintre părţi au încetat la data de 01.12.2013, astfel că inclusiv pentru chiria datorată până la această dată debitoarea datorează accesoriile prevăzute contractual.

În ceea ce priveşte însă cuantumul penalităţilor cuvenite creditorului cesionar, instanţa va avea în vedere nu calculele efectuate de către creditorii ]]] ci analiza expertului judiciar desemnat în cauză, potrivit căruia sumele datorate cu titlul de accesorii pentru fiecare creanţa principală totalizează suma de 2.780.377 lei, concluzie necontestată în cauză de către niciuna dintre părţi.

Reţine în continuare instanţa că s-a contestat de către debitoare valoarea cheltuielilor de executare cu care cei doi creditori au fost înscrişi la masa credală.

Reţine instanţa că potrivit art. 670 C.Proc.Civ., partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor (alin. 1) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunţat la executare, situaţie în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar (alin. 2). (...) Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii (alin. 4).

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale antemenţionate, în acord cu susţinerile debitoarei, judecătorul sindic reţine că dovedirea creanţei reprezentând cheltuieli de executare implică atât dovedirea stabilirii lor de către executorul judecătoresc, prin emiterea unei încheieri în acest sens, cât şi probarea suportării lor de către creditor.

În speţă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, supuse inclusiv analizei expertului judiciar, nu s-a făcut dovada achitării de către creditorii ]]] a cheltuielilor de executare pe care aceştia le-au solicitat.

Singura sumă achitată în cursul procedurii de executare de către creditori este aceea în cuantum de 409,2 lei, achitată conform chitanţei nr. 105/21.10.2013, cu titlul de contravaloare onorariu comunicare notificare.

Pe cale de consecinţă, aceasta reprezintă singura suma cu care ]]] va fi înscris la masa credală în contul cheltuielilor de executare solicitate.

În fine, în ceea ce priveşte creanţa reprezentând taxă judiciară de timbru, în valoare de 200 lei, achitată de ]]] pentru opoziţia formulată în cadrul dosarului având ca obiect cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, judecătorul sindic apreciază că aceasta este nedatorată de către debitoare.

Conform art. 453 C.Proc.Civ. este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată avansate partea care a avut câştig de cauză, urmând a fi obligată în acest sens partea care a pierdut procesul.

Pe cale de consecinţă, recunoaşterea dreptului de creanţă constând în cheltuieli de judecată implică nu doar dovedirea efectuării cheltuielilor, ci şi calitatea de „parte care a câştigat procesul”.

Creditorii însă nu îndeplinesc aceste condiţii, în contextul în care cererea lor a fost respinsă, ca inadmisibilă de către judecătorul sindic, prin încheierea de deschidere a procedurii.

Pe cale de consecinţă, creanţa în discuţie urmează a fi înlăturată de la masa credală.

Concluzionând, instanţa reţine că intimatul ]], cesionar al creanţei creditorilor ]]] este titular al creanţelor în valoare de 536.393,68 lei – contravaloare chirie restantă, 2.780.377 lei – penalităţi de întârziere şi 409,2 lei – cheltuieli de executare.

În consecinţă, instanţa va admite în parte contestaţiile formulate de creditoarea ]]] şi debitoarea ]]]., prin administrator special ]] şi va dispune înscrierea intimatului în Tabelul definitiv de creanţe cu sumele mai sus menţionate, urmând a respinge în rest contestaţiile, ca neîntemeiate.

Instanţa va lua act totodată că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte contestaţiile formulate de creditoarea ]]] şi debitoarea ]]] prin administrator special ]]] în contradictoriu cu intimatul ]]] şi administratorul judiciar ]]]

Dispune înscrierea intimatului în Tabelul definitiv de creanţe cu următoarele sume: 536.393,68 lei – contravaloare chirie restantă, 2.780.377 lei – penalităţi de întârziere şi 409,2 lei – cheltuieli de executare.

Respinge în rest contestaţiile, ca neîntemeiate.

Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21.04.2022.

PREŞEDINTE, GREFIER,

 ]]]]   ]]]]]

Contestaţie în anulare

Sentința atacată cu calea extraordinară de atac a contestației în anulare reprezintă o hotărâre irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, deoarece nu cuprinde vreo dispoziție de stabilire a unei obligații susceptibile de executare silită în sarcina unei părți în sensul art. 3712 alin. 1 Cod Pr. Civ. 1865.

În ce privește momentul de la care curge termenul de 15 zile, acesta se referă la data la care contestatorul luat la cunoștință de respectiva hotărâre. Or, prin luarea la cunoștință trebuie să se înțeleagă data la care partea a știut despre soluția pronunțată și considerentele acesteia. O atare interpretare este sprijinită de reglementarea privind cazurile în care se poate exercita această cale de atac. Pentru a putea stabili dacă instanța a încălcat normele de competență sau a săvârșit greșeli materiale ori nu a cercetat toate motivele de apel, este evident că partea interesată trebuie să fi cunoscut nu doar despre existența hotărârii, dar și conținutul.

