Contestatie creditor - Legea nr. 77/2016

……………………….

R O M Â N I A

TRIBUNALUL COVASNA

SECŢIA CIVILĂ

Dosar nr. …………………….

DECIZIA CIVILĂ NR. 215/A

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: ……………

JUDECĂTOR: …………….

GREFIER: ………………..

Pe rol fiind pronunţarea asupra apelului declarat de reclamanţii A.F. şi A.M.-G., în contradictoriu cu intimata BANCA ....... SA, împotriva sentinţei civile nr. 1704/13.09.2019 pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe în dosarul nr. …………, având ca obiect contestaţie creditor - Legea 77/2016.

Instanţa constată că a rămas în pronunţare asupra cauzei în şedinţa publică din data de 19 mai 2020, potrivit celor consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunţarea pentru data de 2 iunie, respectiv pentru data de astăzi.

TRIBUNALUL

Prin sentinţa civilă cu nr. 1704/13.09.2019  pronunţată de Judecătoria Sfântu-Gheorghe s-au dispus următoarele:

 - a fost admisă cererea formulată de către reclamanta Banca ....... SA în contradictoriu cu pârâţii A.F. şi A.M.-G..

- s-a constatat că notificarea de dare în platã cu numãr 292084/18.07.2016 înregistrată la contestatoare nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de Legea nr. 77/2016.

- s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării.

Motivele pe care se întemeiază sentinţa judecătoriei.

Prima instanţă a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat este principalul mijloc de valorificare a efectului negativ al puterii de lucru judecat. Este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, care poate fi ridicată de părţi, de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.

În acelaşi sens, potrivit art. 432 C.pr.civ: „Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.

Pentru a verifica în ce măsură există în prezenta cauză o autoritate de lucru judecat, instanţa trebuie să analizeze dacă raportat la dosarul nr. ……………. al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, există o triplă identitate între cele două acţiuni, respectiv de părţi, obiect şi cauză juridică.

S-a reţinut că în ambele dosare au figurat aceleiaşi părţi în aceleiaşi calităţi.

Obiectul este identic cu obiectul cererii reconvenţionale formulate în cadrul prezentei cauze, respectiv s-a solicitat constatarea stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar nr. 0116500/02.08.2007 prin efectul dării în plată a imobilului situat în ……………………., înregistrat în CF nr. 20558.

În ceea ce priveşte cauza juridică pe care şi-au întemeiat pretenţiile pârâţii-reclamanţi reconvenţionali, s-a reţinut că şi aceasta identică în cele două dosare. Astfel, în ambele dosare pârâţii-reclamanţi reconvenţionali au invocat art. 8 alin. 5 coroborat cu art. 4 din Lg. 77/2016, învederând că prin efectul îndeplinirii cumulative a condiţiile prev. de art. 4 din Lg. 77/2016 şi prin transmiterea imobilului de mai sus în patrimoniul reclamantei, s-a stins datoria lor izvorâtă din contractul de credit.

Instanţa a reţinut că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată irevocabil decât o singură dată şi nu poate fi combătută printr-o altă hotărâre judecătorească, astfel încât drepturile recunoscute printr-o hotărâre irevocabilă sa nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, autoritatea de lucru judecat nemanifestându-se doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune ca ceea ce a stabilit o instanţă să  nu fie contrazis de cea ulterioară.

Prin sentinţa civilă nr. 55/2017 din dosarul nr. ……………. al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, schimbată prin decizia civilă nr. 533/A a Tribunalului Covasna, definitivă prin decizia civilă nr. 25/R a Curţii de Apel Braşov, s-a respins ca nefondată cererea formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional, având ca obiect constatarea stingerii datoriei avute faţă de aceasta.

În consecinţă instanţa a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată din oficiu şi a respins cererea reconvenţională ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte fondul contestaţiei formulate de către reclamantă împotriva notificării de dare în plată, instanţa a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, ce se impune a fi respectat într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. În acest sens, puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Prin convenţia de credit nr. 0116500/02.08.2007 încheiată de pârâţi cu creditoarea ……………… România s-a împrumutat suma de suma de 49.290 CHF pentru o durată de 300 de luni. (f. 28). S-a încheiat şi contractul de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. 2635/02.08.2007, având ca obiect garantarea obligaţiei de rambursare a creditului în sumă de 49.290 CHF cu dobânzile, comisioanele şi costurile aferente prin constituirea unei ipoteci de rang I asupra imobilului - apartament cu 2 camere situat în ……………., înscris în CF nr. ……….., la A+l sub nr. top. ………………. (f.54).

