Recurs. Litigiu funcţionari publici.

- art. 1 alin. 5 indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015

Amendarea textului art.1 din O.U.G. nr.83/2014 prin introducerea alin.51 a avut drept scop aplicarea principiului egalităţii de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.

Nu există nicio justificare legală pentru a se reveni, începând cu data de 29.08.2016 la salariul acordat anterior punerii în aplicare a art. 1 alin.5 indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015. Odată majorat salariul prin aducerea acestuia la nivel maxim pe instituţie, acesta urmează să fie menţinut la respectivul nivel, fiind un drept câştigat. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale nu ar asigura eficienţă principiilor reglementate de art.3 din Legea-cadru nr.284/2010, în special cel definit la lit. c).

Faptul că funcţionarul care deţinea salariul maxim la momentul egalizării  nu a mai făcut parte ulterior din personalul instituţiei, ca urmare a mobilităţii funcţionarilor publici, nu poate determina revenirea la salariul deţinut anterior egalizării, neexistând nicio dispoziţie legală care să autorizeze un astfel de demers.

Asupra recursului de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 774/CA/22.08.2019 Tribunalul Braşov - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul A., în numele şi pentru membra de sindicat B..

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Sindicatul A., în numele şi pentru membra de sindicat B. prin care a solicitat admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Braşov - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Prin Decizia Nr. 1007/R/27.11.2019 Curtea de Apel Braşov – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursul formulat de recurentul Sindicatul A., în numele şi pentru membra de sindicat B. pe care a casat-o şi  a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie Curtea de Apel Braşov Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a reţinut că din considerentele sentinţei recurate rezultă că prima instanţă a considerat că nu sunt întrunite condiţiile art.28 din Legea dialogului social, sindicatul reclamant neavând calitatea de a solicita anularea deciziilor atacate, lipsindu-i procura scrisă de care textul legii face vorbire.

În acest sens, prima instanţă a constatat că cererea de chemare în judecată are alt obiect dar şi altă cauză juridică/temei de drept faţă de cele menţionate în procura depusă la dosar, iar cererea de chemare în judecată nu este semnată de mandanta B., ci de preşedintele Sindicatului.

Curtea a constatat că deşi prin dispozitivul sentinţei recurate prima instanţă a respins acţiunea fără a invoca vreo excepţie, în realitate soluţia adoptată a avut la baza lipsa dovezii calităţii de reprezentant a sindicatului pentru membrul de sindicat în numele căruia a fost formulată acţiunea. Constatând această situaţie, Curtea a considerat că prima instanţă avea obligaţia ca în virtutea rolului activ prevăzut de art.22 Cod procedură civilă să solicite reclamantului să facă dovada calităţii de reprezentant pentru membrul de sindicat iar potrivit dispoziţiilor art.82, alin.1 Cod procedură civilă, când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor şi abia apoi, dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată.

A precizat Curtea că această obligaţie revenea instanţei cu atât mai mult cu cât la dosar a fost depusă împuternicirea prevăzută de art.28 din Legea dialogului social, însă aceasta conţinea menţiuni eronate cu privire la numărul deciziilor atacate.

A mai reţinut Curtea că prima instanţă nu a învederat această situaţie reprezentantului convenţional al sindicatului care a fost prezent în instanţă la singurul termen de judecată acordat în cauză şi a rămas în pronunţare asupra soluţiei şi în urma deliberărilor care au fost amânate de 8 ori, prima instanţă a respins acţiunea, deşi avea posibilitatea de a repune cauza pe rol pentru a solicita lămuriri, în temeiul art.400 Cod procedură civilă.

Curtea a constatat că în recurs a fost depusă de către reclamant împuternicirea acordată de membrul de sindicat B., în cuprinsul căreia sunt menţionate datele corecte ale deciziilor atacate drept pentru care reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile 498 alin.2 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod de procedură civilă, coroborate cu art.6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a admis recursul declarat, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

În al doilea ciclu procesual, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 166/CA/11.03.2020 Tribunalul Braşov - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul A., în numele şi pentru membra de sindicat B., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală C., a anulat Deciziile nr.3857/H/10.12.2018 şi nr.3883/H/11.12.2018, privind plata diferenţelor la salariul de bază al reclamantei membră de sindicat, a obligat pârâta să emită noi decizii prin care să stabilească suma corectă reprezentând diferenţele salariale cuvenite legal conform adeverinţei nr. 516298/24.10.2018 emisă de Direcţia Fiscală C..

Împotriva sentinţei civile nr. 166/CA/11.03.2020  a declarat recurs pârâta  Direcţia Fiscală C.,  solicitând casarea sentinţei atacate şi modificarea în tot a acesteia.

În motivarea recursului, recurenta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488, alin.1 pct.  8 Cod procedură civilă, respectiv că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Arată că prin hotărârea pronunţată pârâta a fost obligată că stabilească salariile de bază şi sporurile reclamantei începând cu luna aprilie 2015 la nivelul maxim din cadrul instituţiei pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie şi clasă de salarizare cu cea a funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii în temeiul O.U.G. nr. 83/2014 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, reclamanta reluându-şi activitatea ca urmare a revenirii din concediul de creştere a copilului la data de 29.08.2016.

Arată că pârâta a procedat la punerea în executare a hotărârilor instanţei de judecată prin emiterea deciziilor de salarizare, salariile fiind stabilite prin raportare la salariul maxim aflat în plată la data respectivă pentru perioada cât aceasta a existat. Prin mobilitatea funcţionarilor publici, salariul maxim în plată a fost diferit.