De asemenea, trebuie menționat faptul că insolvența reprezintă o procedură ce beneficiază de o reglementare specială, cu aspecte derogatorii de la procedura de drept comun, inclusiv în ceea ce privește citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor și notificărilor, inclusiv a hotărârilor judecătoreşti. Specificul acestei proceduri este dat de numărul foarte mare de părți și de diversitatea actelor procedurale susceptibile de a îngreuna desfășurarea procedurii, motiv pentru care legiuitorul a înțeles să reglementeze formalități procedurale eficiente, tocmai pentru a putea fi respectată valorificarea drepturilor într-un termen rezonabil. În acest sens, legea prevede faptul că, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură se efectuează prin intermediul Buletinului Procedurilor de Insolvență, cu excepția primei comunicări a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2006 (art. 7 alin. 8 şi 9 din legea insolvenţei).

Aşadar, regula în această materie este dată de comunicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de judecătorul sindic prin publicarea în BPI, dată de la care se presupune că orice parte în dosarul de insolvenţă a luat cunoştinţă de conţinutul său.  În ipoteza în care partea nu poate din motive obiective să ia cunoştinţă de o hotărârea publicată în BPI sau să formuleze calea de atac în termen, Codul de procedură civilă reglementează un remediu şi anume, solicitarea de repunere în termen pentru introducerea căii de atac (art. 103 Cod Pr. Civ. 1865), urmând să dovedească împrejurarea obiectivă ce a împiedicat-o să declare calea de atac în termenul legal. 

Cu privire la termenul de 1 an prevăzut de art. 319 alin. 2 ultima teză Cod Pr. Civ. 1865, acest termen imperativ este incident doar în măsura în care nu se poate stabili cu certitudine momentul de la care partea a luat la cunoștință de hotărâre, însă în cauză acest moment este determinat, partea putând şi trebuind să ia cunoştinţă de sentinţa civilă de la data publicării sale în BPI.

(TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII-A CIVILĂ

Sentinţa civilă nr. ]]]]]]

Judecător ]]]]]]]]]])

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VII a civilă  sub nr. ]]]] la data de 23.07.2019, contestatoarea ]]], a formulat contestatie în  anulare în  contradictoriu cu intimatele ]]]  şi toţi creditorii debitoarei ]]] conform Tabelului Definitiv al creanţelor publicat în  Buletinul Procedurilor de Insolvenţă  nr. ]]] împotriva Sentinţei Civile nr. 2304/17.04.2019 a Tribunalului Bucureşti Secţia a VII-a Civilă  pronunţată la data de 17.04.2019 in Dosar nr. ]]], soluţie nelegala, dată cu încălcarea  normelor imperative privind citarea părţii pentru ziua când  s-a judecat pricina, fiind incidente în  cauza dispoziţiile art. 317 alin.l pct.l VCPC, solicitând admiterea contestaţiei în anulare şi  anularea hotărârii civile menţionate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 319 Vechiul Codul de Procedură Civilă , s-a solicitat suspendarea executării sentinţei civile 2304/2019/17.04.2019 până  la soluţionarea contestaţiei în  anulare.

În motivarea în fapt a contestaţiei, s-a arătat ca contestatoarea ]]]  este creditor salarial al debitoarei ]]], fiind înscrisă  în  Tabelul definitiv al creanţelor publicat în  Buletinul Procedurilor de Insolvenţă  nr. ]]], având în  consecinţa toate drepturile ce decurg din calitatea sa de creditor, de a participa la procedura colectiva şi  concursuala, de a fi citată, de a formula cereri, excepţii în  orice fază procesuală etc.

S-a arătat ca la termenul de judecata din data de 29.03.2019 când s-a judecat pricina, contestatoarea care a calitatea de creditor salarial şi  prin urmare are calitate de parte în  cauza ce formează obiectul Dosarului nr. ]]] nu a fost citata, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 8 alin. 2 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei , raportat la dispoziţiile art. 308 VCPC, art. 89 VCPC, art. 90 si art. 92 VCPC, Ordinul nr. 1692/C/2006 anexa 2.1, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 317 alin.l pct.l VCPC.

Astfel, în  conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin.2 din Legea 85/2006 "Citarea părtilor în  recurs şi  comunicarea deciziilor pronunţate se fac conform dispoziţiilor Codului de procedura civila. Instanţele judecătoreşti vor transmite actele de procedura in cauza, din oficiu, pentru publicare in Buletinul procedurilor de insolventa."

Contestatoarea în  calitate de creditor salarial si parte in proces nu a fost citata pentru termenul din data de 29.03.2019, termen la care s-a judecat pricina nici conform dispoziţiilor codului de procedura civila la domiciliul său si nici a fost publicată o citaţie emisă de Tribunalul Bucureşti şi  publicată în  Buletinul Procedurilor de Insolvenţă .