Acest imobil a constituit proprietatea tabulară a pârâţilor şi domiciliul comun al acestora, fapt menţionat în contractul de garanţie reală imobiliară, dar şi în convenţia de credit.

La data de 01.10.2015, imobilul a fost adjudecat prin licitaţie publică în cadrul executării silite în dosarul nr. 141/2015 al B.E.J. …………., pentru suma de 18.500 euro. (f. 57). Dreptul de proprietate al adjudecatarului a fost înscris în CF, prin încheierea nr. 24867/02.10.2015 a O.C.P.I. Covasna (f. 60).

Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 „în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emis în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege”.

Aşadar, prin prezenta cerere reclamanta a formulat contestaţie instanţa urmând astfel, ca în cadru prezentului litigiu să analizeze cerinţele prevăzute de Legea nr. 77/2016 privind posibilitatea de dare în plată şi stingere a raportului obligaţional dintre părţi.

Sub aceste aspecte s-a reţinut că potrivit art. 4 din Legea nr. 77/2016 „pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1, astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţie de locuinţă

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi”.

În ceea ce priveşte calitatea părţilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 prevede că „prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiar nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor”.

Persoana consumatorului este definită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 conform căreia „prin consumator se înţelege orice persoană fizică (…) care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Astfel cum s-a arătat, contractul de credit de mai sus a fost încheiat pe de o parte de pârâţi, persoane fizice, în calitate de împrumutaţi, garanţi ipotecari, iar pe de altă parte de unitatea bancară. Or, în raport de prevederile legală arătate, instanţa reţine că cerinţele prevăzute de art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 77/2016 sunt îndeplinite.

De asemenea, în cauză se constată îndeplinită şi cea de a doua cerinţă, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că împrumutul a fost contractat pentru suma de  lei, respectiv suma de 49.290 CHF, sumă care nu depăşesc echivalentul în lei a sumei de 250.000 euro.

În ceea ce priveşte condiţia reglementată de art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016, se reţine că imobilul cu care s-a garantat restituirea creditului a constituit domiciliul pârâţilor.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 4 litera d) din Legea 77/2016, se constată că la filele 58-59 din dosar s-au depus declaraţiile pe propria răspundere semnate de pârâţi, prin care aceştia arată că nu au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă în legătură cu creditul acordat prin convenţia de credit nr. 0116500/2007.

Cu toate acestea, instanţa în mod definitiv a respins cererea de constatare a stingerii datoriei prin darea în plată în cadrul dosarului nr. ……………. al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, pe considerentul că pârâţii fac parte din categoria consumatorilor care la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu mai aveau proprietatea imobilului cu care au garantat creditul, ca urmare a executării silite în cadrul căreia s-a întocmit actul de adjudecare din 01.10.2015, dar care încă mai sunt supuşi unor forme de executare, întrucât debitul nu a fost acoperit în integralitate. Instanţa a reţinut că dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorilor care au fost supuşi unei executări silite a imobilului ipotecat, neavând relevanţă stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului, însă rezultă din art. 8 alin. 5 din lege condiţia ca executarea silită asupra imobilului să nu fie finalizată, adică să nu fi fost emis actul de adjudecare conform art. 854 şi următoarele Cod procedură civilă. Or, în cauză a fost emis actul de adjudecare în data de 01.10.2015 în cadrul dosarului execuţional nr. 141/2014 al BEJ …………. (f. 60).

În aceste condiţii, etapa comunicării notificării către creditor de către debitorii interesaţi (care sunt încă proprietari ai imobilului) potrivit art. 5 din Legea 77/2016 nu a putut fi parcurs în condiţii legale, deoarece la data depunerii la bancă a înscrisului nr. 292084 (f. 23), respectiv la 18.07.2016, pârâţii deja nu mai erau proprietarii imobilului.

S-au avut în vedere considerentele Deciziei 95/2017 a Curţii Constituţionale (par. 44-47) în care s-a arătat că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape, pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.

