Anulare somație de plată - societatea creditoare nu a probat, contrar obligaţiei ce-i revenea în temeiul art. 249 Cod procedură civilă, că între părţile litigante s-ar fi încheiat un contract, însuşit de debitor şi deci opozabil acestuia, chiar şi sub for

INSTANŢA

Deliberând asupra prezentei cauze, în conformitate cu dispoziţiile art. 395 alin. 1 Cod procedură civilă, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16.07.2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. .../299/2020 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea creditoarei A S.R.L. de emitere a unei ordonanțe de plată formulată în contradictoriu cu debitoarea B S.R.L.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1014 şi urm. Cod procedură civilă, în speţă neexistând un contract, întrucât contractul de prestări servicii nr. 28/11.07.2016 depus la dosar de către creditoare (f. 5-9) nu poartă semnătura debitoarei B S.R.L., pentru a demonstra asumarea obligaţiilor de plată de către aceasta. În plus, cele trei facturi emise de către creditoare nu sunt însuşite la plată de către debitoare, iar extrasul de cont, deşi poartă semnătura unei persoane în numele debitoarei, prin el însuşi, nu poate face dovada asumării obligaţiilor de plată de către debitoare, ci confirmă, cel mult, înregistrarea facturilor în contabilitate, ceea ce nu echivalează cu acceptarea plăţii acestora.

De asemenea, înscrisul depus la fila 23 nu reprezintă o dovadă a unor pretinse plăţi parţiale efectuate de către debitoare, nefiind menţionată nici măcar denumirea unităţii bancare, pentru a putea fi apreciate drept extrase de cont.

În consecinţă, s-a reţinut că această creanţă pretinsă de către creditoare nu are caracter cert, în sensul art. 663 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri, petenta-creditoare a formulat cererea în anulare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 08.10.2020 sub nr. .../299/2020, prin care a solicitat admiterea cererii în anulare şi desfiinţarea în totalitate a încheierii pronunţate.

În motivarea cererii în anulare, petenta-creditoare a arătat, contrar celor reţinute de către instanţă, că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

A menţionat că în mod eronat instanţa a reţinut că „cele trei facturi emise de către creditoare nu sunt însuşite la plată de către debitoare, iar extrasul de cont, deşi poartă semnătura unei persoane în numele debitoarei, prin el însuşi, nu poate face dovada asumării obligaţiilor de plată de către debitoare”. În acest sens, a susţinut că toate cele trei facturi au fost achitate parţial de către pârâtă. Efectuând aceste plăţi parţiale după ce a primit facturile emise de către societatea creditoare, înseamnă că aceasta a recunoscut datoria pe care o are. Această recunoaştere poate fi nu doar expresă, ci şi tacită, conform art. 2538 alin. 2 Cod civil.

Mai mult, contrar celor reţinute de către instanţă, extrasul de cont semnat fără obiecţiuni în numele debitoarei, echivalează cu o confirmare a creanţei, aceasta recunoscând în mod expres datoria. Extrasul de cont nu este un act lipsit de valoare juridică sau contabilă, ci este tocmai actul care face dovada existenţei debitului, debit rezultat ca urmare a operaţiunii de înregistrare a facturilor în contabilitate de către debitoare. Cum altfel ar fi putut debitoarea să confirme cuantumul sumelor restante (înscris în extrasul de cont), decât prin verificarea propriilor evidenţe contabile.

În ceea ce priveşte contractul de prestări servicii, petenta-creditoare a menţionat că deşi acesta nu poartă semnătura beneficiarului, acesta constituie un început de dovadă scrisă care, coroborat cu celelalte înscrisuri administrate în cauză, dovedesc existenţa raporturilor comerciale între părţi.

În plus, a mai arătat că debitoarea nu a depus întâmpinare în cadrul procedurii desfăşurate în primă instanţă.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1019, art. 1024 Cod procedură civilă.

În dovedirea cererii în anulare, petenta-creditoare a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Cererea în anulare a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 lei (fila 17).

Intimata-debitoare, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-a prezentat la termenul de judecată fixat pentru judecarea cauzei.

Sub aspectul probatoriului, instanţa a încuviinţat şi a administrat, pentru petenta-creditoare, proba cu înscrisuri.

Analizând cererea în anulare, precum şi cererile şi înscrisurile depuse în Dosarul nr.  ..../299/2020, instanţa constată următoarele:

Potrivit art. 1024 alin. 3 Cod procedură civilă, prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerințelor prevăzute pentru emiterea ordonanței de plată, precum și, dacă este cazul, cauze de stingere a obligației, ulterioare emiterii ordonanței de plată.

Conform art. 1014 alin. 1 Cod procedură civilă, procedura ordonanţei de plată se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Așadar, dispoziţiile legale prevăd trei condiţii speciale de admisibilitate: creanţa să constea într-o sumă de bani, să fie asumată prin existenţa unui înscris între părţi care atestă drepturi şi obligaţii şi să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Ca atare, textul legal stabileşte condiţii speciale de admisibilitate a unei cereri întemeiate pe dispoziţiile legale menţionate mai sus.

O primă condiţie este aceea potrivit căreia creanţa să constea în plata unei sume de bani, cea de-a doua condiţie presupune existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi a treia este dată de existenţa unui contract civil.