Drepturile sale de creditor in procedura colectiva si de parte in proces nu pot fi încălcate  prin însăşi  culpa procesuala a instanţei de judecata şi  nici nu pot fi acordate în  mod discreţionar, prin încălcarea  normelor de procedura, mai multe drepturi procesuale celorlalţi creditori în  cadrul acestei proceduri concursuale.

Nefiind citată în  cauza, nu a avut posibilitate de a-şi angaja un apărător care să  o reprezinte în  cauza, care sa ii apere interesele procesuale, nu i s-au respectat garanţiile procesuale, asa cum a arătat.

În  materia insolvenţei, cu referire la speţa, toti creditorii din tabelul definitiv de creanţe trebuiau citaţi, implicit si contestatoarea, instanţa de recurs fiind obligată să  aplice dispoziţia art. 8 din Legea 85/2006, toţi creditorii având în  cadrul procedurii colective, drepturi egalitare şi  concursuale.

Legiuitorul a statuat că toate părţile vor fi citate prin Buletinul procedurilor de Insolvenţă , tocmai pentru ca fiecare creditor să  fie citat în  mod legal, pentru respectarea drepturilor sale procesuale în  mod efectiv, pentru a avea cunoştinţa de termenul de pentru a-şi  exercita dreptul la apărare şi  la a-şi preciza poziţia pentru a pune concluzii în  deplina cunoştinţă faţă de cererile invocate de unul sau mai mulţi creditori.

Din probele aflate la dosarul cauzei, cât  şi  din probele pe care le va administra in susţinerea contestaţiei în  anulare, rezultă în  mod cert că instanţa a încălcat  procedura de chemare a contestatoarei, parte în  proces, pentru ziua când s-a judecat pricina, consecinţa fiind admiterea contestaţiei în  anulare, anularea hotărârii atacate.

În  conformitate cu dispoziţiile art. 319 vcpc s-a solicitat suspendarea executării sentinţei civile nr. 2304/2019 pronunţata la data de 17.04.2019 de Tribunalul Bucureşti Secţia a VII-a civila in dosarul nr. ]]]] pana la soluţionarea prezentei contestaţii in anulare.

Motivele cererii de suspendare:

În  fapt, prin sentinţa civila nr. 2304/2019 din 17.04.2019 pronunţata de Tribunalul Bucureşti Secţia a VII-a Civila in dosarul nr. ]]] instanţa în  temeiul art 107 alin. 1 lit C) din Legea nr 85/2006 privind procedura insolvenţei  a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului ]]]

Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în  materia citării la termenul la care s-a judecat pricina, prin punerea sa în  executare de către instanţa de fond în sensul deschiderii procedurii falimentului până  la soluţionarea prezentei contestaţii în  anulare, i se creează grave prejudicii în  exercitarea drepturilor sale procesuale şi  materiale în  calitatea sa de creditor salarial.

A pune în  executare o hotărâre dată cu vădita încălcare a  normelor legale, înseamna  a crea un precedent procesual negativ, ceea ce afectează legalitatea întregii proceduri colective şi  concursuale a insolvenţei .

Soluţia legala, fireasca în  cazul pronunţării unei hotărâri irevocabile dată cu încălcarea  procedurii de chemare a părtii pentru ziua când s-a judecat pricina, procedura statuată de norme imperative, nu poate fi decât aceea a anularii hotărârii astfel pronunţate, suspendarea executării acesteia impunandu-se cu prioritate, pentru a se evita efectele negative pe care aplicarea hotărârii nelegale de către instanţa de fond, implicit le-ar genera.

Pentru motivele expuse, s-a solicitat admiterea cererii de suspendare a executării hotărârii atacate, până la soluţionarea prezentei contestaţii în  anulare.

În  drept au fost invocate dispozitiile  art. 319 VCPC, art. 320 VCPC.

În dovedire a depus la dosar înscrisuri.

]]] desemnata lichidator judiciar în  dosarul nr. ]]] aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, privind debitoarea ]]], a formulat întâmpinare, prin care, fata de cererea de supendare aferenta contestaţiei in anulare şi faţă  de contestaţia în  anulare, a invederat  următoarele:

Cererea de suspendare este lipsita de interes întrucât natura unei astfel de cereri impune existenţa unei urgenţe, motivele cererii de suspendare trebuind a fi diferite de cele prevăzute de art. 317 si 318 din Codul de Procedura Civila.

Or in prezent, au trecut mai mult de 5 luni de la pronunţarea hotărârii atacate, contestatoarea neimaijustificând un interes în suspendarea hotărârii şi nemaijustificând urgenţa şi  necesitatea suspendării hotărârii atacate, întrucât procedura falimentului se caracterizează prin urgenta si celeritate.

Contestaţia în anulare este tardiv introdusă întrucât prin sentinţa nr 2304/17.04.20129, Tribunalul Bucureşti Secţia a VII a civilă 7a dispus deschiderea procedurii generale de faliment  împotriva debitoarei ]]]]

Sentinţa a fost comunicata prin BPI nr. ]]] inclusiv către numita ]]]]

Astfel raportandu-se la data de 23.04.2019, contestatoarea avea cunoştinţă în mod evident de aceasta hotărâre şi  de motivele contestaţiei sale.