Susţine recurenta pârâtă că în mod neîntemeiat a apreciat instanţa de fond că mobilitatea funcţionarilor publici nu a putut duce la modificarea salariului reclamantei, nefiind prevăzută legal o astfel de excepţie.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. 1, pct. 8 Cod procedură Civilă.

Recursul a fost scutit la plata taxei judiciare de timbru.

Intimatul reclamant  Sindicatul A., în numele şi pentru membra de sindicat B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 166/CA/11.03.2020.

Arată că recurentul nu a invocat aspecte de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii recurate ci acestea se constituie într-o reiterare a apărărilor formulate pe fondul cauzei care au fost în mod temeinic şi legal respinse de judecătorul fondului.

Reiterează intimatul reclamant că salariul de bază al reclamantei trebuia să crească de la 3.339 lei, cât avea în plată în la data de 29.08.2016, la suma de 4.043 lei, raportat la salariul maxim din instituţie (conform adeverinţei nr. 516298/24.10.2018 emisă de Direcţia Fiscală C.) acordat pentru funcţia/gradul/treapta şi gradaţia pe care le deţine B., de inspector, clasa I, grad profesional superior, gradaţie 4, fapt recunoscut de către recurenta-pârâtă prin adresa nr. 542394/23.11.2018.

Susţine că diferenţa salarială cuvenită reclamantei este de 704 lei/lună respectiv de 7.040 lei pentru perioada de 10 de luni cuprinse între 29.08.2016 şi 30.06.2017 dar Direcţia Fiscală C. a emis Deciziile nr. 3857/H/10.12.2018 şi nr. 3883/H/l 1.12.2018 prin care a stabilit diferenţa salarială în perioada 29.08.2016- 30.06.2017 doar la suma de 676 lei şi a indicat modul de eşalonare al plăţilor în perioada 2018-2022, acordând o sumă brută de 34 lei pentru anul 2018.

Arată că potrivit dispoziţiilor art. 1, alin. (5^1) din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, începând cu data reluării activităţii după concediul pentru creşterea şi îngrijirea copilului, instituţia avea obligaţia de a-i stabili reclamantei salariul de bază la nivelul maxim din cadrul instituţiei pentru aceeaşi funcţie, grad şi gradaţie, ceea ce nu s-a întâmplat.

Astfel, Direcţia Fiscală C. nu a luat nici o măsură pentru rectificarea situaţiei, justificându-se atât în faţa primei instanţe cât şi prin cererea de recurs, prin faptul că salariile au fost stabilite prin raportare la salariul maxim în plată la data respectivă pentru perioada cât acesta a existat, iar prin mobilitatea funcţionarilor publici salariul maxim aflat în plată a fost diferit.

Raportat la toate aceste motive, intimatul reclamant arată că cererea de chemare în judecată a fost admisă în mod întemeiat şi legal, având în vedere că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de salariul maxim în plată în cadrul Direcţiei Fiscale C., pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie şi activitate desfăşurată în aceleaşi condiţii în perioada 29.08.2016 - 30.06.2017, iar angajatorul a fost obligat la stabilirea sumelor corecte reprezentând diferenţe salariale conform adeverinţei nr. 516298/24.10.2018 emisă de Direcţia Fiscală C..

În drept, a invocat prevederile art. 205 raportat la art. 490 alin. 2 Cod procedură civilă.

În recurs  nu au fost administrate probe noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Verificând sentinţa atacată raportat la motivele de recurs invocate de recurenta Direcţia Fiscală C., Curtea de Apel Braşov constată că motivele de recurs formulate de recurentă  ce se circumscriu cazului prevăzut de art. 488 pct.8 Noul Cod de procedură civilă sunt neîntemeiate.

Pentru anul 2015, O.U.G. nr. 83/2014 a prevăzut că cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010. Totodată, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

O.U.G. nr. 83/2014  a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, introducându-se punctul 51 la art. 1 care prevede că prin excepţie de la prevederile alin. 1 şi 2, personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Refuzul recurentei pârâte de a acorda intimatei reclamante nivelul maxim de salarizare, în continuare, şi pentru perioada 29.08.2016-30.06.2017,  este unul nejustificat şi fără bază legală.

Amendarea textului art.1 din O.U.G. nr. 83/2014 prin introducerea alin.51 a avut drept scop aplicarea principiului egalităţii de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.

 Nu există nicio justificare legală pentru a se reveni, începând cu data de 29.08.2016 la salariul acordat anterior punerii în aplicare a art. 1 alin.5 indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015. Odată majorat salariul prin aducerea acestuia la nivel maxim pe instituţie, acesta urmează să fie menţinut la respectivul nivel, fiind un drept câştigat. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale nu ar asigura eficienţă principiilor reglementate de art.3 din Legea-cadru nr.284/2010, în special cel definit la lit. c).

Faptul că funcţionarul care deţinea salariul maxim la momentul egalizării  nu a mai făcut parte ulterior din personalul instituţiei, ca urmare a mobilităţii funcţionarilor publici, nu poate determina revenirea la salariul deţinut anterior egalizării, neexistând nicio dispoziţie legală care să autorizeze un astfel de demers.

Pentru aceste considerente, curtea apreciază că nu pot fi reţinute criticile formulate de recurenta pârâtă,  instanţa de fond realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept aplicabile.

Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, art. 498 Cod procedură civilă, Curtea respinge recursul formulat de recurenta Direcţia Fiscală C. împotriva sentinţei civile nr. 166/CA/11.03.2020 pronunţată de Tribunalul Braşov.

Domenii speta

Spete similare