Având în vedere că procedura notificării, instituită prin art. 5 din Lg. 77/2016 este obligatorie, nesocotirea ei atrage după sine admiterea contestaţiei formulate de către creditor.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis cererea formulată de reclamantă, a constatat că notificarea de dare în plată cu număr 292084/18.07.2016 înregistrată la contestatoare nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii A.F. şi A.M.-G.  solicitând casarea sentinţei şi respingerea contestaţiei formulate.

În motivarea apelului se arată că  interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art.8 alin.5 din Legea dării în plată este profund eronată, discreţionară şi contrară oricărei norme de drept, fiind dată cu încălcarea principiului de drept „ubi lex non distingutit nec nos distinguere debemus”, motivele invocate de instanţă fiind străine de natura cauzei.  Dispoziţiile Legii nr.77/2016 se aplică şi debitorilor al căror imobil a fost executat silit, adjudecat, dar continuă executarea silită împotriva acestor debitori. Acest aspect rezultă, fără echivoc, din textul art.8 alin. 5 al legii: „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului." Interpretând gramatical textul enunţat anterior, rezultă în mod evident din conţinutul articolului că situaţia avută în vedere de legiuitor este următoarea: consumatorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, care plasează evenimentul în trecut, cu acţiune finalizată, aspect întărit de precizările ulterioare - indiferent de stadiul în care se află executarea ori de forma executării care se continuă contra debitorului. Din moment ce se face vorbire de forma executării care se continuă contra debitorului, în succesiunea logică a derulării executării silite în întregul ei, apare evident că o formă a executării poate fi deja epuizată (imobiliară, în cazul apelanţilor) şi o altă formă de executare se continuă.

Ca urmare, arată apelanţii, în prezent, debitorul consumator are posibilitatea să stingă datoria uzând de efectele legii dării în plată, atât în ipoteza în care transmite dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat, dar şi în ipoteza în care executarea silită imobiliară este finalizată şi alte forme de executare se continuă contra debitorului. A lega aplicabilitatea Legii nr. 77/2016 de distincţia după cum imobilul a fost adjudecat sau nu, reprezintă o discriminare a debitorilor aflaţi în diverse etape ale executării silite şi contravine intenţiei legiuitorului. Cu atât mai inechitabilă apare această situaţie în ipoteza în care imobilul a fost adjudecat chiar de către creditor, în contul creanţei.

 Apelanţii invocă raţionamentul prezentat şi în Decizia nr.7/2019 din data de 11 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a stabilit că: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii".

În apărare Banca ....... a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare se arată că etapa comunicării notificării către creditor, de către debitorii interesaţi, potrivit art.5 din Legea nr.7/2016, nu a putut fi parcursă în condiţiile legale, deoarece la data depunerii notificării, respectiv 18.07.2016, apelanţii intimaţi nu mai erau proprietarii imobilului. Astfel, se arată că apelanţii se folosesc de prevederile Legii nr. 7/2016 în scopul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, obligaţii pe care intimata le-a îndeplinit faţă de aceştia.

Analizând sentinţa atacată, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, tribunalul constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente :

Astfel, pârâţii A.F. şi A.M.-G. au formulat în prezentul dosar cerere reconvenţională prin care au solicitat constatarea stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar nr. 0116500/02.08.2007.

Raportat la această cerere, instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat pe care a analizat-o în considerentele sentinţei, fără a se pronunţa asupra acesteia şi prin dispozitivul hotărârii.

Analizând soluţia primei instanţe asupra cererii reconvenţionale, instanţa de control judiciar reţine că, într-adevăr, respectarea principiului autorităţii de lucru judecat presupune ca o chestiune litigioasă odată tranşată de instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 55/2017 din dosarul nr. ………… al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, schimbată prin decizia civilă nr. 533/A a Tribunalului Covasna, definitivă prin decizia civilă nr. 25/R a Curţii de Apel Braşov, s-a respins ca nefondată cererea formulată de către pârâţii-reclamanţi reconvenţionali în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional, având ca obiect constatarea stingerii datoriei avute faţă de aceasta. Între cele două dosare există, în mod evident, identitate de părţi şi de obiect.