Contestatoarea nu a formulat recurs împotriva sentinţei mai sus menţionata astfel încât să-şi poate invoca nemulţumirile pe calea recursului, ceea ce face ca prezenta contestaţie în  anulare să fie inadmisibila întrucât  contestatoarea nu poate beneficia de două căi de atac diferite, în  raport de dispoziţiile art. 317 alin. 2 din Codul de Procedura Civila.

Contestatiea im anulare este lipsita de interes întrucât contestatoarei ]]] i-a fost comunicata Sentinţa nr. 2304 din data de 17.04.2019, prin care Tribunalul Bucureşti a dispus deschiderea procedurii generale de faliment împotriva debitoarei ]]] şi  nu a formulat un recurs, astfel încât contestaţia în  anulare nu justifica niciun interes care să  respecte rigorile prevăzute de Codul de Procedura Civila pentru un asemenea demers procedural.

Pe fondul contestaţiei în  anulare, consideră ca aceasta este neîntemeiata

În  temeiul art.242 alin.2 c.p.c, solicită judecarea cererii în  lipsa părtilor.

Intimatul creditor ]]] în temeiul prevederilor art. 115 Cod de procedură civilă, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de suspendare prin raportare la faptul că hotărârea intermediară nr. 2304/17.04.2019, prin care Tribunalul Bucureşti a dispus în temeiul art. 107 alin. 1 lit. C) din Legea nr 85/2006 intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului Iris, a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 667/25.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Vl-a Civilă;  respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În fapt, La data de 13.07.2012, în cadrul Dosarului nr. ]]], Tribunalul Bucureşti a admis cererea debitoarei şi a dispus deschiderea procedurii generale a insolventei împotriva Iris Company.

Banca Comercială Română a formulat în termen declaraţie de creanţă, care a fost admisă în integralitate în tabelul preliminar de creanţe, fără a se înregistra nicio contestaţie cu privire la aceasta.

La data de 21.12.2015 între BCR în calitate de cedent şi ]]] în calitate de cesionar s-a încheiat un contract de cesiune care privea inclusiv creanţa deţinută asupra debitorului Iris. Transferul efectiv al creanţelor a avut loc la data de 08.06.2016, confirmarea cesiunii în discuţie fiind autentificată sub nr. 1690/31.08.2016, notificată debitoarei ]]] şi înregistrată în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare la data de 06.09.2016.

Ca efect al cesiunii intervenite, ]]] a fost înregistrat în tabelele de creanţe ale debitoarei Iris, subrogându-se în drepturile ]]]

Întrucât  debitoarea nu şi-a executat obligaţiile asumate prin programul de plăţi aferent planului de reorganizare propus, ]]]], creditorul ]]] precum şi administratorul judiciar au formulat cereri de deschidere a procedurii falimentului cu privire la debitoarea Iris întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 107 alin. (1) lit. C din Legea nr. 85/2006, arătând totodată şi faptul că durata maximă a unui plan de reorganizare fusese atinsă în data de 10.06.2018.

Debitoarea prin administrator special, precum şi creditorii care susţin în mod constant interesele Iris au încercat să tergiverseze soluţionarea cererilor de trecere la faliment, solicitând fie suspendarea judecăţii acestora până la judecarea definitivă a unor litigii provocate tot de aceştia, fie prorogarea judecării cererii respective.

Prin sentinţa nr. 4554/13.07.2018 Tribunalul Bucureşti respinge atât cererile de suspendare şi prorogare, cât şi cererea de deschidere a procedurii falimentului. Sentinţa menţionată anterior a fost recurată exclusiv de titularii cererilor de trecere la faliment, respectiv de administratorul judiciar şi de creditorii ]]]] şi ]]], criticile acestora vizând soluţia de respingere a cererilor de deschidere a falimentului.

Deşi soluţia pronunţată prin aceeaşi sentinţă referitoare la respingerea cererilor de suspendare întemeiate pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. şi cererilor de prorogare a discutării falimentului nu a fost recurată de niciun participant la procedură, aceeaşi cerere a fost reiterată în cadrul recursului. Astfel pentru termenul din data de 29.01.2019 debitoarea prin administrator special a formulat o nouă cerere de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct.l C.pr.civ., reiterând practic solicitările invocate în faţa instanţei de fond şi respinse prin sentinţa ce a fost recurată.

Aceste cereri de suspendare a judecării recursurilor privind deschiderea falimentului Iris aveau drept scop evident amânarea trecerii procedurii în etapa falimentului, cu consecinţa pierderii către debitoare a dreptului de administrare.

Acelaşi scop l-au avut şi repetatele cereri de recuzare formulate în contextul judecării recursului. Astfel de cereri au fost formulate la data de 06.11.2019, 29.01.2019 şi 26.02.2019. întrucât strategia de tergiversare a cauzei prin promovarea de cereri vădit nefondate era evidentă, Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat în aceeaşi zi ultima astfel de cerere de recuzare, astfel încât ulterior respingerii acesteia a dat cuvântul părţilor pe cererile, excepţiile formulate în cauză, precum şi pe recursuri.