Raportând reglementările incidente la situaţia de fapt reţinută, verificând îndeplinirea condiţiilor pe care creanţa invocată de creditoare trebuie să le îndeplinească pentru realizarea ei pe calea procedurii speciale a ordonanţei de plată, instanţa constată că prin înscrisurile de la dosar, singurul mijloc de probă admisibil în prezenta procedură, nu se probează caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei pentru care creditoarea a sesizat instanţa.

În primul rând, instanţa constată că societatea creditoare nu a probat, contrar obligaţiei ce-i revenea în temeiul art. 249 Cod procedură civilă, că între părţile litigante s-ar fi încheiat un contract, însuşit de debitor şi deci opozabil acestuia, chiar şi sub forma simplificată.

Din înscrisurile ataşate de creditoare cererii de emitere a unei somaţii de plată, instanţa reţine că debitoarea nu şi-a însuşit niciun contract constatat printr-un înscris ori determinat potrivit unui statut, regulament sau altui înscris însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege (contractul de prestări servicii nr. 28/11.07.2016 depus de creditoare la filele 5-9 dosar nr 8238/299/2020 nu este semnat de către debitoare).

În al doilea rând, facturile fiscale în care sunt inserate sumele pretinse de creditoare nu sunt semnate de către debitoare pentru a se putea constata că suma pretinsă de creditoare a fost însuşită la plată de debitor.

Valoarea probatorie a facturii nesemnate este susceptibilă de a fi cuantificată numai în cadrul unui litigiu de drept comun, prin coroborarea cu alte probe, iar nu cu prilejul unei proceduri pentru care sunt instituite cerințe speciale și precise de admisibilitate.

Astfel, dacă însă nu există un contract constatat prin înscris, existența unor facturi nesemnate de către debitor ridică problema neîndeplinirii condiției impuse de art. 1014 Cod procedură civilă privitoare la existența fie a unui contract constatat prin înscris, fie a unui înscris însușit. Într-un asemenea caz, lipsa unui înscris constatator al contractului și a unor facturi însușite de către debitor nu poate conduce la obținerea unei ordonanțe de plată, dat fiind că lipsește atât instrumentum-ul contractual, cât și înscrisul (factura) însușit de către debitor.

În acest context, trebuie corelate şi dispozițiile art. 1014 Cod procedură civilă cu cele ale art. 277 alin. 2 Cod procedură civilă privitoare la înscrisurile nesemnate, dar utilizate frecvent (în mod obișnuit) în exercițiul activității unei întreprinderi.

Astfel, pe de o parte, ordonanța de plată este aplicabilă doar creanțelor constatate printr-un înscris, iar, pe de altă parte, art. 277 alin. 2 Cod procedură civilă permite dovada unei creanțe cu un înscris nesemnat, dar grefat pe anumite uzanțe create între profesioniști. Așadar, în cazul în care creditorul invocă facturi nesemnate, dar face dovada că între acesta și debitor s-au perpetuat practici prin care facturile erau emise de creditor și achitate de către debitor, fără a fi necesară o însușire prealabilă a acestora, poate deveni aplicabil art. 277 alin. 2 Cod procedură civilă.

Cu toate acestea, în speţă, creditoarea nu a făcut dovada existenţei unor practici şi uzanţe între părţi în sensul acestor prevederi, respectiv a faptului că între părţi au existat şi alte raporturi contractuale care s-au desfăşurat în aceeaşi manieră, prin emiterea de către creditoare a unor facturi nesemnate, dar acceptate şi achitate de către debitoare în mod constant.

Referitor la pretinsele plăţi parţiale efectuate, instanţa reţine că acestea nu reprezintă o însuşire neechivocă de către debitoare a existenţei şi întinderii creanţei pretinse de către creditoare, iar extrasul de cont pretins a fi semnat de către reprezentantul debitoarei, nu poate face dovada asumării obligaţiilor de către debitoare, în lipsa unui contract semnat de către părţi sau a unor facturi acceptate expres de către debitoare.

Prin urmare, observând că din înscrisurile administrate de creditoare în susţinerea cererii nu rezultă temeiul juridic al angajării răspunderii contractuale a debitorului solicitate de creditoare (contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege), instanţa constată că suma de 46.450,09 lei nu reprezintă o creanţă certă, lichidă, exigibilă a creditoarei, la fel cum nu reprezintă o obligaţie însuşită de către debitoare în vreunul dintre modurile prevăzute 1.014 Cod procedură civilă, ceea ce înseamnă că societatea creditoare nu poate obţine un titlu executoriu pe calea specială a ordonanţei de plată, pretenţia sa putând fi suspusă judecăţii pe calea procedurii de drept comun, în cadrul căreia vor putea fi valorificate toate mijloacele de probă permise de lege.

Astfel, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de 1.014 Cod procedură civilă, creanţa cerută nefiind certă, lichidă şi exigibilă şi nerezultând dintr-un înscris  însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege, instanţa va respinge cererea în anulare, ca neîntemeiată, considerând că Încheierea din 16.07.2020 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. .../299/2020 a fost emisă cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 1014 alin. 1 Cod procedură civilă, fiind nefondate criticile formulate de petenta-creditoare prin cererea în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge cererea în anulare formulată de petenta-creditoare A S.R.L. cu sediul ..... în contradictoriu cu intimata-debitoare B S.R.L. ....., ca neîntemeiată.

Constată că intimata-debitoare nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 13.04.2021.

PREŞEDINTEJUDECĂTOR

Domenii speta

Spete similare