Însă, analizând soluţia pronunţată în dosarul respectiv, tribunalul constată că motivul principal pentru care a fost respinsă cererea de constatare a stingerii datoriei a fost cel al lipsei notificării. În decizia nr. 533/3.10.2017 s-a reţinut că „a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. 5 din L nr. 77/2016.....Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării”.

În acelaşi sens, în decizia nr. 25/21.01.2019, pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apel Braşov, s-a reţinut că „instanţa de apel nu a tranşat dreptul persoanei... de a apela la instituţia dării în plată, reţinând lipsa notificării drept formalitate de neprimire a cererii de dare în plată”. De asemenea, s-a reţinut şi faptul că „prin considerentele deciziei civile apelate nu s-a tranşat relevanţa executării silite a imobilului”.

Din considerentele celor două hotărâri anterior menţionate rezultă în mod clar că aspectul litigios dezlegat, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, este doar acela al lipsei notificării de dare în plată.

În prezentul dosar, cererea de constatare a stingerii datoriei a fost formulată după depunerea notificării de dare în plată.

Or, autoritatea de lucru judecat se aplică doar în situaţia în care în noul litigiu faptul juridic sau raportul juridic care formează fundamentul direct şi imediat al dreptului urmărit a fi valorificat a rămas identic sau neschimbat cu cel din procesul iniţial.

În aceste condiţii, avându-se în vedere că deşi prezentul litigiu priveşte acelaşi părţi ca şi procesul care a format obiectul dosarului nr.  ……………., însă circumstanţele de fapt pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii diferă, finele de neprimire al lipsei notificării de dare în plată fiind acoperit, tribunalul reţine că nu sunt întrunite cerinţele privitoare la existenţa unor cauze identice. Aşadar, nefiind îndeplinită această cerinţă esenţială impusă de art. 430 alin. 1 C. proc. civ., nu poate fi reţinută incidenţa autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză, excepţia invocată în acest sens urmând a fi respinsă.

Analizând chestiunea referitoare la inaplicabilitatea în speţă a Legii nr. 77/2016 prin prisma Deciziei Curţii Constituționale nr. 639/2016 tribunalul reţine că, într-adevăr, în cuprinsul deciziei Curtea Constituțională a reţinut faptul că Legea nr. 77/2016, în întregul ei, nu poate sta ca temei, în mod formal, al acțiunii intentate de reclamantul din litigiul respectiv, întrucât acesta nu a formulat nicio notificare și nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitație publică încă din anul 2015.

În speţă, însă, nu ne aflăm în această situaţie, întrucât reclamanţii au formulat notificare (fila 23 dosar fond) în vederea stingerii datoriilor, în conformitate cu art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77, potrivit căruia dreptul de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparține și consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanței, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

Interpretând gramatical textul enunţat anterior, rezultă în mod evident din conținutul articolului că  situaţia avută în vedere de legiuitor este următoarea: consumatorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, care plasează evenimentul în trecut, cu acțiune finalizată, aspect întărit de precizările ulterioare - indiferent de stadiul în care se află executarea  ori de forma executării care se continuă contra debitorului.

În momentul în care imobilul este afectat de ipotecă (cum a fost cazul în speţă), normele sunt cât se poate de clare și chiar condiționează creditorul de executarea cu prioritate a imobilului ipotecat, potrivit art. 817 alin. 4 din CPC. Or,  în finalul art. 8 alin. (5) din Legea 77/2016, se arată că debitorul consumator are acest drept indiferent de stadiul în care se află executarea ori de forma executării care se continuă contra debitorului.

Din momentul în care se face vorbire de forma executării care se continuă contra debitorului, în succesiunea logică a derulării executării silite în întregul ei, apare evident că o formă a executării poate fi deja epuizată (imobiliară, în cazul nostru) și o altă formă de executare se continuă.

 Ca urmare, în prezent, debitorul consumator are posibilitatea să stingă datoria uzând de efectele legii dării în plată, atât în ipoteza în care transmite dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat, dar și în ipoteza în care executarea silită imobiliară este finalizată și alte forme de executare se continuă contra debitorului.