Prin decizia 256/19.03.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul ]]], s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, s-a respins cererea de suspendare, ca inadmisibilă, s-au respins excepţiile invocate de intimaţi, ca neîntemeiate, s-au admis recursurile, s-a casat în parte hotărârea recurată şi s-a trimis cauza primei instanţe, pentru deschiderea procedurii falimentului.

În  încercarea de a evita punerea în executare a deciziei Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a trimis instanţei de fond cauza în vederea deschiderii falimentului, o nouă cerere de recuzare a fost formulată la primul termen de judecată stabilit în dosarul de fond, în data de 29.03.2019. Cererea respectivă a fost formulată ulterior rămânerii în pronunţare cu privire la deschiderea falimentului Iris. Vădit nefondată, şi această cerere de recuzare a fost respinsă la Tribunalul Bucureşti la data de 10.04.2019.

Prezentarea acestor demersuri are drept scop evidenţierea caracterului abuziv şi vădit neîntemeiat al multiplelor cereri promovate de debitoare direct sau prin intermediul creditorilor pe care îi controlează, în special prin intermediul creditorilor salariali, în scopul evitării deschiderii falimentului.

Prin sentinţa civilă a cărei suspendare se cere, respectiv sentinţa civilă nr. 2304 din 17.04.2019, Tribunalul Bucureşti a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitoarei, în temeiul art. 107 alin. (1) lit. C din Legea nr. 85/2006.

În  conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 hotărârea de deschidere a falimentului Iris este executorie din data de 17.04.2019.

Totodată, a considerat relevant a puncta şi faptul că, împotriva deciziei a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză, creditoarea fie direct, fie prin intermediul creditorilor salariali pe care îi controlează a formulat recurs (dosar nr. ]]]), cu privire la care Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Vl-a Civilă a dispus următoarea soluţie:

•s-au anulat ca netimbrate recursurile creditorilor salariali ]]]

•s-a respins ca tardiv recursul creditoarei ]]];

•s-a respins ca lipsit de interes recursul creditoarei ]]]]

•s-au respins recursurile debitoarei prin administrator special si recursurile creditorilor reprezentaţi de ]]]

Cu menţiunea că această soluţie este definitivă.

S-a apreciat că cererea de suspendare formulată, se circumscrie aceleaşi strategii a debitoarei, din modul de redactare al acesteia reieşind cu evidenţă că, în realitate, ea este formulată prin intermediul apărătorilor debitoarei şi în interesul acesteia.

S-a solicitat respingerea cererii de suspendare, având în vedere că a rămas lipsită de obiect prin raportare la faptul că hotărârea intermediară nr. 2304/17.04.2019 a rămas definitivă prin respingerea recursului potrivit Hotărârii nr. 667, pronunţată la data de 25.06.2019, de către Curtea de Apel Bucureşti.

Prin cererea ce face obiectul prezentei cauzei, petenta solicită suspendarea efectelor deciziei nr. 2304/17.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, prin care instanţa de judecată a dispus deschiderea falimentului debitoarei Iris.

Or, la acest moment această măsură nu mai poate fi dispusă în condiţiile în care, hotărârea intermediară nr. 2304/17.04.2019 prin care s-a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului Iris, a rămas definitivă prin respingerea recursului potrivit Hotărârii nr. 667, pronunţată la data de 25.06.2019, de către Curtea de Apel Bucureşti.

În conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 hotărârea de deschidere a falimentului Iris este executorie din data de 17.04.2019 şi rămasă definitivă la data de 25.06.2019. Prin urmare, hotărârea a cărei suspendare se solicită a rămas definitivă la data de 25.06.2019, motiv pentru care aceasta şi-a epuizat efectele, context în care suspendarea ce face obiectul cererii din dosarul sus rubricat nu mai poate fi dispusă.

Având în vedere aspectele anterior menţionate se desprinde concluzia potrivit căreia, suspendarea efectelor deciziei nr. 2304/17.04.2019 nu mai poate fi dispusă, întrucât la data de 25.06.2019 acestea efecte s-au epuizat, prin rămânerea definitivă a hotărârii a cărei suspendare se solicită.

Pe cale de consecinţă, solicită instanţei de judecată respingerea cererii de suspendare ca rămasă fără obiect.

Cererea de suspendare este neîntemeiată

Având în vedere că prezenta cerere de suspendare este formulată cu privire la o hotărâre pronunţată în materia insolventei vor trebui avute în vedere şi prevederile speciale ale legislaţiei aplicabile acestei materii.

Cu titlu general, în materia insolvenţei  efectele hotărârilor judecătorului sindic nu pot suspendate. Aceasta este regula aplicabilă în materia insolvenţei , justificată de necesitatea asigurării celerităţii acestei proceduri concursuale, ce se desfăşoară în vederea acoperii masei pasive.