A lega aplicabilitatea Legii nr. 77/2016 de distincția după cum imobilul a fost adjudecat sau nu, reprezintă în opinia instanței de control judiciar, o discriminare a debitorilor aflați în diverse etape ale executării silite și contravine intenției legiuitorului. Cu atât mai inechitabilă apare această situație în ipoteza în care imobilul a fost adjudecat chiar de către creditor, în contul creanței.

 Interpretarea sistematică implică lămurirea înțelesului unei norme juridice ținându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ. În opinia instanței, legiuitorul nu a dorit ca dispozițiile legii să se aplice numai debitorilor care mai dețin încă imobilul, pentru că doar aceștia au ce transmite, întrucât această situație este oricum acoperită de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, fără a mai fi necesară introducerea alin. (5).

În ceea ce privește decizia nr. 639/2016, tribunalul mai reţine şi faptul că ulterior acesteia Curtea Constituţională s-a pronunţat din nou asupra acestei chestiuni, prin Decizia nr. 95/2017, în considerentele căreia a reţinut că „mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca și în cazul art. 8 alin. (1) din aceeași lege, două etape cu o semnificație deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părți și privește procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părțile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică și trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuționale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenția instanțelor judecătorești la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit…. Prin urmare, a apela direct la instanța judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acțiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanțele judecătorești fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acțiunea debitorului. Acesta a fost și este sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, în care Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, pe motiv că însăși acțiunea principală era inadmisibilă”.

Referitor la acelaşi aspect Curtea a constatat că „în privința bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, legiuitorul ordinar a recurs la o ficțiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanției a fost vândut la un preț mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituția de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obținute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum și, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficțiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de față, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, și este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părți în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor și creditor riscul supraadăugat”.

În concluzie, tribunalul reţine că în speţă sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 77/2016.

Analizând  pe fond cererea de  constatare a stingerii datoriilor, tribunalul reţine că prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 120, Curtea Constituţională a constatat că "prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege". Curtea a precizat, astfel, că "instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii)". A mai reţinut Curtea Constituţională că faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit.

Ca atare, textul legal pe care s-a întemeiat acţiunea în speţă trebuie aplicat doar în măsura în care sunt analizate condiţiile teoriei impreviziunii.

Astfel, reclamanţii-reconvenţionali A. au încheiat contractul de credit în 2007 cu constituirea unei ipoteci asupra unui imobil. Ei au achitat creditoarei anumite sume de bani în mod voluntar în executarea contractului, de la momentul obţinerii creditului (august 2007) şi până momentul vânzării imobilului la licitaţie publică ( octombrie 2015). Din tabelul depus la dosar de către Banca ....... în apel (fila 27) reiese că a fost achitată o sumă totală de 21.580 CHF.

Suma de bani obţinută de către Banca ....... din adjudecarea bunului (vânzare la licitaţie publică în 2015) este de 70.207,64 lei, respectiv 17.377 CHF - la un curs de 4,04 lei un CHF la momentul adjudecării (fila 69 dosar fond).

În plus, Banca ....... a obţinut sume din  executarea silită ulterioară demarată împotriva celor doi debitori până la data formulării notificării, respectiv 2.526,78 CHF.

Datoriile rezultate din contractul de credit din 2007 sunt în prezent în cuantum de 43.860,34 CHF, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei emise de Banca ....... la data de 28.01.2016 (fila 70 dos fond).

 Împrumutul din 2008 al reclamanţilor garantat cu ipotecă asupra unui imobil a fost de  49.920 CHF. La acel moment, imobilul cu care a fost garantat creditul a fost evaluat la suma de 57.992 CHF, astfel cum rezultă din Raportul de evaluare depus în apel.

Cu toate acestea, imobilul a fost vândut la licitaţie publică pentru suma de 81.696 lei, respectiv 20.221 CHF (la un curs de 4,04 lei un CHF), sub 50% din preţul iniţial evaluat.

Reclamanţii au plătit ratele aferente creditului până în  noiembrie 2013, apoi, datorită modificării cursului valutar al francului în mod substanţial, respectiv de la 1,92 lei (august 2007) la 3,60 lei (noiembrie 2013), cu consecinţa majorării ratei, nu au mai făcut faţă plăţii datoriilor. Reclamantul A.F. nu a avut loc de muncă din luna martie 2014, conform înscrisurilor depuse în apel (filele 110-117).