De la această regulă sunt admise, cu titlu de excepţie, câteva tipuri de sentinţe ale căror efecte pot fi suspendate. Sentinţa de deschidere a falimentului se încadrează în situaţiile de excepţie menţionate la art. 8 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 85/2006. Acest aspect nu justifică ab initio admiterea unei cereri de suspendare, ci din contră, prin raportare la caracterul excepţional al suspendării efectelor hotărârilor pronunţate în materia insolvenţei , motivarea unei astfel de cereri trebuie să fie extrem de bine fundamentată, iar analiza instanţei cu privire la îndeplinirea condiţiilor generale privind suspendarea trebuie să fie deosebit de temeinică, pentru a evita deturnarea sau afectarea scopului procedurii insolventei.

În  altă ordine de idei, fără a intra în cercetarea aspectelor ce ţin de analiza fondului cauzei, o asemenea analiză rămânând de competenţa instanţei de judecată, instanţa sesizată cu o cerere de suspendare privind sentinţa de deschidere a falimentului, va trebui să verifice în primul rând dacă există indicii evidente cu privire la netemeinicia sentinţei în discuţiei care să justifice suspendarea efectelor acesteia.

Cu privire la acest aspect petenta se limitează a efectua menţiuni succinte prin care invocă o pretinsă lipsă de procedură pentru termenul la care s-a discutat deschiderea falimentului debitoarei Iris.

Raportat la acest aspect procedural Tribunalul Bucureşti prin sentinţa a cărei suspendare se solicită a reţinut în mod corect că nu se impunea emiterea unei citaţii pentru termenul din 29.03.2019, creditorii având cunoştinţă cu privire la stadiul procedurii şi termenul acordat în cadrul acesteia.

Mai mult decât atât, procedura de citare a fost îndeplinită prin notificarea deschiderii procedurii generale a insolventei în BPI, cât şi prin citaţia publicată în BPI nr. ]]], urmare a dispoziţiei instanţei din sentinţa civilă nr. 4554/13.07.2018. Prin dispoziţiile date, creditorilor li s-a adus la cunoştiinţă existenţa termenului acordat în vederea continuării procedurii şi implicit a termenelor următoare. Acest aspect rezultă din prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, respectiv creditorii care au înregistrat cereri de admitere a creanţelor sunt în cunoştinţă cu privire la termenele reglementate la art 62,107,108 sau 109 şi astfel nu vor mai fi citaţi.

De altfel, petenta nu a fost prejudiciată în niciun fel, neinvocând motive concrete în susţinerea unui eventual prejudiciu. în plus, nu se invocă nicio dispoziţie legală care să instituie în mod special obligaţia citării pentru termenul în discuţie.

În realitate, în prezenta cauză deschiderea falimentului Iris dispusă prin sentinţa a cărei suspendare se solicită reprezintă o obligaţie a judecătorului sindic de a respecta decizia irevocabilă a instanţei de control judiciar care a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art 107 alin. (1) lit. C din Legea nr. 85/2006.

În  acest sens sunt de altfel menţiunile corecte din cuprinsul sentinţei nr. 2304/17.04.2019, în care, în mod corect, judecătorul sindic a reţinut în esenţă următoarele argumente:

dispoziţiile art. 315 C.pr.civ. impun judecătorului sindic să ţină cont de dezlegarea problemei de drept privind îndeplinirea condiţiilor pentru deschiderea falimentului Iris statuată prin decizia nr. 256/19.03.2019;

simpla formulare a unei contestaţii în anulare cu privire la decizia nr. 256/19.03.2019 şi chiar a unor cereri de suspendare, nu permit suspendarea efectelor deciziei irevocabile.

Curtea de Apel Bucureşti, analizând pe fond, sub toate aspectele dacă în privinţa debitoarei Iris se impune deschiderea falimentului prin decizia nr. 256/19.03.2019 a reţinut în mod irevocabil că cererea subscrisei, a creditorului ]]] şi a administratorului judiciar al debitoarei sunt întemeiate.

De altfel, deschiderea falimentului este deplin justificată şi în interesul tuturor creditorilor întrucât aceştia nu au beneficiat de distribuirile asumate prin plan.

Suplimentar faţă de argumentele expuse mai sus, s-a solicitat a se avea în vedere că dispoziţiile art. 107 alin. 1 lit. C din Legea nr. 85/2006 care constituite temeiul de drept în bază căruia s-a dispus deschiderea falimentului Iris prevede că judecătorul va dispune intrarea în faliment atunci când „obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale".

Aceste prevederi din legea specială aplicabilă procedurii în curs de desfăşurare cu privire la debitoare sunt obligatorii, formularea lor nelăsând la latitudinea judecătorului posibilitatea de a prelungi o astfel de situaţie incertă şi nereglementată juridic precum cea în care ne aflăm.

Prin urmare, o eventuală suspendare a hotărârii este neîntemeiată în raport de caracterul de urgenţă cu care trebuie să se desfăşoare procedura, în prezenta cauză. Ca efect al demersurilor dilatorii şi profund neîntemeiate ale debitoarei şi salariaţilor aflaţi sub controlul acesteia, procedura a fost în mod constant amânată, fiind deschisă în urmă cu aproape 7 ani.

Astfel, caracterul urgent prin raportare la celeritatea procedurii şi efectele deschiderii falimentului nu justifică admiterea cererii de suspendare.

Suspendarea efectelor unei sentinţe de deschidere a falimentului trebuie justificată în concret, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză. Apoi, chiar şi aceste efecte nu se produc instantaneu, ci din contră, de cele mai multe ori celeritatea rămâne doar un deziderat al creditorilor care aşteaptă ani întregi să îşi recupereze măcar în parte creanţele deţinute faţă de debitorul falit.

Având în vedere toate aspectele sus menţionate, s-a solicitat a se observa că nu există şi nici nu fost dovedite motive temeinice în justificarea cererii petentei, situaţie în care se impune respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, este important de menţionat că starea de faliment a debitoarei nu este o situaţie recent apărută, aceasta existând cel târziu de la data expirării planului de reorganizare (iunie 2018), fără ca debitoarea să fi achitat vreo creanţă asumată prin programul de plăţi. Constatarea ulterioară a stării de faliment s-a datorat numeroaselor demersuri efectuate de debitoare în scopul tergiversării soluţionării cererilor de deschidere a falimentului.

Debitoarea Iris s-a aflat până la data de 17.04.2019 în concret într-o situaţie nereglementată de legea insolventei, în condiţiile în care perioada de observaţie a fost închisă prin confirmarea planului propus de debitoare, etapa reorganizării a fost, de asemenea, depăşită prin împlinirea, la data de 11.06.2018, a termenului maxim de 3 ani de zile calculat de la data confirmării (11.06.2015).

Depăşirea perioadei maxime a planului fără ca obligaţiile din programul aferent planului să fie executate reprezintă o confirmare a stării de faliment care trebuie dispusă de urgenţă de instanţele de judecată pentru a nu afecta şansele creditorilor de satisfacere a creanţelor sale.

În  consecinţă, de mai bine de 9 luni procedura privind debitoarea Iris s-a aflat în afara cadrului legal instituit de Legea nr. 85/2006, situaţie determinată tocmai de demersuri similare celui din prezenta cerere prin care s-a urmărit împiedicarea creditorilor de a-şi recupera creanţele deţinute asupra debitoarei Iris.

În  plus, îndeplinirea condiţiilor privind suspendarea unei hotărâri trebuie să aibă în vedere că sentinţa în discuţie este pronunţată în materia insolventei, într-o procedură colectivă, care trebuie derulată cu celeritate şi în scopul acoperirii de către debitoare a masei pasive, potrivit art. 2 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Toate aceste principii care trebuie să guverneze procedura Iris ar fi încălcate în eventualitatea suspendării efectelor sentinţei nr. 2304/17.04.2019, întrucât procedura insolventei este o procedură colectivă în cadrul căreia trebuie satisfăcute drepturile tuturor creditorilor participanţi la procedură.

Există mulţi creditori ale căror drepturi ar fi afectate prin suspendarea efectelor sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti prin care s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei. Practic şansele acestor creditori de recuperare cât mai rapidă a creanţelor deţinute asupra debitoarei Iris Company ar fi profund afectate dacă s-ar admite cererea de suspendare din prezenta cauză, prin care debitoarea nu face decât să urmărească prelungirea unei situaţii nereglementate legal, folosind aceleaşi argumente ca în toate acţiunile legate de acest dosar şi păgubind creditorii care nu şi-au recuperat creanţele de ani de zile.

În  condiţiile în care de aproape 7 ani creditorii încearcă fără succes să îşi valorifice drepturile lor de creanţă, nu se justifică suspendarea efectelor sentinţei de trecere la faliment, măsură ce ar avea drept consecinţă directă o nouă amânare a şanselor de realizare a creanţelor.

Faţă de toate aspectele invocate, solicită instanţei să dispună în principal, respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de suspendare prin raportare la faptul că hotărârea intermediară nr. 2304/17.04.2019 prin care Tribunalul Bucureşti a dispus în temeiul art. 107 alin. 1 lit. C) din Legea nr 85/2006 intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului Iris, a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 667/25.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Vl-a Civilă iar, pe fond, respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În  drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 Cod proc.civ., precum şi toate dispoziţiile legale aplicabile soluţionării prezentei cereri.

În apărare au fost depuse la dosar înscrisuri .

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, instanţa va respinge contestaţia în anulare, ca tardivă, pentru următoarele considerente:

Prin întâmpinarea depusă la f. 46 dosar, lichidatorul judiciar al debitoarei ]]]] a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, precizând că sentinţa atacată a fost comunicată prin BPI nr. ]]]

 În drept, instanţa reţine dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. din 1865, conform cărora: „Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, hotărârea contestată, respectiv sentinţa civilă nr. 2304 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr. ]]] a fost pronunţată la data de 17.04.2019.