În plus, după valorificarea imobilului obiect al garanţiei, imobil ce constituia domiciliul pârâţilor, s-a continuat executarea silită împotriva debitorilor, în prezent creanţa fiind în cuantum  de 43.860,34 CHF.

Împrejurările de fapt mai sus reţinute conturează îndeplinirea în speţă a condiţiilor impreviziunii, astfel:

- posterioritatea schimbării împrejurărilor economice în care a fost încheiat contractul. Condiţia este îndeplinită câtă vreme în următorii trei ani de la data perfectării convenţiei, moneda CHF a cunoscut o apreciere în raport cu moneda naţională, în proporţie de 60%, iar valoarea imobilului cu care a fost garantat creditul a scăzut cu peste 50%. Aceste circumstanţe au generat o schimbare valorică a prestaţiilor contractuale a părţilor în sensul unei disproporţii valorice serioase în defavoarea împrumutatului, conturându-se existenţa riscului supraadăugat.

- imprevizibilitatea schimbării împrejurărilor este şi ea îndeplinită în speţă deoarece riscul supraadăugat nu putea fi, în mod rezonabil, prevăzut la momentul încheierii contractului de credit. Evident că deciziile Băncii Naţionale a Elveţiei care au generat valorizarea monedei CHF nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil de către debitorul principal, la fel nici împrejurările legate de aplicarea unor politici ale statului naţional de diminuare a salariilor la angajaţii bugetari.

- lipsa asumării producerii riscului supraadăugat.

Legiuitorul a imaginat ficţiunea juridică anterior menţionată pentru a se evita ruina debitorului şi îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului. Executarea în continuare în temeiul contractului de credit în situaţia imprevizibilă intervenită, ar crea un vădit dezechilibru între părţile contractuale.

 Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia cu nr 623/2016 “contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo”.

Condiţia este îndeplinită în speţă deoarece la contractarea creditului banca nu a prezentat împrumutatului explicaţii, scenarii, prognoze, care să lămurească partea cu privire la riscul asumat prin aderarea la un credit în moneda CHF. În contractul de credit nu există clauze contractuale care să explice astfel de riscuri.

În concluzie, tribunalul apreciază că în speţă au intervenit evenimente excepţionale şi exterioare voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzute în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, evenimente care au fost de natură a face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei de rambursare a ratelor de către debitorul principal.

În plus, tribunalul are în vedere că, deşi intimatul a rambursat pentru acoperirea creditului acordat sumele de 21.580 CHF, 2.526,78 CHF  şi 70.207,64 lei, este urmărit silit în continuare pentru o diferenţă de 43.860,34 CHF, situaţie care este de natură a crea ruina financiară totală a intimatului, imposibilitatea eliberării acestuia de obligaţia de stingere a datoriei, aspect ce încalcă principiul bunei-credinţe şi al  echităţii în raporturile juridice dintre părţi.

Prin urmare, în lumina considerentelor Curţii Constituţionale, instanţa urmează a face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016, respectiv predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul formulat de apelanţii A.F., CNP ………… şi A.M.-G., CNP ………………, ambii domiciliaţi în ………………….  în contradictoriu cu intimata Banca ....... SA, cu sediul procesual ales în ………………… împotriva sentinţei civile nr. 1704/13.09.2019 pronunţată de Judecătoria Sfântu-Gheorghe  pe care o schimbă în tot în sensul celor ce urmează:

Respinge contestaţia formulată de către Banca ....... SA în contradictoriu cu intimaţii A.F. şi A.M.-G. împotriva notificării de dare în plată cu nr. 292084/18.07.2016.

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat invocată cu privire la cererea reconvenţională formulată de intimaţii A.F. şi A.M.-G..

Admite în parte cererea reconvenţională formulată de intimaţii A.F. şi A.M.-G. în contradictoriu cu Banca ....... SA.

Constată stinse obligaţiile de plată ale intimaţilor A.F. şi A.M.-G. născute din contractul de credit ipotecar nr. 0116500/02.08.2007.

Respinge restul pretenţiilor formulate.

Fără cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs ce se va depune la Tribunalul Covasna în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată azi, 9.06.2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

PREŞEDINTE  JUDECĂTOR

GREFIER

Domenii speta

Spete similare