Prin sentinţa contestată, instanţa în temeiul art. 107 alin. 1 lit. C din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului ]]], iar în temeiul art. 107 alin. 2 din Legea 85/2006 a dispus dizolvarea societăţii debitoare.  Hotărârea nu a fost atacată cu recurs şi a fost comunicată inclusiv contestatoarei prin BPI nr. ]]]], f. 47-53 dosar.

Ca atare, decizia atacată cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare în prezenta cauză, astfel cum a fost redată anterior, reprezintă o hotărâre irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, deoarece nu cuprinde vreo dispoziţie de stabilire a unei obligaţii susceptibile de executare silită în sarcina vreuneia dintre părţi, în sensul textului art. 3712 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, potrivit căruia: „Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori altei lucrări sau în luarea unei alte măsuri admise de lege".

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 319 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. din 1865, iar prezenta contestaţie în anulare trebuia introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Aşadar, în raport cu data comunicării hotărârii prin BPI – 23.04.2019, calea de atac a contestaţiei în anulare putea fi exercitată cel mai târziu până la data de 9.05. 2019, având în vedere şi dispoziţiile art. 101 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, care stabilesc că termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.

Or, contestatoarea a promovat această cale extraordinară de atac la data de 23.07.2019 (aşa cum rezultă din data menţionată pe cererea de chemare în judecată).

Textul art. 319 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865 instituie două tipuri de termene pentru exercitarea căii de atac a contestaţiei în anulare: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de 1 an, care curge de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

În privinţa primului tip de termen, cel de 15 zile, instanţa notează că data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea pe care o contestă reprezintă un element subiectiv, această dată putând fi luată în considerare la calcularea termenului de formulare a căii de atac, în măsura în care rezultă cu certitudine din dovezile administrate.

Din verificarea actelor dosarului instanţa constată că se poate stabili, cu exactitate, momentul la contestatoarea trebuia să ia cunoştinţă cu privire la textul integral al hotărârii atacate, acest moment fiind reprezentat de data publicării sentinţei  civile nr. 2304/17.04.2019 în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

Instanţa nu va reţine susţinerile contestatoarei potrivit cărora aceasta nu a avut acces la BPI , având în vedere că în ceea ce priveşte citarea şi comunicarea actelor prin BPI, legea instituie măsuri deosebite pentru ca părțile implicate în procedura insolvenței, respectiv debitorii și creditorii, să se bucure de o informare corectă a situației lor juridice, inclusiv prin notificarea potrivit regulilor de drept comun, astfel încât, ulterior deschiderii procedurii, aceștia să-și poată exercita dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Faptul că, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, cu excepția primei comunicări a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2014, persoanele notificate vor fi citate și li se vor comunica actele de procedură prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvență nu poate fi privit ca aducând atingere dreptului la apărare sau dreptului de acces liber la justiție (Decizia  Curţii Constituţionale nr. 499 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 26 ianuarie 2018, paragraful 24).

Citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor și notificărilor prin Buletinul procedurilor de insolvență își găsesc justificarea în specificul acestei proceduri, care presupune un număr foarte mare de părți și o mare diversitate de acte procedurale de natură să îngreuneze mult desfășurarea procedurii. Acestea constituie o măsură specială prin care se asigură soluționarea cu celeritate a cauzelor (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 367 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2009, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.436 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 16 decembrie 2009, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.453 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 6 ianuarie 2012). Or, tocmai caracterul distinct al procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care derogă de la normele dreptului comun, stabilirea acestora constituind atributul exclusiv al legiuitorului, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție. În această materie, ca de altfel oriunde legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de îndeplinirea anumitor cerințe sau de exercitarea sa într-un anumit termen, nu s-a procedat în această manieră cu intenția de a restrânge accesul liber la justiție sau dreptul la apărare, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării drepturilor constituționale prevăzute de art. 21 și art. 24, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți.

Instanţa nu va reţine nici susţinerile contestatoarei cu privire la faptul că nu a trecut mai mult de un an de la data la care hotărârea a rămas irevocabilă, având în vedere că termenul imperativ de 1 an se aplică  doar în măsura în care nu  rezultă cu certitudine din dovezile administrate momentul la care partea a luat cunoştinţă de hotărâre, ipoteză care nu se aplică în speţă în raport de motivele precizate anterior.

 Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general al legiuitorului de a înlătura orice împrejurari ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei cai de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Cum, în speţă, formularea contestației în anulare a fost făcută cu depăşirea termenului subiectiv de 15 zile, imperativ prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. din 1865, iar contestatoarea nu a formulat, în termenul prevăzut de art. 103 alin. (2) din Cod, o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, instanţa constată că excepția tardivităţii este întemeiată, urmând să facă aplicarea dispoziţiilor legale sancționatorii ale art. 103 din C. proc. civ. din 1865 şi să decidă în sensul respingerii contestaţiei, ca fiind tardiv formulată.

Prin decizia civilă nr.425/28.04.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. 1225/2/2021 hotărârea instanţei de fond a devenit irevocabilă, prin respingerea recursului ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare